ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1111/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1111/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 1111/2016

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data

de 18 august 2010 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a

civilă, sub nr. x/3/2010, reclamanții A., B., C., D., au solicitat,

în temeiul art. 480 C. civ., art. 44 din Constituția României, Protocolul nr.

1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în

contradictoriu cu pârâții Guvernul României și E., să se

constate că terenurile în suprafață totală de 4.600 mp

situat în București, sectorul 1, nu sunt expropriabile în baza

declarației de utilitate publică cuprinsă în Legea nr. 170/2008;

să se constate ineficiența declarației de utilitate publică

intervenită prin Legea nr. 170/2008 privind declararea de utilitate

publică a terenurilor situate în București, zona „Parcul F.”, prin

trecerea unui termen rezonabil în care autoritatea publică nu a declarat

operațiuni de expropriere.

Prin cererea

completatoare formulată la data de 08 aprilie 2011, reclamanții au

solicitat obligarea E. la plata daunelor interese ce decurg din afectarea

substanței dreptului de proprietate sau drepturilor aflate în strânsă

legătură cu acesta prin prelungirea în timp a situației de

incertitudine privind exploatarea terenurilor în suprafață de 4.600

mp situate în sectorul 1, pentru perioada cuprinsă între 20 octombrie 2008

(data publicării în M. Of. a Legii nr. 170/2008) și data

înregistrării cererii de chemare în judecată, precum și în tot

parcursul procesului.

Reclamanții

au arătat că prejudiciul trebuie raportat la gradul de utilizare a

terenului în raport de regimul urbanistic dobândit prin hotărâre

judecătorească și aprobat de autoritatea publică

competentă, respectiv Consiliul General al Municipiului București

și că, la data intervenției declarației de utilitate

publică, terenurile în cauză nu erau nici spații verzi

prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, nici parc amenajat

(dispozițiile din O.U.G. nr. 195/2005 - art. 71 nu sunt aplicabile).

În urma Deciziei

nr. 1146/2007 a Curții de Apel București, Consiliul General al

Municipiului București, executând hotărârea judecătorească,

a aprobat Planul Urbanistic Zonal ce a inclus terenurile în cauză în zona

M2, cu coeficienți urbanistici POT 32%, CUT 3,8, acesta neaflându-se

nicidecum în zona V aferentă spațiilor verzi. Dacă nu intervenea

declarația de utilitate publică terenul era construibil, cu

coeficienți urbanistici aprobați și care trebuie avuți în

vedere la determinarea prejudiciului generat prin prelungirea

nejustificată în timp a situației de incertitudine privind

exploatarea terenurilor în suprafață de 4.600 mp.

Prin

sentința nr. 2050 din 18 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul

București, secția a V a civilă, a fost disjuns capătul de

cerere privind obligarea pârâtului E. la plata daunelor interese, fiind acordat

termen pentru continuarea judecării la data de 13 decembrie 2012, când

dosarul a fost înregistrat sub nr. x/3/2011.

Prin

sentința nr. 2153 din 20 decembrie 2013 pronunțată în Dosar nr. x/3/2011

Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca

neîntemeiată, acțiunea de obligare a pârâtului E. la plata daunelor

interese ce decurg din afectarea substanței dreptului de proprietate

asupra terenurilor în suprafață de 4.600 mp, situate în, sector 1.

Pentru a

dispune în acest sens, s-a reținut că, prin contractul de schimb cu

sultă autentificat sub nr. 420 din 15 martie 2008 de B.N.P., G. și H.,

a avut loc schimbul de proprietăți între terenul proprietatea

Municipalității București (Satul Francez) și proprietatea

reclamanților C. și D. (Zona F.), conform Hotărârii Consiliului General

al Municipiului București nr. 5 din 17 ianuarie 2008, care face parte

integrantă din contract.

În acest

contract s-a menționat la pct. 6.10 că sunt și rămân în

proprietatea soților Constanța parcelele de 3.018,51 mp din Bd. ...

și cea de 1.600 mp din str. ..., sector 1, însumând o suprafață

de teren de 4.618,51 mp, cu privire la care se reclamă încălcarea

dreptului de proprietate.

La pct. 6.4

din același contract, Municipiul București declară și

garantează pe soții Constanța că recunoaște și

respectă dreptul de a construi conform Deciziei civile nr. 1146 din 21

iunie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București și a

Hotărârii nr. 269 din 03 octombrie 2007 a Consiliului General al Municipiului

București, referitor la suprafața de teren de 4.618,51 mp,

identificată anterior.

Ulterior, la

data de 20 octombrie 2008, moment de la care se reclamă încălcarea

dreptului de proprietate, a fost publicată în M. Of. nr. 709, Legea nr. 170/2008,

în vigoare din 23 octombrie 2008, care stabilește la art. 1, prin derogare

de la prevederile art. 5 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru

cauză de utilitate publică, că se declară de utilitate

publică toate terenurile în suprafață de 33.829,52 mp și

construcțiile proprietate privată, situate în municipiul

București, între bd. ... - la vest, bd. ... și str. ... - la sud,

lacul Floreasca și un teren al Primăriei Generale a Municipiului București

- la nord, un teren al I." - la est, care fac parte din zona cunoscuta sub

numele de Parcul F., indiferent de încadrarea urbanistică actuală a

acestora, identificate conform planului prevăzut in anexă.

