ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 918/2016

Decizia nr. 918/2016 Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2009, la data de 28 octombrie 2009, reclamanta A., prin mandatar autorizat SC B. SRL, agenție de proprietate industrială a solicitat, în contradictoriu cu pârâții C., în calitate de administrator al firmei SC D. SRL și SC D. SRL, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtelor la îndeplinirea îndatoririi de a cesiona în numele reclamantei, constând din denumirea „E." cu element figurativ, înregistrată la data de 11 august 2004 pentru produse din clasa 13 și servicii din clasa 35; obligarea celei de a doua pârâte SC D. SRL la efectuarea tuturor demersurilor și semnarea tuturor documentelor necesare înregistrării cesiunii mărcii „E." cu element figurativ în numele reclamantei la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci; obligarea pârâtelor la plata de daune cominatorii în cuantum de 1.000 euro/zi de întârziere, până la executarea obligației de semnare și comunicare a tuturor documentelor necesare înregistrării cesiunii mărcii „E." cu element figurativ la Oficiul de Stat pentru Invențiia și Mărci în numele reclamantei și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1073 și urm. C. civ. Prin sentința civilă nr. 1070 din 31 mai 2011Tribunalul București a admis, în parte, acțiunea, a obligat pârâtele să cesioneze reclamantei marca națională, constând din denumirea „E." cu element figurativ, înregistrată la data de 11 august 2004 pentru produse din clasa 13 și servicii din clasa 35 și pârâtele SC D. SRL la efectuarea tuturor demersurilor și semnarea tuturor documentelor necesare înregistrării cesiunii mărcii „E." cu element figurativ în numele reclamantei la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la plata de daune cominatorii și la plata către reclamantă a sumei de 2.994,45 euro, în echivalent lei, la cursul Băncii Naționale a României, la data plății.

În motivarea sentinței s-au reținut următoarele. Așa cum a rezultat din înscrisurile depuse, reclamanta A. este o companie de origine americană ce activează în domeniul dezvoltării, producției și comercializării armelor cu electroșocuri ce poartă marca F. Reclamanta își comercializează produsele pe piața din România prin intermediul distribuitorilor neexclusivi.

Reclamanta este titulara următoarelor mărci comunitare: din 24 septembrie 2003 „F." înregistrată pentru produse din clasa 13 și servicii din clasele 41 și 45; din 09 februarie 2004 „figurativă" înregistrată pentru produse din clasa 13; din 07 iunie 2007 „figurativă" înregistrată pentru produse din clasele 09 și 13; din 06 august 2007 „figurativă" înregistrată pentru produse din clasele 09 și 13 și servicii din clasele 41 și 45. Colaborarea dintre reclamantă, în calitate de producător al bunurilor F. și pârâte în calitate de distribuitor ne-exclusiv al reclamantei pe teritoriul României a debutat în anul 2002, astfel cum rezulta din întreaga corespondenta purtată de părți, necontestată de pârâte.

La data de 1 noiembrie 2003, prin contractul de distribuție exclusivă G. și H. încheiat între reclamanta A. în calitate de producător al produselor F. și SC I. SRL - în calitate de distribuitor, societate al cărei administrator era pârâtul C., producătorul desemna prin contract distribuitorul, conform termenilor stabiliți să introducă și să vândă pe teritoriul României, atât cu ridicata cât și cu amănuntul, produsele fabricate și vândute de A. Alături de termenii contractului de distribuție, părțile conveneau ca în vederea exercitării drepturilor de marketing acordate, distribuitorul era autorizat să folosească mărcile și numele comerciale, inclusiv cele ale producătorului, cu condiția pentru distribuitor de a respecta cerințele producătorului privind calitatea și specificațiile mărcilor.

Mai mult, distribuitorul era îndreptățit să folosească numele comerciale și mărcile numai în reclame ale produselor, menționându-se expres că nu se acordă și nu va fi subînțeles nici un drept de proprietate sau autorizație de înregistrare a acestor nume comerciale sau mărci aparținând distribuitorului.

