ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2446/2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 17 aprilie 2025, pe rolul Curții de Apel București – Contestații Electorale, reclamantul A, în contradictoriu cu pârâtul Biroul Electoral Central („BEC”, „Biroul”), a solicitat anularea Deciziei nr. xD/15.04.2025, emisă de pârât și respingerea, ca nefondată, a plângerii înregistrată sub nr. xC/BEC/P.R.2025/14.04.2025, formulată de către partidul „B”.

Prin sentința civilă nr. 114 din 22 aprilie 2025, Curtea de Apel București – Contestații Electorale a respins cererea formulată de reclamantul A, în contradictoriu cu pârâtul Biroul Electoral Central, ca nefondată.

3.1. Împotriva sentinței civile nr. 114 din 22 aprilie 2025, pronunțată de Curtea de Apel București – Contestații Electorale, a declarat recurs reclamantul A, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Recurentul-reclamant susține că prima instanță a stabilit greșit caracterul de publicitate politică al celor două postări, interpretând eronat legislația aplicabilă, respectiv Regulamentul (UE) 2024/900 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 martie 2024 privind transparența și vizarea unui public-țintă în publicitatea politică, la care face trimitere O.U.G. nr. 1/2025, norma europeană având prioritate în fața celei naționale, potrivit art. 148 alin. (2) din Constituția României.

Arată că art. 3 pct. 2 din Regulament definește „publicitatea politică”, iar art. 3 pct. 3 definește „materialul publicitar politic”, dar acestea nu au legătură cu postările recurentului-reclamant, aspect neanalizat de prima instanță. Astfel, din analiza mesajelor postate rezultă că ele nu sunt special pregătite, publicate și promovate, în schimbul unei remunerații sau prin activități interne, ori ca parte a unei campanii de publicitate politică. În cauză se discută despre utilizarea unui cont personal de X, deschis din anul 2011 și activ tot timpul, așadar nu a fost deschis special în această perioadă și care conține două mesaje unice care nu se găsesc nici la candidați, nici la alți cititori din online (așadar nu este vorba de o campanie, nu fac parte dintr-o strategie a vreunei persoane), care exprimă gânduri personale și aprecieri cu privire la mai mulți candidați (fiind discutate mai multe persoane, printre care doi primari, un fost prim ministru, un fost președinte de țară interimar, un șef de partid ce candidează).

Susține recurentul-reclamant că, pentru a identifica un material publicitar politic, atât BEC cât și prima instanță au ignorat și interpretat greșit criteriile stabilite prin art. 8 pct. 1 din Regulamentul (UE) 2024/900, și anume: a) conținutul mesajului; b) sponsorul mesajului; c) limbajul utilizat pentru transmiterea mesajului; d) contextul în care este transmis mesajul, inclusiv perioada de difuzare; e) mijloacele prin care mesajul este pregătit, plasat, promovat, publicat, distribuit sau difuzat; f) publicul-țintă; g) obiectivul mesajului. Prin cele două mesaje, nu au fost prezentate obiective din programul politic al candidaților, ci a fost criticată conduita lor în legătură cu relația privind justiția și administrația, nu a fost reprodus vreun slogan de campanie, nu au fost reluate ulterior postările pe alte rețele de socializare pe care recurentul susține că le utilizează (Y, Z, website), nu a folosit reclame sau sponsorizări.

Recurentul-reclamant apreciază că, prin hotărârea recurată, instanța a interpretat greșit și prevederile art. 3 pct. 4 lit. g din Regulamentul (UE) nr. 2024/900, care definesc actorul politic. Învederează că nu a promovat obiectivele politice ale niciunui candidat, nu a reprodus citate, sloganuri de campanie, nu a tag-uit în postare vreun candidat de care a discutat, nu a făcut trimitere la site-ul sau contul lui. Pe de altă parte, în postare nu există nicio dovadă că între recurentul-reclamant și vreunul dintre candidați ar exista vreo legătură sau măcar o înțelegere, fie ea și implicită, neexistând niciun fel de obligații și legături, iar impunerea unor obligații de indicare a numărului candidatului, a sponsorului acestuia și la fondurile folosite de acesta în publicitate ar afecta libertatea de exprimare a recurentului-reclamant. Subliniază că nu este și nu dorește să fie agentul politic al vreunei persoane, însă se implică activ în dezbaterile publice de când activează în social media. În acest sens, solicită a se avea în vedere și dispozițiile din preambulul Regulamentului (UE) nr. 2024/900.

Printr-un alt rând de critici, recurentul-reclamant susține afectarea dreptului la o instanță imparțială, prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât, în cauza de față, instanța de fond a preluat rolul pârâtului BEC. Mai exact, deși în contestație s-a arătat că la data de 12 aprilie 2025 nu au existat două postări, ci una singură, instanța de fond a reținut o eroare materială comisă de Biroul pârât, reținând că este vorba de o altă postare, din data de 10 aprilie 2025. Or, în dosar nu s-a formulat o astfel de susținere, nu s-a depus nicio dovadă de către BEC în acest sens.

Mai arată recurentul-reclamant că BEC nu a indicat care sunt cele două postări, nu le-a prezentat, nu le-a analizat în decizia contestată, recurentul-reclamant nu a fost invitat la procedura desfășurată în fața Biroului, iar cele două postări nu au fost prezentat instanței de judecată, judecătorul cauzei având acces la postări prin căutarea proprie pe care a efectuat-o pe Internet, devenind astfel parte în dosar. O astfel de modalitate de a instrumenta cauza este contrară Ghidului practic privind utilizarea de către judecători a social-media în Europa Centrală și de Est, întocmit de CEELI Institute în anul 2000.

