ÎCCJ, decizie (scj.ro #131558)

Cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene. Lipsa de temeinicie din perspectiva dispozițiilor art. 267 paragraful 1 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Efecte

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Judecata

Index alfabetic : cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene

Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, art. 267

Directiva 2009/54/CE

Directiva 2006/114/CE, art. 3

1.

Dacă prin cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene se urmărește ca această instanță, pe cale de interpretare, să emită o hotărâre privitoare la un aspect nereglementat, substituindu-se legislativului, nu este îndeplinită cerința - premisă instituită de art. 267 paragraful 1 din T.F.U.E. pentru a fi admisă o astfel de cerere, în această situație nefiind vorba despre interpretarea unui act de drept european.

2.

Este neîntemeiată cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene prin care nu se solicită interpretarea unei prevederi dintr-o Directivă europeană, ci se solicită aplicarea acestei norme la o situație de fapt generic descrisă, întrucât funcția încredințată Curții este aceea de a contribui la administrarea justiției în statele membre, iar nu de a formula opinii consultative asupra unor chestiuni generale sau ipotetice.

În acest context, a admite în sensul dorit de autorul cererii de sesizare echivalează cu a accepta în mod nepermis că această instanță a Uniunii Europene poate transgresa din poziția de interpret al dreptului european în poziția unei instanțe naționale, chemată să aplice legea la o situație de fapt dată.

Secția a II-a civilă, Încheiere din 13 septembrie 2016

Prin sentința civilă nr. 7097 din 10 decembrie 2013, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea precizată formulată de reclamanta SC A. SA împotriva pârâtei SC B. SA.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a procedat la determinarea obiectului litigiului, reținând că reclamanta solicită angajarea angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, în temeiul art. 998 - 999 C. civ., fapta ilicită constând în campania publicitară de promovare a produsului  - apa minerală X, derulată anterior introducerii cererii de chemare în judecată (28 februarie 2011), în cuprinsul căreia se susține că apa minerală comercializată de pârâtă este singura care are în compoziție 0,0% azotați/nitrați, spre deosebire de celelalte produse similare existente pe piața din România, cu privire la care se menționează că „cele mai vândute ape minerale naturale din România au un conținut de nitrați între 1,21 și 4,42 mg/l”.

A reținut prima instanță că spotul publicitar contestat a vizat apa minerală

carbogazoasă

X, nu și pe cea plată și, în acord cu prevederile art. 998 -999 C. civ., a analizat în ce măsură campania de promovare a produsului apă carbogazoasă X, în cuprinsul căreia se susține că această apă minerală este singura care are în compoziție 0,0% azotați/nitrați, spre deosebire de celelalte produse similare existente pe piața din România, are caracter ilicit, a fost săvârșită cu vinovăție de către pârâtă și a produs reclamantei un prejudiciu moral, constând în atingerea adusă imaginii/reputației, și unul material, constând în cheltuieli suplimentare efectuate pentru promovarea produselor reclamantei și pierderi suferite de aceasta ca urmare a scăderii vânzărilor.

Față de conținutul dispozițiilor art. 3 lit. b) și c) și al art. 4 din Legea nr. 158/2008, tribunalul a definit publicitatea înșelătoare și, în raport cu probatoriul administrat, a conchis că pârâta nu s-a limitat la a prezenta „o realitate demonstrată științific”, ci, dimpotrivă, a prezentat o valoare care nu corespunde adevărului și că legătura care se face în reclamă între conținutul de nitrați al unei ape minerale naturale și puritatea acesteia este nejustificată și induce ideea că apa minerală naturală comercializată de pârâtă este mai pură decât celelalte ape prezentate, datorită conținutului de nitrați, toate argumentele expuse în apărare de către pârâtă sub acest aspect neavând suport legal.(…)