În ciuda obligațiilor asumate, la data de 11 august 2004 fără a beneficia de consimțământul companiei producătoare A. și fără a informa în prealabil această companie de intenția sa dl. C. a solicitat la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci cererea de marcă constând din denumirea - E. cu element figurativ pentru produse din clasa 13 și servicii din clasa 35. înregistrarea acestei cereri a fost obținută la data de 11 august 2004. Înregistrarea a fost solicitată în numele firmei SC I. SRL, administrată de către pârâtul C. La data de 31 mai 2009 marca a fost cesionată în numele celei de a doua pârâte SC D. SRL, administrată de asemenea de către pârâtul C. Reclamanta a luat cunoștință de înregistrarea mărcii „E." cu element figurativ în România în decursul anului 2008, astfel cum rezultă din corespondența purtată de părți, de la acea dată inițiind o serie de demersuri pentru a obține cesionarea acestei mărci în favoarea sa.

Acordul de a cesiona marca națională „E." cu element figurativ a intervenit între părți în cadrul a două contracte. Astfel, între A. și pârâtul C. s-a încheiat un contract de cesiune perfectat la data de 04 aprilie 2008. în baza acestui contract de cesiune pârâtul C. este de acord ca firma A. să achiziționeze marca „F." înregistrată în România pentru un preț echivalent cu costurile suportate pentru înregistrarea și menținerea acestei mărci.

Totodată, pârâtul C. este de acord cu semnarea documentelor de cesiune necesare transferului dreptului de proprietate asupra mărcii „F." Acest contract de cesiune a fost încheiat cu ocazia reînnoirii contractului neexclusiv de distribuție pentru România încheiat între A. și SC D. SRL, redactat la aceiași dată: 04 aprilie 2008 și intrat în vigoare începând cu data de 14 aprilie 2008. Părțile conveneau conform pct. 4, intitulat Mărcile și drepturile de autor F., la lit. c) ca acest contract nu implică și nu acordă nici un drept de proprietate sau autorizare pentru înregistrarea numelor comerciale sau mărcilor aparținând E. în numele distribuitorului.

Între A. și SC D. SRL s-a încheiat Contractul internațional neexclusiv de distribuție pentru România redactat la data de 12 septembrie 2008 și intrat în vigoare la data de 01 ianuarie 2009. Conform pct. 8 intitulat mărcile F., părțile stabileau că distribuitorul (SC D. SRL) și C. va transfera oricare și toate mărcile pe care le-au înregistrat sau a căror înregistrare a fost solicitată în România ce constau din mărcile și numele comercial al companiei E., inclusiv marca „F." Distribuitorul va emite o factură în numele E. pentru plata taxei de înregistrare plătită în vederea înregistrării mărcii „F." în România. Distribuitorul va înainta către E. înregistrarea completă a mărcii „F." și orice documente aflate în legătură cu aceasta.

Totodată, părțile stabileau la litera E, în sarcina distribuitorului și a paratului C. obligația de a asista compania E., sau pe reprezentații acesteia, pentru a asigura drepturile companiei F. asupra mărcilor sale și transferul mărcilor în numele E., inclusiv dezvăluirea către E. a tuturor datelor și informațiilor pertinente în legătură cu acestea, executarea tuturor cererilor, specificațiilor, jurămintelor, cesiunilor și a altor instrumente pe care E. le consideră necesare pentru a transfera, depune, sau obține drepturi și pentru a cesiona și transmite mărcile către E. Obligația Distribuitorului și a dlui C. de a executa sau determina executarea oricărui instrument sau documente va continua și după terminarea acestui contract.

Având în vedere neexecutarea obligațiilor asumate de parate de a cesiona marca „E.", reclamanta a decis denunțarea unilaterală contractului neexclusiv de distribuție începând cu data de 01 iunie 2009. Tribunalul a reținut că pârâții refuză în continuare să-și respecte obligațiile asumate prin contract și refuză cesionarea mărcii motivând faptul că reclamanta nu și-ar fi respectat obligația de a plăti costurile înregistrării mărcii, conform clauzelor din contractul de distribuție neexclusiva, a căror valoare este estimată de parați la suma de 75.000 dolari SUA. Pârâții au învederat expres tribunalului ca nu au înțeles să formuleze cerere reconvențională în prezenta cauza prin care să fi solicitat obligarea reclamantei la plata prețului cesiunii, ci aspectele învederate cu privire la neonorarea prețului reprezintă apărări de fond circumscrise în realitate unei veritabile excepții de neexecutare a contractului.

