ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1313/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1313/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Decizia nr.

1313/2016

Prin

acțiunea civilă înregistrată cu nr. 10810/281 din 25 august 2008

la Judecătoria Ploiești, reclamanta A. a chemat în judecată pe

pârâta Comuna Drăgănești, prin primar solicitând instanței

să dispună obligarea pârâtei să lase în deplină proprietate

și posesie imobilul situat în comuna Drăgănești, sat Cornu,

jud Prahova, compus dintr-un teren de 50 ha arabil și două

construcții, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că soțul său, defunctul

B. a fost moștenitorul numiților C. și D., care au deținut

în proprietate imobilele în litigiu preluate abuziv de către stat în baza

Decretului nr. 83/1949, motiv pentru care pârâta are obligația să-i

predea în deplină proprietate și posesie aceste imobile.

Prin

Sentința civilă nr. 8243 din 29 septembrie 2008 a Judecătoriei

Ploiești, a fost admisă excepția necompetenței materiale a

instanței și s-a dispus declinarea competenței de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, motivându-se

că valoarea obiectului cererii este de peste 500.000 lei, caz în care

competența de soluționare în primă instanță a

acțiunii revine în exclusivitate Tribunalului Prahova, în raza căreia

se află imobilele în litigiu.

La Tribunalul

Prahova, cauza a fost înregistrată cu nr. x/105 din 23 octombrie 2009.

La data de 17

mai 2010, pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepțiile

inadmisibilității acțiunii întrucât reclamanta are posibilitatea

valorificării drepturilor sale pe calea Legii nr. 10/2001 și,

nicidecum, a dreptului comun, excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantei, deoarece nu a făcut dovada unui drept de

proprietate asupra imobilelor în litigiu, excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtei, motivat de faptul că

imobilul în litigiu a fost restituit în baza Legii nr. 1/2000, numitei E., caz

în care pârâta nu se află în posesia imobilelor solicitate de către

reclamantă.

La data de 14

septembrie 2010, reclamanta și-a precizat acțiunea, solicitând

revendicarea imobilelor situate în comuna Drăgănești, sat Cornu,

compuse din teren în suprafață de 750 ha și construcții,

respectiv un conac cu 18 camere, clădiri de administrație, de

servitori, o seră, un bordei pentru motor de udat apă, 5 cotețe

de păsări, un garaj, o porcărie, un patul, o fierărie, o

gheretă pentru tractoare, o magazie, un grajd mic, o moară de

apă.

În

ședința publică din 14 septembrie 2010, excepțiile invocate

de pârâtă au fost puse în discuția părților, excepții

care au fost unite cu fondul deoarece s-a impus administrarea de probe care

erau comune fondului cauzei.

Prin

Sentința civilă nr. 2174 din 4 octombrie 2011 pronunțata de

Tribunalul Prahova, secția I civilă, au fost respinse excepțiile

inadmisibilității acțiunii, a lipsei calității

procesuale active a reclamantei și a lipsei calității procesuale

pasive a pârâtei, invocate de aceasta din urmă. Totodată,

instanța a respins acțiunea reclamantei, astfel cum a fost

precizată, ca neîntemeiată.

Pentru a se

pronunța astfel, tribunalul a reținut că, potrivit actelor de

stare civilă depuse la dosar, respectiv certificate de botez, extrase de

la Arhivele Naționale din anul 1949, proces verbal din 16 martie 1949,

fișe de inventar, certificat din 2 martie 1942, adrese din perioada 1946 -

1948, nr. 597/3946, nr. 891/1946, nr. 439/1946, cererile nr. 660/1946, nr.

659/1946, referatul din 19 noiembrie 1947, avizul nr. 73/1946, borderourile

depuse la dosar, hotărârea din 12 aprilie 1962, reclamanta a fost

căsătorită cu numitul B., fiul numiților C., decedat în

1930 și D., decedată în anul 2000. Numitul B. a dobândit în timpul

vieții, în coproprietate, alături de alți moștenitori ai

familiei B. + C., moșia B. + C. situată în comuna Cornu, plasa

Drăgănești, în suprafață de 750 ha teren,

împreună cu construcțiile amplasate pe aceasta, reprezentând conac,

magazii, grajduri, etc., caz în care, la data de 19 noiembrie 1947, în urma

aplicării Legii agrare, s-a expropriat de la numita F., un teren de 750 ha

situat în comuna Cornu, plasa Drăgănești, expropriere

considerată valabilă în urma contestării de către aceasta

din urmă.

Totodată,

în baza actelor menționate, a proceselor-verbale nr. 30 din 18 septembrie

1945, nr. 2 din 29 ianuarie 1946, extraselor de la Arhivele Naționale

depuse la dosar, adresei nr. 689 din 30 octombrie 1946, la data de 18

septembrie 1945, 29 ianuarie 1946, s-a procedat la exproprierea de la

numiții F., G. și B., a bunurilor imobile situate în comuna Cornu,

jud Prahova, constând în Moșia B. + C., compusă dintr-un teren de 750

ha și toate construcțiile amplasate pe acesta, iar la data de 16

martie 1949, s-a procedat la exproprierea terenurilor în suprafață

totală de 50 ha, situate în comuna Cornu, aparținând moștenitorilor

M., B. și C., în urma aplicării Decretului nr. 83 din 2 martie 1949.