Prin art. 2

al aceluiași act normativ, se dispune că Statul român, prin J., care

este expropriator, va îndeplini toate formalitățile în vederea

exproprierii terenului prevăzut la art. 1.

Reclamanții

susțin că, prin declararea ca fiind de utilitate publică a

terenului în litigiu, le-a fost afectat dreptul de proprietate în

însăși substanța acestuia, fiind prin urmare

îndreptățiți la obținerea de daune-interese în vederea

reparării prejudiciului suferit.

Tribunalul a

apreciat că, astfel cum rezultă din probele administrate, pentru

terenurile în litigiu nu a fost declanșată procedura de expropriere

prevăzută de lege, nu a operat transferul dreptului de proprietate

către stat, iar reclamanții nu au pierdut atributele posesiei,

folosinței sau dispoziției cu privire la bun.

Prin urmare,

dreptul de proprietate este înscris în C.F. în favoarea reclamanților,

aceștia având posesia imobilului pe care îl pot utiliza, îl pot vinde,

dona ori ceda.

De altfel, chiar

aceștia susțin că afectarea substanței dreptului de

proprietate sau a drepturilor aflate în strânsă legătură s-a

datorat prelungirii în timp a stării de incertitudine privind

situația juridică a terenurilor.

Chiar dacă

s-ar admite existența unei situații incerte, astfel cum s-a reclamat,

nu se poate face abstracție de împrejurarea că, până la acest

moment, nu s-a adus nicio atingere concretă dreptului de proprietate al

reclamanților, neintervenind nicio expropriere de fapt sau de drept care

să impună acordarea de despăgubiri, în vederea restabilirii

echilibrului dintre interesul public și cel privat.

Tribunalul a

apreciat că simpla declarare ca fiind de utilitate publică a

terenurilor în litigiu, neurmată de niciun fel de acte de ocupare a

imobilului sau de derulare a lucrărilor specifice unei exproprieri, în

absența declanșării procedurii prevăzute de lege, nu se

circumscrie noțiunii de expropriere de fapt.

Concluzia

juridică a Tribunalului s-a întemeiat și pe jurisprudența Înaltei

Curții de Casație și Justiție care, prin Decizia nr. 1884

din 03 aprilie 2013, pronunțată în recurs de secția I

civilă, a hotărât că ocuparea terenului și demararea

lucrărilor de expropriere, în lipsa declanșării procedurii

prevăzute de lege, reprezintă o încălcare a dreptului de

proprietate, proprietarii terenului fiind împiedicați să își mai

exercite atributele esențiale ale acestui drept, precum posesia și

folosința.

Per a

contrario, în speță, starea de incertitudine ut singuli privind

situația juridică viitoare a terenurilor, cea prezentă fiind

evidentă, în favoarea reclamanților, nu îi

îndreptățește pe aceștia la obținerea de despăgubiri,

câtă vreme potrivit legislației în materie, persoanelor fizice

expropriate le sunt recunoscute garanții care să asigure că

punerea în aplicare a procedurilor de expropriere nu este nici arbitrară,

nici imprevizibilă.

Existența

unui prejudiciu reprezintă esența răspunderii civile delictuale,

acesta fiind cauzat prin încălcarea drepturilor subiective sau a

intereselor legitime ale unei persoane, condiții obiective în lipsa

cărora nu poate lua naștere obligația de reparare în sarcina

persoanei responsabile.

Prejudiciul

trebuie să aibă un caracter cert, el putând include atât prejudiciul

actual, prezent, respectiv acea daună care s-a produs deja la data când se

pretinde repararea lui, precum și prejudiciul viitor, respectiv acela care

deși nu s-a produs încă, există certitudinea că se va

produce în viitor, fiind astfel susceptibil de evaluare.

În

speță, Tribunalul a apreciat că prejudiciul reclamat nu are un

caracter cert, nefiind dovedită existența vreunei pagube produse, ori

certitudinea producerii acesteia în viitor.

În speța

dedusă prezentei judecăți, reclamanții susțin

imposibilitatea exploatării normale a terenului rămas într-o

situație juridică incertă, însă Tribunalul a constatat

că nu s-a făcut dovada existenței unei interdicții cu

privire la edificarea unei construcții pe terenul în litigiu și nici

a unei scăderi a valorii economice a bunului declarat ca fiind de

utilitate publică, într-o eventuală înstrăinare a acestuia.

În

consecință, se consideră că nu a avut loc o încălcare

a dreptului de proprietate al reclamanților, nefiind probată vreo

împiedicare în exercițiul acestuia, de natură a aduce prejudicii

reclamanților.

