ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra apelului declarat de persoana condamnată A. împotriva sentinței penale nr. 118/F din data de 25 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală, în dosarul nr. x/2020:

Prin sentința penală nr. 118/F din data de 25 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală, în dosarul nr. x/2020 în temeiul art. 166 alin. (6) lit. c) rap. la art. 167 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 302/2004 (republicată), a respins cererea de recunoaștere și punere în executare în România a hotărârii judecătorești transmise de statul emitent (Germania), respectiv Hotărârea din data de 18 octombrie 2019 (rămasă definitivă la data de 26 octombrie 2019), pronunțată de Tribunalul Weiden i.d. OPf. în dosarul nr. x, privind pe persoana condamnată A.. În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului. În temeiul art. 275 alin. (6) rap. la art. 272 alin. (1), (2) din C. proc. pen., onorariul parțial al avocatului din oficiu, în cuantum de 250 RON, a rămas în sarcina statului, fiind suportat din fondul Ministerului Justiției.

Pentru a dispune astfel, s-a reținut că prin Referatul nr. x/2020 din data de 06 aprilie 2020, înregistrat pe rolul Curții la data de 14 aprilie 2020, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a sesizat instanța, în temeiul art. 165 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 (republicată), pentru a aprecia cu privire la cererea formulată de autoritățile judiciare germane, referitoare la transferarea persoanei condamnate A. într-un penitenciar din România, pentru continuarea executării unei pedepse privative de libertate, opinia exprimată de Parchet, atât prin referatul respectiv, cât și prin concluziile formulate de reprezentantul Ministerului Public în dezbaterile de la termenul de judecată din data de 24 iunie 2020 (consemnate în încheierea care face parte integrantă din prezenta sentință penală), fiind în sensul caracterului neîntemeiat al cererii respective, pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 167 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 302/2004 (republicată).

În vederea soluționării cererii, pe lângă certificatul și documentele transmise de autoritățile statului de condamnare, potrivit Deciziei-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din data de 27 noiembrie 2008 (privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană), atașate în dosarul înaintat de Parchet împreună cu referatul anterior menționat, a fost atașat Dosarul nr. x/2019 al Curții de Apel București, secția a II-a Penală, în care a fost pronunțată hotărârea (Sentința penală nr. 16/F din data de 29 ianuarie 2019), prin care s-a dispus, de instanța română, punerea în executare a mandatului european de arestare emis pe numele persoanei solicitate A., ulterior condamnată în mod definitiv de către o instanță germană.

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea a constatat următoarele:

Cetățeanul turc A. a fost condamnat, prin Hotărârea din data de 18 octombrie 2019 (rămasă definitivă la data de 26 octombrie 2019), pronunțată de Tribunalul Weiden i.d. OPf. în dosarul nr. x, la pedeapsa rezultantă de 5 ani și 9 luni închisoare (din care s-au dedus perioadele de arestare preventivă și de detenție, începând cu data de 16 ianuarie 2019 până la zi, astfel că executarea pedepsei respective va lua sfârșit la data de 15 octombrie 2024), pentru cinci infracțiuni de trafic de migranți, comise la datele de 10 august 2017, 14 august 2017, 22 august 2017, 25 august 2017 și 04 septembrie 2017, în cadrul unui grup infracțional organizat, în scopul de a obține un folos patrimonial (până la 10.000 euro de persoană traficată) și în condiții periculoase pentru viața migranților (39 de cetățeni irakieni, iranieni, sirieni și turci), care au fost supuși la tratamente inumane sau degradante, faptele reținute în sarcina sa fiind incriminate și de legea penală română, potrivit căreia constituie infracțiunile prevăzute de art. 263 alin. (1), (2) lit. a), b), c) cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. și de art. 367 alin. (1), (3) din C. pen. (pedepsite cu închisoare de la 3 ani la 10 ani și, respectiv, cu închisoare de la 1 an la 5 ani).

Potrivit mențiunilor din certificatul înaintat de autoritățile germane, înainte de arestarea sa în România, în vederea predării, pe baza mandatului european de arestare (la data de 16 ianuarie 2019), sus-numitul cetățean turc locuia în această țară din anul 2012, unde a desfășurat comerț cu produse alimentare, în România trăind și soția lui româncă, o fiică în vârstă de 7 ani, născută dintr-o altă relație, dar și, conform susținerilor sale, alți membri ai familiei, acesta consimțind și exprimându-și dorința să execute în România pedeapsa privativă de libertate, din considerente de reintegrare socială, aspecte consemnate și în procesul-verbal de audiere a persoanei condamnate din data de 04 decembrie 2019.