Cu referire la celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale, instanța a constatat că în cauză nu a fost administrată nicio probă cu privire la pretinsele cheltuieli suplimentare efectuate de reclamantă pentru promovarea produselor și pierderile pretins suferite ca urmare a scăderii vânzărilor și a apreciat că împrejurarea că la ultimul termen de judecată partea a redus câtimea obiectului cererii privind daunele materiale la valoarea simbolică de 1 leu nu o exonerează pe aceasta de obligația de a dovedi prejudiciul suferit, ca element al răspunderii civile delictuale, ci privește exclusiv valoarea despăgubirilor pe care partea, în temeiul principiului disponibilității, înțelege să le solicite pentru acoperirea prejudiciului respectiv

În ce privește prejudiciul moral ce se solicită a fi reparat, constând în atingerea adusă imaginii/reputației pe piață a reclamantei, instanța a apreciat că, într-adevăr, pentru stabilirea valorii daunelor morale, în cazul în care prejudiciul constă în suferințe fizice sau psihice, nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul în măsură, în raport cu consecințele suferite de victimă, să estimeze o sumă globală care să compenseze pierderea suferită de victimă.

Aplicând aceste considerente la speță, instanța de fond a constatat că reclamanta a solicitat repararea în natură a prejudiciului de imagine pretins suferit ca urmare a campaniei publicitare desfășurate de pârâtă, însă nu a făcut nicio dovadă cu privire la acest prejudiciu.

S-a avut în vedere faptul că, așa cum buna reputație pe piață a unei societăți se reflectă în vânzările realizate de aceasta, respectiv în profitul obținut, tot astfel afectarea reputației se reflectă în contabilitate, prin scăderea cifrei de afaceri, aceasta neputând fi presupusă; în speță, însă, a reținut tribunalul, nu a fost administrată nicio probă care să ateste afectarea imaginii societății reclamante în urma faptelor pârâtei.

În ce privește cerința existenței unei legături de cauzalitate între faptă și prejudiciu, instanța a apreciat că aceasta nu poate fi verificată, în condițiile în care nu s-a făcut dovada prejudiciului însuși și, față de situația de fapt expusă, constatând că nu s-a probat întrunirea cumulativă a cerințelor răspunderii civile delictuale, văzând și dispozițiile art. 998-999, raportat la art. 1169 C. civ., instanța a respins acțiunea ca nefondată.

Prin decizia civilă nr. 659 din 23 aprilie 2015, Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantă și de pârâtă împotriva hotărârii de primă instanță.

În ceea ce privește apelul declarat de pârâtă, care a fost analizat cu precădere întrucât se invocă inexistența unei fapte ilicite, în timp ce prin apelul părții adverse se pleacă de la susținerea contrară, instanța de apel a reținut, în esență, că instanța de fond s-a întemeiat în mod judicios pe raportul de expertiză efectuat de laboratorul C., întrucât faptul că nu s-a putut, din punct de vedere tehnic, stabili cu certitudine că nivelul nitraților este 0, ci doar că este sub limita de detecție, nu echivalează cu faptul că apa X este lipsită cu desăvârșire de acest constituent, astfel cum se afirmă în campania publicitară .

Instanța de apel a înlăturat critica legată de aprecierea greșită a probatoriului, reținând că raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză are caracter judiciar, că această probă a fost administrată în condiții de contradictorialitate și că apelanta însăși recunoaște că rezultatele testărilor efectuate la cererea sa de către alte laboratoare (C. România, D., SC E. SA, F. SRL) au fost în același sens, respectiv că produsul X are un conținut de nitrați

sub limita de detecție

a fiecăruia dintre aceste laboratoare, ceea ce nu poate fi echivalat cu faptul că această concentrație este 0.

Curtea de apel a apreciat că în mod vădit netemeinic se susține de către B. SA că prin raționamentul său prima instanță îi cere să facă o veritabilă

probatio diabolica

, și anume să dovedească faptul că nivelul de nitrați din apa minerală carbogazoasă X este de 0 mg/l și că nu există vreo apă minerală mai pură decât aceasta, întrucât din vizionarea spoturilor publicitare depuse la dosar pe CD de către pârâtă și al căror conținut este cel redat în apelul reclamantei se constată că în toate acestea se afirmă că X este singura din lume fără nitrați.

