ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 918/2016
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 918/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Decizia nr. 918/2016
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului
București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2009, la data de 28
octombrie 2009, reclamanta A., prin mandatar autorizat SC B. SRL, agenție
de proprietate industrială a solicitat, în contradictoriu cu pârâții C.,
în calitate de administrator al firmei SC D. SRL și SC D. SRL, ca prin
hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtelor
la îndeplinirea îndatoririi de a cesiona în numele reclamantei, constând din
denumirea „E." cu element figurativ, înregistrată la data de 11
august 2004 pentru produse din clasa 13 și servicii din clasa 35;
obligarea celei de a doua pârâte SC D. SRL la efectuarea tuturor demersurilor
și semnarea tuturor documentelor necesare înregistrării cesiunii
mărcii „E." cu element figurativ în numele reclamantei la Oficiul de
Stat pentru Invenții și Mărci; obligarea pârâtelor la plata de
daune cominatorii în cuantum de 1.000 euro/zi de întârziere, până la
executarea obligației de semnare și comunicare a tuturor documentelor
necesare înregistrării cesiunii mărcii „E." cu element figurativ
la Oficiul de Stat pentru Invențiia și Mărci în numele
reclamantei și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de
judecată.
În drept, au
fost invocate dispozițiile art. 1073 și urm. C. civ.
Prin
sentința civilă nr. 1070 din 31 mai 2011Tribunalul București a admis,
în parte, acțiunea, a obligat pârâtele să cesioneze reclamantei marca
națională, constând din denumirea „E." cu element figurativ,
înregistrată la data de 11 august 2004 pentru produse din clasa 13 și
servicii din clasa 35 și pârâtele SC D. SRL la efectuarea tuturor
demersurilor și semnarea tuturor documentelor necesare înregistrării
cesiunii mărcii „E." cu element figurativ în numele reclamantei la
Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci a respins capătul
de cerere privind obligarea pârâtelor la plata de daune cominatorii și la
plata către reclamantă a sumei de 2.994,45 euro, în echivalent lei,
la cursul Băncii Naționale a României, la data plății.
În motivarea
sentinței s-au reținut următoarele.
Așa cum
a rezultat din înscrisurile depuse, reclamanta A. este o companie de origine
americană ce activează în domeniul dezvoltării, producției
și comercializării armelor cu electroșocuri ce poartă marca
F. Reclamanta își comercializează produsele pe piața din România
prin intermediul distribuitorilor neexclusivi.
Reclamanta
este titulara următoarelor mărci comunitare: din 24 septembrie 2003 „F."
înregistrată pentru produse din clasa 13 și servicii din clasele 41
și 45; din 09 februarie 2004 „figurativă" înregistrată
pentru produse din clasa 13; din 07 iunie 2007 „figurativă"
înregistrată pentru produse din clasele 09 și 13; din 06 august 2007
„figurativă" înregistrată pentru produse din clasele 09 și
13 și servicii din clasele 41 și 45.
Colaborarea
dintre reclamantă, în calitate de producător al bunurilor F. și
pârâte în calitate de distribuitor ne-exclusiv al reclamantei pe teritoriul
României a debutat în anul 2002, astfel cum rezulta din întreaga corespondenta
purtată de părți, necontestată de pârâte.
La data de 1
noiembrie 2003, prin contractul de distribuție exclusivă G. și H.
încheiat între reclamanta A. în calitate de producător al produselor F.
și SC I. SRL - în calitate de distribuitor, societate al cărei
administrator era pârâtul C., producătorul desemna prin contract
distribuitorul, conform termenilor stabiliți să introducă
și să vândă pe teritoriul României, atât cu ridicata cât și
cu amănuntul, produsele fabricate și vândute de A.
Alături
de termenii contractului de distribuție, părțile conveneau ca în
vederea exercitării drepturilor de marketing acordate, distribuitorul era
autorizat să folosească mărcile și numele comerciale,
inclusiv cele ale producătorului, cu condiția pentru distribuitor de
a respecta cerințele producătorului privind calitatea și
specificațiile mărcilor.