În raport de aceste aspecte, apreciază recurentul-reclamant că judecătorul primei instanțe nu întrunește condițiile de imparțialitate subiectivă, aspect de natură a afecta echilibrul procesual și soluția pronunțată. Mai arată că nu a putut formula o cerere de recuzare câtă vreme această chestiune s-a ivit abia cu ocazia redactării motivelor sentinței.

În ceea ce privește considerentele sentinței atacate, referitoare la libertatea de exprimare, prin care s-a susținut că reclamantul nu își exprimă propria opinie, ci atrage alegătorii în scopul exprimării dreptului la vot în favoarea unui candidat, recurentul-reclamant învederează că scopul campaniei electorale este ca politicienii să își prezinte intențiile, iar publicul să le dezbată, or BEC împiedică discuțiile publice de obiective, persoane sau alegători, ceea ce reprezintă formă de cenzură neacceptabilă într-un stat democratic. Limitarea libertății de exprimare într-o societate democratică trebuie să fie necesară, or instanța de fond nu a motivat cum este protejată societatea dacă cele două postări nu ar fi fost înlăturate ori ar fi fost etichetate ca material publicitar politic. În cele două postări, s-a argumentat de ce recurentul consideră că un candidat este mai bun ca alții, nu a postat excesiv, nu a țintit public pe X, nu a plătit publicitate digitală, nu a postat pe conturile altor persoane, a folosit contul său obișnuit de persoană fizică, ceea ce se subsumează libertății de exprimare, iar nu unui abuz ce trebuie sancționat. Apreciază că intenția legiuitorului, materializată prin art. 3 pct. 4 lit. g din Regulamentul (UE) nr. 2024/900 nu a fost aceea de a resticționa accesul persoanelor private la dezbaterea publică, ci doar de a supune prevederilor Regulamentului persoanele care au legături de afiliere cu partidele politice/candidații implicați în alegeri, altele decât cele prevăzute la lit. a – f).

Recurentul-reclamant susține și că postările analizate de prima instanță nu există. Astfel, prima instanță face trimitere la o postare indicând adresa https://www.x.com/share/p/1A8ficJJnR/, care în realitate nu există. De asemenea, instanța a respins apărarea cu privire la faptul că a doua postare este din 10 aprilie, iar nu din 12 aprilie, considerând că este vorba de o eroare materială, motivarea fiind contradictorie, întrucât ori acest viciu reprezenta o eroare materială ce trebuia invocată și îndreptată de BEC, ori este vorba de altă postare. Prin urmare, nu este clar ce postări sunt analizate, cele două postări din 10 aprilie sau unica postare din 12 aprilie. Prin urmare, susține recurentul-reclamant că este greșită individualizarea postărilor făcută de instanță.

Consideră recurentul-reclamant că în mod nefondat prima instanță a respins critica referitoare la nemotivarea deciziei BEC contestată, câtă vreme pârâtul nu prezintă postările analizate, ci doar indică unde sunt ele accesibile, în felul acesta fiind imposibil de făcut un control de legalitate de către instanță. Prima instanță a reținut că este suficientă indicarea actelor normative care justifică soluția dată de BEC (lege, Regulament UE și hotărâre AEP) și locul de pe internet în care se găsesc postările, or motivarea în drept nu exclude necesitatea de a motiva în fapt soluția pronunțată. Lipsa motivării deciziei BEC/actului administrativ nu poate împlinită ulterior, nici printr-un act administrativ ulterior și nici prin considerentele hotărârii instanței de fond.

Totodată, arată recurentul, prima instanță susține că acesta a făcut mai multe postări care conțin un îndemn direct către alegători, lucru contrazis de probele de la dosar. În prima postare la care face referire BEC, recurentul susține că a arătat cum a decis el și familia sa să voteze, la a doua postare arată alegătorilor că e mai bine să susțină un anumit candidat, necuprinzând, așadar, îndemnuri directe cu privire la vot și nici nu este vorba de postări repetate în acest sens.

Recurentul-reclamant învederează că în mod greșit prima instanță a susținut că postările repetate susțin obiectivele politice ale unui candidat, cât vreme la dosar nu există vreun document cu privire la obiectivele politice ale lui C și nici BEC sau prima instanță nu le enumera, astfel că nu se poate face vreo asemenea analiză. Prima instanță arată că ambele postări conțin un îndemn al alegătorilor de a vota cu unul dintre candidați, aspect nereal întrucât în postarea din 12 aprilie nu este niciun îndemn în acest sens, ci recurentul doar a arătat publicului cu cine a decis el, familia și prietenii săi să voteze.

De asemenea, recurentul-reclamant susține că este eronat și considerentul instanței de fond în sensul că ar fi acționat în numele candidatului C, câtă vreme nici la BEC și nici în fața instanței nu s-a depus vreo dovadă că ar exista vreo legătură între recurent și C. Susține recurentul că în postările din timpul campaniei electorale a prezentat mai mulți candidați la președinție, pe unii i-a lăudat, pe alții i-a criticat, fără avea o legătură cu aceștia.

Cât privește mențiunea instanței de fond în sensul că reclamantul ar fi trebuit să facă dovada că nu este membru de partid, voluntar sau consultant al vreunui candidat, recurentul-reclamant susține că această cerință de probațiune excede celor prevăzute de art. 249 C. proc. civ.