Instanța de prim control judiciar a apreciat că, în acest context, revenea astfel B. SA, inițiatoarea acestei campanii publicitare, obligația de a insera în spoturile publicitare doar afirmații adevărate și a căror veridicitate să o poată dovedi, potrivit principiului de drept

onus probandi incumbit actori

. Cu alte cuvinte, din moment ce pârâta a susținut că apa sa minerală este fără nitrați și că este singura din lume care are această însușire, trebuia să fie în măsură să și probeze cele afirmate, iar aceasta nu reprezintă o

probatio diabolica

, astfel cum se afirmă, ci doar o punere în practică a principiului enunțat.

Nu s-a reținut susținerea pârâtei referitoare la faptul că în acest mod i s-ar îngrădi libertatea de exprimare în materie comercială, aducându-se atingere drepturilor recunoscute de art. 10 din CEDO. În acest sens, s-au reiterat considerentele referitoare la obligația de probă a unor afirmații cât se poate de concrete (că X este singura din lume fără nitrați) și la neîndeplinirea acestei obligații.

Cât privește criticile din apel prin care se susține că, contrar raționamentului primei instanțe, puritatea apei minerale este determinată de conținutul de nitrați, instanța de prim control judiciar a considerat că acestea nu sunt temeinice.

Au fost evocate dispozițiile H.G. nr. 1020/2005 pentru aprobarea Normelor tehnice de exploatare și comercializare a apelor minerale naturale, care enumeră în Anexa 4 lit. C - Constituenții prezenți în mod natural în apele minerale naturale – și nitrații, a căror concentrație maximă admisă este de 50 mg/l și s-a opinat în sensul că reiese că, din moment ce este absolut natural ca nitrații să se regăsească (bineînțeles că fără a depăși o anumită concentrație) în compoziția unei ape minerale, nu se poate pune problema ca prezența/absența lor să constituie un indicator al purității apei respective. (…)

Curtea a apreciat ca neîntemeiate motivele de apel prin care se critică afirmația instanței de fond în sensul că modul de promovare publicitară a apei minerale carbogazoase „X” reclamat de A. „este de natură să afecteze comportamentul economic al consumatorului”, în sensul direcționării deciziei de cumpărare a acestuia către produsul pârâtei. Instanța de apel a constatat că prin campania sa publicitară B. SA a indus consumatorilor ideea că nivelul de nitrați este un indicator de puritate al apei, după care a afirmat cât se poate de clar că produsul X este singura apă minerală din lume fără nitrați și că este cea mai pură apă minerală din lume.

Instanța de apel a precizat că, dat fiind că este cât se poate de clar că orice consumator dorește să consume o apă de o calitate cât mai ridicată, iar produsul X este prezentat ca fiind unul pur și, mai mult, ca fiind „

cel mai

” pur (în condițiile în care în limba română adjectivul

pur

nu are grad de comparație, folosirea gradului superlativ a fost de natură să sublinieze în mintea consumatorilor o dată în plus calitățile acestui produs), se naște prezumția că publicitatea derulată de către B. SA a fost de natură să inducă în eroare cumpărătorii și să le afecteze comportamentul economic.

Au mai fost avute în vedere, pe lângă dorința firească a oricărei persoane de a consuma un produs de calitate, afirmațiile cât se poate de inechivoce lansate de pârâtă, în sensul că produsul său este singurul din lume fără nitrați și că este „cea mai pură” apă minerală din lume, că aceste spoturi au fost destinate publicului larg, fiind difuzate pe mai multe canale TV, astfel că, față de prevederile art. 1199 și 1203 C. civ. de la 1864, există suficiente elemente pentru a se naște prezumția simplă în sensul că prin campania în discuție s-a creat posibilitatea inducerii în eroare a consumatorilor de apă minerală.