Potrivit

raportului de expertiză tehnică în construcții, inclusiv

completare, ing. H., reiese că, în prezent, pe terenul situat în com.

Drăgănești, sat Cornu, jud Prahova, se afla amplasată o

construcție având 10 camere, 2 săli din zid acoperită cu

țiglă și etaj, aflată în stare avansată de degradare

cu o valoare de 244.997 lei la data preluării, în 1945, în prezent valoare

zero, iar restul construcțiilor pretinse de reclamantă a fi

proprietatea sa, nu au putut fi identificate în condițiile în care, pe

terenul pretins de reclamantă a fi proprietatea sa, se află

construcții dobândite de terțe persoane.

Din raportul

de expertiză tehnică topometrică ing. I., a reieșit ca

terenul în litigiu solicitat inițial de către reclamantă de 50

ha, situat în com. Drăgănești, sat Cornu, nr. 8, a putut fi

identificat, iar o parte din acest teren, în suprafață de 6206 mp,

pct. Grădiniță ar reprezenta o parcelă care ar face parte

din fosta Moșie B. + C., parcelă pe care se află o

construcție și o anexă în stare avansată de degradare.

De asemenea,

în conformitate cu punctul de vedere exprimat de expertul topometrist J.,

terenul în litigiu solicitat de către reclamantă, în

suprafață totală de 750 ha, nu a putut fi identificat,

neexistând acte care să permită identificarea corectă și

reală a suprafeței revendicată de către reclamantă.

Prin

Contractul de vânzare cumpărare nr. 822 din 1 martie 2007, SC K. SA a

vândut în indiviziune și cote egale de câte 1/3, numiților L., M.,

N., imobilele situate în com. Drăgănești, sat Cornu de Jos, jud

Prahova, compuse dintr-un teren de 97.530 mp și construcții amplasate

pe această suprafață.

În baza

Deciziei civile nr. 320 din 20 noiembrie 2003 a Curți de Apel

Ploiești, rămasă irevocabilă, în urma respingerii

recursului, a fost admis apelul declarat de numita E. împotriva Sentinței

civile nr. 541 din 16 octombrie 2002 a Tribunalului Prahova, în contradictoriu

cu SC K. SA, a fost anulată sentința, cu evocarea fondului, în urma

căruia a fost anulată Decizia nr. 15/2001, în sensul că s-a

dispus restituirea în natură de către societatea respectivă, în

favoarea numitei E., a unei construcții în suprafață de 187,5 mp

identificată în urma raportului de expertiză tehnică ing. O., amplasată

pe un teren de 18.193 mp, în temeiul Hotărârii nr. 2120 din 25 septembrie

2000, s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în urma aplicării

Legii nr. 1/2000, în favoarea numitei E., asupra unui teren de 11.100 mp ce a

reprezentat sediul societății sus-menționate, imobil preluat de

către stat în urma aplicării Decretului nr. 83/1949.

A mai

învederat prima instanță că dispozițiile art. 1, 2 lit. a)

din Legea nr. 10/2001, modificată, stipulează că imobilele

preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice

alte persoane juridice în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, se

restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natura nu mai

este posibilă, prin imobile preluate în mod abuziv înțelegându-se,

printre altele, imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950, Legea

nr. 119/1948, precum și prin alte acte normative de naționalizare.

De asemenea,

dispozițiile art. 555 și urm. C. civ., modificat, prevăd că

dreptul de proprietate presupune exercitarea, în mod exclusiv, absolut și

perpetuu, de către titularul unui asemenea drept, cu privire la imobilul

pe care îl deține, a următoarelor prerogative: dreptul de a poseda,

folosi bunul potrivit destinației sale, dreptul de a-i culege fructele sau

productele, dreptul de a dispune de bun prin înstrăinare sau consumare.

Tribunalul a reținut, așadar, că din analiza probelor

administrate în cauză, a rezultat că numiții F., B. și C.

ar fi dobândit în timpul vieții, în coproprietate, moșia B. + C.,

situată în comuna Cornu, plasa Drăgănești, în

suprafață de 750 ha teren, împreună cu construcțiile

amplasate pe aceasta, reprezentând conac, magazii, grajduri, etc., caz în care,

la data de 19 noiembrie 1947, în urma aplicării Legii agrare, s-a

expropriat de la numita. F., un teren de 750 ha, situat în comuna Cornu, plasa

Drăgănești, iar la data de 16 martie 1949, s-a procedat la

exproprierea terenurilor în suprafață totală de 50 ha, situate

în comuna Cornu, aparținând moștenitorilor M., B. și C., în urma

aplicării Decretului nr. 83 din 2 martie 1949.

Ca atare,

atât timp cât imobilele în litigiu, constând în terenuri în suprafață

totală de 750 ha și construcțiile amplasate pe aceste terenuri

(conac, magazii, grajduri, etc), au fost preluate de către stat cu ocazia

unor exproprieri în perioada 1947 - 1949, de la numita F., înseamnă

că, în realitate, la data exproprierii acestor imobile, titulara dreptului

de proprietate asupra imobilelor în. litigiu era numita F. și, nicidecum,

soțul reclamantei, respectiv B., mai ales că niciunul dintre

experții topo desemnați în cauză, nu au putut identifica

terenurile în litigiu de 750 ha, solicitate de către reclamantă în

prezenta cauză.