Tribunalul a înlăturat aceste susțineri ca neîntemeiate, pentru următoarele argumente. Potrivit clauzelor agreate de părți în cele două contracte de distribuție încheiate succesiv în anii 2008, 2009 având ca obiect cesiunea mărcii către reclamanta, prețul cesiunii a avut în vedere contravaloarea taxei române de înregistrare plătită pentru a înregistra marca comercială F. în România, în acest sens prevederile art. 8 pct. D din contractul de Distribuție Neexclusiva menționând ca distribuitorul va trimite către E. o factură pentru taxa de înregistrare plătită pentru a înregistra marca comercială F. în România. Prin urmare apărarea pârâților ce pretind neîndeplinirea de către reclamantă a achitării prețului cesiunii evaluat de pârâte la suma de 75.000 dolari SUA este vădit neîntemeiată, cu atât mai mult cu cât această contravaloare nu este probată de nici un document justificativ.

În acest context excepția de neexecutare a contractului invocată de pârâți ca apărare nu poate fi primită de tribunal, întrucât neexecutarea invocată se datorează faptelor pârâților ce nu justifică suma pretinsă și nici nu au depus documentele de plată aferente înregistrării mărcii. În mod asemănător, nu pot fi primite nici apărările pârâților privind refuzul reclamantei de a plați costurile de întreținere a mărcii, în contextul în care nu există vreo clauză agreată de părți, prin care reclamanta să-și fi asumat o asemenea obligație. Având în vedere refuzul constant al pârâtelor de a-și îndeplini obligația de a cesiona în numele reclamantei marca națională, obligație asumată în cadrul celor două contracte încheiate între acestea, tribunalul în temeiul dispozițiilor art. 1073 C. civ.

a obligat pârâtele să cesioneze reclamantei, constând din denumirea „E." cu element figurativ, înregistrată la data de 11 august 2004 pentru produse din clasa 13 și servicii din clasa 35, totodată a obligat pârâtele SC D. SRL la efectuarea tuturor demersurilor și semnarea tuturor documentelor necesare înregistrării cesiunii mărcii „E." cu element figurativ în numele reclamantei la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci. Capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata daunelor cominatorii fost respins ca neîntemeiat, având în vedere procedura specială privind executarea silită a altor obligații de a face sau a nu face instituita prin dispozițiile art. 580 2 și următoarele C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. a obligat pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 2.994,45 euro, în echivalent lei, la cursul Băncii Naționale a României, la data plății, cu titlu de cheltuieli de judecată. Împotriva sentinței civile nr. 1070 din 31 mai 2011 au declarat apel pârâții SC D. SRL și C. Prin întâmpinare, intimata - reclamanta solicită, în esență, respingerea apelului ca nefondat. Prin Decizia nr. 81/A din 11 aprilie 2013, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale a respins apelurile formulate de apelanții-pârâți SC D. SRL și J. împotriva sentinței civile nr. 1070 din 31 mai 2011, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2009, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. prin reprezentant SC K. SRL, ca nefondate.

Au fost obligați apelanții la plata cheltuielilor de judecată către intimată în sumă de 7.500 lei. În motivarea deciziei s-au reținut următoarele. Prin cererea de apel, apelanții pârâți nu formulează în mod concret critici împotriva sentinței atacate, rezumându-se la expunerea situației de fapt și la analizarea răspunsurilor la interogatoriul luat reclamantei, fără a arăta în ce măsură aprecierea acestei probe a condus la stabilirea eronată a situației de fapt, cu efecte asupra temeiniciei sentinței. În aceste condiții, devoluțiunea este totală, fiind aplicabile dispozițiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora : „În cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprind motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța în fond numai pe baza celor invocate la prima instanță”.

În prima instanță pârâții au formulat apărări ce vizează neîndeplinirea de către reclamantă a obligației de plată a sumei de 75.000 euro, reprezentând tarifele și costurile de înregistrare și întreținere a mărcii F., apărări calificate de tribunal ca fiind excepția de neexecutare a contractului. Curtea de apel a reținut că în mod corect tribunalul a înlăturat ca netemeinice apărările pârâților privind prețul cesiunii, în cuantum de 75.000 euro, în lipsa dovezilor cu privire la existența unei clauze prin care reclamanta și-a asumat o asemenea obligație Conform contractului de distribuție internațională neexclusivă pentru România, părțile au convenit la pct. lit. d) transferul mărcilor comerciale înregistrate de pârâți, cu obligația acestora de a transmite reclamantei factura pentru taxa română de înregistrare plătită pentru a înregistra marca comerciala F. în România, aceasta constituind prețul cesiunii.