Conform art. 167 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 (republicată), instanța română recunoaște și pune în executare hotărârea judecătorească transmisă de statul emitent, dacă sunt îndeplinite, în mod cumulativ, mai multe condiții, în care aceea prevăzută la lit. c), respectiv ca persoana condamnată să aibă cetățenie română.

În speță, Curtea a constatat că această condiție nu este îndeplinită, întrucât persoana condamnată A. are numai cetățenie turcă.

Pe de altă parte, în speță, s-a constatat că nu este incident nici cazul prevăzut de art. 167 alin. (2) din aceeași lege, care permite recunoașterea și punerea în executare a hotărârii judecătorești transmise de statul emitent și atunci când persoana condamnată nu are cetățenie română, dacă aceasta trăiește în România și are o rezidență continuă și legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puțin 5 ani și nu va pierde dreptul de ședere permanentă în România.

În acest sens, Curtea a constatat, mai întâi, din interpretarea sistematică a dispozițiilor textului legal anterior citat, că acest caz se referă exclusiv la cetățeanul străin care are drept de ședere permanentă în România, de vreme ce numai pierderea acestui drept împiedică recunoașterea și punerea în executare a hotărârii judecătorești transmise de statul emitent.

Or, persoana condamnată A. nu a avut niciodată drept de ședere permanentă în România, ci numai un drept de ședere temporară, fiindu-i eliberat un permis în acest sens, purtând nr. x, cu valabilitate în perioada 06 februarie 2018 - 05 februarie 2023, astfel cum rezultă din copia acelui act .

De altfel, conform informațiilor furnizate de Inspectoratul General pentru Imigrări prin adresa nr. x din data de 26 februarie 2020, persoana condamnată A. figurează în Sistemul Informatic de Management al Străinilor ca posesoare doar a unui pașaport turistic (valabil până la data de 21 iunie 2021) și a permisului de ședere temporară anterior menționat.

Potrivit aceleiași adrese, persoana condamnată A. și-a declarat o adresă de reședință în comuna Țigănești, satul Țigănești, Strada x nr. 667, județul Teleorman, însă, conform unei alte adrese a instituției anterior menționate, emisă sub nr. x din data de 27 februarie 2020, investigațiile efectuate la adresa respectivă au evidențiat că nici aceasta, nici soția sa nu au mai locuit la acea adresă de aproximativ 2 ani, prin urmare încă din anul 2018, la scurt timp după obținerea permisului de ședere temporară și mai înainte ca persoana condamnată să fie arestată (la data de 16 ianuarie 2019) și apoi predată (la data de 27 februarie 2019) autorităților judiciare germane, în baza mandatului european de arestare emis pe numele său.

Cea din urmă situație determină, prin prisma dispozițiilor art. 167 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 (republicată), și concluzia că persoana condamnată A. nici nu a locuit în mod continuu pe teritoriul României, după obținerea permisului de ședere temporară anterior menționat, câtă vreme nu și-a declarat, în mod legal, o altă adresă de reședință decât cea unde s-a constatat că nu a mai locuit, în fapt, încă din anul 2018.

Raportat la aceste împrejurări, este total nerelevantă împrejurarea că persoana condamnată A., prin avocatul său ales, a formulat plângere împotriva deciziei de revocare a dreptului de ședere temporară, înregistrată sub nr. x din data de 27 februarie 2020, care a condus la anularea, la aceeași dată, a permisului corespunzător, purtând nr. x, conform informațiilor furnizate de Inspectoratul General pentru Imigrări prin adresa nr. x din data de 27 februarie 2020, deoarece, independent de această situație, persoana condamnată nu a avut niciodată drept de ședere permanentă (ci doar temporară) în România și nici nu a avut o rezidență continuă și legală pe teritoriul statului român, după obținerea permisului de ședere temporară anterior menționat, timp de cel puțin 5 ani, astfel că, în privința sa, nu sunt incidente dispozițiile art. 167 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 (republicată).