Cât privește susținerile apelantei pârâte prin care se critică afirmația primei instanțe în sensul că publicul consumator ar urma să cumpere o apă minerală care nu este mai pură decât alta, ci doar are un conținut de nitrați mai scăzut, acestea au fost apreciate ca nefondate, întrucât pârâta, afirmând că produsul său este cel mai pur din lume, fără a face trimitere doar la un anumit compus chimic (nitrați), a transmis un mesaj susceptibil de a fi perceput în sensul că X este pură din toate punctele de vedere, că nitrații nu reprezintă un indicator de puritate și aceasta în condițiile în care  B. SA nu a dovedit că produsul său are 0 nitrați, ci doar că nivelul este sub limita de detecție, după cum de altfel și apa minerală Y comercializată de reclamantă are un nivel de nitrați scăzut, toate cele de mai sus reprezentând tot atâtea elemente care conduc la concluzia unei publicități înșelătoare.

A apreciat curtea de apel că jurisprudența C.J.U.E. la care face referire apelanta pârâtă în motivele de apel nu conduce la o altă concluzie, deoarece elementele de fapt enumerate anterior în sprijinul reținerii prezumției simple privind aptitudinea campaniei de a induce publicul în eroare pot fi asimilate unei cercetări efective cum este cea la care se face referire în hotărârea C.J.U.E. din 19 septembrie 2006, menționată de  pârâtă.(…)

Referitor la critica de la punctul VIII al motivelor de apel ale pârâtei B. SA, curtea de apel a considerat că în mod corect prima instanță a apreciat că prin campania publicitară s-au identificat implicit concurenții pârâtei și că aceasta îmbracă forma unei publicități comparative nelegale, din moment ce,  făcându-se referire la cele mai vândute ape din România, reiese că au fost identificate implicit atât bunurile oferite de concurenții pârâtei, cât și concurenții înșiși, în condițiile în care orice consumator mediu cunoaște care sunt cele mai bine vândute ape minerale din România, iar faptul că și apa Y comercializată de reclamantă  se numără printre acestea este de notorietate, publicitatea având  caracter comparativ în sensul art. 3 lit. c) din Legea 158/2008.

În ceea ce privește apelul formulat de reclamanta SC A. S.A., curtea de apel a apreciat că acesta este nefondat pentru următoarele motive:

În primul rând, s-a apreciat că susținerile apelantei reclamante în sensul că prima instanță în mod eronat și incomplet ar fi stabilit cadrul procesual, sub aspectul obiectului acțiunii precizate și al temeiului de drept invocat nu sunt fondate, dat fiind că, astfel cum reiese chiar din considerentele hotărârii atacate, instanța a avut în vedere faptul că la 12 februarie 2013 reclamanta a depus precizările la cererea de chemare în judecată și la care face referire reclamanta, precum și că la ultimul termen de judecată a luat act de faptul că reclamanta și-a micșorat câtimea obiectului capătului trei de cerere la suma de 1 euro.

S-a mai reținut că prin sentința apelată instanța a avut în vedere toate temeiurile de drept invocate de reclamantă, respectiv nu doar prevederile art. 998-999 C. civ., cât și pe cele ale Legii nr. 158/2008, ale cărei dispoziții se pretinde că au fost omise, iar din lecturarea considerentelor reiese că instanța a analizat în ce măsură campania publicitară în discuție reprezintă o publicitate comparativă înșelătoare, în sensul art. 3 lit. b) și c) din Legea nr. 158/2008, la capătul acestei analize ajungându-se la concluzia că pârâta a desfășurat o publicitate înșelătoare comparativă, interzisă prin art. 4 și art. 6 din aceeași lege.(…)

A reținut instanța de prim control judiciar că faptul că, având cuvântul pe fondul cererii, reclamanta a făcut referiri și la produsul apă plată nu echivalează cu o modificare a obiectului cererii de chemare în judecată, față de cele arătate în precedent, de prevederile art. 132 alin. (1) C. proc. civ. și de aspectul că și pârâta a precizat că acțiunea are în vedere doar apa carbogazoasă, ceea ce în orice caz echivalează cu o neacceptare a unei tentative de modificare a obiectului acțiunii. Mai mult, s-a constatat din lecturarea încheierii de dezbateri că reclamanta nu a menționat nici un moment că înțelege să extindă obiectul acțiunii și cu privire la apa plată.