Mai mult,
distribuitorul era îndreptățit să folosească numele
comerciale și mărcile numai în reclame ale produselor,
menționându-se expres că nu se acordă și nu va fi
subînțeles nici un drept de proprietate sau autorizație de
înregistrare a acestor nume comerciale sau mărci aparținând
distribuitorului.
În ciuda
obligațiilor asumate, la data de 11 august 2004 fără a beneficia
de consimțământul companiei producătoare A. și
fără a informa în prealabil această companie de intenția sa
dl. C. a solicitat la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci
cererea de marcă constând din denumirea - E. cu element figurativ pentru
produse din clasa 13 și servicii din clasa 35. înregistrarea acestei
cereri a fost obținută la data de 11 august 2004. Înregistrarea a
fost solicitată în numele firmei SC I. SRL, administrată de
către pârâtul C.
La data de 31
mai 2009 marca a fost cesionată în numele celei de a doua pârâte SC D. SRL,
administrată de asemenea de către pârâtul C.
Reclamanta a
luat cunoștință de înregistrarea mărcii „E." cu
element figurativ în România în decursul anului 2008, astfel cum rezultă
din corespondența purtată de părți, de la acea dată
inițiind o serie de demersuri pentru a obține cesionarea acestei
mărci în favoarea sa.
Acordul de a
cesiona marca națională „E." cu element figurativ a intervenit
între părți în cadrul a două contracte.
Astfel, între
A. și pârâtul C. s-a încheiat un contract de cesiune perfectat la data de
04 aprilie 2008. în baza acestui contract de cesiune pârâtul C. este de acord
ca firma A. să achiziționeze marca „F." înregistrată în
România pentru un preț echivalent cu costurile suportate pentru
înregistrarea și menținerea acestei mărci. Totodată,
pârâtul C. este de acord cu semnarea documentelor de cesiune necesare
transferului dreptului de proprietate asupra mărcii „F."
Acest
contract de cesiune a fost încheiat cu ocazia reînnoirii contractului
neexclusiv de distribuție pentru România încheiat între A. și SC D.
SRL, redactat la aceiași dată: 04 aprilie 2008 și intrat în
vigoare începând cu data de 14 aprilie 2008. Părțile conveneau
conform pct. 4, intitulat Mărcile și drepturile de autor F., la lit. c)
ca acest contract nu implică și nu acordă nici un drept de
proprietate sau autorizare pentru înregistrarea numelor comerciale sau
mărcilor aparținând E. în numele distribuitorului.
Între A.
și SC D. SRL s-a încheiat Contractul internațional neexclusiv de
distribuție pentru România redactat la data de 12 septembrie 2008 și
intrat în vigoare la data de 01 ianuarie 2009.
Conform pct.
8 intitulat mărcile F., părțile stabileau că distribuitorul
(SC D. SRL) și C. va transfera oricare și toate mărcile pe care
le-au înregistrat sau a căror înregistrare a fost solicitată în
România ce constau din mărcile și numele comercial al companiei E.,
inclusiv marca „F." Distribuitorul va emite o factură în numele E.
pentru plata taxei de înregistrare plătită în vederea
înregistrării mărcii „F." în România. Distribuitorul va înainta
către E. înregistrarea completă a mărcii „F." și orice
documente aflate în legătură cu aceasta.
Totodată,
părțile stabileau la litera E, în sarcina distribuitorului și a
paratului C. obligația de a asista compania E., sau pe reprezentații
acesteia, pentru a asigura drepturile companiei F. asupra mărcilor sale
și transferul mărcilor în numele E., inclusiv dezvăluirea
către E. a tuturor datelor și informațiilor pertinente în
legătură cu acestea, executarea tuturor cererilor,
specificațiilor, jurămintelor, cesiunilor și a altor instrumente
pe care E. le consideră necesare pentru a transfera, depune, sau
obține drepturi și pentru a cesiona și transmite mărcile
către E. Obligația Distribuitorului și a dlui C. de a executa
sau determina executarea oricărui instrument sau documente va continua
și după terminarea acestui contract.