Neexecutarea obligației de plată a sumei reprezentând taxa de înregistrare a mărcii asumată de reclamantă este cauzată de neîndeplinirea de către pârâți a propriei obligații de punere la dispoziție a actelor ce justifică solicitarea. Or, pentru invocarea excepției de neexecutare a contractului este necesar ca neexecutarea să nu se datoreze faptei înseși a celui ce invocă excepția, faptă ce l-a împiedicat pe celălalt să - și execute obligația. Asumarea obligației de cesiune a mărcilor de către pârâți rezultă din contractul depus la dosar, nefiind de altfel contestată de aceștia, astfel că, față de obiectul acțiunii, aspectele legate de momentul înregistrării mărcii și cunoașterea acestui fapt de către reclamantă nu sunt relevante în cauză.

Cum prețul cesiunii a fost determinat prin contract ca echivalentul sumei ce reprezintă taxa de înregistrare în România a mărcii, revenind apelanților - pârâți sarcina de a depune înscrisul privitor la această cheltuială, susținerile acestora cu privire la existența obligației de plată a sumei de 75.000 euro sunt lipsite de suport probator, neîndeplinirea propriilor obligații privitoare la cesiune nefiind motivată. Față de materialul probator administrat în cauză, prima instanță a reținut corect raporturile juridice dintre părți, hotărârea criticată fiind temeinică și legală. În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., apelanții căzuți în pretenții au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimata- reclamantă, reduse în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., cuantumul acestora fiind considerat prea mare în raport de complexitatea dosarului și munca îndeplinită de avocat. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții SC D. SRL și J., invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului s-au arătat următoarele. Instanța de apel a dat o interpretare neconformă sensului real al textului prevăzut de art. 292 alin. (2) C. proc. civ., întrucât s-au solicitat probe noi, instanța de apel le-a acordat un termen pentru a depune aceste dovezi care au fost atașate la dosar. Instanța de apel a reținut greșit situația de fapt, ce a dus la pronunțarea unei soluții injuste, în sensul că au fost obligați să cedeze o marcă a societății protejată pe teritoriul României către o societate din USA fără ca aceasta sa le achite vreo suma de bani.

Astfel, deși au formulat apelul în condiții legale și mai apoi l-au și precizat la data de 07 septembrie 2012, când au solicitat și probe noi, instanța de apel a reținut că nu au motivat apelul și nu au cerut dovezi noi, în condițiile în care au depus 81 de pagini cu înscrisuri în susținerea apelului, înscrisuri care solicită să fie avute în vedere și la judecarea recursului. Se reține de către instanța de apel că în mod corect tribunalul a înlăturat ca netemeinice apărările cu privire la prețul cesiunii în suma de 75.000 euro, motivate de faptul că nu există o clauză prin care reclamanta să își asume o asemenea obligație. S-a depus la dosar dovada că s-au purtat mai multe negocieri cu reclamanta privind prețul cesiunii, dovezi de care Curtea nu a ținut cont.

De asemenea, s-a arătat că izvorul acestei mărci îl constituie Legea nr. 84/1998 și contractul de distribuție exclusivă încheiat între părți. A mai învederat că, în conformitate cu dispozițiile art. 4 și art. 24 din Legea 84/1998 nu pot fi obligați să cesioneze marca, fiind protejați de legea din România, cu atât mai mult cu cât intimata-reclamanta nu și-a protejat internațional marca, deși ar fi putut să facă acest lucru dacă dorea. A arătat că intimata-reclamantă, pentru a induce în eroare instanța, încearcă să acrediteze ideea că a luat cunoștință de înregistrarea cu număr, în decursul anului 2008, când în realitate aceasta știa de înregistrarea mărcii încă de la începutul anului 2005, aspect ce rezulta chiar din răspunsul la interogatoriulintimatei-reclamante administrat la instanța de fond, întrebarea nr. 3. Acest aspect a fost omis de prima instanță de fond cât și cea de apel.

A arătat și a dovedit cu înscrisurile depuse la dosar că intimata-reclamantă a refuzat orice forma de comunicare/negociere, înțelegând să adopte o poziție de forță, manifestată prin rezilierea unilaterală a contractului de distribuție, obținerea mărcii pe cale de ordonanțăpreședințială (care a fost și respinsă tocmai pentru considerentele expuse mai sus, și anume faptul ca marca era protejata de legea romana), alte acțiuni. Analizând întreg materialul probator se solicită ase observa că intimata-reclamantă nu este îndreptățită să solicite sa îi fie cedată marca înregistrată legal. Intimata reclamantă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

La termenul din 14 martie 2014 instanța a solicitat lămuriri părților cu privire la competența instanțelor române în soluționarea cauzei față de clauza din contractul de distribuție neexclusivă încheiat în anul 2009, avându-se în vedere dispozițiile art. 157 din Legea nr. 105/1992 și cu legea statului căruia i se supune contractul în litigiu în privința condițiilor de fond și de formă. Urmare a acestei probleme puse în discuția părților, intimata reclamantă a formulat o cerere de înaintare de întrebări preliminare Curții de Justiție a Uniunii Europene.

La data de 5 decembrie 2014 instanța a hotărât sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu următoareleîntrebări: ” Art. 24 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială trebuie interpretat în sensul că prin „cazuri în care competența este determinată de alte dispoziții ale prezentului regulament” se înțelege și situația în care părțile dintr-un contract de cesiune a drepturilor asupra unei mărci înregistrate într-un stat membru al Uniunii Europene au convenit, în mod neechivoc și necontestat, să atribuie competența de soluționare a oricărui litigiu privind îndeplinirea obligațiilor contractuale în favoarea instanțelor unui stat care nu este membru al Uniunii Europene și în care reclamantul își are domiciliul (sediul), atunci când reclamantul a sesizat o instanță dintr-un stat membru al Uniunii Europene, pe teritoriul căruia își are domiciliul (sediul) pârâtul?

În cazul în care răspunsul este afirmativ: Art. 23 alin. (5) din același Regulament trebuie interpretat în sensul că nu se referă la o clauză atributivă de competență în favoarea unui stat care nu este membru al Uniunii Europene, astfel încât instanța sesizată în temeiul art. 2 din Regulament va determina competența de soluționare potrivit normelor de drept internațional privat din legea sa națională?

Un litigiu având ca obiect executarea, prin intermediul instanței de judecată, a obligației de a cesiona drepturile asupra unei mărci înregistrate într-un stat membru al Uniunii Europene, asumată printr-un contract încheiat între părțile din acel litigiu, poate fi considerat ca vizând un drept „care necesită depunerea sau înregistrarea”, în sensul art. 22 pct. 4 din Regulament, ținând cont de faptul că, potrivit legii statului în care marca a fost înregistrată, cesiunea drepturilor asupra unei mărci este supusă înscrierii în Registrul mărcilor și publicării în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială?

În cazul în care răspunsul este negativ, articolul 24 din Regulament se opune ca instanța sesizată în temeiul art. 2 din Regulament, într-o situație precum cea descrisă în premisa întrebării, să constate că nu este competentă să soluționeze cauza, chiar dacă pârâtul s-a prezentat în fața acestei instanțe, inclusiv în ultimul grad de jurisdicție, fără a contesta competența?

”. Cauza C-175/15 a fost soluționată prin hotărârea Curții din 17 martie 2016însensulurmător: ”1) Art. 23 alin. (5) și art. 24 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială trebuie interpretate în sensul că, în cadrul unui litigiu privind neexecutarea unei obligații contractuale, în care reclamantul a sesizat instanțele din statul membru pe teritoriul căruia are sediul pârâtul, competența acestor instanțe poate să decurgă din articolul 24 din acest regulament atunci când pârâtul nu le contestă competența, chiar în condițiile în care contractul dintre cele două părți conține o clauză atributivă de competență în favoarea instanțelor dintr-un stat terț.