În plus, conform acelor dispoziții, spre deosebire de cele ale art. 167 alin. (1) (care nu sunt îndeplinite, prin raportare la condiția prevăzută la lit. c), referitoare la cetățenia română), chiar dacă ar fi întrunite condițiile stabilite pentru persoana condamnată de altă cetățenie, recunoașterea și punerea în executare a hotărârii judecătorești transmise de statul emitent este doar facultativă, iar nu obligatorie, textul legal analizat (art. 167 alin. (2) folosind expresia "hotărârea (...) poate fi recunoscută și pusă în executare", în timp ce textul de comparație (art. 167 alin. (1) utilizează sintagma "instanța română recunoaște și pune în executare".

Din această perspectivă, dincolo de impedimentul legal anterior evidențiat, Curtea a constatat că nu există argumente temeinice pentru recunoașterea și punerea în executare în România a hotărârii de condamnare pronunțate de instanța germană față de persoana condamnată cetățean turc A., în condițiile în care, din chiar considerentele hotărârii respective, rezultă că acea persoană a folosit România drept țară de tranzit a migranților, asociindu-se în scopul traficării lor, în cadrul unui grup infracțional organizat, care a acționat începând cu anul 2017, cu alți făptuitori din Turcia, Bulgaria, România și Serbia, astfel că stabilirea sa temporară pe teritoriul statului român și practicarea unor activități comerciale, care ar fi debutat în anul 2012 (conform propriilor afirmații), au constituit, cel mai probabil, doar un paravan pentru infracțiunile constatate a fi fost săvârșite de către aceasta.

Căsătoria cu o persoană de cetățenie română (oficializată la data de 17 octombrie 2016) și paternitatea unui copil de aceeași cetățenie (născut dintr-o altă relație la data de 09 septembrie 2012) s-a apreciat că nu pot fi reținute drept astfel de argumente, câtă vreme nu au împiedicat-o pe persoana condamnată să se implice într-o activitate infracțională amplă, cu ramificații transfrontaliere, care a avut puternice motivații financiare, fără rezerve determinate de punerea în primejdie a vieții numeroșilor migranți traficați și supunerea acestora la tratamente inumane sau degradante, fiind evidentă, în ceea ce o privește, lipsa unei preocupări reale și serioase pentru viața de familie pretins construită în România, pe care o invocă în prezent pro causa.

Mai mult, s-a reținut că tot potrivit considerentelor hotărârii de condamnare pronunțate de instanța germană, persoana condamnată nici nu a ținut legătura, cu regularitate, cu fiica sa, care trăiește în România, împreună cu mama ei, iar, referitor la actuala soție, Curtea a reiterat faptul că aceasta și persoana condamnată nu au mai locuit, încă din anul 2018, la adresa declarată din comuna Țigănești, județul Teleorman, neinformând autoritățile române cu privire la existența altei adrese de reședință pe teritoriul României.

Față de toate aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 166 alin. (6) lit. c) rap. la art. 167 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 302/2004 (republicată), a respins cererea de recunoaștere și punere în executare în România a hotărârii judecătorești transmise de statul emitent (Germania), respectiv Hotărârea din data de 18 octombrie 2019 (rămasă definitivă la data de 26 octombrie 2019), pronunțată de Tribunalul Weiden i.d. OPf. în dosarul nr. x, privind pe persoana condamnată A. (cetățean turc).

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, persoana condamnată A. a formulat apel.

Cu ocazia dezbaterilor, apărătorul apelantului persoană condamnată a solicitat sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, în temeiul Deciziei-cadru 2008/909/JAI a Consiliului Europei din 27.11.2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce, în cazul hotărârilor judecătorești, în materie penală, care impun, ca drepturi sau măsuri privative de libertate, în scopul executării lor în Uniunea Europeană, suspendarea cauzei și adresarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, următoarelor întrebări preliminare:

- prevederile art. 3 alin. (1) lit. c) din decizia cadru trebuie interpretate, în sensul că, criteriile prevăzute de acestea sunt îndeplinite, numai în cazul în care persoana condamnată are în statul de executare legături familiale sociale profesionale sau în considerarea cărora să poată prezuma, în mod întemeiat, executarea pedepsei în acel stat poate facilita reabilitarea sa socială și că, prin urmare, aceasta să opună unei dispoziții de drept național precum art. 167 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 republicată, care permite în aceste cazuri recunoașterea și executarea unei hotărâri judecătorești și atunci când persoana condamnată nu are cetățeniei română, dar trăiește în România și are o rezidență continuă și legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puțin 5 ani și nu va pierde dreptul de ședere permanentă în România.

- dacă în cazul unui răspuns afirmativ la întrebarea precedentă, prevederile art. 4 alin. (2) din Decizia-cadru 2008/909 trebuie interpretate, în sensul că, inclusiv, în ipoteza prevăzută la art. 4 alin. (1) lit. c) din decizia cadru, autoritatea competentă din statul emitent este ținută să verifice, chiar înainte de a transmite hotărârea judecătorească și certificatul, dacă executarea pedepsei de către statul de executare va răspunde scopului de a facilita reabilitarea socială a persoanei condamnate, și, în acest context, autoritatea respectivă este totodată ținută să menționeze informațiile obținute la lit. d) punctul 4 din certificat, în special, în cazul în care persoana condamnată afirmă în avizul exprimat potrivit art. 6 alin. (3) din decizia cadru că are legături familiale, sociale sau profesionale concret în statul emitent.

- în cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, respectiv prevederile art. 9 alin. (1) lit. b) din decizia cadru trebuie interpretate, în sensul că există un temei de nerecunoaștere și de neexecutare a unei hotărâri judecătorești și atunci când în ipoteza prevăzută la art. 4 alin. (1) lit. c) din decizia cadru nu este demonstrată în pofida consultării menționate la alin. (3) al acestui articol și eventuale furnizării și a altor informații necesare, existența unei legături familiale sociale profesionale sau de alt tip în considerarea cărora se poate prezuma în mod întemeiat că executarea pedepsei în statul de executare poate facilita reabilitarea socială a persoanei condamnate.

În susținerea cererii, a arătat că prevederi din această decizie cadru nu sunt implementate în legislația națională, respectiv prevederile art. 3 și, de asemenea, nu se indică scopul pentru care se cere și se dorește aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești.

Pe fondul cauzei, a solicitat admiterea apelului, desființarea hotărârii pronunțată de prima instanță, iar, în rejudecare, admiterea cererii formulată de autoritățile judiciare germane, referitoare la transferarea persoanei solicitate A. într-un penitenciar în România în urma recunoașterii și punerii în executare a hotărârii judecătorești transmisă de către statul emitent Germania.

A precizat că hotărârea primei instanțe este netemeinică și nelegală, aceasta analizând doar faptul că apelantul nu ar avea ședere legală permanentă pe teritoriul României și că nu este cetățean român. Într-adevăr nu este cetățean român, dar nu este necesară șederea permanentă pe teritoriul României, pentru ca statul român să recunoască hotărârea de condamnare a statului german.

Cu privire la cererea formulată de apelantul persoană condamnată A. de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene:

Potrivit art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe de ultim grad de jurisdicție in cauza pendinte dintr-un stat membru, aceasta poate în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la acest aspect.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în jurisprudența sa (hotărârea din data de 6 octombrie 1982, cauza 283/81, S.R.L. CILFIT și Lanificio di Gavardo SpA contra Ministerului Sănătății) care sunt condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o astfel de cerere, pentru a fi admisibilă, iar instanța națională să poată dispună sesizarea cu o întrebare preliminară.

Astfel, prin hotărârea mai sus arătată s-a statuat, în sensul că, o instanță națională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să își îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție, însă cu următoarele excepții:

- întrebarea adresată nu este relevantă;

- dispoziția comunitară a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții;

- aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o evidență, încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile(teoria actului clar).

Curtea de Justiție a mai subliniat cu valoare de principiu că existența unei astfel de posibilități trebuie să fie evaluată în funcție de caracteristicile proprii dreptului comunitar, de dificultățile specifice pe care le presupune interpretarea acestuia și de riscul divergențelor de jurisprudență din cadrul Comunității.

De altfel, cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene se face numai în situația în care, în cursul unul proces aflat pe rol, se pune problema interpretării sau validității unei norme comunitare.

Prin urmare, instanța națională este cea care stabilește relevanța dreptului comunitar pentru soluționarea cauzei aflate pe rol și dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară.

Astfel, întrebările ce se pot adresa Curții de Justiție a Uniunii Europene, de instanța națională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul național sau elemente particulare ale speței deduse judecății.

Analizând actele și lucrările dosarului din această perspectivă, Înalta Curte consideră că este inadmisibilă cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, întrucât se solicită aplicarea acestei norme la o situație de fapt.

În acest context, a admite în sensul dorit de autorul cererii de sesizare, echivalează cu a accepta în mod nepermis că instanța Uniunii Europene poate transgresa din poziția de interpret al dreptului european în poziția unei instanțe naționale, chemată să aplice legea la o situație de fapt dată.

Revenind la solicitarea apelantului persoană condamnată A. prin prisma celor menționate anterior cu privire la obiectul procedurii de sesizare a CJUE în baza art. 267 TFUE, se constată că prin întrebările formulate nu se urmărește stabilirea semnificației unei norme comunitare. Tot jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene a stabilit că instanțele naționale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, atât asupra necesității unei întrebări preliminare în vederea soluționării fondului litigiului, cât și asupra pertinenței întrebărilor adresate Curții.

Mai exact, cererea de întrebări preliminare către C.J.U.E. formulata de persoana condamnată A., se bazează pe neobservarea distincției între două proceduri diferite, prevăzute, ca posibil de implementat, în decizia cadru, din care România a implementat numai pe una, cea mai favorabilă persoanei supuse transferului, anume procedura prevăzută de paragraful 4 alin. (1) lit. c).

Sintetizând, Înalta Curte constată că cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene formulată de persoana condamnată A. nu cuprinde o descriere adecvată a situației de fapt și de drept iar întrebările nu sunt pertinente pentru soluționarea litigiului dedus judecății instanței fiind pur ipotetice.

Formându-și convingerea că întrebările formulate în cauză, pe lângă faptul că nu vizează interpretarea sau aplicarea unei norme comunitare, nu sunt nici necesare în vederea soluționării prezentei cauze, nefiind astfel îndeplinite condițiile prevăzute de art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, Înalta Curte va respinge cererea formulată de persoana condamnată A. de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, ca fiind inadmisibila.

Examinând apelul declarat de persoana condamnată A. împotriva sentinței penale nr. 118/F din data de 25 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală, în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte constată că acesta este nefondat și urmează a fi respins pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Art. 167 din Legea nr. 302/2004 (republicată) prevede că:

(1) Instanța română recunoaște și pune în executare hotărârea judecătorească transmisă de statul emitent, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

a) hotărârea este definitivă și executorie;

b) fapta pentru care s-a aplicat pedeapsa ar fi constituit, în cazul în care ar fi fost săvârșită pe teritoriul României, o infracțiune și autorul ar fi fost sancționabil. În cazul în care pedeapsa a fost aplicată pentru mai multe infracțiuni, verificarea condiției se face pentru fiecare infracțiune în parte;

c) persoana condamnată are cetățenie română;

d) persoana condamnată este de acord să execute pedeapsa în România. Consimțământul nu este necesar atunci când persoana condamnată este cetățean român și trăiește pe teritoriul României sau, deși nu trăiește pe teritoriul României, va fi expulzată în România. Dacă este necesar, în raport cu vârsta ori cu starea fizică sau mintală a persoanei condamnate, consimțământul poate fi dat de reprezentantul acesteia;

e) nu este incident vreunul din motivele de nerecunoaștere și neexecutare prevăzute la art. 163.

(2) Hotărârea judecătorească transmisă de statul emitent poate fi recunoscută și pusă în executare și atunci când persoana condamnată nu are cetățenie română, dar trăiește în România și are o rezidență continuă și legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puțin 5 ani și nu va pierde dreptul de ședere permanentă în România. Consimțământul persoanei condamnate este obligatoriu.

În acord total cu raționamentul logico-juridic al primei instanțe Înalta Curte constată că, relativ la dispozițiile cuprinse în Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, nu sunt îndeplinite toate condițiile pentru recunoașterea hotărârii pronunțate cu privire la persoana condamnată A., respectiv a Hotărârii din data de 18 octombrie 2019 (rămasă definitivă la data de 26 octombrie 2019), pronunțată de Tribunalul Weiden i.d. OPf. în dosarul nr. x.

Astfel, conform art. 167 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 (republicată), instanța română recunoaște și pune în executare hotărârea judecătorească transmisă de statul emitent, dacă sunt îndeplinite, în mod cumulativ, mai multe condiții(menționate în precedent), printre care aceea prevăzută la lit. c), respectiv ca persoana condamnată să aibă cetățenie română.