Având în
vedere neexecutarea obligațiilor asumate de parate de a cesiona marca „E.",
reclamanta a decis denunțarea unilaterală contractului neexclusiv de
distribuție începând cu data de 01 iunie 2009.
Tribunalul a
reținut că pârâții refuză în continuare să-și
respecte obligațiile asumate prin contract și refuză cesionarea
mărcii motivând faptul că reclamanta nu și-ar fi respectat
obligația de a plăti costurile înregistrării mărcii,
conform clauzelor din contractul de distribuție neexclusiva, a căror
valoare este estimată de parați la suma de 75.000 dolari SUA.
Pârâții
au învederat expres tribunalului ca nu au înțeles să formuleze cerere
reconvențională în prezenta cauza prin care să fi solicitat
obligarea reclamantei la plata prețului cesiunii, ci aspectele învederate
cu privire la neonorarea prețului reprezintă apărări de
fond circumscrise în realitate unei veritabile excepții de neexecutare a
contractului.
Tribunalul a
înlăturat aceste susțineri ca neîntemeiate, pentru următoarele
argumente.
Potrivit
clauzelor agreate de părți în cele două contracte de
distribuție încheiate succesiv în anii 2008, 2009 având ca obiect cesiunea
mărcii către reclamanta, prețul cesiunii a avut în vedere
contravaloarea taxei române de înregistrare plătită pentru a
înregistra marca comercială F. în România, în acest sens prevederile art. 8
pct. D din contractul de Distribuție Neexclusiva menționând ca
distribuitorul va trimite către E. o factură pentru taxa de
înregistrare plătită pentru a înregistra marca comercială F. în
România.
Prin urmare
apărarea pârâților ce pretind neîndeplinirea de către
reclamantă a achitării prețului cesiunii evaluat de pârâte la
suma de 75.000 dolari SUA este vădit neîntemeiată, cu atât mai mult
cu cât această contravaloare nu este probată de nici un document
justificativ.
În acest
context excepția de neexecutare a contractului invocată de
pârâți ca apărare nu poate fi primită de tribunal, întrucât
neexecutarea invocată se datorează faptelor pârâților ce nu
justifică suma pretinsă și nici nu au depus documentele de
plată aferente înregistrării mărcii.
În mod
asemănător, nu pot fi primite nici apărările pârâților
privind refuzul reclamantei de a plați costurile de întreținere a
mărcii, în contextul în care nu există vreo clauză agreată
de părți, prin care reclamanta să-și fi asumat o asemenea
obligație.
Având în
vedere refuzul constant al pârâtelor de a-și îndeplini obligația de a
cesiona în numele reclamantei marca națională, obligație
asumată în cadrul celor două contracte încheiate între acestea,
tribunalul în temeiul dispozițiilor art. 1073 C. civ. a obligat pârâtele
să cesioneze reclamantei, constând din denumirea „E." cu element
figurativ, înregistrată la data de 11 august 2004 pentru produse din clasa
13 și servicii din clasa 35, totodată a obligat pârâtele SC D. SRL la
efectuarea tuturor demersurilor și semnarea tuturor documentelor necesare
înregistrării cesiunii mărcii „E." cu element figurativ în
numele reclamantei la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci.
Capătul
de cerere privind obligarea pârâților la plata daunelor cominatorii fost
respins ca neîntemeiat, având în vedere procedura specială privind executarea
silită a altor obligații de a face sau a nu face instituita prin
dispozițiile art. 580
2
și următoarele C. proc. civ.
În temeiul
dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. a obligat pârâtele la plata
către reclamantă a sumei de 2.994,45 euro, în echivalent lei, la
cursul Băncii Naționale a României, la data plății, cu
titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva
sentinței civile nr. 1070 din 31 mai 2011 au declarat apel pârâții SC
D. SRL și C.
Prin întâmpinare,
intimata - reclamanta solicită, în esență, respingerea apelului
ca nefondat.
Prin Decizia nr.