2) Art. 24 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că se opune, în cadrul unui litigiu între părți la un contract care conține o clauză atributivă de competență în favoarea instanțelor dintr-un stat terț, ca instanța din statul membru pe teritoriul căruia are sediul pârâtul care a fost sesizată să se declare din oficiu necompetentă chiar în condițiile în care pârâtul nu contestăcompetențaacesteia.” Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos. Având în vedere statuările Curții de Justiție a Uniunii Europene din Cauza C-175/15 care se regăsesc în hotărârea din 17 martie 2016 prin care s-a răspuns întrebărilor preliminare adresate în prezenta cauză, menționate anterior, Înalta Curte va c onstata că instanțele române au competență jurisdicțională în soluționarea prezentei cauze, nemaimpunându-se susținerea unui motiv de ordine publică având un astfel de obiect.

În ceea ce privește excepția nulității recursului invocată de reclamantul A., urmează a fi apreciată ca nefondată, având în vedere că recursul conține și motive de nelegalitate care pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., așa cum va rezulta din analiza fondului recursului, motivele de netemeinicie care vizează reinterpretarea probelor administrate în cauză și care nu întrunesc prevederile art. 304 partea introductivă urmând a nu fi analizate. Referitor la recurs, Înalta Curte a constatat nefondat motivul prin care se susține încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ., prin raportare la faptul că i nstanța de apel le-ar fi încuviințat proba cu înscrisuri care au fost administrate, dar care nu ar fi fost avute în vedere la pronunțarea deciziei.

În primul rând este de remarcat că instanța de apel a făcut aplicarea art. 292 alin. (2) C. proc. civ. prin raportare la faptul că a considerat că apelul nu cuprindea ”critici împotriva sentinței atacate, (apelanții) rezumându-se la expunerea situației de fapt și la analizarea răspunsurilor la interogatoriul luat reclamantei, fără a arăta în ce măsură aprecierea acestei probe a condus la stabilirea eronată a situației de fapt, cu efecte asupra temeiniciei sentinței.” Ca o consecință a acestei constatări, instanța de apel a apreciat că devoluțiunea este totală prin aplicarea art. 292 alin. (2) C. proc. civ., urmând să se pronunțe în fond pe baza argumentelor invocate în apărare în fața primei instanțe de fond.

În acest context a reținut că ”în prima instanță pârâții au formulat apărări ce vizează neîndeplinirea de către reclamantă a obligației de plată a sumei de 75.000 euro, reprezentând tarifele și costurile de înregistrare și întreținere a mărcii F., apărări calificate de tribunal ca fiind excepția de neexecutare a contractului.” Astfel, instanța de apel nu a aplicat art. 292 alin. (2) C. proc. civ. pentru a-i decade pe apelanții-pârâți din posibilitatea administrării probei cu înscrisuri în apel, care, de altfel, așa cum susțin chiar recurenții pârâți, au fost și încuviințate și administrate. Aceste probe s-au dovedit a fi neconcludente atâta timp cât nu făceau dovada existenței unei clauze prin care reclamanta să-și fi asumat obligația de a achita un preț al cesiunii în cuantum de 75.000 euro.

Din încheierea din 8 noiembrie 2012, termen la care instanța de apel a încuviințat proba cu înscrisuri, rezultă că apelanții reclamanți au solicitat această probă pentru a dovedi folosirea mărcii. Faptul că părțile ar fi purtat negocieri cu privire la plata unei anumite sume de bani ca preț al cesiunii mărcii este nerelevant atâta timp cât aceste negocieri nu s-au reflectat în contractul încheiat între părți, așa cum nerelevant este și faptul că intimata-reclamantă a refuzat orice forma de comunicare/negociere, ca urmare a faptului că recurenții pârâți nu și-au respectat obligațiile asumate prin contractului de distribuție de a-i cesiona marca în cauză.

Contrar susținerilor recurenților, instanța de apel a răspuns argumentelor legate de momentul la care reclamanta ar fi luat la cunoștință de înregistrarea mărcii de către pârâți, reținând că ”asumarea obligației de cesiune a mărcilor de către pârâți rezultă din contractul depus la dosar, nefiind de altfel contestată de aceștia, astfel că, față de obiectul acțiunii, aspectele legate de momentul înregistrării mărcii și cunoașterea acestui fapt de către reclamantă nu sunt relevante în cauză.” Recurenții-pârâți au mai arătat că,în conformitate cu dispozițiile art. 4 și art. 24 din Legea 84/1998, nu ar putea fi obligați să cesioneze marca, fiind protejați de legea din România. Potrivit art. 4 din Legea nr. 84/1998, forma în vigoare la data înregistrării mărcii în cauză, ” dreptul asupra mărcii este dobândit și protejat prin înregistrarea acesteia la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci”, art. 24 reglementând notificarea opoziției la înregistrarea mărcii.