Or, în speță, așa cum in mod pertinent a reținut Curtea de Apel București persoana condamnată A. are numai cetățenie turcă, nefiind îndeplinită condiția prev de art. 167 din Legea nr. 302/2004 lit. c) și nu) sunt incidente nici disp. art. 167 alin. (2) din aceeași lege, care permit recunoașterea și punerea în executare a hotărârii judecătorești transmise de statul emitent atunci când persoana condamnată nu are cetățenie română, dar trăiește în România cu o rezidență continuă și legală pentru o perioadă de cel puțin 5 ani și nu va pierde dreptul de ședere permanentă.

Se observa cu ușurință că apelantul persoana condamnată A. nu a avut niciodată drept de ședere permanentă în România, ci numai un drept de ședere temporară, fiindu-i eliberat un permis în acest sens, purtând nr. x, cu valabilitate în perioada 06 februarie 2018 - 05 februarie 2023, astfel cum rezultă din copia acelui act,iar conform informațiilor furnizate de Inspectoratul General pentru Imigrări prin adresa nr. x din data de 26 februarie 2020, acesta figurează în Sistemul Informatic de Management al Străinilor ca posesoare doar a unui pașaport turistic (valabil până la data de 21 iunie 2021) și a permisului de ședere temporară anterior menționat.

Potrivit aceleiași adrese, persoana condamnată A. și-a declarat o adresă de reședință în comuna Țigănești, satul Țigănești, Strada x nr. 667, județul Teleorman, însă, conform unei alte adrese a instituției anterior menționate, emisă sub nr. x din data de 27 februarie 2020, investigațiile efectuate la adresa respectivă au evidențiat că nici aceasta, nici soția sa nu au mai locuit la acea adresă de aproximativ 2 ani, prin urmare încă din anul 2018, la scurt timp după obținerea permisului de ședere temporară și mai înainte ca persoana condamnată să fie arestată (la data de 16 ianuarie 2019) și apoi predată (la data de 27 februarie 2019) autorităților judiciare germane, în baza mandatului european de arestare emis pe numele său.

Constatând că nu este îndeplinită condiția prev de art. 167 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 302/2004 (republicată), în mod corect instanța de fond a respins cererea de recunoaștere și punere în executare în România a hotărârii judecătorești transmise de statul emitent (Germania), respectiv Hotărârea din data de 18 octombrie 2019 (rămasă definitivă la data de 26 octombrie 2019), pronunțată de Tribunalul Weiden i.d. OPf. în dosarul nr. x, privind pe persoana condamnată A. (cetățean turc).

Convenția europeană a drepturilor omului consacră, într-adevăr, în art. 8, dreptul oricărei persoane la respectarea vieții de familie, însă permite și ingerința, dacă este prevăzută de lege și necesară într-o societate democratică, în exercitarea acestui drept, din partea autorităților publice, între altele, din considerente referitoare la siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale.

Or, existența unei hotărâri definitive de condamnare pronunțate în Germania și plasarea persoanei condamnate într-un penitenciar din acea țară, pentru executarea pedepsei aplicate, justifică o astfel de ingerință, care este proporțională și necesară în raport cu motivul și scopul care au determinat-o și de o intensitate minimă, inerentă situației sale juridice, neexistând informații pertinente că acea persoană ar fi împiedicată, indiferent de motiv, să păstreze legături apropiate cu soția, fiica și ceilalți membri ai familiei sale și că astfel de legături s-ar putea manifesta numai în cazul continuării executării pedepsei de către aceasta într-un loc de deținere din România.

Pe cale de consecință, Înalta Curte formându-si convingerea că sentința pronunțată de prima instanță este legală și temeinică și pentru considerentele expuse, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, apelul declarat de persoana condamnată A. împotriva sentinței penale nr. 118/F din data de 25 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală, în dosarul nr. x/2020.

Potrivit art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., persoană condamnată va fi obligată la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar potrivit art. 275 alin. (6) din C. proc. pen. onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 253 RON, va rămâne în sarcina statului și se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I. Respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene formulată de persoana condamnată A..

II. Respinge, ca nefondat, apelul declarat de persoana condamnată A. împotriva sentinței penale nr. 118/F din data de 25 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală, în dosarul nr. x/2020.

Obligă apelantul persoană condamnată la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial al apărătorului desemnat din oficiu pentru persoană condamnată în sumă de 253 RON, rămâne în sarcina statului și se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 28 iulie 2020.