81/A din 11 aprilie 2013, Curtea de Apel București, secția a IX-a
civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală,
conflicte de muncă și asigurări sociale a respins apelurile
formulate de apelanții-pârâți SC D. SRL și J. împotriva
sentinței civile nr. 1070 din 31 mai 2011, pronunțate de Tribunalul
București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2009, în
contradictoriu cu intimata-reclamantă A. prin reprezentant SC K. SRL, ca
nefondate.
Au fost obligați
apelanții la plata cheltuielilor de judecată către intimată
în sumă de 7.500 lei.
În motivarea
deciziei s-au reținut următoarele.
Prin cererea
de apel, apelanții pârâți nu formulează în mod concret critici
împotriva sentinței atacate, rezumându-se la expunerea situației de
fapt și la analizarea răspunsurilor la interogatoriul luat reclamantei,
fără a arăta în ce măsură aprecierea acestei probe a
condus la stabilirea eronată a situației de fapt, cu efecte asupra temeiniciei
sentinței.
În aceste
condiții, devoluțiunea este totală, fiind aplicabile
dispozițiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora : „În
cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea
nu cuprind motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de
apel se va pronunța în fond numai pe baza celor invocate la prima instanță”.
În prima instanță
pârâții au formulat apărări ce vizează neîndeplinirea de
către reclamantă a obligației de plată a sumei de 75.000 euro,
reprezentând tarifele și costurile de înregistrare și întreținere
a mărcii F., apărări calificate de tribunal ca fiind excepția
de neexecutare a contractului.
Curtea de
apel a reținut că în mod corect tribunalul a înlăturat ca netemeinice
apărările pârâților privind prețul cesiunii, în cuantum de 75.000
euro, în lipsa dovezilor cu privire la existența unei clauze prin care reclamanta
și-a asumat o asemenea obligație
Conform
contractului de distribuție internațională neexclusivă
pentru România, părțile au convenit la pct. lit. d) transferul
mărcilor comerciale înregistrate de pârâți, cu obligația
acestora de a transmite reclamantei factura pentru taxa română de înregistrare
plătită pentru a înregistra marca comerciala F. în România, aceasta
constituind prețul cesiunii.
Neexecutarea obligației
de plată a sumei reprezentând taxa de înregistrare a mărcii asumată
de reclamantă este cauzată de neîndeplinirea de către pârâți
a propriei obligații de punere la dispoziție a actelor ce justifică
solicitarea. Or, pentru invocarea excepției de neexecutare a contractului este
necesar ca neexecutarea să nu se datoreze faptei înseși a celui ce invocă
excepția, faptă ce l-a împiedicat pe celălalt să - și
execute obligația.
Asumarea obligației
de cesiune a mărcilor de către pârâți rezultă din
contractul depus la dosar, nefiind de altfel contestată de aceștia,
astfel că, față de obiectul acțiunii, aspectele legate de
momentul înregistrării mărcii și cunoașterea acestui fapt
de către reclamantă nu sunt relevante în cauză.
Cum
prețul cesiunii a fost determinat prin contract ca echivalentul sumei ce reprezintă
taxa de înregistrare în România a mărcii, revenind apelanților - pârâți
sarcina de a depune înscrisul privitor la această cheltuială,
susținerile acestora cu privire la existența obligației de
plată a sumei de 75.000 euro sunt lipsite de suport probator,
neîndeplinirea propriilor obligații privitoare la cesiune nefiind motivată.
Față
de materialul probator administrat în cauză, prima instanță a
reținut corect raporturile juridice dintre părți, hotărârea
criticată fiind temeinică și legală.
În temeiul art.
274 alin. (1) C. proc. civ., apelanții căzuți în pretenții au
fost obligați la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimata-
reclamantă, reduse în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., cuantumul
acestora fiind considerat prea mare în raport de complexitatea dosarului
și munca îndeplinită de avocat.
Împotriva
acestei decizii au declarat recurs pârâții SC D. SRL și J., invocând
prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului
s-au arătat următoarele.
Instanța
de apel a dat o interpretare neconformă sensului real al textului
prevăzut de art. 292 alin. (2) C. proc. civ., întrucât s-au solicitat
probe noi, instanța de apel le-a acordat un termen pentru a depune aceste
dovezi care au fost atașate la dosar.
Instanța
de apel a reținut greșit situația de fapt, ce a dus la
pronunțarea unei soluții injuste, în sensul că au fost
obligați să cedeze o marcă a societății protejată
pe teritoriul României către o societate din USA fără ca aceasta
sa le achite vreo suma de bani.
Astfel,
deși au formulat apelul în condiții legale și mai apoi l-au
și precizat la data de 07 septembrie 2012, când au solicitat și probe
noi, instanța de apel a reținut că nu au motivat apelul și
nu au cerut dovezi noi, în condițiile în care au depus 81 de pagini cu
înscrisuri în susținerea apelului, înscrisuri care solicită să
fie avute în vedere și la judecarea recursului.
Se
reține de către instanța de apel că în mod corect
tribunalul a înlăturat ca netemeinice apărările cu privire la
prețul cesiunii în suma de 75.000 euro, motivate de faptul că nu
există o clauză prin care reclamanta să își asume o
asemenea obligație. S-a depus la dosar dovada că s-au purtat mai
multe negocieri cu reclamanta privind prețul cesiunii, dovezi de care
Curtea nu a ținut cont. De asemenea, s-a arătat că izvorul
acestei mărci îl constituie Legea nr. 84/1998 și contractul de
distribuție exclusivă încheiat între părți.
A mai
învederat că, în conformitate cu dispozițiile art. 4 și art. 24
din Legea 84/1998 nu pot fi obligați să cesioneze marca, fiind
protejați de legea din România, cu atât mai mult cu cât
intimata-reclamanta nu și-a protejat internațional marca, deși
ar fi putut să facă acest lucru dacă dorea.
A arătat
că intimata-reclamantă, pentru a induce în eroare instanța,
încearcă să acrediteze ideea că a luat cunoștință
de înregistrarea cu număr, în decursul anului 2008, când în realitate
aceasta știa de înregistrarea mărcii încă de la începutul anului
2005, aspect ce rezulta chiar din răspunsul la interogatoriulintimatei-reclamante
administrat la instanța de fond, întrebarea nr. 3. Acest aspect a fost
omis de prima instanță de fond cât și cea de apel.
A arătat
și a dovedit cu înscrisurile depuse la dosar că intimata-reclamantă
a refuzat orice forma de comunicare/negociere, înțelegând să adopte o
poziție de forță, manifestată prin rezilierea unilaterală
a contractului de distribuție, obținerea mărcii pe cale de ordonanțăpreședințială
(care a fost și respinsă tocmai pentru considerentele expuse mai sus,
și anume faptul ca marca era protejata de legea romana), alte
acțiuni.
Analizând întreg
materialul probator se solicită ase observa că intimata-reclamantă
nu este îndreptățită să solicite sa îi fie cedată
marca înregistrată legal.
Intimata reclamantă
a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității
recursului, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.
La termenul
din 14 martie 2014 instanța a solicitat lămuriri părților
cu privire la competența instanțelor române în soluționarea
cauzei față de clauza din contractul de distribuție
neexclusivă încheiat în anul 2009, avându-se în vedere dispozițiile art.
157 din Legea nr. 105/1992 și cu legea statului căruia i se supune
contractul în litigiu în privința condițiilor de fond și de
formă.
Urmare a
acestei probleme puse în discuția părților, intimata
reclamantă a formulat o cerere de înaintare de întrebări preliminare
Curții de Justiție a Uniunii Europene.
La data de 5
decembrie 2014 instanța a hotărât sesizarea Curții de
Justiție a Uniunii Europene cu
următoareleîntrebări:
”
Art. 24 din
Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind
competența judiciară, recunoașterea și executarea
hotărârilor în materie civilă și comercială trebuie
interpretat în sensul că prin „cazuri în care competența este
determinată de alte dispoziții ale prezentului regulament” se
înțelege și situația în care părțile dintr-un contract
de cesiune a drepturilor asupra unei mărci înregistrate într-un stat
membru al Uniunii Europene au convenit, în mod neechivoc și necontestat,
să atribuie competența de soluționare a oricărui litigiu
privind îndeplinirea obligațiilor contractuale în favoarea
instanțelor unui stat care nu este membru al Uniunii Europene și în
care reclamantul își are domiciliul (sediul), atunci când reclamantul a
sesizat o instanță dintr-un stat membru al Uniunii Europene, pe teritoriul
căruia își are domiciliul (sediul) pârâtul?
În cazul în care răspunsul este afirmativ: Art. 23 alin. (5) din
același Regulament trebuie interpretat în sensul că nu se referă
la o clauză atributivă de competență în favoarea unui stat
care nu este membru al Uniunii Europene, astfel încât instanța
sesizată în temeiul art. 2 din Regulament va determina competența de
soluționare potrivit normelor de drept internațional privat din legea
sa națională? Un litigiu având ca obiect executarea, prin intermediul
instanței de judecată, a obligației de a cesiona drepturile
asupra unei mărci înregistrate într-un stat membru al Uniunii Europene, asumată
printr-un contract încheiat între părțile din acel litigiu, poate fi
considerat ca vizând un drept „care necesită depunerea sau înregistrarea”,
în sensul art. 22 pct. 4 din Regulament, ținând cont de faptul că,
potrivit legii statului în care marca a fost înregistrată, cesiunea
drepturilor asupra unei mărci este supusă înscrierii în Registrul
mărcilor și publicării în Buletinul Oficial de Proprietate
Industrială? În cazul în care răspunsul este negativ, articolul 24
din Regulament se opune ca instanța sesizată în temeiul art. 2 din
Regulament, într-o situație precum cea descrisă în premisa
întrebării, să constate că nu este competentă să
soluționeze cauza, chiar dacă pârâtul s-a prezentat în fața
acestei instanțe, inclusiv în ultimul grad de jurisdicție,
fără a contesta competența?
”.
Cauza
C-175/15 a fost soluționată prin hotărârea Curții din 17
martie 2016însensulurmător:
”1) Art. 23
alin. (5) și art. 24 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din
22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea
și executarea hotărârilor în materie civilă și
comercială trebuie interpretate în sensul că, în cadrul unui litigiu
privind neexecutarea unei obligații contractuale, în care reclamantul a
sesizat instanțele din statul membru pe teritoriul căruia are sediul
pârâtul, competența acestor instanțe poate să decurgă din
articolul 24 din acest regulament atunci când pârâtul nu le contestă
competența, chiar în condițiile în care contractul dintre cele două
părți conține o clauză atributivă de competență
în favoarea instanțelor dintr-un stat terț.
2) Art. 24
din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că se opune, în
cadrul unui litigiu între părți la un contract care conține o
clauză atributivă de competență în favoarea
instanțelor dintr-un stat terț, ca instanța din statul membru pe
teritoriul căruia are sediul pârâtul care a fost sesizată să se
declare din oficiu necompetentă chiar în condițiile în care pârâtul
nu contestăcompetențaacesteia.”
Înalta Curte
a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.
Având în
vedere statuările Curții de Justiție a Uniunii Europene din
Cauza
C-175/15 care se regăsesc în hotărârea din 17 martie 2016 prin care
s-a răspuns întrebărilor preliminare adresate în prezenta cauză,
menționate anterior,
Înalta Curte
va c
onstata
că instanțele române au competență
jurisdicțională în soluționarea prezentei cauze, nemaimpunându-se
susținerea unui motiv de ordine publică având un astfel de obiect.
În ceea ce privește excepția
nulității recursului invocată de reclamantul A., urmează a
fi apreciată ca nefondată, având în vedere că recursul
conține și motive de nelegalitate care pot fi încadrate în
prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., așa cum va rezulta din analiza
fondului recursului, motivele de netemeinicie care vizează reinterpretarea
probelor administrate în cauză și care nu întrunesc prevederile art. 304
partea introductivă urmând a nu fi analizate.
Referitor la recurs, Înalta Curte a
constatat nefondat motivul prin care se susține încălcarea de
către instanța de apel a prevederilor art. 292 alin. (2) C. proc.
civ., prin raportare la faptul că i
nstanța de apel le-ar fi
încuviințat proba cu înscrisuri care au fost administrate, dar care nu ar
fi fost avute în vedere la pronunțarea deciziei.
În primul
rând este de remarcat că instanța de apel a făcut aplicarea art.
292 alin. (2) C. proc. civ. prin raportare la faptul că a considerat
că apelul nu cuprindea ”critici împotriva sentinței atacate, (apelanții)
rezumându-se la expunerea situației de fapt și la analizarea
răspunsurilor la interogatoriul luat reclamantei, fără a
arăta în ce măsură aprecierea acestei probe a condus la stabilirea
eronată a situației de fapt, cu efecte asupra temeiniciei
sentinței.”
Ca o
consecință a acestei constatări, instanța de apel a
apreciat că devoluțiunea este totală prin aplicarea art. 292 alin.
(2) C. proc. civ., urmând să se pronunțe în fond pe baza argumentelor
invocate în apărare în fața primei instanțe de fond.
În acest
context a reținut că ”în prima instanță pârâții au formulat
apărări ce vizează neîndeplinirea de către reclamantă
a obligației de plată a sumei de 75.000 euro, reprezentând tarifele și
costurile de înregistrare și întreținere a mărcii F., apărări
calificate de tribunal ca fiind excepția de neexecutare a contractului.”
Astfel, instanța
de apel nu a aplicat art. 292 alin. (2) C. proc. civ. pentru a-i decade pe
apelanții-pârâți din posibilitatea administrării probei cu
înscrisuri în apel, care, de altfel, așa cum susțin chiar
recurenții pârâți, au fost și încuviințate și
administrate.
Aceste probe
s-au dovedit a fi neconcludente atâta timp cât nu făceau dovada
existenței unei clauze prin care reclamanta să-și fi asumat
obligația de a achita un preț al cesiunii în cuantum de 75.000 euro.
Din încheierea din 8 noiembrie 2012, termen la care instanța de apel a
încuviințat proba cu înscrisuri, rezultă că apelanții
reclamanți au solicitat această probă pentru a dovedi folosirea
mărcii.
Faptul
că părțile ar fi purtat negocieri cu privire la plata unei
anumite sume de bani ca preț al cesiunii mărcii este nerelevant atâta
timp cât aceste negocieri nu s-au reflectat în contractul încheiat între
părți, așa cum nerelevant este și faptul că
intimata-reclamantă a refuzat orice forma de comunicare/negociere, ca
urmare a faptului că recurenții pârâți nu și-au respectat
obligațiile asumate prin contractului de distribuție de a-i cesiona
marca în cauză.
Contrar
susținerilor recurenților, instanța de apel a răspuns
argumentelor legate de momentul la care reclamanta ar fi luat la
cunoștință de înregistrarea mărcii de către
pârâți, reținând că ”asumarea obligației de cesiune a mărcilor
de către pârâți rezultă din contractul depus la dosar, nefiind de
altfel contestată de aceștia, astfel că, față de obiectul
acțiunii, aspectele legate de momentul înregistrării mărcii și
cunoașterea acestui fapt de către reclamantă nu sunt relevante în
cauză.”
Recurenții-pârâți
au mai arătat că,în conformitate cu dispozițiile art. 4 și
art. 24 din Legea 84/1998, nu ar putea fi obligați să cesioneze
marca, fiind protejați de legea din România.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 84/1998, forma în vigoare la
data înregistrării mărcii în cauză, ”
dreptul
asupra mărcii este dobândit și protejat prin înregistrarea acesteia
la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci”, art. 24
reglementând notificarea opoziției la înregistrarea mărcii.
Aceste
prevederi legale nu sunt de natură a susține imposibilitatea
obligării recurenților pârâți să cesioneze marca, atâta
timp cât s-a reținut din probele administrate că aceștia
și-au asumat printr-un contract această obligație.
Or,
transmiterea mărcii prin cesiune este premisă de lege, conform art. 39
din
Legea nr. 84/1998, forma în vigoare la data încheierii contractului
în cauză.
Referitor la
susținerea că au fost obligați să cedeze o marcă a
societății, protejată pe teritoriul României, către o
societate din USA, fără ca aceasta din urma sa le achite vreo suma de
bani, este de remarcat că prima instanță de fond a reținut
că ”pârâții au învederat expres tribunalului ca nu au înțeles
să formuleze cerere reconvențională în prezenta cauza prin care
să fi solicitat obligarea reclamantei la plata prețului cesiunii, ci
aspectele învederate cu privire la neonorarea prețului reprezintă
apărări de fond circumscrise în realitate unei veritabile
excepții de neexecutare a contractului.”
Or, așa
cum au reținut instanțele de fond, prețul cesiunii a fost determinat
prin contract ca echivalentul sumei ce reprezintă taxa de înregistrare în
România a mărcii, revenind apelanților - pârâți sarcina de a
depune înscrisul privitor la această cheltuială.
Neformulând
cerere reconvențională prin care să ceară plata
prețului conform contractului și să depună dovezile în
acest sens nu se pot apăra susținând că reclamanta nu a
plătit acest preț anterior pronunțării hotărârii în
cauză.
În ceea ce
privește îndreptățirea intimatei-reclamante de a solicita sa îi
fie cedată marca în cauză, înregistrată în România,
instanțele de fond interpretând coroborat probele administrate în
cauză au reținut că ”potrivit contractului de distribuție internațională
neexclusivă pentru România, părțile au convenit la pct. 8 lit. d)
transferul mărcilor comerciale înregistrate de pârâți, cu obligația
acestora de a transmite reclamantei factura pentru taxa română de înregistrare
plătită pentru a înregistra marca comerciala F. în România, aceasta
constituind prețul cesiunii” și că ”neexecutarea obligației
de plată a sumei reprezentând taxa de înregistrare a mărcii asumată
de reclamantă este cauzată de neîndeplinirea de către pârâți
a propriei obligații de punere la dispoziție a actelor ce justifică
solicitarea. Or, pentru invocarea excepției de neexecutare a contractului este
necesar ca neexecutarea să nu se datoreze faptei înseși a celui ce invocă
excepția, faptă ce l-a împiedicat pe celălalt să - și
execute obligația.”
De asemenea,
s-a mai reținut că ”asumarea obligației de cesiune a mărcilor
de către pârâți rezultă din contractul depus la dosar, nefiind, de
altfel, contestată de aceștia.”
Astfel, este
nefondată susținerea recurenților în sensul că din întreg
materialul probator rezultă că intimata-reclamantă nu este
îndreptățită să solicite sa îi fie cedată marca
înregistrată legal.
În
consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9
și art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va
respinge recursul ca nefondat.
În temeiul art.
274 alin. (1) C. proc. civ. va obliga pârâții SC D. SRL și J. la
plata sumei de 10.000 euro, în echivalent lei la data plății,
către reclamantul A.
Cuantumul
cheltuielilor de judecată a fost redus de la suma de 28.000 euro, cât a
fost solicitat, la suma de 10.000 euro, în condițiile art. 274 alin. (3) C.
proc. civ., ținând cont de
activitatea
desfășurată de avocat
raportat la lucrările specifice
acestei faze procesuale,
complexitate a cauzei asociată
conținutului motivelor de recurs și demersurilor legate de formularea
întrebării preliminare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată că instanțele
române au competență jurisdicțională în soluționarea prezentei
cauze.
Respinge, ca nefondată,
excepția nulității recursului invocată de reclamantul A.
Respinge, ca nefondat, recursul
declarat de pârâții SC D. SRL și J. împotriva Deciziei nr. 81/A din
11 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă
și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de
muncă și asigurări sociale.
Obligă pârâții SC D. SRL
și J. la plata sumei de 10.000 euro, în echivalent lei la data
plății, reprezentând cheltuieli de judecată reduse în
condițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către reclamantul A.
Irevocabilă.
Pronunțată în
ședință publică astăzi,15 aprilie2016.