Referitor la dispozițiile legale incidente pe fondul cauzei, curtea de apel a apreciat că în mod nefondat se critică de către apelanta reclamantă hotărârea primei instanțe sub aspectul că aceasta nu ar fi avut în vedere prevederile Directivei 2006/114/CE, care reglementează publicitatea înșelătoare sau comparativă la nivel european și se afirmă că legea prin care dispozițiile acesteia au fost transpuse este incompletă sau limitează drepturile particularilor. S-a constatat în primul rând că, astfel cum se menționează și în finalul Legii nr. 158/2008 privind publicitatea înșelătoare și publicitatea comparativă, acest act normativ transpune

integral

prevederile Directivei 2006/114/CE și că, față de posibilitatea de opțiune conferită de art. 5 paragraful 1 din Directivă, legiuitorul român a înțeles să transpună obligația de a combate acest tip de publicitate prin procedura de a aduce acest tip de publicitate în fața unei autorități administrative competente (respectiv Ministerul Finanțelor, astfel cum reiese din prevederile art. 7 și urm. din Lege).

Instanța de apel a apreciat că aceasta nu înseamnă că legea exclude posibilitatea persoanei vătămate să se adreseze instanței judecătorești pe calea acțiunii în răspundere civilă delictuală, astfel cum a susținut și reclamanta în combaterea excepției de necompetență generală a instanțelor judecătorești și cum în mod corect a apreciat și Tribunalul în motivarea soluției de respingere a acestei excepții. În această logică, a reținut instanța de apel că faptul că reclamanta, invocând caracterul înșelător și comparativ al publicității derulate de pârâtă prin prisma dispozițiilor Legii 158 (deci săvârșirea unei fapte ilicite), a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei nu echivalează cu faptul că este scutită de sarcina dovedirii prejudiciului, în condițiile în care dispozițiile art. 998-999 C. civ. prevăd că prejudiciul este una dintre cerințele necesare pentru atragerea acestui tip de răspundere.

Contrar susținerilor SC A. SA, instanța de apel a constatat că prevederile art. 5 paragraful 3 din Directiva invocată au fost transpuse la art. 11 din Legea 158/2008, inclusiv cea privind lipsa necesității de dovedire a unui prejudiciu real și a reamintit că, în virtutea posibilității de opțiune date în seama legiuitorului național prin art. 5 paragrafele 1 și 2 din respectiva Directivă, acesta la momentul transpunerii a ales ca prin lege să prevadă posibilitatea aducerii acestui tip de publicitate în fața unei autorități administrative, anume Ministerul Finanțelor.

A reținut și că în prezenta cauză nu este vorba despre procedura pentru care legiuitorul român a înțeles să opteze în cadrul obligației de transpunere a Directivei, pentru a fi aplicabile prevederile art. 11 alin. (2) din Legea 158/2008 privind faptul că nu este necesară dovedirea unui prejudiciu real și ca urmare, câtă vreme prezentul litigiu se desfășoară în fața unei instanțe judecătorești, redevin aplicabile toate cerințele răspunderii civile delictuale, care a și fost invocată de altfel ca temei al cererii de chemare în judecată, printre care și condiția prejudiciului, existența acestuia neputând fi nicidecum presupusă.

Apreciind că, în aceste condiții, nu este vorba de niciuna dintre situațiile avute în vedere de art. 5 paragraful 3 din Legea 158/2008, față de faptul că s-a produs modificarea campaniei publicitare incriminate, curtea de apel  a apreciat că în mod nefondat apelanta reclamantă susține că dovada prejudiciului cert nu este necesară pentru ca instanța să admită acțiunea precizată și că legea specială ar permite sancționarea publicității nelegale chiar în lipsa producerii rezultatului păgubitor.