3.2. Prin precizările depuse în scris, înregistrate la data de 09 mai 2025, recurentul-reclamant A a învederat că motivele de recurs se subsumează cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., iar prin precizările formulate oral în ședința de judecată de la aceeași dată, a arătat că invocarea pct. 6 reprezintă o eroare, criticile de nelegalitate încadrându-se în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Intimatul-pârât Biroul Electoral Central a depus întâmpinare față de declarația de recurs, prin care a invocat excepția nemotivării în termen a recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat; ulterior comunicării motivelor recursului, intimatul-pârât a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin cererea înregistrată la data de 9 mai 2025, recurentul-reclamant A a solicitat sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, cu următoarele întrebări:

(i) în interpretarea art. 3 pct. 4 lit. g din Regulamentul (UE) nr. 2024/900, noțiunea de „actor politic” presupune sau nu încheierea unei înțelegeri prealabile, expresă sau tacită, între persoana fizică fără apartenență politică și oricare dintre persoanele sau organizațiile menționate la literele (a)-(f) în scopul reprezentării sau acționării în numele acestora?

(ii) în raport de răspunsul la prima întrebare, în interpretarea art. 3 pct. 4 lit. g din Regulamentul (UE) nr. 2024/900, noțiunea de „actor politic” cuprinde și situația unei persoane fizice care, în lipsa unei atare înțelegeri, în nume propriu și din proprie inițiativă, în calitate de formator de opinie, își exprimă preferințele electorale, cu ocazia unor analize tehnice, prin materiale postate pe rețelele de socializare? Astfel de materiale pot intra în accepțiunea noțiunii de „material publicitar politic”, conform art. 3 pct. 3 din Regulamentul (UE) nr. 2024/900?

(iii) în raport de răspunsul la a doua întrebare, în interpretarea art. 3 pct. 4 lit. g din Regulamentul (UE) nr. 2024/900, persoana fizică fără apartenență politică care, în calitate de formator de opinie, își exprimă preferințele electorale, cu ocazia unor analize tehnice, prin materiale postate pe rețelele de socializare trebuie să îndeplinească și condițiile de etichetare prevăzute de art. 11 din Regulamentul (UE) nr. 2024/900, sub sancțiunea restrângerii dreptului la liberă exprimare prin înlăturarea materialului considerat ilegal?

În susținerea cererii întemeiate pe dispozițiile art. 267 TFUE, recurentul-reclamant a susținut că, potrivit acestei norme, jurisprudenței CJUE și jurisprudenței instanței supreme, Curtea de Justiție a Uniunii Europene se poate pronunța numai atunci când dreptul Uniunii este aplicabil litigiului principal și numai dacă o asemenea decizie apare ca fiind necesară instanței naționale pentru a pronunța o hotărâre în cauza cu care este învestită. Astfel, o întrebare invocată într-o cauză pendinte în fața unei instanțe ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac potrivit dreptului intern, cum este cazul de față, obligă instanța să sesizeze Curtea cu o cerere de decizie preliminară, o asemenea obligație fiind înlăturată doar în ipoteza în care există deja o jurisprudență consacrată a CJUE în materia respectivă sau în cazul în care maniera corectă de interpretare a normei de drept în discuție nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile.

Raportat la condițiile ce trebuie îndeplinite pentru a se dispune sesizarea CJUE, susține recurentul-reclamant că întrebările propuse în prezenta cerere se referă la interpretarea dispozițiilor legale ce reprezintă drept european, conform art. 288 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, respectiv la interpretarea unor art. din Regulamentul (UE) nr. 2024/900, act normativ al Uniunii Europene, aplicabil în prezenta cauză.

Arată că decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în prezenta cauză, având în vedere că:

- articolele/dispozițiile legale din Regulamentul (UE) nr. 2024/900, a căror interpretare este vizată prin întrebările din prezenta cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, au fost interpretate și menționate ca temei de drept al Deciziei nr. xC/BEC/P.R.2025/14.04.2025 a cărei anulare se solicită prin acțiune;

- prin contestația formulată s-a invocat, ca motiv de nelegalitate a deciziei BEC, o interpretare greșită a articolele/dispozițiile legale din Regulamentul (UE) nr. 2024/900 a căror interpretare este vizată prin întrebările din prezenta cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene;

- în considerentele decisive și decizorii ale sentinței civile nr. 114/22.04.2025, ce face obiectul recursului formulat în prezenta cauză, se interpretează și se aplică articolele/dispozițiile legale din Regulamentul (UE) nr. 2024/900 a căror interpretare este vizată prin întrebările din prezenta cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene;

- principalele motive de nelegalitate ale recursului formulat împotriva sentinței civile nr. 114/22.04.2025 se referă la interpretarea greșită a dreptului european - respectiv art. 3 pct. 4 lit. g și art. 3 pct. 3 din Regulamentul (UE) nr. 2024/900 a căror interpretare este vizată prin prezenta cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Totodată, a învederat că dispozițiile legale din dreptul european a cărei interpretare se solicită prin prezenta cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, respectiv art. 3 pct. 4 lit. g și art. 3 pct. 3 din Regulamentul (UE) nr. 2024/900, nu au mai făcut obiectul unei alte examinări a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

La termenul de judecată din 9 mai 2025, Înalta Curte a respins excepția nemotivării în termen a recursului, ca rămasă fără obiect, pentru considerentele regăsite în practicaua prezentei decizii.

II. Soluția instanței de recurs

II.1. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene

Examinând cererea de sesizare a Curții Europene de Justiție în vederea efectuării unei trimiteri preliminare, în raport de actele și lucrările dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte o va respinge, pentru considerentele ce se succedă.

Dispozițiile art. 19 alin. (3) lit. b din Tratatul privind Uniunea Europeană statuează: „Curtea de Justiție a Uniunii Europene hotărăște în conformitate cu tratatele: (…) b) cu titlu preliminar, la solicitarea instanțelor judecătorești naționale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituții”, iar art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene prevede: „Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: (a) interpretarea tratatelor; (b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii; În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea (…)”.

Înalta Curte reține că cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) cu întrebări preliminare trebuie să aibă aptitudinea de a lămuri aspecte legate de interpretarea tratatelor sau a actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii, pe care, ulterior, instanța națională să le aplice la contextul factual dedus judecății.

Astfel, în conformitate cu o jurisprudență consacrată (a se vedea, în primul rând, Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 și Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE și instanța națională, instituită prin art. 177 din TFUE, revine în competența instanței naționale, care este învestită cu soluționarea cauzei și are cunoștință directă despre situația de fapt și probele administrate și trebuie să-și asume responsabilitatea hotărârii judecătorești subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularitățile litigiului, asupra necesității pronunțării unei hotărâri preliminare.

Totodată, prin hotărârea pronunțată în cauza C-283/81, Srl CILFIT și Lanificio di Gavardo SpA c. Ministerul Sănătății, Curtea de Justiție din Luxemburg a arătat: «9. … trebuie să se sublinieze în primul rând că art. 177 nu constituie o cale de atac deschisă părților dintr-un litigiu pendinte la o instanță națională. Prin urmare, nu este suficient ca o parte să susțină că litigiul implică o problemă de interpretare a dreptului comunitar pentru ca instanța națională respectivă să fie obligată să considere că este vorba despre o întrebare adresată în sensul art. 177. În schimb, dacă este cazul, instanța națională respectivă poate sesiza Curtea de Justiție din oficiu. 10. În al doilea rând, rezultă din raportul dintre al doilea și al treilea paragraf ale art. 177 că instanțele vizate de al treilea paragraf se bucură de aceeași putere de apreciere ca toate celelalte instanțe naționale pentru a evalua dacă, pentru a pronunța o hotărâre, este necesară o decizie asupra unui aspect de drept comunitar. Prin urmare, aceste instanțe naționale nu sunt obligate să trimită o întrebare referitoare la interpretarea dreptului comunitar formulată în cauza dedusă judecății lor în cazul în care respectiva întrebare nu este pertinentă, în alți termeni, în cazul în care, indiferent care ar fi răspunsul la această întrebare, acesta nu ar putea avea nicio influență asupra soluționării litigiului. …». [s.n.].

Rezumând, Înalta Curte reține că instanța europeană a recunoscut instanțelor naționale o marjă de apreciere asupra relevanței unei hotărâri preliminare, iar instanței naționale îi revine obligația de a înainta o cerere preliminară doar atunci când consideră că există o îndoială în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme comunitare. Întrebarea ce se poate adresa de către instanța națională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte referitoare la elemente particulare ale speței deduse judecății, care cad în domeniul de analiză a instanței naționale.

Având a efectua o astfel de analiză în cauză, Curtea constată că nu se impune sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, având în vedere că, în realitate, aspectele invocate de recurentul-reclamant nu vizează o chestiune de interpretare a dreptului Uniunii Europene, ci mai degrabă o problemă de aplicare a acestui drept la situația de fapt dedusă judecății, care este atributul instanței naționale.

Prin demersul său, recurentul-reclamant solicită a se tranșa, de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, modalitatea de interpretare a sintagmei de „actor politic” din cuprinsul art. 3 pct. 4 lit. g din Regulamentul UE nr. 2024/900, prin raportare la existența sau nu a unei înțelegeri prealabile între persoana fizică fără apartenență politică și oricare dintre persoanele sau organizațiile menționate la literele a) – f), precum și interpretarea aceleiași sintagme în ipoteza în care persoana fizică, în calitate de formator de opinie, își exprimă preferințele electorale în lipsa unei înțelegeri precum cea anterior amintită, situație în care recurentul-reclamant dorește a se lămuri și dacă materialele postate în această calitate au sau nu natura de „materiale publicitare politice” în sensul art. 3 pct. 3 din Regulament, iar în acest caz, dacă materialele trebuie etichetate conform art. 11 din Regulamentul UE nr. 2024/900, sub sancțiunea restrângerii dreptului la liberă exprimare prin înlăturarea materialului considerat ilegal.

Se reține că potrivit dispozițiilor art. 3 pct. 4 lit. g din Regulamentul nr. 2024/900 privind transparența și vizarea unui public – țintă în publicitatea politică, prin „actor politic” se înțelege „orice persoană fizică sau juridică care reprezintă sau acționează în numele oricăreia dintre persoanele sau organizațiile menționate la literele (a)-(f) și care promovează obiectivele politice ale oricăreia dintre aceste persoane sau organizații;”

Înalta Curte constată că nu se poate reține existența unui caracter îndoielnic al dispozițiilor art. 3 pct. 4 lit. g din Regulamentul UE nr. 2024/900, textul prevăzând două condiții distincte, independente, pentru reținerea calității de „actor politic”, respectiv (i) persoana fizică să fie reprezentant al oricăreia dintre persoanele sau organizațiile menționate la literele (a)-(f) sau (ii) să acționeze în numele oricăreia dintre persoanele sau organizațiile menționate la literele (a)-(f), în vederea promovării obiectivele politice ale oricăreia dintre aceste persoane sau organizații.

În esență, recurentul-reclamant solicită ca instanța europeană să stabilească, prin răspunsul la întrebările preliminare, dacă intră în categoria de „actor politic” persoana care, deși nu a încheiat nicio înțelegere, sub nicio formă, cu persoanele sau organizațiile menționate la literele (a)-(f), își exprimă preferințele electorale în favoarea uneia dintre aceste persoană și dacă, în acest caz, îi revine obligația etichetării acestor materiale ca fiind publicitare politice, atât în fond, cât și în recurs, recurentul-reclamant susținând că o astfel de persoană nu poate fi considerată „actor politic” care „acționează” în numele oricăreia dintre persoanele sau organizațiile menționate la literele a) – f), în lipsa unei forme de înțelegeri prealabile, expresă sau tacită.