De altfel,

toate probele administrate în cauză atestă că imobilele în

litigiu nu au fost niciodată în proprietatea exclusivă a numitului

B., fiind dobândite, inițial, în indiviziune, după care au rămas

în proprietatea exclusivă a numitei F., motiv pentru care s-a procedat la

preluarea imobilelor de către stat de la aceasta din urmă, caz în

care reclamanta nu a făcut dovada dobândirii unui drept de proprietate

exclusiv asupra imobilelor în litigiu de pe urma soțului său, numitul

B., astfel încât aceasta, nu poate pretinde obligarea pârâtei să-i lase în

deplină proprietate și pașnică posesie imobilele în litigiu.

Mai mult

chiar, nu există nicio dovadă la dosar ca imobilele în litigiu,

inclusiv terenul de 750 ha, s-ar afla în posesia efectivă a pârâtei pentru

ca reclamanta să fie îndreptățită să le solicite de la

pârâtă, iar în speță, reclamanta nu a făcut dovada că

terenul de 750 ha nu ar fi făcut obiectul legilor fondului funciar pentru

a putea deveni aplicabile dispozițiile dreptului comun.

Susținerile

reclamantei că imobilele în litigiu ar fi aparținut soțului

său, numitul B., fiind dobândite în proprietate de către acesta de pe

urma autorilor săi, B., C. și D. și că imobilul

construcție identificat de expertul constructor H., reprezentând conac, a

aparținut defunctului B., nu au fost avute în vedere, deoarece toate

probele administrate în cauză demonstrează că soțul

reclamantei a dobândit, la un moment dat, un drept de coproprietate asupra

imobilelor constituind Moșia B. + C., drept care, ulterior, a revenit în

exclusivitate numitei F., de la care s-au preluat, efectiv, toate imobilele,

iar în speță nu există nicio dovadă privind deținerea

în posesie de către pârâtă a construcției sus-menționate,

fiind un imobil aflat într-o stare avansată de degradare, existența

unei identități între vechiul conac al familiei B. + C. și

construcția identificată de către expertul constructor.

Prin urmare,

instanța, având în vedere aceste considerente și constatând că

reclamanta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra

imobilelor în litigiu, ținându-se seama de dispozițiile art. 555

și urm. C. civ. în materia proprietății, a respins acțiunea

precizată în totalitate, ca neîntemeiată.

De asemenea,

instanța a respins excepțiile inadmisibilității

acțiunii, a lipsei calității procesuale active a reclamantei, a

lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, deoarece, pe de o parte,

în condițiile în care reclamanta pretinde un drept de proprietate asupra

imobilelor în litigiu, aceasta are, în principiu, calitate procesuală

activă, având dreptul să promoveze o acțiune în revendicare pe

cale judecătorească, în scopul valorificării pretențiilor

acesteia, iar pârâta are, în principiu, calitate procesuală pasivă,

atât timp cât reclamanta pretinde că posedă imobilele în litigiu în

calitate de unitate administrativ-teritorială.

La data de 16

decembrie 2011, Tribunalul Prahova a admis cererea formulată de petentul

J., în contradictoriu cu intimata A. - prin procurator P. și a dispus ca

intimata să vireze în contul Biroului de Expertize Prahova, suma de 659,21

lei, cu titlu de onorariu de expert, reprezentând cheltuieli de deplasare

și alte cheltuieli suportate de petent.

Împotriva

Sentinței nr. civile nr. 2174 din 4 octombrie 2011 și a încheierii

din 16 decembrie 2011, ambele pronunțate de Tribunalul Prahova,

secția I civilă, a declarat recurs reclamanta A., prin procurator P.

Prin încheierea

din data de 9 mai 2012, Curtea de Apel Ploiești a dispus recalificarea

căii de atac drept apel, față de obiectul cauzei dedus

judecății, valoarea litigiului și. având în vedere

dispozițiile art. 282

1

și art. 282 alin. (1) C. proc. civ.

Prin Decizia

nr. 515 din 2 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel

Ploiești, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul

reclamantei declarat împotriva Sentinței civile nr. 2174 din 4 octombrie

2011, cât și a încheierii din 16 decembrie 2011, ambele pronunțate de

Tribunalul Prahova, secția I civilă.

Pentru a

pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut

că s-a susținut de către reclamantă că F., G. și

H.

B. + C. ar fi

dobândit în timpul vieții, în coproprietate, moșia B. + C.,

situată în comuna Cornu, plasa Drăgănești, în

suprafață de 750 ha teren, împreună cu construcțiile

amplasate pe aceasta, reprezentând conac, magazii, grajduri, etc, caz în care,

la data de 19.31.1947, în urma aplicării Legii agrare, s-a expropriat de

la numita F., un teren de 750 ha, situat în comuna Cornu, plasa

Drăgănești. La data de 16 martie 1949, se susține că

s-a procedat la exproprierea terenurilor în suprafață totală de

50 ha, situate în comuna Cornu, aparținând moștenitorilor M. B. + C.,

în urma aplicării Decretului nr. 83 din 2 martie 1949, A mai învederat

Curtea că, niciunul dintre experții topo desemnați în

cauză, nu au putut identifica terenurile în litigiu de 750 ha, solicitate

de către reclamantă în prezenta cauză, de pe urma lui A. și

B. În plus, toate probele administrate în cauză, atestă că

imobilele în litigiu nu au fost niciodată în proprietatea exclusivă a

numitului B., fiind dobândite, inițial. În indiviziune, după care au

rămas în proprietatea exclusivă a numitei F., motiv pentru care s-a

procedat la preluarea imobilelor de către stat de la aceasta din

urmă, caz în care reclamanta nu a făcut dovada dobândirii unui drept

de proprietate exclusiv asupra imobilelor în litigiu de pe urma soțului

său, numitul B., astfel încât aceasta nu poate pretinde obligarea pârâtei să-i

lase în deplină proprietate și pașnică posesie imobilele în

litigiu.

S-a avut în

vedere că nu există nicio dovadă la dosar că imobilele în

litigiu s-ar afla în posesia efectivă a pârâtei și că terenul de

750 ha nu ar fi făcut obiectul legilor fondului funciar. Expertul Q. nu a

putut identifica imobilul solicitat de către recurent. Mai mult decât

atât, Comuna Drăgănești a învederat că întreaga sa

suprafață a fost retrocedată în baza legilor fondului funciar,

mai puțin 212 ha care, însă, nu au fost trecute în domeniul public al

comunei, arătând că printre expropriați nu figurează

și B.

Așa

fiind, Curtea de Apel a constatat că reclamanta nu a făcut dovada

dreptului său de proprietate asupra imobilelor în litigiu, încât,

ținându-se seama de dispozițiile art. 555 și urm. C. civ. în

materia proprietății, a considerat că, în. mod corect, prima

instanță a respins acțiunea precizată în totalitate, ca

neîntemeiată.

Împotriva

acestei decizii, în termen legal a declarat recurs reclamanta A., fiind

invocate motivele de recurs prevăzute de art. 304, art. 305 pct. 5, 7

și 8 C. proc. civ.

Prin Decizia

civilă nr. 1844 din 24 septembrie 2015 pronunțată de Înalta

Curtea de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost

admis recursul declarai de reclamantă, a fost casată decizia

recurată și a fost trimisă cauza spre rejudecare instanței

de apel, instanța de recurs reținând că hotărârea

recurată este nelegală din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

S-a avut în

vedere că, exercitând controlul judiciar din perspectiva acestui caz de

modificare a hotărârii, Înalta Curte pornește de la premisa că

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. trebuie interpretate prin

raportare la prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Art. 261 pct.

5 C. proc. civ. reglementează obligația instanței de a

arăta, în considerentele hotărârii sale, motivele de fapt și de

drept care au format convingerea instanței, precum și motivele pentru

care au fost înlăturate cererile părților. În aplicarea acestor

dispoziții legate, instanța este obligată să motiveze

soluția pronunțată sub aspectul fiecărui capăt de

cerere.

Tot astfel,

din perspectiva art. 261 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 295 C. proc.

civ. este nelegală nepronunțarea instanței de apel asupra uneia

din criticile formulate prin motivele de apel.

Verificând

decizia recurată, Înalta Curte a constatat că instanța de apel a

justificat soluția de respingere a apelului declarat în cauză de

reclamantă prin reproducerea unor paragrafe din considerentele

hotărârii primei instanțe. De asemenea, instanța de apel nu a

arătat care sunt propriile argumente care fundamentau o anumită

dezlegare a cauzei și care justificau admiterea, respectiv

înlăturarea apărărilor și a susținerilor

părților în litigiu.

Ca atare,

omisiunea instanței de apel de a arăta, în acord cu exigențele

art. 261 alin. (5) C. proc. civ., care sunt considerentele pentru care a

apreciat că se impune respingerea apelului declarat în cauză

împotriva hotărârii pronunțate de prima instanță,

mulțumindu-se a reproduce considerentele sentinței apelate,

fără a răspunde criticilor formulate de reclamantă prin

motivele de apel, echivalează cu o necercetare a fondului care face

imposibilă pentru instanța de recurs exercitarea controlului

judiciar.

Prin urmare,

în temeiul art. 312 alin. (3) și 5 C. proc. civ., Înalta Curte a stabilit

ca, în rejudecare, instanța de apel va aprecia asupra incidenței în

cauză a deciziei în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008, prin care

Înalta Curte a analizat problema existenței unei opțiuni între

aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate

abuziv în perioada de referință și aplicarea dreptului comun în

materia revendicării, și anume Codul civil, precum și a

hotărârii pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții

contra României, prin care Curtea Europeană a reținut că

existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în

afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă

și executorie instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de

proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în

mod expres restituirea bunului. De asemenea, va stabili, în ce măsură

obiecțiunile formulate de reclamantă la raportul de expertiză

efectuat sunt relevante pentru soluționarea acțiunii în revendicare, întemeiată

pe prevederile art. 480 C. civ., care constituie obiectul pretențiilor

deduse judecății în prezenta cauză.

Deși

prin motivele de recurs au fost indicate și dispozițiile art. 304 pct

8 C. proc. civ., Înalta Curte a apreciat că acest control judiciar de

legalitate nu va fi exercitat din perspectiva acestui caz de modificare a

hotărârii, întrucât decizia recurată nu s-a bazat pe interpretarea

unui act juridic care, greșită fiind, a determinat schimbarea naturii

ori a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al

acestuia.

În

rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel

Ploiești , secția I civilă, la data de 14 ianuarie 2016 sub nr.

x/105/2009*.

Prin Decizia

nr. 446 din 02 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel

Ploiești, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul

declarat de reclamanta F., prin procurator P., împotriva încheierii din 16

decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Prahova, secția I

civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Comuna

Drăgănești, prin primar.

Totodată,

a fost admisă excepția de inadmisibilitate a acțiunii în

revendicare, invocată pe linia deciziei de casare.

A fost admis

apelul declarat de reclamanta F., prin procurator P. împotriva Sentinței

civile nr. 2174 din 4 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul

Prahova, secția I civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă

Comuna Drăgănești - prin Primar, Sentința civilă nr.

2174 din 4 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul Prahova,

secția I civilă, fiind schimbată în parte, în sensul că, a

fost respinsă acțiunea, ca inadmisibilă.

A fost

menținută sentința atacată în ceea ce privește

respingerea excepțiilor lipsei calității procesual active

și lipsei calității procesual pasive.

Pentru a se

pronunța astfel, instanța de apel, în considerarea deciziei de casare

și având în vedere dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. a

pus în discuția părților incidența în cauză a Deciziei

în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, prin care Înalta Curte de

Casație și Justiție a analizat problema existenței unei

opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul

imobilelor preluate abuziv în perioada de referință și aplicarea

dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil și

care din punct de vedere procedural îmbracă forma excepției de

inadmisibilitate a acțiunii în revendicare.

În acest

context Curtea de Apei a subliniat faptul că, inițial

Judecătoria Ploiești, iar ca urmare de declinării

competenței materiale, Tribunalul Prahova , secția I civilă, a

fost învestit cu o acțiune având ca obiect obligarea pârâtei Comuna

Drăgănești să lase reclamantei A. în deplină

proprietate și posesie imobilul situat în comuna

Drăgănești, sat Cornu, jud. Prahova, compus din teren în

suprafață de 50 ha teren și clădire.

Ulterior, pe

parcursul desfășurării litigiului în fața tribunalului,

reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că obiectul

acțiunii este reprezentat de suprafața de 750 ha teren și

construcții, respectiv un conac cu 18 camere, clădiri de

administrație, de servitori, o seră, un bordei pentru motor de udat

apa, 5 cotețe de păsări, un garaj, o porcărie, un patul, o

fierărie, o gheretă pentru tractoare, o magazie, un grajd mic, o

moară de apă, toate situate în comuna Drăgănești, sat

Cornu, jud. Prahova. La baza demersului judiciar al reclamantei au stat

susținerile acesteia potrivit cărora bunurile a căror restituire

o solicită au intrat în proprietatea statului în baza legii agrare,

așadar a Legii nr. 187/1945, completată prin Decretul nr. 83/1949.

Din punct de vedere al temeiurilor de drept reclamanta a invocat art. 20

și 44 din Constituția României, art. 480 și art. 481 C. civ.,

vechea reglementare și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Așadar,

instanța de apel a subliniat faptul ca, problema care se cere a li

lămurită este aceea a admisibilității acțiunii

promovate pe dreptul comun în situația în care realizarea dreptului este

reglementată prin legi speciale care prevăd proceduri, termene,

autorități competente, deci un cadru procesual complet cu privire la

obiect și părți.

Ori, în cazul

terenurilor preluate abuziv de către stat inclusiv prin expropriere sau ca

turnare a reformei agrare din anii 1945 - 1949, o asemenea lege specială o

reprezintă chiar Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997 și Legea nr.

1/2000, astfel cum acestea au fost completate prin Legea nr. 247/2005.

Respectivele

acte normative reglementează cazurile și modalitățile de

reparare a prejudiciului creat persoanelor ale căror bunuri au fost

expropriate.

Totodată,

Legea nr. 10/2001 a venit să completeze golurile din legile indicate în

paragrafele precedente, dând posibilitate foștilor proprietari să

redobândească bunurile - terenuri și construcții. Aceste legi au

caracter special și, în consecință, se aplica în mod prioritar

față de legea generală - Codul civil și sunt incidente

tuturor acțiunilor introduse după intrarea lor în vigoare.

Altfel spus,

concursul dintre legea specială și legea generală se

rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia

generalibus derogam, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în

legea specială, în acest sens fiind și cele statuate prin Decizia nr.

33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

pronunțată în recurs în interesul legii. O astfel de concluzie nu

contravine dispozițiilor 20 și art. 44 alin. (3) din

Constituție, precum și dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului și

Libertăților Fundamentale și care așa cum s-a arătat

în paragrafele precedente a constituit temeiul de drept al cererii de chemare

în judecată.

Este real

că în situația în care sunt sesizate neconcordanțe între legea

specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului

aceasta din urmă are prioritate, însă, în cauza de față nu

există astfel de neconcordanțe pentru a restituirea bunurilor

expropriate în anul 1949.

Pe de

altă parte, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție

nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a

alege condițiile în care accepta să restituie bunurile pe care le-au

preluat abuziv înainte ca ele să ratifice.

Totodată,

legile fondului funciar așa cum au fost modificate și completate,

Legea nr. 10/2001, precum și dispozițiile Legii nr. 247/2005, nu aduc

atingere dreptului de proprietate garantat și ocrotit de art. 44 din

Constituție întrucât proprietarii bunurilor preluate în mod abuziv de

stat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau moștenitorii

acestora pot obține efectiv restituirea în natura a acestor imobile.

Faptul

că actele normative cu caracter special prevăd obligativitatea

parcurgerii unor proceduri administrative nu conduce la privarea persoanelor

îndreptățite de dreptul de acces la justiție, întrucât împotriva

deciziilor motivate emise în aceste proceduri, legea deschide calea

acțiunii în instanță.

Mai mult decât

atât, calea cererii în revendicare întemeiate pe dreptul comun este

deschisă doar dacă sunt îndeplinite cerințele precizate în

decizia în interesul legii, în primul rând, dacă reclamantul se

prevalează de un "bun" în înțelesul art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Această

noțiune, rezultată din jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului conturată în cauzele împotriva României, vizează

doar un "bun actual" - Hotărârea din 12 octombrie 2010

pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României,

publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010, parag. 140 - 143, la rândul

său menționată în decizia de casare.

Un asemenea

bun există în patrimoniul proprietarului deposedat abuziv de către

stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre

judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai

că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în

sensul restituirii bunului.

Ori, în

contextul jurisprudenței instanței europene, se constată că

reclamanta din cauză nu deține un "bun" în sensul normei în

discuție, din moment ce nu au făcut dovada existenței unei

hotărâri judecătorești de restituire a acestuia.

Pentru

argumentația expusă, instanța de apel a apreciat întemeiată

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare,

pusă în discuție pe linia deciziei de casare, conform art. 315 alin.

(1) C. proc. civ.

Într-o atare

situație, reținând caracterul obligatoriu al deciziei instanței

de recurs, precum și caracterul absolut al excepției de

inadmisibilitate, instanța de apel a precizat că urmează să

admită în mod formal apelul împotriva sentinței atacate, pe care a

schimbat-o în parte în sensul că, a respins acțiunea în revendicare,

ca inadmisibilă, menținând dispozițiile sentinței cu

privire la respingerea excepțiilor lipsei calității procesual

active și lipsei calității procesual pasive.

În ceea ce

privește apelul împotriva încheierii, din 16 decembrie 2011

pronunțată de Tribunalul Prahova, secția I civilă,

instanța de apel a observat că, în primul ciclu procesual, în recurs,

nu au fost formulate critici cu privire la soluția dată de

instanța de apel acestei căi de atac. Așadar, sub acest aspect

hotărârea Curții de Apel în primul ciclu procesual a intrat în

autoritate de lucru judecat. Însă, dată fiind împrejurarea că,

prin decizia de recurs a fost casată în totalitate hotărârea de apel

Curtea de Apel a arătat că a procedat la respingerea pur formală

a apelului declarat împotriva respectivei încheieri.

Împotriva

Deciziei nr. 446 din 2 martie 2016 a Curții de Apei Ploiești,

secția I civilă, a declarat recurs reclamanta F. prin care a

susținut nelegalitatea deciziei atacate, întrucât instanța de apel a

depășit limitele Deciziei de casare nr. 1844/2015

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

și a încălcat principiului non reformatio in pejus. S-a invocat

nelegalitatea deciziei recurate și pentru faptul ca soluționarea

procesului s-a realizat de către instanța de apel fără a

intra în dezbaterea fondului, ceea ce impune trimiterea cauzei pentru rejudecare

în fond, administrarea de noi probe, discutarea obiecțiunilor la expertiza

și refacerea acesteia, conform dispozițiilor Deciziei de casare nr.

1844 din 24 septembrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

În

dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a susținut că, prin

decizia de casare s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea

soluționării fondului pricinii, fiind trasate două direcții

de analiză, respectiv de a se aprecia de către instanța de apel

asupra incidenței Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 și de a

stabili, de asemenea, măsura în care sunt relevante obiecțiunile

formulate de reclamantă pentru soluționarea acțiunii în

revendicare. Opinează că, din considerentele deciziei instanței

supreme rezultă cu puterea evidenței că instanța de apel

avea obligația de a proceda la rejudecarea cauzei în fond, luând în calcul

și incidența Deciziei nr. 33/2008, decizie care nu conduce la

concluzia automată a inadmisibilității acțiunii în revendicare.

Întrucât instanța de apel a rejudecat speța pe cale de excepție,

fără a se pronunța asupra obiecțiunilor formulate și

fără a antama fondul cauzei, susține că instanța de

apel a pronunțat o hotărâre nelegală, întrucât a încălcat

dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. 1844/2015 și

dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Printr-un alt

motiv de recurs, reclamanta a invocat nelegalitatea deciziei recurate, deoarece

instanța de apel, după casare, a încălcat principiul non

reformatio in pejus. În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta a

arătat ca excepția inadmisibilității acțiunii a fost

ridicată de către pârâta în fața instanței de fond, unde a

fost respinsă, instanța apreciind că, în raport de

circumstanțele speței, se impune analizarea cauzei pe fond. Pârâta nu

a contestat soluția privind respingerea excepției, astfel încât

instanța nu putea să invoce din oficiu și nici să

admită excepții (chiar și absolute) invocate de intimat și

necontestate pe calea apelului.

Apreciează

că, prin modalitatea defectuoasă de interpretare a Deciziei nr.

1844/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea de

Apel Ploiești a încălcat principiul non reformatio in pejus, fiindu-i

creată, astfel, reclamantei o situație mai grea decât o avea în

momentul formulării apelului și recursului, contrazicând însăși

decizia de admitere a apelului pronunțată de aceeași curte de

apel.

Luând în

considerare, pe de o parte, faptul că soluția pronunțată de

prima instanță a antamat fondul, iar pe de altă parte, faptul

că în căile de atac legea prevede aplicabilitatea principiului non

reformatio in pejus, recurenta arată că soluționarea apelului pe

calea excepției inadmisibilității reprezintă nu doar o

încălcare a deciziei de casare, dar și o încălcare a drepturilor

sale procesuale, neregularitate care nu poate fi rezolvată decât pe calea

casării și a trimiterii cauzei spre rejudecare.

Printr-o

altă critică adusă Deciziei nr. 446/2016 pronunțată de

Curtea de Apel Ploiești s-a susținut că soluția de

respingere a acțiunii pe calea excepției inadmisibilității

este nelegală, întrucât deși i se recunoaște atât calitatea

procesual activă, cât și calitatea procesual pasivă a pârâtei,

nu se analizează circumstanțele speței referitoare la

imposibilitatea demarării procedurilor prevăzute de legile speciale

în materia restituirii proprietății. Sub acest ultim aspect,

învederează faptul că, soțul său, B., a decedat la data de

21 iulie 2001, moment la care nu mai puteau fi depuse cereri de restituire în

temeiul Legii nr. 18/1991 sau ale Legii nr. 1/2000, acte normative care nu

permiteau recuperarea întregii proprietăți (terenurile forestiere se

retrocedau în limita a maxim de 50 de hectare de membru deposedat) sau

recuperarea acestora de către moștenitorii de o alta

cetățenie decât cea română. În același timp, Legea nr.

10/2001, singura lege reparatorie în vigoare la momentul deschiderii

succesiunii, excludea în mod expres din aria sa de aplicare retrocedarea

terenurilor aliate în extravilan care făcuseră obiectul legilor

funciare. Mai mult decât atât, prin prevederile constituționale în vigoare

la acel moment, recurenta arată că, fiind cetățean german,

rezident în Statele Unite ale Americii, nu era îndreptățită

să dețin în proprietate terenuri pe teritoriul. României, dreptul de

moștenire și de proprietate fiind recunoscute și garantate abia

prin dispozițiile noii Constituții adoptate în 2003 generate de

procedura de aderare a României la Uniunea Europeană.

Consideră,

astfel, că din motive care nu îi sunt imputabile, nu a fost în

măsură să uzeze de dispozițiile legilor speciale române cu

privire la reconstituirea dreptului de proprietate, singura modalitate de

îndreptare a exproprierii abuzive și fără despăgubire a

autorului său fiind prezenta acțiune în revendicare întemeiată

pe dreptul comun, ce este compatibilă cu considerentele Deciziei de

îndrumare nr. 33/2008 care a recunoscut posibilitatea intentării unor

acțiuni în revendicare întemeiate pe drept comun "în măsura în

care astfel nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice".

Pe cale de

consecință, apreciează că, în baza art. 304 pct. 5

coroborat cu art 315, alin. (1) și (4) C. proc. civ., se impune admiterea

recursului, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare pe

fond, administrarea probatoriului solicitat, astfel cum s-a dispus prin

admiterea recursului precedent.

Intimata

deși legal citată nu a formulat întâmpinare, iar

recurenta-reclamantă nu a solicitat administrarea unor probe noi, în

sensul dispozițiilor art. 305 C. proc. civ.

Examinând

prioritar susținerile reclamantei-recurente sub aspectul

nelegalității hotărârii din perspectiva încălcării

principiului non reformatio in pejus, Înalta Curte va constata că recursul

este întemeiat având în vedere următoarele considerente:

Principiul

neagravării situației în propria cale de atac "non reformatio in

pejus", consacrat în art. 296 teza a II-a C. proc. civ., se aplică în

tot cursul procesului.

Potrivit

acestui principiu, în cazul casării cu trimiterea cauzei spre rejudecare,

drepturile recunoscute în beneficiul părții care a declarat recurs,

prin hotărârea recurată doar de aceasta, rămân dobândite în

raport cu partea care, prin neatacarea hotărârii, le-a acceptat ca atare.

Instanța

care rejudecă litigiul după casare are libertatea de apreciere a

situației de fapt, dar prin hotărârea dată nu poate

înrăutăți situația părții care a obținut

casarea.

În

speță, în ciclul procesual anterior, respectiv prin Sentința

civilă nr. 2174 din 4 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul

Prahova, secția I civilă, au fost respinse excepțiile

inadmisibilității acțiunii, a lipsei calității

procesuale active a reclamantei și a lipsei calității procesuale

pasive a pârâtei, invocate de aceasta din urma și a fost respinsă, ca

neîntemeiată, acțiunea în revendicare formulată de reclamanta F.

Apelul

declarat de reclamantă împotriva Sentinței civile nr. 2174 din 4

octombrie 2011 a Tribunalului Prahova a fost respins prin Decizia nr. 515 din 2

aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția

I civilă, aceasta din urmă fiind casată prin Decizia civilă

nr. 1844 din 24 septembrie 2015 pronunțată de Înalta Curtea de

Casație și justiție, secția I civilă, ca urmare a

admiterii recursului declarat de reclamantă, cauza fiind trimisă spre

rejudecare instanței de apel.

În

pronunțarea soluției, instanța de casare a reținut

incidența motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

și a îndrumat instanța de apel să verifice, în rejudecare,

incidența în cauză a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 și

a hotărârii pilot pronunțată în cauza Măria Atanasiu

și alții contra României și, de asemenea, să

stabilească relevanța obiecțiunilor formulate de reclamantă

la raportul de expertiză pentru soluționarea acțiunii în

revendicare, întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ.

Însă, în

al doilea ciclu procesual, rejudecând cauza după casare, ca urmare a

recursului declarat numai de reclamanta F., Curtea de Apel Ploiești,

secția I civilă, prin Decizia nr. 446 din 02 martie 2016, a admis

excepția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare și, ca

urmare a admiterii apelului declarat de reclamantă, a schimbat în parte

Sentința civilă nr. 2174 din 4 octombrie 2011, pronunțată

de Tribunalul Prahova, secția I civilă, în sensul că a respins

acțiunea în revendicare, ca inadmisibilă și a menținut

sentința atacată în ceea ce privește respingerea

excepțiilor lipsei calității procesual active și lipsei

calității procesual pasive. Instanța de rejudecare a

reținut, în fundamentarea soluției pronunțate, pe de o parte,

că bunurile revendicate de reclamantă sunt supuse actelor normative

cu caracter special care reglementează cazurile și

modalitățile de reparare a prejudiciului creat persoanelor ale

căror bunuri au fost expropriate și, că, respectivele acte

normative se aplică cu prioritate față de legea generală,

respectiv Codul civil, incidente tuturor acțiunilor introduse după

intrarea lor în vigoare. Pe de altă parte, s-a avut în vedere că, în

contextul jurisprudenței europene, reclamanta nu se află în posesia

unui "bun" din moment ce nu deține o hotărâre

judecătorească definitivă și executorie de restituire a

bunurilor.

În contextul

în care, în rejudecarea apelului ca efect al admiterii recursului declarat doar

de reclamantă, acțiunea în revendicare a fost respinsă ca urmare

a admiterii excepției de inadmisibilitate, instanța de apel a

pronunțat o hotărâre nelegală, sens în care criticile recurentei

sunt întemeiate.

Soluția

instanței de apel este pronunțată cu încălcarea principiul

non reformatio in pejus, de vreme ce, prin Sentința civilă nr. 2174

din 4 octombrie 2011 a Tribunalului Prahova, secția I civilă,

excepția privind inadmisibilitatea acțiunii în revendicare,

invocată de pârâtă pe considerentul posibilității

valorificării de către reclamantă a drepturilor sale pe calea procedurilor

reglementate de legile speciale în materie de restituire a

proprietății, a fost respinsă, iar cauza a fost

soluționată în fond de către tribunal. În legătură cu

modul de soluționare de către instanța de fond a excepției

de inadmisibilitate în cadrul primului ciclu procesual, pârâta avea

posibilitatea să formuleze apel principal sau apel incident. Prin

neexercitarea de către aceasta a drepturilor sale procesuale, soluția

dată de prima instanță pe aspectul admisibilității

acțiunii în revendicare a intrat în puterea lucrului judecat încă de

la momentul soluționării primului recurs.

În aceste

circumstanțe, excepția de inadmisibilitate a acțiunii axată

pe aceeași argumentație avută în vedere la instanța de

fond, excepție ce se constituia într-o chestiune preliminară

soluționării fondului, nu mai putea fi repusă în discuție

de către instanța de rejudecare ce fusese învestită numai prin

apelul apelantei-recurente, deoarece se opunea principiul neagravării

situației în propria cale de atac reglementat de art. 296 C. proc. civ.

Date fiind

aceste nereguli procedurale și având în vedere că principiul analizat

presupune ca părții care a exercitat o cale de atac să nu i se

înrăutățească situația față de cea

stabilită prin hotărârea judecătorească supusă

controlului judiciar, Înalta Curte reținând incidența motivului de

recurs înscris în art. 304 pct. 5 C. proc. civ. va constata nelegalitatea

deciziei atacate, drept pentru care analiza celorlalte critici nu se mai impune

a fi realizată în raport de motivul de recurs deja examinat care va atrage

casarea deciziei atacate.

Drept urmare,

în baza art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ. Înalta Curte va admite

recursul declarat de reclamanta F., va dispune casarea Deciziei nr. 446 din 02

martie 2016 a Curții de Apei Ploiești, secția I civilă,

și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, ocazie

cu care vor fi întreprinse verificările obligatorii impuse prin Decizia de

casare nr. 1844 din 24 septembrie 2015 pronunțată de Înalta Curtea de

Casație și Justiție, secția I civilă, în primul ciclu

procesual.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGI!

D E C I D E

Admite

recursul declarat de reclamanta F. împotriva Deciziei nr. 446 din 02 martie

2016 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

Casează

decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași

curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 9 iunie 2016.

Procesat

de GGC - NN