Referitor la prejudiciul material și moral a cărui existență apelanta reclamantă a invocat-o, instanța de apel a apreciat că aceasta, deși potrivit art. 1169 C. civ. îi revenea sarcina probei, nu a reușit să facă dovada existenței unui prejudiciu susceptibil a fi reparat pe calea răspunderii civile delictuale. A avut în vedere că, în ceea ce privește prejudiciul material, astfel cum a reținut și prima instanță, SC A. SA nu a dovedit cele afirmate, respectiv faptul că a efectuat cheltuieli suplimentare ca urmare a necesității de promovare a produselor, în condițiile denigrării indirecte a calității produselor sale sau că a suportat pierderi întrucât i-au scăzut vânzările (consecință a scăderii interesului consumatorilor pentru produsele sale), nici măcar prin probele administrate în apel, pe care le-a evaluat în detaliu, găsind ca fiind sugestiv faptul că, în situația în care apelanta reclamantă nu a fost în măsură să dovedească scăderea vânzărilor produselor sale, acesta poate fi echivalat cu faptul că modul în care este percepută public nu a suferit deteriorări de imagine.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel au declarat recurs ambele părți.

La termenul de judecată din 17 mai 2016 recurenta-pârâtă a formulat o cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare:

1.În condițiile în care, potrivit Directivei comunitare nr. 91/676/EEC, nitrații sunt considerați ca fiind cauza principală a poluării care provine din surse difuze și afectează apele Uniunii Europene, ținând, totodată, seama de faptul că Directiva 2009/54/CE privind exploatarea și comercializarea apelor minerale definește (în Anexa I, art. I, pct. 1) apa minerală prin raportarea, între altele, la puritatea acesteia și având în vedere că în dreptul comunitar nu există o listă a indicatorilor de puritate a apelor minerale, este posibilă calificarea nitraților ca fiind un element de apreciere a purității apelor minerale?

2.Având în vedere dispozițiile art. 3 din Directiva 2006/114/CE privind publicitatea înșelătoare și comparativă, care menționează aspectele care trebuie evaluate în scopul stabilirii existenței publicității înșelătoare, va constitui o publicitate înșelătoare

orice

mesaj publicitar care se întemeiază pe o prezentare la superlativ a caracteristicilor produselor/serviciilor, având în vedere faptul că, prin însăși natura sa, orice mesaj publicitar presupune o exagerare a calităților unui produs promovat?

3.Care sunt factorii în funcție de care se determină marja de apreciere de care beneficiază agentul economic care dorește să își facă publicitate printr-o prezentare la superlativ a calității produselor sale?

Examinând cererea de sesizare, față de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte a apreciat că aceasta este neîntemeiată și a respins-o pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 267 paragraful 1 lit. a și b din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene (în continuare T.F.U.E.), Curtea de Justiție a Uniunii Europene (în continuare C.J.U.E.) este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea tratatelor și la validitatea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii, în cauza de față ridicându-se doar problema interpretării, nu și aceea a validității unor acte normative de drept european.

Potrivit dispozițiilor art. 267 paragraful 3 din T.F.U.E., în cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.

Instanța supremă apreciază că obligația de sesizare a C.J.U.E. în ipoteza reglementată de paragraful 3 al art. 267 din T.F.U.E. nu este una necondiționată, ci trebuie analizată în corelație cu paragraful 1 al aceluiași articol.

În plus, instanța supremă apreciază că obligația de sesizare trebuie interpretată și în corelație cu aspectele vizate de întrebările prejudiciale, dar și cu limitele controlului judiciar pe care instanța de trimitere trebuie să îl exercite, control care în speță vizează motive de nelegalitate și exclude examinarea unor chestiuni de fapt.