Aceste prevederi legale nu sunt de natură a susține imposibilitatea obligării recurenților pârâți să cesioneze marca, atâta timp cât s-a reținut din probele administrate că aceștia și-au asumat printr-un contract această obligație. Or, transmiterea mărcii prin cesiune este premisă de lege, conform art. 39 din Legea nr. 84/1998, forma în vigoare la data încheierii contractului în cauză.

Referitor la susținerea că au fost obligați să cedeze o marcă a societății, protejată pe teritoriul României, către o societate din USA, fără ca aceasta din urma sa le achite vreo suma de bani, este de remarcat că prima instanță de fond a reținut că ”pârâții au învederat expres tribunalului ca nu au înțeles să formuleze cerere reconvențională în prezenta cauza prin care să fi solicitat obligarea reclamantei la plata prețului cesiunii, ci aspectele învederate cu privire la neonorarea prețului reprezintă apărări de fond circumscrise în realitate unei veritabile excepții de neexecutare a contractului.” Or, așa cum au reținut instanțele de fond, prețul cesiunii a fost determinat prin contract ca echivalentul sumei ce reprezintă taxa de înregistrare în România a mărcii, revenind apelanților - pârâți sarcina de a depune înscrisul privitor la această cheltuială.

Neformulând cerere reconvențională prin care să ceară plata prețului conform contractului și să depună dovezile în acest sens nu se pot apăra susținând că reclamanta nu a plătit acest preț anterior pronunțării hotărârii în cauză.

În ceea ce privește îndreptățirea intimatei-reclamante de a solicita sa îi fie cedată marca în cauză, înregistrată în România, instanțele de fond interpretând coroborat probele administrate în cauză au reținut că ”potrivit contractului de distribuție internațională neexclusivă pentru România, părțile au convenit la pct. 8 lit. d) transferul mărcilor comerciale înregistrate de pârâți, cu obligația acestora de a transmite reclamantei factura pentru taxa română de înregistrare plătită pentru a înregistra marca comerciala F. în România, aceasta constituind prețul cesiunii” și că ”neexecutarea obligației de plată a sumei reprezentând taxa de înregistrare a mărcii asumată de reclamantă este cauzată de neîndeplinirea de către pârâți a propriei obligații de punere la dispoziție a actelor ce justifică solicitarea.

Or, pentru invocarea excepției de neexecutare a contractului este necesar ca neexecutarea să nu se datoreze faptei înseși a celui ce invocă excepția, faptă ce l-a împiedicat pe celălalt să - și execute obligația.” De asemenea, s-a mai reținut că ”asumarea obligației de cesiune a mărcilor de către pârâți rezultă din contractul depus la dosar, nefiind, de altfel, contestată de aceștia.” Astfel, este nefondată susținerea recurenților în sensul că din întreg materialul probator rezultă că intimata-reclamantă nu este îndreptățită să solicite sa îi fie cedată marca înregistrată legal. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 și art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat. În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. va obliga pârâții SC D. SRL și J. la plata sumei de 10.000 euro, în echivalent lei la data plății, către reclamantul A. Cuantumul cheltuielilor de judecată a fost redus de la suma de 28.000 euro, cât a fost solicitat, la suma de 10.000 euro, în condițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., ținând cont de activitatea desfășurată de avocat raportat la lucrările specifice acestei faze procesuale, complexitate a cauzei asociată conținutului motivelor de recurs și demersurilor legate de formularea întrebării preliminare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată că instanțele române au competență jurisdicțională în soluționarea prezentei cauze. Respinge, ca nefondată, excepția nulității recursului invocată de reclamantul A. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții SC D. SRL și J. împotriva Deciziei nr. 81/A din 11 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Obligă pârâții SC D. SRL și J. la plata sumei de 10.000 euro, în echivalent lei la data plății, reprezentând cheltuieli de judecată reduse în condițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către reclamantul A. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi,15 aprilie2016.