ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1263/2016

Decizia nr. 1263/2016

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 26 martie 2013, sub nr. x/2/2013, reclamanta Autoritatea Națională Pentru Reglementarea și Monitorizarea Achizițiilor Publice a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună:

(i) suspendarea executării deciziei nr. 2 din 15 ianuarie 2013 și a încheierii nr. 21 din 04 martie 2013, emise de Curtea de Conturi a României;

(ii) anularea în totalitate a încheierii nr. 21 din 04 martie 2013 și anularea în parte a măsurilor dispuse prin decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2013, respectiv anularea măsurilor de la pct. I.9, II.1, II.2, II.3, II.5, II.6, II.7 și II.8 din această decizie.

Prin sentința civilă nr. 3813 din 03 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a dispus:

- admiterea acțiunii în parte, formulată de reclamanta A.N.R.M.A.P., în contradictoriu pârâta Curtea de Conturi a României;

- admiterea în parte a cererilor de intervenție accesorie în interesul reclamantei, formulate de intervenienții A., (B.) și C., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României;

- anularea în parte a deciziei nr. 2 din 15 ianuarie 2013 emisă de pârâți, cu privire la măsurile prevăzute la pct. I.9; pct. II.1; pct. II.2; pct. II.3 și pct. II.5;

- anularea în parte a încheierii nr. 21 din 04 martie 2013 emisă de pârâte, cu privire la soluția de respingere a contestației formulate împotriva măsurilor sus-menționate, măsuri care au fost anulate de instanță;

- respingerea acțiunii, în rest, ca neîntemeiată.

3.1. În motivarea recursului declarat de reclamanta A.N.R.M.A.P., s-a susținut că hotărârea primei instanțe este nelegală, prin raportare la dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 noul C. proc. civ., în ceea ce privește măsurile dispuse la pct. II.6, II.7 și II.8 din decizia nr. 2/2013 și din încheierea nr. 21/2013, emise de Curtea de Conturi a României.

Referitor la măsura dispusă la pct. II.6 din decizia nr. 2/2013, criticile formulate de recurenta-reclamantă vizează, în esență, următoarele aspecte:

Cele două acte administrative a căror anulare în parte s-a solicitat, respectiv decizia nr. 2/2013 și încheierea nr. 21/2013 sunt contradictorii, aspect care a fost supus atenției primei instanțe și asupra căruia instanța nu s-a pronunțat.

Astfel, deși la pct. 13 din decizia nr. 2/2013 se vorbește despre sporul pentru desfășurarea procesului de supraveghere acordat în mod pretins nelegal domnilor D., E., F. și G., prin încheierea nr. 21/2013, se vorbește despre acordarea în mod necuvenit a sporului de reprezentativitate pentru persoanele amintite, nemaiaducându-se în discuție sporul pentru desfășurarea activității de supraveghere.

De asemenea, deși prin decizia nr. 2/2013 se vorbește despre acordarea în mod nelegal a sporului de reprezentativitate doamnelor B. și H., prin încheierea nr. 21/2013 se mai adaugă în sarcina acestor persoane și acordarea în mod necuvenit a sporului de reprezentativitate.

În privința majorării salariale prevăzută de art. 10 din H.G. nr. 525/2007 privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale Pentru Reglementarea și Monitorizarea Achizițiilor Publice, cu modificările și completările ulterioare, se impune a se avea în vedere faptul că prerogativa acordării unor atribuirii specifice în baza cărora s-au majorat salariile de bază ale anumitor salariați din cadrul A.N.R.M.A.P. aparține conducătorului instituției, fără ca actul normativ menționat să prevadă detalierea procedurii prin care această activitate se va desfășura. De asemenea, actul normativ nu distinge efectiv „măsura în care se îndeplinesc condițiile prevăzute”, motiv pentru care reținerea de către prima instanță a împrejurării potrivit căreia „nu rezultă exercitarea efectivă a acestor atribuții” nu poate fi primită.

Aceste atribuții au fost acordate pentru fiecare dintre persoanele amintite prin acte administrative (în speță, Ordine), cu respectarea prevederilor art. 6 alin. (2) din Regulamentul de Organizare și Funcționare al A.N.R.M.A.P. și ale art. 9 alin. (2) din H.G. nr. 525/2007.

Persoanele care au beneficiat de majorarea salarială de 10% fac parte din categoria persoanelor care participă la desfășurarea procesului de supraveghere a modului de atribuire a contractelor de achiziție publică, astfel că se justifică acordarea majorării salariale.

Cu privire la sporul pentru munca prestată peste durata normală a timpului de lucru în procent de 25% aplicat la salariul de bază, în mod eronat atât Curtea de Conturi, cât și prima instanță au calificat acest spor ca fiind spor pentru muncă suplimentară, în condițiile în care acesta reprezintă spor pentru lucru sistematic peste durata normală a timpului de lucru, acordat în conformitate cu prevederile O.G. nr. 92/1998 (act normativ care nu a fost abrogat nici până în prezent) numai persoanelor de la cabinetul demnitarului.

Activitatea personalului încadrat la cabinetul demnitarului are un caracter specific, astfel că nu se putea compensa munca prestată suplimentar în timp liber corespunzător.

Sporul pentru lucru sistematic are caracter permanent și este inclus în salariul de bază. Acesta nu trebuie confundat cu sporul pentru munca suplimentară, care nu are caracter permanent și se acordă doar în condiții strict prevăzute de lege.

Referitor la drepturile acordate în anul 2011 personalului A.N.R.M.A.P. prin reîncadrarea de la 1 ianuarie, se impune a se avea în vedere că Anexa nr. 2 la H.G. nr. 525/2007 a fost abrogată prin Legea-cadru nr. 284/2010, care și-a produs efecte începând cu data de 1 ianuarie 2011 și că, pentru personalul existent la cea dată, respectiv 01 ianuarie 2011, care își desfășoară activitatea în aceleași condiții de muncă, acordarea drepturilor salariale s-a făcut cu respectarea prevederilor legale aferente lunii octombrie 2010, existând obligația ca la stabilirea salariilor conform Legii nr. 285/2010 să fie păstrate salariile personalului aflat în funcție.

Cu privire la susținerile potrivit cărora „Deficiențele constatate în modul de stabilire a salariilor de încadrare în cazul persoanelor menționate mai sus au continuat și în anul 2012”, este necesar să fie avute în vedere prevederile art. 2 din O.U.G. nr. 80/2010 și faptul că până la aplicarea în integralitate a prevederilor Legii-cadru nr. 284/2010, drepturile salariale au fost acordate cu respectarea prevederilor legale în vigoare.

Referitor la măsura dispusă la pct. II.7 din decizia nr. 2/2013, recurenta-reclamantă a susținut că în mod eronat instanța de fond a reținut ca legală această măsură, constatând că acele cheltuieli efectuate cu ocazia evaluării și examinării personalului A.N.R.M.A.P., în vederea atribuirii calității de expert achiziții publice, nu au legătură cu activitatea A.N.R.M.A.P.

Sub acest aspect, recurenta a precizat că evenimentul a constat în specializarea personalului încadrat în instituție și era strâns legat de activitatea A.N.R.M.A.P., printre atribuțiile acesteia regăsindu-se și pregătirea și perfecționarea profesională în domeniul achizițiilor publice.

Recurenta a adăugat că respectivele cheltuieli au fost încadrate în articolul bugetar 20.30.30 „alte cheltuieli cu bunuri și servicii”, au reprezentat o achiziție directă conform O.U.G. nr. 34/2006 și nu au nicio legătură cu dispozițiile O.G. nr. 80/2001, așa cum în mod greșit au considerat reprezentanții Curții de Conturi.

În ceea ce privește măsura înscrisă la pct. II.8 din decizia nr. 2/2013, recurenta-reclamantă a invocat faptul că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei.

Astfel, deși prima instanță a constatat că testarea psihologică avea temei legal, a menținut totuși măsura dispusă de Curtea de Conturi, ca fiind legală.

Mai mult, contradictorialitatea hotărârii constă în faptul că, deși se apreciază că cele mai multe dintre condițiile precizate în notele justificative sunt specifice oricărei funcții publice, nu se justifică introducerea testării psihologice.

Sintagma „cele mai multe din condiții” înseamnă că nu toate condițiile menționate în notele justificative sunt specifice oricărei funcții publice, motiv pentru care, dacă cel puțin una dintre condiții nu era specifică oricărei funcții publice înseamnă că proba testării psihologice era temeinică și legală.

Un alt aspect cu privire la care a fost criticată hotărârea primei instanțe, relativ la măsura prevăzută la pct. II.8 din decizia contestată, a fost cel referitor la existența avizului favorabil organizării concursului, aviz emis de Agenția Națională a Funcționarilor Publici (A.N.F.P.), în conformitate cu prevederile Legii nr. 188/1999.

A.N.F.P. nu a emis aviz favorabil organizării concursului, cu observații, sau aviz nefavorabil, astfel că A.N.R.M.A.P. a procedat la organizarea concursului pentru ocuparea posturilor vacante din instituție, cu respectarea condițiilor de desfășurare a concursului avizate de A.N.F.P.

În concluzie, având în vedere considerentele expuse, recurenta – reclamantă a solicitat admiterea în parte a recursului, astfel cum a fost formulat, casarea/anularea în parte a măsurilor dispuse la pct. II.6, II.7 și II.8 din decizia nr. 2/2013 și din încheierea nr. 21/2013.

3.2. În motivarea cererilor de recurs, recurenții-intervenienți I., C. și J. (B.) au criticat hotărârea primei instanțe, prin raportare la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

A. Cu privire la incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții au invocat, în esență, următoarele argumente:

a) Hotărârea primei instanțe nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât, deși instanța a statuat în mod corect netemeinicia constatărilor Curții de Conturi referitoare la activitatea de control a A.N.R.M.A.P., în ceea ce privește măsurile de la pct. I.9, II.1, II.2, II.3 și II.5 din decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2013 și încheierea nr. 21 din 04 martie 2013, nu a justificat prin prisma căror motive Curtea de Conturi are competența conform Legii nr. 94/1992 și Regulamentului privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități de a verifica modul în care A.N.R.M.A.P. își desfășoară activitatea de control.

Astfel, chiar dacă în cadrul acțiunii formulate, reclamanta și intervenienții au indicat lipsa unui temei legal care să permită Curții de Conturi să confirme sau să infirme legalitatea constatărilor și a sancțiunilor stabilite de către A.N.R.M.A.P. în activitatea de control asupra contractelor de achiziție publică încheiate de alte instituții publice, prima instanță, fără a combate în vreun fel argumentele invocate, a confirmat competența Curții de Conturi în acest sens.

Or, în aceste condiții controlul judiciar este afectat, întrucât sentința atacată nu este complet motivată, iar instanța de recurs nu poate analiza corectitudinea convingerilor primei instanțe în ceea ce privește acest aspect.

În continuare, au fost reiterate argumentele invocate în primă instanță asupra cărora se susține că nu a fost motivată respingerea lor.

b) Sentința atacată este ambiguă, interpretabilă și nemotivată în ceea ce privește măsura II.8 din decizia și încheierea contestate.

Referitor la proba suplimentară reprezentând testarea psihologică în vederea selecției a 56 de candidați care au participat la concursurile de ocupare a funcțiilor vacante, instanța consideră că „există temei legal pentru introducerea acestei probe”.

Cu toate acestea, instanța apreciază că toate cheltuielile efectuate cu organizarea acestei probe sunt nelegale prin prisma faptului că argumentele A.N.R.M.A.P. expuse în notele justificative vizează o serie de condiții care „sunt specifice oricărei funcții publice”.

Mai mult, instanța „apreciază că cele mai multe dintre aceste condiții sunt specifice oricărei funcții publice”, aspect în raport de care, se poate deduce în mod rezonabil că pentru restul cerințelor impuse (care nu sunt specifice oricărei funcții publice) se justifică incidența art. 47 din H.G. nr. 611/2008.

B. Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au invocat, în esență, următoarele argumente:

(i) Activitatea de control desfășurată de Curtea de Conturi nu s-a realizat în conformitate cu prevederile Regulamentului și a Legii nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, astfel că, cel puțin din punct de vedere procedural, controlul și, implicit decizia și încheierea Curții de Conturi sunt nelegale.

Prima instanță, analizând superficial înscrisurile depuse de Curtea de Conturi la dosarul cauzei la termenul din 12 noiembrie 2013, a concluzionat nejustificat și fără a combate argumentele reclamantei și ale intervenienților în sensul că prevederile art. 109 din Regulament ar fi incidente.

Motivarea instanței este lacunară și nu face decât să reitereze textul de lege indicat de intimată, fără însă a individualiza (argumenta) în concret, raportat la constatările Curții de Conturi, care dintre prezumatele abateri se încadrează în articolul precizat.

Pe de altă parte, instanța nici nu a respins, dar nici nu a confirmat susținerile potrivit cărora reprezentanții Curții de Conturi și-au extins atât competența, cât și limitele care au fost stabilite de propriile entități ierarhic superioare, fără respectarea prevederilor legale în materie.

Astfel, prin Nota încheiată la data de 17 septembrie 2012, Curtea de Conturi stabilește obiectivele de control (printre care nu se regăsește verificarea activității de control a A.N.R.M.A.P.), perioada supusă verificării (exercițiul bugetar pe anul 2011) și durata efectuării controlului (19 septembrie 2012 – 30 octombrie 2012 – 30 de zile lucrătoare.

În ceea ce privește obiectivele de control, reprezentanții Curții de Conturi nu s-au încadrat în limitele stabilite prin nota amintită și au procedat la verificarea legalității și temeiniciei procedurilor de supraveghere efectuate de A.N.R.M.A.P., privind modul de atribuire a contractelor de achiziție publică realizate de diferite autorități contractante.

În ceea ce privește perioada supusă verificării, nota menționată limitează controlul la contul de execuție a bugetului de stat strict pe anul 2011.

Contrar susținerilor Curții de Conturi și a primei instanțe, potrivit cărora extinderea perioadei de verificare și asupra anilor 2008, 2009, 2010, 2012 are ca temei legal art. 109 din R.O.D.A.S., acest temei legal nu poate fi primit, în condițiile în care, pe de o parte, lipsește nota prevăzută la art. 108 din R.O.D.A.S., iar, pe de altă parte, această extindere a perioadei de verificare nu este menționată în decizia și încheierea contestate.

În ceea ce privește durata efectuării controlului, Curtea de Conturi nu avea temei legal pentru extinderea perioadei de verificare peste 30 de zile lucrătoare, în raport de art. 108 coroborat cu pct. 42 din Metodologia de elaborare, modificare și urmărire a realizării programului de activitate a Curții de Conturi.

De asemenea, intimata nu a depus la dosarul cauzei Planul de control prevăzut la pct. 58 din R.O.D.A.S., iar în lipsa acestuia nu se face dovada legalității controlului efectuat de Curtea de Conturi, având în vedere și aspectele procedurale amintite anterior.

Interpretarea vagă a primei instanțe cu privire la dispozițiile art. 109 din Regulament este eronată, întrucât nu se argumentează încadrarea în niciuna dintre situațiile vizate de acest text.

Un al aspect pe care nu l-a avut în vedere instanța atunci când a considerat legală prelungirea controlului îl reprezintă și faptul că pct. 109 este aplicabil „în scopul remedierii deficiențelor care pot avea caracter de continuitate. Or, în cazul de față, instanța nu argumentează în ce mod deficiențele la care face trimitere au caracter de continuitate, având în vedere că nici actele contestate nu cuprind o astfel de argumentare.

(ii) În ceea ce privește constatările instanței cu privire la drepturile salariale acordate persoanelor menționate în decizia nr. 2/2013 și încheierea nr. 21/2013, sentința atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

a) Sporul de 10% pentru responsabilități specifice determinate de supravegherea modului de atribuire a contractelor de achiziție publică a fost acordat în mod legal, întrucât persoanele enumerate de Curtea de Conturi au avut atribuții în acest sens.

Toate aceste persoane participau la desfășurarea procesului de supraveghere și, din moment ce legislația nu distinge procentul (cuantumul) participării, nici instanța nu trebuia să ofere normelor instituite prin Anexa 2 din H.G. nr. 252/2006 o interpretare limitativă.

De asemenea, instanța nu a interpretat corect legea și a ignorat faptul că nu toate persoanele enumerate în decizie la pct. 13.A lit. a) au beneficiat de majorarea la salariul de bază aferentă criteriului 3 din Anexa nr. 2 la H.G. nr. 525/2007, aceștia fiind F., E., D. Aceștia beneficiază doar de o majorare conform criteriului din anexa menționată, spor care nu a fost contestat de Curtea de Conturi.

b) Sporul de 25% pentru lucru sistematic peste durata normală a timpului de lucru a fost în mod legal acordat de A.N.R.M.A.P., conform notei la Anexa 2 din O.G. nr. 32/1998, act normativ care este în vigoare și în momentul de față.

Interpretarea pe care instanța o dă prevederilor art. 11 din Legea nr. 329/2009 este eronată, având în vedere că în speță sunt aplicabile prevederile speciale ale O.G. nr. 32/1998, iar sporul la care face trimitere această ordonanță se regăsește în art. 120 C. muncii.

Instanța consideră în mod eronat că acest spor este specific celui reglementat la art. 119 C. muncii, cu toate că, așa cum s-a arătat în susținerea acțiunii, sporul de 25% acordat personalului cabinetului este un spor pentru lucru sistematic peste durata programului care are aceleași caracteristici ca cel reglementat la art. 120 C. muncii.

c) În ceea ce privește păstrarea acestor sporuri și sume compensatorii după data de 01 ianuarie 2010, au fost respectate prevederile art. 31 din Legea nr. 330/2009.

Instanța nu a combătut în niciun fel argumentele invocate, cu atât mai mult cu cât s-a făcut trimitere la interpretarea dată de Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice prin adresa din 21 februarie 2012. De asemenea, instanța nu a avut în vedere aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 84/2012.

d) În ceea ce privește drepturile salariale acordate ulterior majorării de 15%, prima instanță nu a combătut argumentele invocate și nici nu a ținut cont de Legea nr. 84/2012.

(iii) Referitor la constatările instanței cu privire la achiziționarea serviciilor de organizare eveniment cu ocazia evaluării și examinării personalului A.N.R.M.A.P., sentința recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Astfel, instanța nu a analizat în ansamblu achiziția efectuată de A.N.R.M.A.P., care presupune servicii privind organizarea unui eveniment, ci a confirmat interpretarea defectuoasă dată de Curtea de Conturi, care a separat contractul în două părți distincte, respectiv masa și restul serviciilor.

O astfel de interpretare nu poate fi primită și este lipsită de un suport rezonabil, în condițiile în care inclusiv factura a fost emisă pentru un pachet de servicii de organizare eveniment și nu defalcat.

Din niciun înscris nu rezultă că s-ar fi efectuat cheltuieli în ceea ce privește așa-zisă „masă”, iar invocarea O.G. nr. 80/2001 nu își are aplicabilitate, întrucât în cazul de față contractul era unul de „organizare eveniment”, fără a se percepe cheltuieli specifice pentru asigurarea mesei.

Având în vedere că legislația nu distinge o astfel de încadrare, nici instanța nu poate restrânge o prevedere permisivă și generală doar pentru a sprijini punctul de vedere discreționar motivat al Curții de Conturi.

(iv) În ceea ce privește constatările instanței cu privire la achiziționarea serviciilor de evaluare și testare psihologică, sentința recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

În primul rând, instanța ar fi trebuit să analizeze temeinicia deciziei și a încheierii contestate, iar nu argumentele invocate de intimată în susținerea acesteia, întrucât aceste argumente veneau să complinească lipsurile și viciile asupra cărora s-a atras atenția.

Instanța ar fi trebuit să cerceteze motivarea Curții de Conturi din decizie și încheiere și să constatate, în raport de argumentele expuse în cuprinsul acestor acte, dacă se justifică sau nu măsurile luate.

Or, cu toate că intimata a considerat că proba suplimentară a testării psihologe nu poate fi motivată prin invocarea prevederilor art. 47 din H.G. nr. 611/2008, în cazul de față, instanța a contrazis intimata, susținând că „există temei legal pentru introducerea acestei probe suplimentare, respectiv dispozițiile art. 47 din H.G. nr. 611/2008” (respingând în acest sens motivarea deciziei și a încheierii) însă, cu toate acestea, a căutat argumente, care nu au fost prezentate de intimată și nici nu se regăsesc în decizia și încheierea contestate, doar pentru a emite o decizie favorabilă Curții de Conturi, întrucât interpretarea instanței este lipsită de fundament.

Astfel, instanța consideră că proba de testare psihologică putea fi organizată în conformitate cu prevederile art. 47 din H.G. nr. 611/2008, însă susține că articolul amintit permite organizarea unei astfel de probe doar în situația „funcțiilor publice pentru a căror ocupare este necesară îndeplinirea unor condiții specifice care nu pot fi evaluate prin proba scrisă și interviu”.

Prin prisma acestei interpretări instanța reține nejustificat faptul că „în raport de condițiile la care se face referire în cele trei note justificative (...) cele mai multe dintre aceste condiții sunt specifice oricărei funcții publice iar acestea nu justifică introducerea probei suplimentare constând în testarea psihologică”.

Legalitatea cheltuielilor efectuate pentru susținerea probei suplimentare se deduce și din soluția instanței, întrucât din cuprinsul acesteia se pot desprinde două teze, ambele favorabile acțiunii A.N.R.M.A.P. Astfel, cu siguranță unele cerințe din notele justificative se încadrează în prevederile art. 47 din H.G. nr. 611/2008 și, implicit, confirma legalitatea serviciilor contractate, iar, pe de altă parte, atât timp cât nu se indică în concret care sunt condițiile legale, se dovedesc superficialitatea și părtinirea cu care instanța a analizat situația de fapt și actele normative aplicabile, ceea ce justifică prezentul recurs.

De asemenea, instanța nu a luat în considerare și nici nu a înlăturat motivat apărarea invocată în sprijinul legalității cheltuielilor efectuate, în sensul că organizarea acestei probe a fost aprobată de Agenția Națională a Funcționarilor Publici la acea dată, cheltuielile fiind trecute în bugetul instituției și aprobate de ordonatorul principal de credite.

Avizul dat de A.N.F.P. este necesar pentru organizarea acestei probe suplimentare, dovedește încadrarea acesteia în condițiile reglementate la art. 47 din H.G. nr. 611/2008 și arată legalitatea și temeinicia organizării concursului, o eventuală interpretare diferită fiind contrazisă de singura autoritate care elaborează și interpretează prevederile legale în domeniul funcțiilor publice și a funcționarilor publici.

În concluzie, în raport de motivele expuse, s-a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea sentinței civile nr. 3818 din 3 decembrie 2013 și, pe cale de consecință, admiterea cererilor de intervenție, a cererii de chemare în judecată formulată de A.N.R.M.A.P., anularea în totalitate a încheierii nr. 21 din 04 martie 2013, a deciziei nr. 2 din 15 ianuarie 2013 și a actelor ce cuprind constatările și măsurile aferente acestora, respectiv raportul de control al Curții de Conturi și procesul verbal de constatare al Curții de Conturi, și înlăturarea tuturor constatărilor făcute de Curtea de Conturi privind încălcări ale A.N.R.M.A.P. și prejudicii la bugetul de stat în urma controlului efectuat în perioada 19 septembrie 2012 – 29 noiembrie 2012.

3.3. În motivarea recursului, pârâta Curtea de Conturi a României a criticat hotărârea instanței de fond pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocând, în esență, următoarele aspecte:

Referitor la anularea măsurilor dispuse la pct. 9 și II.2 din decizie, instanța de fond a reținut în mod eronat faptul că „Deși pârâta face referire la nemotivare, respectiv motivarea necorespunzătoare a sancțiunii avertisment, ceea ce se are în vedere, de fapt, este aprecierea sa că nerespectarea principiilor care stau la baza organizării procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice nu reprezintă fapte care să constituie un pericol social redus, deoarece sursele de finanțare a acestor achiziții publice sunt de natură publică”.

În combaterea interpretării greșit dată de instanța de fond, se impune a se avea în vedere că reprezentanții Curții Conturi nu au constatat faptul că nerespectarea principiilor care stau la baza organizării procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice nu reprezintă fapte care să constituie un pericol social redus ci, dimpotrivă, au arătat maxima importanță ca procesele-verbale de contravenție întocmite de reprezentanții A.N.R.M.A.P., instituție publică al cărei obiect de activitate este tocmai verificarea legalității procedurilor de atribuire a contractelor de achiziție publică, să fie în conformitate cu prevederile legale în vigoare, respectiv în cazul sancționării cu avertisment să se motive gravitatea redusă a faptei, în caz contrar gravitatea contravenției trebuind să fie sancționată cu amendă.

De asemenea, instanța de fond motivează în mod eronat faptul că „pârâta consideră că în cazul contravențiilor reglementate de O.U.G. nr. 34/2006 faptele nu sunt de o gravitate redusă, astfel că nu se poate aplica sancțiunea avertisment”, acest lucru nefiind precizat în niciunul din actele de audit contestate în cauză.

Totodată, instanța motivează anularea măsurilor și prin faptul că „lipsa mențiunilor privind împrejurările ce pot servi la aprecierea gravității faptei nefiind o cauză de nulitate a procesului-verbal”.

Instanța nu a ținut cont de faptul că pârâta a arătat prin apărările formulate în cauză, susținute de probele administrate, faptul că la întocmirea proceselor-verbale de constatare a contravenției, agenții constatatori nu au respectat prevederile art. 16 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, în procesul -verbal de constatare a contravenției nefiind consemnate toate împrejurările ce pot servi la aprecierea gravității faptei.

Referitor la anularea măsurilor dispuse la pct. II.1 din decizie, instanța de fond nu a avut în vedere cele susținute prin apărările formulate în cauză de Curtea de Conturi a României, probate prin înscrisurile depuse la dosar, respectiv faptul că agenții constatatori ai A.N.R.M.A.P. au considerat, în mod eronat, în cazul contravențiilor constatate că termenul de prescripție s-a împlinit, întrucât aceste fapte nu erau epuizate la data modificării termenului de prescripție stabilit de art. 295 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006.

Totodată, trebuie avut în vedere că, așa cum rezultă din descrierea abaterilor constatate, acestea îmbracă și forma unei contraveții continue ce durează în timp, în sensul că:

Deși consemnarea faptei contravenționale a avut loc fie pe parcursul procedurii de atribuire în momentul atribuirii contractului de achiziție publică, epuizarea acesteia nu s-a realizat, întrucât derularea contractului a presupus parcurgerea unei perioade de timp, perioadă în care au fost angajate și efectuate cheltuieli din fonduri publice fără respectarea prevederilor legale și a principiului bunei gestiuni financiare.

Agenții constatatori ai A.N.R.M.A.P., cu ocazia acțiunilor de verificare efectuate la entitățile consemnate la pct. 3.2.1, procesul-verbal de constatare din 29 noiembrie 2012, anexă la raportul de audit financiar din 29 noiembrie 2011, au considerat, în mod eronat, în cazul contravențiilor constatate, că termenul de prescripție s-a împlinit.

În continuare, au fost reluate de către recurenta-pârâtă constatările auditorilor publici externi referitoare la faptele menționate la pozițiile 4, 8 și 16 din tabelul prezentat la pct. 3.2.1, procesul-verbal de constatare din 29 noiembrie 2012.

Cu privire la anularea măsurii de la pct. II.3 din decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2013, instanța de fond a reținut în mod eronat în cadrul motivării faptul că „cele patru procese verbale de contravenție anulate de reclamantă nu au intrat în circuitul civil, nu au produs efecte juridice, reclamanta având posibilitatea de a reveni asupra celor dispuse prin aceste procese verbale în care încadrarea juridică a faptelor și aplicarea sancțiunii contravenționale să fie făcute cu respectarea legislației în vigoare în materie (...)".

Instanța nu a avut în vedere cele susținute prin apărările formulate de Curtea de Conturi și probate prin înscrisurile depuse la dosar, reiterate prin cererea de recurs, în privința verificărilor efectuate la S.N.T.F.C. C.F.R. Călători SA București SC Apă – Canal Ilfov SA și comuna Tărtășești, județul Dâmbovița.

Cu privire la anularea măsurii II.5 din decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2013, instanța de fond a reținut în mod eronat faptul că prevederile pct. 23 din R.O.D.A.S. se referă la constatarea unor abateri care constituie contraveții a căror constatare și sancționare intră în competența altor autorități /instituții publice decât Curtea de Conturi și nu se referă la constatarea unor contravenții, astfel că este exclusă aplicarea art. 21 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001”.

De asemenea, în motivarea instanței se arată faptul că nu poate fi reținut prejudiciul estimat reprezentat de sancțiunile neaplicate, întrucât prejudiciul este unul ipotetic.

În acest sens, se impune a se avea în vedere că măsura dispusă la pct. II.5 din decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2013 prevede drept obligație a conducerii A.N.R.M.A.P. să stabilească întinderea prejudiciului și să dispună recuperarea acestuia.

Instanța de fond nu a avut în vedere cele susținute prin apărările formulate în cauză de către Curtea de Conturi a României și probate cu înscrisurile depuse la dosar, apărări care au fost reluate în cuprinsul cererii de recurs.

În concluzie, pentru motivele expuse, recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat, casarea în parte a hotărârii atacate, privind soluția de admitere în parte a cererii de chemare în judecată și a cererilor de intervenție accesorie și anularea măsurilor dispuse la pct. I.9, II.1 – II.3 și II.5 din decizia nr. 2/2013 și încheierea nr. 21/2013, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor declarate în cauză

Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, constată că recursurile sunt nefondate, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Motivele de nelegalitate invocate de recurenți sunt cele prezentate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. (2010).

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 din acest act normativ, casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta „nu cuprinde motivele pe care se întemeiată sau când cuprinde motive contradictorii ori numai străine de natura cauzei”.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte notează faptul că recursul declarat de reclamantă vizează legalitatea hotărârii primei instanțe sub aspectul soluției de respingere a cererii de chemare în judecată și a cererilor de intervenție accesorie, în sensul menținerii măsurilor prevăzute la pct. II.6, II.7 și II.8 din decizia nr. 2/2013 și încheierea nr. 21/2013 emise de Curtea de Conturi a României.

Suplimentar, recursul declarat de intervenienți are în vedere și considerentele pe care prima instanță și-a fundamentat soluția de admitere în parte a cererii de chemare în judecată și a cererilor de intervenție accesorie, în sensul anulării măsurilor instituite la pct. I.9, și II.1, II.2, II.3 și II.5 din decizia nr. 2/2013 și încheierea nr. 21/2013.

În aceste condiții, dată fiind natura cererii de intervenție accesorie, aceea de simplă apărare, care conferă terțului o poziție procesuală subordonată părții în favoarea căreia intervine, Înalta Curte va examina criticile formulate de intervenienții în limitele controlului judiciar impus de recurenta-reclamantă, respectiv acelea care se circumscriu măsurilor prevăzute la pct. II.6, II.7 și II.8 din decizia nr. 2/2013 și încheierea nr. 21/2013, măsuri menținute prin sentința recurată.

Din această perspectivă, se constată că hotărârea primei instanțe este în acord cu exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât evidențiază situația de fapt și chestiunile esențiale supuse judecății, se referă la probele administrate în cauză și este în concordanță cu acestea, prezintă într-o modalitate clară, fluentă și inteligibilă punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, dar și motivele pentru care susținerile reclamantei și ale intervenienților în privința fiecărei măsuri contestate nu și-au găsit corespondent în soluția adoptată.

Totodată, nu sunt identificate considerente contradictorii ori străine de natura cauzei, astfel că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Referitor la dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se observă că textul are în vedere „încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”.

Soluționând raportul juridic dedus judecății, prima instanță a interpretat și aplicat corect normele de drept substanțial incidente fiecărei măsuri instituite în sarcina reclamantei prin actele administrative contestate, susținerile recurenților fiind neîntemeiate, după cum se va arăta în continuare.

În privința legalității perioadei supuse verificării și a duratei efectuării controlului, în mod corect prima instanță a constatat că prevederile art. 109 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea nr. 130 din 04 noiembrie 2010 a Plenului Curții de Conturi a României sunt incidente în cauză și justifică atât extinderea perioadei de verificare și asupra anilor 2008, 2009, 2010 și 2012, cât și prelungirea perioadei de desfășurare a misiunii de audit.

Contrar susținerilor recurenților-intervenienți, prima instanță nu face o simplă trimitere la prevederile pct. 109 din Regulament, ci justifică încadrarea în situațiile vizate de acest text, arătând că pe parcursul acțiunii de control au fost constatate abateri financiar-contabile a căror remediere ulterioară nu mai este posibilă și abateri financiar-contabile care se referă la încălcarea prevederilor legale referitoare la lichidarea, ordonanțarea și plata unor cheltuieli bugetare care au fost angajate în perioade anterioare celei supuse verificării.

În considerentele hotărârii pronunțate sunt prezentate și analizate abaterile reținute prin actele administrative contestate, analiza realizată de prima instanță fiind suficientă instanței de control judiciar pentru a aprecia dacă în cauză erau sau nu îndeplinite condițiile prevăzute de pct. 109 din Regulament, invocate în apărare de intimată.

Misiunea de audit financiar nu este condiționată sub aspectul legalității de prezentarea Planului de control și nici de menționarea expresă în actele administrative contestate a prevederilor pct. 109 din Regulament, astfel că aprecierile recurenților în acest sens nu vor fi reținute.

În privința legalității măsurii prevăzute la pct. II.6 din decizia nr. 2/2013 și încheierea nr. 21/2013, constatările primei instanțe se impun a fi menținute, întrucât se bazează pe interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente.

Astfel, pentru a reține nelegalitatea includerii în baza de calcul a drepturilor salariale acordate unor angajați, începând cu data de 01 ianuarie 2010, cu ocazia reîncadrării personalului conform Legii nr. 330/2009, a unei majorări a salariului de încadrare cu 10%, potrivit art. 10 și anexei 2 la H.G. nr. 525/2007, prima instanță nu a avut în vedere faptul că președintele A.N.R.M.A.P. nu ar fi avut prerogativa legală de stabilire a unor atribuții specifice în procedura de supraveghere a modului de atribuire a contractelor de achiziție publică și nici că nu ar fi fost respectate Regulamentul de Organizare și Funcționare a A.N.R.M.A.P., precum și Ordinele președintelui A.N.R.M.A.P. nr. 19/2007, nr. 3/2007 și nr. 13/2009.

Prin urmare, toate aprecierile formulate în acest sens de recurenți nu sunt de natură să afecteze legalitatea hotărârii pronunțate.

Argumentul decisiv pe care prima instanță și-a fundamentat soluția a fost reprezentat de interpretarea și aplicarea în cauză a prevederilor art. 10 și pct. 3 din anexa 2 la H.G. nr. 527/2007.

Sub acest aspect, Înalta Curte apreciază, în acord cu prima instanță, că stabilirea de către conducerea autorității prin fișa postului ori prin alte acte administrative, a unor atribuții specifice în procedura de supraveghere a modului de atribuire a contractelor de achiziție publică nu conduce automat la acordarea majorării salariale de 10%, câtă vreme din probatoriile administrate în cauză nu rezultă că persoanele respective au participat efectiv la desfășurarea procesului de supraveghere.

Sunt avute în vedere în acest sens prevederile pct. 3 din anexa 2 la H.G. nr. 525/2007 potrivit cărora, acest spor se poate acorda acelor persoane care au responsabilități specifice determinate de supravegherea modului de atribuire a contractelor de achiziție publică și care, în conformitate cu metodologia de supraveghere de către A.N.R.M.A.P. a modului de atribuire a contractelor de achiziție publică, participă la desfășurarea procesului de supraveghere.

Faptul că actul normativ nu detaliază procedura prin care această activitate se va desfășura, nu înseamnă că exercitarea atribuțiilor nu trebuie să fie una efectivă, aprecierea primei instanțe fiind corectă sub acest aspect.

În ceea ce privește sporul pentru munca prestată peste durata normală a timpului de lucru în procent de 25% aplicat la salariul de bază, susținerile recurenților privind legalitatea acordării acestuia, prin raportare la prevederile O.G. nr. 32/1998 privind organizarea cabinetului demnitarului din administrația publică centrală, nu pot fi reținute.

Din considerentele sentinței recurate nu rezultă că prima instanță ar fi calificat greșit acest spor sau că ar fi realizat o confuzie între sporul pentru muncă suplimentară și sporul pentru lucru sistematic peste durata normală a timpului de lucru.

Prevederile O.G. nr. 32/1998 reglementează sporul de până la 25% calculat la salariul de bază, pentru lucru sistematic peste durata normală a timpului de lucru, dacă orele prestate suplimentar nu pot fi compensate cu timp liber corespunzător.

Corelativ, dispozițiile art. 11 din Legea nr. 329/2009 prevăd că, de la data intrării în vigoare a acestui act normativ (24 septembrie 2009) și până la data de 31 decembrie 2010, munca suplimentară se compensează prin ore libere plătite acordate până la data de 31 decembrie 2010, pentru activitatea prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal în cursul anului 2009, și până la data de 31 martie 2011, pentru activitatea suplimentară prestată în anul 2010.

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor legale menționate, în mod corect prima instanță a reținut că sporul pentru munca prestată peste durata normală a timpului de lucru prevăzut în ordinele de încadrare a personalului angajat în cadrul Cabinetului Președintelui a fost în mod nelegal acordat în luna decembrie 2009.

Pe cale de consecință, este nelegală și includerea acestui spor în baza de calcul a drepturilor salariale cu ocazia reîncadrării personalului, începând cu data de 01 ianuarie 2010, potrivit Legii nr. 330/2009 și O.U.G. nr. 1/2010.

De asemenea, stabilirea nelegală a bazei de calcul a drepturilor salariale, prin includerea majorării salariale de 10% și a sporului pentru munca prestată peste durata normală a timpului de lucru (drepturi salariale necuvenite, după cum s-a arătat în precedent) a generat deficiențele constatate de echipa de audit și în modul de stabilire a salariilor pe anii 2011 și 2012, astfel că susținerile recurenților sunt neîntemeiate și sub acest aspect.

Referitor la măsura instituită la pct. II.7 din decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2013, un prim element care se impune a fi menționat este faptul că abaterea reținută în sarcina entității verificate a constat în angajarea și plata nelegală în anul 2011 a unor cheltuieli reprezentând masa servită pentru un număr de 90 de persoane, cu ocazia specializării personalului A.N.R.M.A.P., în vederea obținerii calității de expert achiziții publice, cheltuială ce nu are legătură cu activitatea entității.

Cum abaterea reținută a vizat nelegalitatea cheltuielilor reprezentând masa pentru persoanele care au participat la evenimentul organizat în perioada 20-21 octombrie 2011, în mod corect prima instanță nu a analizat în ansamblu achiziția efectuată de A.N.R.M.A.P., ci respectarea prevederilor legale la angajarea și plata acestei categorii de cheltuieli.

Plata efectuată în temeiul contractului de prestări servicii din 20 noiembrie 2011 a inclus și contravaloarea mesei servită pentru un număr de 90 de persoane, astfel cum rezultă din prevederile cap. IV din contract „Prețul și modalitatea de plată”, art. 3, urmând ca în etapa de determinare a întinderii prejudiciului entitatea verificată să stabilească valoarea exactă a acestor cheltuieli.

Prevederile art. 1 alin. (1) și (2), art. 4 alin. (1) din O.G. nr. 80/2001 și cele cuprinse în Anexa 2 la această ordonanță au fost interpretate și aplicate corect de către instanță, în condițiile în care printre cheltuielile prevăzute de acest act normativ nu sunt avute în vedere și cele privind asigurarea mesei pentru angajați la finalul unui curs de perfecționare profesională.

În ceea ce privește măsura prevăzută la pct. II.8 din decizia nr. 2/2013, constând în stabilirea întinderii prejudiciului cauzat de angajarea și plata nelegală în anul 2011 a unor servicii de evaluare și testare psihologică în vederea selecției a 56 de candidați care au participat la concursurile de ocupare a funcțiilor vacante, criticile formulate de recurenți sunt neîntemeiate.

Astfel, din considerentele sentinței recurate rezultă că în examinarea legalității acestei măsuri prima instanță a avut în vedere inclusiv argumentele care au stat la baza adoptării măsurii, astfel cum acestea au fost menționate la pct. 15 din decizie.

Referitor la lipsa unei fundamentări privind necesitatea și legalitatea contractării serviciilor de testare psihologică invocată de intimată, prima instanță a identificat corect temeiul legal aplicabil, respectiv art. 47 din H.G. nr. 611/2008 și a apreciat că nu este justificată organizarea probei suplimentare de concurs, în raport de conținutul notelor justificative prezentate de entitatea verificată.

Cum fundamentarea angajării cheltuielilor vizează în egală măsură necesitatea și legalitatea acestora, în mod legal prima instanță a menținut măsura contestată, neexistând nicio contradicție în raționamentul expus în hotărârea pronunțată.

Faptul că cele mai multe dintre condițiile la care face referire reclamanta în notele justificative sunt specifice oricărei funcții publice, aspect observat în mod corect de către prima instanță, evidențiază caracterul nejustificat al organizării probei suplimentare de concurs și al utilizării de credite bugetare în acest scop, estimate la suma de 6.035 RON.

Avizul favorabil emis de Agenția Națională a Funcționarilor Publici nu este de natură să conducă la o altă concluzie, întrucât în îndeplinirea propriilor atribuții de verificare și control, Curtea de Conturi nu este ținută de existența acestui aviz, iar controlul de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ vizează toate aspectele de fapt și de drept supuse judecății, care nu pot fi limitate la existența avizului favorabil organizării concursului emis de A.N.F.P.

Prin urmare Înalta Curte constată că în cauză nu este incident nici motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În această privință, control judiciar vizează soluția de admitere în parte a cererii de chemare în judecată și a cererilor de intervenție accesorie, în sensul anulării măsurilor dispuse la pct. I.9, II.1 – II.3 și II.5 din decizia nr. 2/2013 și încheierea nr. 21/2013.

La pct. I.9 din decizie au fost stabilite în sarcina entității verificate următoarele obligații: „luarea măsurilor legale necesare pentru cuprinderea în planul de supraveghere a autorităților contractante menționate la pct. 9, lit. A și lit. B din decizie și aplicarea sancțiunilor contravenționale corespunzătoare; identificarea persoanelor responsabile de neincluderea autorităților contractante la timp în programul de supraveghere și de nestabilire a sancțiunilor contravenționale, în cazul faptelor care s-au prescris și luarea măsurilor legale care se impun”.

La pct. II.2 din decizie s-a prevăzut luarea măsurilor legale necesare care să conducă la:

a) stabilirea cu exactitate a amenzilor neaplicate de reprezentanții A.N.R.M.A.P. în urma controalelor efectuate la autoritățile contractante menționate la pct. 9 din decizie, înlocuite cu avertisment nemotivat ori motivat necorespunzător și care nu se mai pot aplica deoarece faptele s-au prescris;

b) recuperarea de la persoanele răspunzătoare a veniturilor nestabilite și virarea acestora la bugetul statului, termenul de realizare fiind 30 aprilie 2013.

Pentru a dispune anularea măsurilor instituite la pct. I.9 și II.2 din decizie, în mod legal prima instanță a reținut că, deși pârâta face referire la nemotivarea, respectiv motivarea necorespunzătoare a sancțiunii avertisment, ceea ce se are în vedere, de fapt, este aprecierea că nerespectarea principiilor care stau la baza organizării procedurilor de achiziție publică nu reprezintă fapte cu un pericol social redus și că, în cazul contravențiilor reglementate de O.G. nr. 34/2006, faptele nu sunt de o gravitate redusă, astfel că nu se poate aplica sancțiunea avertisment.

Critica formulată de recurentă sub acest aspect este neîntemeiată, având în vedere cele menționate la pct. 9 din decizia contestată, în care este precizată opinia auditorilor publici externi, în sensul că nerespectarea principiilor care stau la baza organizării procedurilor de atribuire a contractelor de achiziție publică nu reprezintă fapte care să constituie un pericol social redus, deoarece sursele de finanțare a acestor achiziții publice sunt de natură publică.

Deși în actele administrative contestate nu se stipulează expres faptul că în cazul contravențiilor reglementate de O.U.G. nr. 34/2006 nu se poate aplica sancțiunea avertisment, aprecierea instanței de fond este corectă, prin raportare la faptul că prejudiciul estimat de Curtea de Conturi și obligațiile de stabilire și recuperare a acestuia au în vedere valoarea estimată a amenzilor neaplicate, care a condus la nerealizarea unor venituri la bugetul de stat.

Referitor la pretinsa nerespectare a prevederilor art. 16 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001, instanța de fond a avut în vedere apărările formulate de pârâtă, pe care în mod corect le-a înlăturat, aplicând prevederile art. 17 din acest act normativ, din care rezultă că lipsa mențiunilor referitoare la împrejurările ce pot servi la aprecierea gravității faptei nu constituie o cauză de nulitate a procesului-verbal de contravenție.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate susținerile recurentei privitoare la greșita anulare de către prima instanță a măsurilor instituite la pct. I.9 și II.2 din decizia nr. 2/2013 și încheierea nr. 21/2013.

Referitor la măsurile prevăzute la pct. II.1 din decizia contestată, se impune a fi subliniat faptul că acestea au vizat stabilirea cu exactitate a sancțiunilor neaplicate de reprezentanții A.N.R.M.A.P., pe motiv că s-a împlinit termenul de prescripție, acesta fiind în mod eronat considerat ca fiind de 12 luni, în loc de 24 de luni.

Prin urmare, ceea ce s-a impus a se stabili în cadrul controlului de legalitate a fost durata termenului de prescripție aplicabile pentru faptele contravenționale săvârșite anterior datei de 23 iulie 2009, când a intrat în vigoare O.U.G. nr. 79/2009, care a stabilit un termen de prescripție a aplicării sancțiunii contravenționale de 24 de luni.

În mod legal prima instanță a reținut că termenul de prescripție este de 12 luni, astfel cum acesta a fost reglementat de art. 295 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006, în forma în vigoare la data săvârșirii faptelor, făcând aplicarea corectă a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituția României, a principiului legii contravenționale mai favorabile, precum și a jurisprudenței Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului în materia analizată.

Nu se poate considera că aceste contravenții, legate de acte îndeplinite în cadrul procedurii de atribuire a contractelor de achiziție publică, ar avea un caracter continuu, ale căror efecte nu erau epuizate la data modificării termenului de prescripție stabilit de art. 295 alin. (2) din O.