Nu în ultimul rând, obligația de sesizare trebuie pusă în relație cu necesitatea și utilitatea interpretării textului legal în economia cauzei, instanța de trimitere fiind ținută să sesizeze C.J.U.E. atunci când dezlegarea problemei de drept influențează modul de soluționare a cauzei. În acest sens este și hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție în cauza C 283/81 -

Cilfit

, în care Curtea a stabilit că instanța națională de trimitere ale cărei decizii nu sunt supuse unei căi de atac în dreptul intern este obligată să formuleze trimiterea preliminară, cu excepția cazului în care constată că problema invocată nu este pertinentă(...).

Așa cum s-a reținut în precedent, obiect al trimiterii preliminare în cauza de față îl constituie interpretarea, nu validitatea dreptului Uniunii Europene.

În legătură cu prima întrebare propusă de autorul cererii de sesizare, constată instanța supremă că aceasta are în conținutul ei argumentativ referiri la Directiva 91/676/CEE a Consiliului privind protecția apelor împotriva poluării cu nitrați proveniți din surse agricole și la Directiva 2009/54/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind exploatarea și comercializarea apelor minerale naturale, însă nu se cere interpretarea acestor  directive.

În esență, autorul cererii de sesizare solicită C.J.U.E. să se pronunțe asupra calificării nitraților ca element de apreciere a purității apelor minerale în condițiile în care - susține acesta - „în dreptul comunitar nu există o listă a indicatorilor de puritate a apelor minerale”.

Aceste aspecte evidențiate conduc la concluzia că autorul cererii de sesizare urmărește ca C.J.U.E., pe cale de interpretare, să emită o hotărâre privitoare la un aspect nereglementat, substituindu-se legislativului, ceea ce excede premisei instituite de art. 267 paragraful 1 din T.F.U.E., în realitate nefiind vorba despre interpretarea unui act de drept european.

În legătură cu cea de a doua întrebare, instanța supremă constată că autorul cererii de sesizare nu solicită ca C.J.U.E. să interpreteze dispozițiile art. 3 din Directiva 2006/114/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind publicitatea înșelătoare și comparativă, ci să aprecieze, pornind de la această prevedere, dacă o anumită conduită a unui comerciant, constând în prezentarea la superlativ a caracteristicilor produselor sau serviciilor, îmbracă forma publicității înșelătoare, astfel cum este definită aceasta de textul legal de referință.

Nici această întrebare nu respectă, în aprecierea Înaltei Curți, premisa instituită de art. 267 paragraful 1 din T.F.U.E., întrucât nu se solicită interpretarea art. 3 din Directiva 2006/114/CE (putându-se fără dubiu conchide că acesta nu pune probleme de înțelegere), ci se solicită în realitate aplicarea acestei norme la o situație de fapt generic descrisă. În același sens s-a pronunțat Curtea de Justiție în cauzele C-244/80

Foglia

și C-83/91

Meilicke

, în care a reținut, în esență, că judecătorul național trebuie să aibă în vedere funcția încredințată Curții, aceea de a contribui la administrarea justiției în statele membre, nu de a formula opinii consultative asupra unor chestiuni generale sau ipotetice.

În acest context, a admite în sensul dorit de autorul cererii de sesizare echivalează cu a accepta în mod nepermis că C.J.U.E. poate transgresa din poziția de interpret al dreptului european în poziția unei instanțe naționale, chemată să aplice legea la o situație de fapt dată.

În legătură cu ultima întrebare, trebuie a se remarca faptul că aceasta nu are în vedere niciun text legal și că în realitate se solicită ca C.J.U.E. să dea un răspuns unei situații de fapt ipotetice. Sub acest aspect, instanța supremă retrimite la hotărârile pronunțate în cauzele C-244/80 și C-83/91, anterior evocate.

Toate argumentele expuse în precedent au format convingerea instanței supreme că se impune respingerea ca neîntemeiată a cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru nerespectarea cerinței-premisă instituită de art. 267 paragraful 1 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene.