ÎCCJ, Secția a II-a civilă
ÎCCJ, Secția a II-a civilă (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene. Condiții de admisibilitate din perspectiva prevederilor art. 267 paragraful 1 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Judecata
Index alfabetic : cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene
Tratatul privind Uniunea Europeană, art. 19 alin. (3) lit. b)
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, art. 267
Directiva nr. 93/13/CEE, art. 4 alin. (2), art. 6 alin. (1)
C. civ. din 1864, art. 3
O.U.G. nr. 50/2010, art. 95
În cazul în care prin cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene nu se invocă o chestiune de interpretare în legătură cu aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, ci se solicită să se răspundă dacă dispozițiile legale invocate sunt aplicabile clauzelor din contractele în litigiu, întrebarea astfel formulată nu poate face obiectul sesizării CJUE deoarece ar însemna să se solicite Curții să aplice ea însăși dreptul Uniunii în acel litigiu, ceea ce excede rolului CJUE în cadrul procedurii preliminare.
Întrebarea adresată Curții de Justiție a Uniunii Europene care nu are în vedere interpretarea vreunui text din dreptul Uniunii si prin care se solicită acesteia prezentarea unei opinii consultative asupra modificărilor și completărilor aduse O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori prin Legea nr. 288/2010, pentru aprobarea acestei ordonanțe de urgență, nu respectă premisa instituită prin art. 267 par. 1 din TFUE.
Prin urmare, cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, astfel formulată, se impune a fi respinsă ca
neîntemeiată întrucât cererea de decizie preliminară trebuie să se refere la interpretarea dreptului Uniunii, iar nu la interpretarea normelor dreptului național sau la analiza conformității dreptului național cu drepturile și principiile consacrate în Constituția României.
Secția a II-a civilă, Încheiere din 8 noiembrie 2016
Prin cererea de recurs formulată împotriva deciziei civile nr. 2151A/2015 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, recurenții- reclamanți A. și B. au solicitat sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare:
l. Dacă art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 05.04.1993 trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal referitoare la cele patru clauze din contractul de credit, termenii „
obiectul principal al contractului
” și „
caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte
” acoperă aceste tipuri de clauze care nu prevăd în mod transparent nici formula de calcul a dobânzii curente a creditului și nici indicele de referință EURIBOR (la o lună, la 3 luni sau la 6 luni) ?
Dacă art. 6 alineatul 1 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 05.04.1993 trebuie interpretat în sensul că, într-o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care un contract de credit nu poate, în principiu, continua să existe după eliminarea celor patru clauze din contractul de credit, se opune unei norme de drept național, cum ar fi art. 3 din C. civ. din 1864 sau principiului de drept, conform căruia, în cazul în care contractul este menținut în parte, clauzele nule sunt înlocuite de drept cu dispozițiile legale aplicabile, care permit instanței naționale să remedieze nulitatea clauzelor respective prin înlocuirea acestora cu norme de drept național (art. 9
3
din O.G. nr. 21/1992, cu modificările și completările ulterioare sau art. 2 lit. d) și h) raportat la art. 4 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 363/2007 ori art. 37 lit. d) din O.U.G. nr. 50/2010 în forma de la data publicării în Monitorul Oficial, 1.06.2010) ?
Dacă principiul rezultat din practica CJUE conform căruia
atunci când este sesizată cu un litigiu exclusiv între persoane particulare, instanța națională este obligată, când aplică dispozițiile de drept intern adoptate în scopul transpunerii obligațiilor prevăzute de o directivă să ia în considerare ansamblul normelor de drept național și să le interpreteze pe cât posibil, în lumina textului precum și a scopului directivei pentru a ajunge la o soluție conformă cu obiectivul urmărit de aceasta,
raportat la Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 05.04.1993 și art. 38 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene se opune unei norme naționale, Legea nr. 288/2010 prin care s-a modificat fără o justificare obiectivă și rezonabilă dispozițiile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010?
Examinând cererea de sesizare, față de actele dosarului, de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte a apreciat că aceasta este neîntemeiată și a respins-o pentru următoarele considerente:
Trimiterea preliminară reprezintă un mecanism fundamental al dreptului Uniunii Europene prevăzută atât la art. 19 alin. (3) lit. b) din Tratatul privind Uniunea Europeană și la art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (în continuare TFUE). Acest mecanism urmărește să garanteze interpretarea și aplicarea uniformă a acestui drept în cadrul Uniunii, conferind instanțelor din statele membre un instrument care le permite să sesizeze Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE), cu titlu preliminar, cu întrebări referitoare la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituțiile acesteia. În cauza de față recurenții solicită sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o problemă de interpretare a dreptului Uniunii.
Competența Curții de Justiție a Uniunii Europene de a se pronunța cu titlu preliminar cu privire la interpretarea dreptului Uniunii se exercită la inițiativa exclusivă a instanțelor naționale, indiferent de împrejurarea dacă părțile au solicitat instanței să sesizeze Curtea de Justiție a Uniunii Europene.
Instanța națională sesizată cu soluționarea unui litigiu este cea care are competența să aprecieze, în funcție de datele specifice fiecărei cauze, atât necesitatea unei cereri de decizie preliminară pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre cât și pertinența întrebărilor care ar putea fi adresate CJUE.
În legătură cu prima întrebare propusă de recurenți este de reținut că aceștia solicită ca instanța europeană să stabilească dacă prevederile art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 05.04.1993 referitoare la „obiectul principal al contractului” și la „caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte”, acoperă cele patru tipuri de clauze din contractul de credit care, potrivit criticilor prezentate de recurenți, nu prevăd în mod transparent nici formula de calcul a dobânzii curente a creditului și nici indicele de referință Euribor (la o lună, la 3 luni sau la 6 luni).
Din conținutul întrebării, instanța supremă reține că recurenții nu invocă o chestiune de interpretare în legătură cu aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, ci solicită să se răspundă dacă dispozițiile legale invocate sunt aplicabile clauzelor din contractele în litigiu.
Întrebarea astfel formulată nu poate face obiectul sesizării CJUE deoarece ar însemna să se solicite Curții să aplice ea însăși dreptul Uniunii în acest litigiu, ceea ce excede rolului CJUE în cadrul procedurii preliminare.
În ceea ce privește a doua întrebare, instanța supremă reține că recurenții se referă la ipoteza în care un contract de credit nu ar mai putea continua să existe după eliminarea celor patru clauze (criticate ca fiind abuzive) și, în acest context, se propune a întreba CJUE dacă art. 6 alin. 1 din Directiva nr. 93/13/CEE se opune unei norme de drept național cum ar fi art. 3 din Codul Civil de la 1864 sau principiului de drept conform căruia „în cazul în care contractul este menținut, în parte, clauzele nule sunt înlocuite de drept cu dispoziții legale aplicabile care permit instanței naționale să remedieze nulitatea clauzelor respective prin înlocuirea acestora cu norme de drept național [art. 9
3
din O.G. nr. 21/1992 sau art. 2 lit. d) și h) raportat la art. 4 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 363/2007 sau art. 37 lit. d) din O.U.G. nr. 50/2010]”.
Din modul în care este redactată întrebarea instanța supremă nu găsește nicio legătură între dispoziția art. 6 alin. 1 din Directiva 93/13 și art. 3 din Codul civil de la 1864 și, în plus, recurenții nu indică norma de drept național aplicabilă contractelor, care să consacre principiul enunțat în conținutul întrebării.
Instanța supremă constată, însă, că solicitarea de trimitere preliminară, având ca obiect întrebarea a doua, ridică o chestiune de interpretare a art. 6 alin. 1 din Directiva 93/13/CEE asupra căreia CJUE s-a pronunțat în cauza C-26/13 (
Arpad Kasler
). Prin hotărârea pronunțată în această cauză CJUE a statuat că „Articolul 6 alin. 1 din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, într-o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziție nu se opune unei norme de drept național care permite instanței naționale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național”.
Așa fiind, chestiunea interpretării art. 6 alin. 1 în forma propusă de recurenți, se regăsește în jurisprudența CJUE, iar întrebarea formulată nu prezintă elemente de noutate ivite într-un cadru juridic și factual inedit, de natură să justifice sesizarea CJUE cu o nouă interpretare.
În ceea ce privește întrebarea a treia prin modul în care este formulată, aceasta nu are în vedere interpretarea vreunui text din dreptul Uniunii, ci se solicită Curții prezentarea unei opinii consultative asupra modificărilor și completărilor aduse O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori prin Legea nr. 288/2010, pentru aprobarea acestei ordonanțe de urgență.
Este de precizat că în cadrul motivelor de recurs recurenții au afirmat că Legea nr. 288/2010 nu se aplică contractelor analizate în litigiu, încheiate anterior intrării în vigoare a acestei legi.
Cererea de decizie preliminară trebuie să se refere la interpretarea dreptului Uniunii, iar nu la interpretarea normelor dreptului național sau la analiza conformității dreptului național cu drepturile și principiile consacrate în Constituția României.
În acest context, instanța supremă reține că întrebarea a treia nu este pertinentă și nu respectă premisa instituită prin art. 267 par. 1 din TFUE.
Față de considerentele expuse în precedent instanța supremă a apreciat că se impune respingerea ca neîntemeiată a cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.