Or, Înalta Curte constată că norma europeană nu conturează sfera acțiunilor și activităților care se subsumează „acționării” în numele unui candidat/organizații politice, nefăcând trimitere la existența sau nu a unei înțelegeri/convenții, astfel că încadrarea în categoria „actorilor politici” se analizează de la caz la caz, în funcție de elementele contextuale și probatoriile administrate în cauză. Astfel fiind, prin maniera de formulare a întrebărilor, recurentul-reclamant tinde în realitate să obțină din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene o veritabilă decizie de îndrumare în soluționarea în concret a cauzei, prin raportare la elemente specifice cauzei.

Problemele de drept a căror dezlegare o solicită recurentul-reclamant prin cererea de sesizare a CJUE reprezintă, în fapt, aspecte ce țin de modalitatea concretă în care instanța națională învestită cu soluționarea litigiului va raporta cadrul legal incident la circumstanțele factuale specifice cauzei. Chestiunea disputată în cauză nu se raportează în mod esențial la interpretarea dreptului european, astfel încât să necesite intervenția instanței din Luxemburg, ci vizează evaluarea situației de fapt, dată în competența instanței naționale, prin urmare întrebările propuse nu justifică o legătură directă și imediată cu prezenta cauză.

Pentru aceste motive, Înalta Curte conchide că în cauză nu sunt întrunite cerințele reglementate de art. 267 TFUE, astfel că urmează să respingă cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebările preliminare formulate de recurentul-reclamant A.

În raport de această soluție, nu se mai impune examinarea cererii de suspendare a judecății, formulată de recurentul-reclamant A, câtă vreme o atare cerere avea drept premisă admiterea cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

II.2. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A a solicitat anularea Deciziei nr. xD/15.04.2025, prin care pârâtul Biroul Electoral Central a admis plângerea înregistrată sub nr. xC/BEC/P.R.2025/14.04.2025 vizând postarea pe platforma online foarte mare X a unor materiale publicitare politice fără respectarea condițiilor legale de etichetare, apreciind autoritatea pârâtă că materialele reclamate reprezintă materiale publicitare politice în sensul art. 16 alin. (5) din O.U.G. nr. 1/2025, incluzând un îndemn la votarea unuia dintre candidații la alegerile prezidențiale.

Contestând decizia Biroului, reclamantul a susținut că decizia atacată nu este motivată și că postările în discuție au fost în mod greșit individualizate, iar pe de altă parte, că în mod greșit s-a reținut calitatea sa de „actor politic” în sensul art. 3 pct. 4 lit. g din Regulamentul (UE) nr. 2024/900 și că materialele analizate, raportat și la conținutul lor, nu au caracter politic publicitar, având natura unor simple opinii/preferințe personale cu privire la un anumit candidat, astfel încât, dispunând înlăturarea postărilor respective, decizia contestată îi încalcă dreptul la liberă exprimare.

Soluționând cererea dedusă judecății, prima instanță a găsit-o a fi neîntemeiată, respingând toate criticile de nelegalitate avansate de reclamant, reținând, în esență, că decizia este motivată corespunzător, că greșelile de individualizare a materialelor prin raportare la data postării sunt simple erori materiale, iar reclamantul se înscrie în categoria „actorilor politici”, materialele publicate având caracter publicitar politic prin raportare la conținutul lor și nerespectând obligația legală de etichetare corespunzătoare. Astfel fiind, judecătorul cauzei a confirmat analiza efectuată de BEC și, în consecință, legalitatea deciziilor contestate.

Împotriva soluției instanței de fond, reclamantul A a declarat recurs, întemeiat pe motivele de nelegalitate/casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., potrivit cu care: „Casarea unei hotărâri se poate cere: (...) 5. când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; (...) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (...) ”.

În ceea ce privește motivele de nelegalitate subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (astfel cum au fost încadrate prin precizările scrise și susținerile orale din fața instanței de control judiciar), recurentul-reclamant a susținut că judecătorul cauzei nu și-a întemeiat analiza de legalitate a Deciziei BEC și soluția dată în cauză pe probele aflate la dosar, ci pe probe pe care le-a cules el însuși din mediu online, respectiv prin accesarea link-urilor menționate în actul administrativ atacat și vizualizarea în această modalitate a postărilor în discuție. A apreciat recurentul-reclamant că o astfel de activitate excede competențelor instanței de judecată, care, astfel, se substituie părții pârâte, cu consecința lipsirii reclamantului de dreptul la o instanță imparțială.

Înalta Curte va respinge aceste critici, ca nefondate, în speță nefiind decelată o încălcare a normelor de procedură în sensul indicat de recurentul-reclamant.

Este de necontestat că la dosarul cauzei nu au fost depuse de către autoritatea pârâtă probatorii în sensul indicat de către recurentul-reclamant și că analiza postărilor reclamate de către judecătorul cauzei s-a realizat prin accesarea personală a link-urilor aferente acestor postări. Însă această împrejurare nu poate fi interpretată nici ca o depășire a atribuțiilor instanței judecătorești, nici ca o substituire în obligațiile pârâtului și nici ca afectând dreptul reclamantului la o instanță imparțială, având în vedere obiectul cauzei, actul administrativ specific dedus analizei de legalitate a instanței de contencios administrativ și cadrul legislativ în care se judecă pricina.

Instanța de judecată a fost sesizată, în condițiile art. 17 alin. (8) din O.U.G. nr. 1/2025, cu examinarea pretinsei nelegalități a unei decizii emise de Biroul Electoral Central în exercitarea atribuțiilor de autoritate relevantă, în sensul art. 4 alin. (1) lit. a din Legea nr. 50/2024 privind stabilirea unor măsuri pentru aplicarea Regulamentului (UE) 2022/2065 al Parlamentului European și al Consiliului din 19 octombrie 2022 privind o piață unică pentru serviciile digitale și de modificare a Directivei 2000/31/CE (Regulamentul privind serviciile digitale), precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 365/2002 privind comerțul electronic. Obiect al analizei Biroului intimat îl reprezintă materialele publicitare reclamate ca având caracter politic, care nu se supun obligațiilor de etichetare prevăzute de art. 16 alin. (2) din O.U.G. nr. 1/2025, art. 2 din Hotărârea AEP nr. 9/2025, precum și art. 11 din Regulamentul (UE) nr. 2024/900 și care sunt postate pe platforme online foarte mari.

Potrivit art. art. 17 alin. (2) din O.U.G. nr. 1/2025 și art. 42 din Legea nr. 370/2004, precum și art. 3 pct. 8 din Regulamentul (UE) 2024/900, Biroul Electoral Central soluționează plângerile cu privire la campania electorală prin intermediul platformelor online foarte mari, iar potrivit art. 17 alin. (5) din O.U.G. nr. 1/2025, deciziile prin care sunt admise aceste plângeri reprezintă ordine de a acționa împotriva conținutului ilegal în sensul art. 9 din Regulamentul (UE) 2022/2065.

Raportat la acest cadru legislativ, național și european deopotrivă, Înalta Curte constată că însuși obiectul de analiză dat în competența autorității pârâte are un specific care deosebește decizia pe care aceasta o emite de actele administrative emise în exercitarea celorlalte atribuții ce-i revin conform legii. Mai exact, intimatul-pârât BEC este învestit cu verificarea unor materiale care nu au o existență fizică, ci se regăsesc în spațiul virtual, pe platforme online, ce pot fi accesate prin Internet. Aceste materiale se identifică prin URL (prescurtarea de la „Uniform Resource Locator” – adresă uniformă pentru localizarea resurselor), care reprezintă o secvență unică de caractere standardizată, folosită pentru denumirea, localizarea și identificarea unor resurse de pe Internet, indiferent de forma de expunere, respectiv format text, audio, video, fotografii, etc.

Prin urmare, pentru a putea vizualiza și verifica conținutul postărilor recurentului-reclamant A, ce fac obiectul Deciziei BEC nr. xD/15.04.2025, atât instanța de judecată (cât și orice altă persoană, inclusiv reclamantul), are posibilitatea accesării URL-urilor menționate de autoritatea pârâtă în cuprinsul actului administrativ, examinând ex proprius sensibus conținutul acestora și data la care au fost postate.

Această modalitate de administrare a probelor nu excede normelor C. proc. civ., câtă vreme respectă condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 255 C. proc. civ., având caracter pertinent, concludent și util soluționării cauzei. Diferențele de administrare față de celelalte mijloace de probă se datorează existenței virtuale, iar nu în format material, a acestor postări, iar progresele tehnologice actuale impun adaptarea instanțelor de judecată și a normelor de procedură în materia administrării probelor la situațiile juridice și de natură tehnică nou ivite.

De asemenea, trebuie avut în vedere și că judecătorului cauzei îi revine, potrivit art. 22 C. proc. civ., obligația de a soluționa litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, sens în care va dispune administrarea probelor necesare. Or, materialele postate de recurentul-reclamant pe platforma online foarte mare X sunt, evident, esențiale soluționării cauzei, câtă vreme au făcut obiectul Deciziei BEC nr. xD/15.04.2025, contestate în cauză, iar modalitatea de administrare și verificare a acestor probe se adaptează existenței virtuale a acestora și se circumscrie cadrului legislativ incident cauzei, respectiv Legea nr. 370/2004, O.U.G. nr. 1/2025, Regulamentul (UE) nr. 2024/900 și Regulamentul (UE) nr. 2022/2065.

Totodată, Înalta Curte apreciază că nu este necesară o altă modalitate de verificare a postărilor de către instanța de judecată (de exemplu, prin depunerea la dosar a unor planșe foto ale postărilor ori a unor înregistrări electronice), decât în măsura în care postările respective nu ar (mai) fi disponibile spre accesare și vizualizare și ar exista o contestare asupra conținutului lor concret (iar nu doar asupra interpretării date acestui conținut de părțile cauzei).

Este de observat și că recurentul-reclamant nu a solicitat instanței de fond administrarea altor probatorii decât cele aflate la dosar, iar argumentele din recurs, prin care a invocat lipsa oricărei obligații în sarcina sa de a administra probe în contestarea actului administrativ, sunt greșite. În materia contenciosului administrativ, actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, astfel că revine persoanei care se consideră vătămată în drepturile și obligațiile sale legitime sarcina de a face dovada nelegalității actului administrativ, prin propunerea și administrarea probelor pe care le consideră necesare dovedirii pretențiilor sale.

În consecință, Înalta Curte consideră nefondate argumentele recurentului-reclamant referitoare la modalitatea de administrare de către instanța de fond a probatoriului necesar soluționării cauzei.

În ceea ce privește chestiunea vizând data postărilor reclamate, recurentul-reclamant a reiterat argumentația referitoare la inexistența a două postări în data de 12 aprilie 2025, arătând că în ziua respectivă a existat o singură postare, iar cea de-a doua a fost în data de 10 aprilie 2025, contestând considerentele instanței de fond cu privire la existența unei simple erori materiale în Decizia BEC.

Instanța de control judiciar confirmă analiza primei instanțe, observând, la rândul său, că menționarea datei de 12 aprilie 2025 pentru ambele postări nu poate fi interpretată decât ca o eroare materială a autorității pârâte în cuprinsul deciziei atacate, care nu este de natură să afecteze legalitatea actului administrativ.

După cum s-a arătat anterior, sursele online se identifică conform URL-ului, astfel că atât timp cât postarea se identifică prin URL-ul indicat în decizie (https://www.x.com/share/p/18WT44e5sU/), împrejurarea că Biroul intimat a menționat greșit data postării nu prezintă relevanță în soluționarea cauzei. Menționarea datelor postărilor reprezintă un element care ajută la contextualizare (de exemplu, la a stabili dacă aceste postări au fost realizate în timpul campaniei electorale), iar nu la identificarea și vizualizarea materialelor, mai ales în condițiile în care un material identic în conținut poate fi postat de autorul său în mod repetat, în zile diferite sau chiar de mai multe ori în cursul aceleiași zile, la fiecare postare urmând a avea un nou URL.

Cât privește criticile din recurs referitor la „viciul de procedură”, Înalta Curte reține că nu există nicio contradicție, în sensul indicat de recurentul-reclamant, în ceea ce privește considerentele instanței de fond cu privire la eroarea materială, respectiv la viciul de procedură. Acest din urmă argument a fost reținut de judecător cu caracter subsidiar, instanța chiar utilizând sintagma „orice eventual viciu de procedură”, iar Înalta Curte confirma raționamentul judecătorului fondului, în sensul în care, și dacă s-ar considera că menționarea greșită a datei postării nu reprezintă doar o eroare materială, ci un viciu de procedură, revine în sarcina reclamantului să invoce și să dovedească vătămarea care i s-a produs la urmare a menționării datei de 12.04.2025, în loc de 10.04.2025. Or, singura susținere a recurentului-reclamant este aceea a unei pretinse confuzii cu privire la postările analizate, confuzie care nu se confirmă, cât timp, astfel cum s-a arătat anterior, identificarea postărilor se face în mod primar și esențial prin URL, menționarea datei fiind un element care ajută la contextualizare, iar nu un element de identificare.

Totodată, nerelevantă este și împrejurarea că, la acest moment procesual, postarea identificată cu URL https://www.x.com/share/p/1A8ficJJnR/ nu mai este disponibilă, câtă vreme ea a putut fi accesată, fiind redate de prima instanță în considerentele sentinței atacate acele afirmații ale recurentului-reclamant considerate a fi material politic publicitare, iar ceea ce recurentul-reclamant contestă nu este exact conținutul postării, ci înțelesul mesajului pe care aceasta îl transmite, susținându-se, contrar intimatului-pârât BEC și instanței de fond, că mesajul său nu are decât natura unei opinii personale, iar nu a unui îndemn la votarea unui anumit candidat.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că nu sunt fondate niciuna dintre criticile de nelegalitate circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în speță nefiind identificată o situație de aplicare greșită a unor norme de procedură.

Analizând sentința de fond din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, acest text de lege se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Referitor la motivul de nelegalitate reiterat, vizând nemotivarea deciziei atacate, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat.

În doctrina și jurisprudența instanțelor naționale s-a arătat în mod constant și unitar că motivarea actului administrativ reprezintă o obligație în sarcina autorității emitente și o veritabilă condiție de validitate a acestuia, o garanție împotriva conduitei arbitrare a autorităților publice, menită să asigure posibilitatea verificării limitelor exercitării puterii lor discreționare. Motivarea unei decizii administrative trebuie să conțină elemente de fapt și de drept care, pe de-o parte, să permită destinatarilor să cunoască și să evalueze temeiurile deciziei, iar, pe de alta parte, să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate.

În speță, dispozițiile art. 17 alin. (6) din O.U.G. nr. 1/2025 stabilesc că: „Deciziile prevăzute la alin. (5) trebuie să conțină elementele prevăzute la art. 9 alin. (2) lit. a din Regulamentul (UE) 2022/2.065 și sunt executorii.”

Dispozițiile art. 9 alin. (2) lit. a din Regulamentul (UE) 2022/2065 reglementează conținutul ordinului de a acționa împotriva conținutului ilegal, arătând că acesta trebuie să conțină: o trimitere la temeiul juridic al ordinului din dreptul Uniunii sau din dreptul intern; o expunere de motive care explică de ce informațiile constituie conținut ilegal, făcând trimitere la una sau mai multe dispoziții specifice din dreptul Uniunii sau din dreptul intern care este conform cu dreptul Uniunii; informații care identifică autoritatea competentă; informații clare care să permită furnizorului de servicii intermediare să identifice și să localizeze conținutul ilegal în cauză, cum ar fi unul sau mai multe URL-uri și, dacă este necesar, informații suplimentare; informații privind mecanismele reparatorii aflate la dispoziția furnizorului de servicii intermediare și a destinatarului serviciului care a furnizat conținutul; dacă este cazul, informații despre autoritatea căreia urmează să i se transmită informațiile cu privire la modul în care s-a dat curs ordinelor.

De asemenea, art. 8 alin. (1) din Legea nr. 50/2024 privind stabilirea unor măsuri pentru aplicarea Regulamentului (UE) 2022/2.065 al Parlamentului European și al Consiliului din 19 octombrie 2022 privind o piață unică pentru serviciile digitale și de modificare a Directivei 2000/31/CE (Regulamentul privind serviciile digitale), precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 365/2002 privind comerțul electronic, statuează că ordinul de a acționa împotriva conținutului ilegal ce se emite de autoritatea relevantă care deține competențele în sectorul ori domeniul vizat de respectivul ordin în conformitate cu prevederile cadrului normativ național în vigoare trebuie să îndeplinească cel puțin condițiile prevăzute la art. 9 alin. (2) din Regulament.

Prin urmare, decizia BEC trebuie să îndeplinească cerințele de validitate generale ale oricărui act administrativ, însă amploarea și detalierea motivării se vor analiza în raport de dispozițiile art. 17 alin. (6) din O.U.G. nr. 1/2025 și art. 9 alin. (2) lit. a din Regulamentul (UE) 2022/2065 și cu circumstanțele cauzei.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că decizia contestată conține o motivare adecvată și suficientă, în acord cu dispozițiile legale anterior indicate, cuprinzând toate elementele necesare pentru ca atât reclamantul, cât și instanța de contencios administrativ să poată cunoaște și evalua motivele de fapt și de drept care au conturat soluția adoptată de autoritatea administrativă.

Pretinsul caracter insuficient al motivării nu a împiedicat reclamantul să conteste activ și să contraargumenteze motivele autorității pârâte pe care se sprijină soluțiile de admitere a plângerii și de înlăturare a conținutului ilegal, iar prima instanță nu a constatat nicio împiedicare de a examina fondul raportului juridic dintre părți, expunând considerente asupra situației de fapt, raportat la temeiurile de drept incidente.

Astfel, în cuprinsul deciziei s-a arătat, în esență, că postările „includ un îndemn pentru votarea unui dintre candidații la alegerile prezidențiale” și că:

„Din analiza conținutului postărilor reiese că acestea reprezintă materiale publicitare politice în sensul art. 16 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2025.

De asemenea, din observarea datelor și activității pe contul vizat rezultă calitatea de actor politic a titularului postării în sensul art. 3 pct. 4 lit. g din Regulamentul 2024/900, prin aceea că autorul a acționat în numele unui candidat, promovând obiectivele politice ale acestuia, conținutul și frecvența mesajelor postate depășind sfera opiniilor politice exprimate cu titlul personal.

În acest sens, prezintă relevanță faptul că titularul contului a efectuat mai multe postări care promovează obiectivele politice ale unui candidat și care conțin un îndemn direct pentru alegători, în sensul de a-și exercita dreptul de vot în favoarea candidatului indicat. O atare activitate derulată în perioada campaniei electorale excede limitelor dreptului la libertatea de exprimare, deoarece demersul autorului nu este acela de a-și exprima propria opinie, ci în calitate de formator de opinie, de a atrage alegătorii în scopul exprimării dreptului de vot în favoarea candidatului susținut de către acesta.

Prin urmare, rezultă calitatea de actor politic a titularului postării și implicit, obligația acestuia de a eticheta materialul publicitar politic, obligație prevăzută expres de art. 16 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2025.

Conținutul analizat încalcă prevederile art. 16 alin. (2) și (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2025 referitoare la etichetarea materialelor publicitare politice, precum și pe cele ale art. 2 și art. 3 din Hotărârea Autorității Electorale Permanente nr. 9/2025 (...).”

Într-adevăr, în decizia administrativă nu a fost detaliat conținutul materialelor reclamate, însă prevederile art. 17 alin. (6) din O.U.G. nr. 1/2025, raportat la cele ale art. 9 alin. (2) lit. a din Regulamentul (UE) 2022/2065, nu includ o astfel de condiție a motivării ordinelor de a acționa împotriva conținutului ilegal. Aceste norme solicită prezența unei expuneri de motive care explică de ce informațiile constituie conținut ilegal, făcând trimitere la una sau mai multe dispoziții specifice din dreptul Uniunii sau din dreptul intern care este conform cu dreptul Uniunii, condiție pe care decizia contestată o îndeplinește.

Totodată, împrejurarea că în decizia administrativă nu a fost detaliat conținutul materialelor reclamate nu echivalează cu lipsa oricărei motivări și nu conduce la o imposibilitate de verificare a legalității lor de către instanța de contencios administrativ, câtă vreme din actul administrativ contestat rezultă cu claritate cerințele legale care au fost considerate a nu fi fost îndeplinite, precum și motivele de fapt avute în vedere în calificarea recurentului-reclamant ca „actor politic” și a postărilor sale ca fiind „materiale publicitare politice”.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor recurentului-reclamant referitoare la nemotivarea deciziei contestate, reținând că prima instanță a făcut o corectă analiză asupra acestei cerințe de validitate a actului administrativ.

Examinând în continuare motivele de recurs referitoare la greșita încadrare a reclamantului în categoria „actorilor politici” și la caracterul postărilor de opinii personale, protejate de dreptul la liberă exprimare, iar nu de „materiale publicitare politice”, Înalta Curte constată că, raportându-se la dispozițiile art. 3 pct. 2, pct. 4 lit. g și art. 8 pct. 1 din Regulamentul (UE) 2024/900, recurentul-reclamant și-a fundamentat argumentația pe ideea inexistenței unor obligații sau legături cu candidatul la care se refereau postările reclamate, arătând că nu este agent politic, nu este membru al unui partid politic, nu are legături contractuale referitoare la campania electorală cu vreun candidat, că postările sale nu au inclus îndemnuri directe cu privire la vot și nici nu au avut caracter repetitiv, exprimând doar opinia sa politică personală. A mai susținut că materialele reclamate nu sunt special pregătite, publicate și promovate în schimbul unei remunerații ori ca parte a unei campanii de publicitate politică.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 3 pct. 4 lit. g din Regulamentul (UE) 2024/900 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 martie 2024, potrivit cărora intră în categoria actorilor politici: „(g) orice persoană fizică sau juridică care reprezintă sau acționează în numele oricăreia dintre persoanele sau organizațiile menționate la literele (a