Mai mult,

chiar dacă s-ar admite ideea unei atingeri aduse substanței

dreptului, devenit astfel precar, Tribunalul a apreciat că nu se poate

considera rupt justul echilibru impus de art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenție, reținându-se în acest sens garanțiile oferite de

legislația în materie de expropriere, care asigură proprietarilor

posibilitatea de a obține despăgubiri la valoarea de circulație

a bunului expropriat.

Totodată

nu se poate aprecia cu privire la existența unei fapte culpabile a

pârâtului, de natură a angaja răspunderea civilă a acestuia

față de reclamanți.

Astfel,

potrivit legislației adoptată în materie de expropriere, atât

declararea utilității publice a unor lucrări, cât și

inițiativa exproprierii unor imobile sunt recunoscute exclusiv în favoarea

statului, prin autoritățile sale.

Prin urmare,

declararea de utilitate publică a terenurilor reclamanților

neurmată de efectuarea formalităților legale de expropriere

poate atrage răspunderea expropriatorului în raporturile acestuia cu

autoritatea publică, iar nu față de titularul dreptului de

proprietate.

Tribunalul a

reținut că, potrivit art. 3 lit. a) din Legea nr. 229/2013, în cazul

în care declararea utilității publice nu a fost urmată de

realizarea scopului pentru care a fost declarată, utilitatea publică

se consideră încetată de drept la data intrării în vigoare a

legii, în cazul utilității publice declarate anterior, dacă de

la declararea utilității publice și până la intrarea în

vigoare a legii au trecut cel puțin 2 ani.

În

speță, în aplicarea actului normativ anterior menționat, prin

Legea nr. 170/2008, în vigoare din 23 octombrie 2008, terenurile în litigiu au

fost declarate ca fiind de utilitate publică, astfel că, în raport de

situația de fapt reținută potrivit cu care scopul

declarării nu a fost realizat, utilitatea publică se consideră

încetată de drept la data de 21 iulie 2013, data intrării în vigoare

a Legii nr. 229/2013.

Prin urmare,

Tribunalul a constatat că, în prezent, reclamanții nu mai pot invoca

un prejudiciu actual.

Pentru

considerentele expuse, Tribunalul a apreciat că nu se poate constata în

speță existența unei ingerințe a statului în folosința

bunului aparținând reclamanților, în sensul prevederilor art. 44 din

Constituția României și ale art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1

la Convenție.

Neexistând o

faptă ilicită și nici un prejudiciu în speță, nu se

mai impune a fi analizată legătura de cauzalitate între acestea,

neputând fi reținută nici o formă de vinovăție în

sarcina pârâtului.

S-a constatat,

totodată, că nu există similitudine cu situațiile

menționate în hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului la

care reclamanții au făcut referire.

Astfel, în

cauza Burghelea împotriva României, Curtea a reținut că reclamanta a

pierdut dispoziția asupra terenului său începând cu momentul

ocupării de către societatea H., în iunie 1994, sau cel târziu în

martie 1995. Începând din acel moment, terenul a fost transformat în mod

ireversibil, fiind defrișat și inundat în cadrul lucrărilor de

construcție a unei hidrocentrale.

În cauza SC

Belvedere SRL contra Italiei, Curtea a constatat că exproprierea

indirectă, care are loc prin ocuparea ilegală a unui teren, este

contrară prevederilor Convenției.

În cauza

James și alții contra Marea Britanie, Curtea a decis că

existența unei utilități publice nu este suficientă pentru

justificarea privării de proprietate.

În cauza

Lithgow și alții contra Marea Britanie, reclamanții au

susținut că le-au fost naționalizate unele bunuri potrivit legii

din 1977, iar compensațiile pe care le-au primit au fost vădit

insuficiente și discriminatorii, fiind adusă o încălcare a art. 1

al Protocolului 1 la Convenție.

În cauza Sporrong

și Lonnroth contra Suediei, analizându-se situația reală din

litigiu, în absența unei exproprieri formale, adică a unui transfer

al proprietății, Curtea a reținut afectarea dreptului de

proprietate prin obținerea de autorizații de expropriere și de interdicții

privind construirea.

În cauza

Brumărescu contra României, reclamantul este privat de proprietate asupra

bunului său mai mult de patru ani fără a se folosi de

indemnizația care reflectă valoarea reală a acestuia, iar

eforturile depuse de el pentru a-și recăpăta proprietatea au rămas

zadarnice până în prezent.

În cauza

Papamichalopoulos contra Greciei, ocuparea terenului în litigiu de către

Fondul Marinei Naționale a reprezentat o ingerință clară în

exercitarea dreptului reclamanților la respectarea bunurilor lor.

În cauza

Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba-Iulia contra României, Curtea a decis

cu privire la restituirea către comunitățile religioase a unor

bunuri naționalizate.

În cauza

Hatzitakis contra Greciei, Curtea a reținut ingerința statului în

folosința bunului constând în durata excesivă a procedurii de

indemnizare datorată de stat în urma exproprierii unui teren proprietatea

reclamantului.

În cauza

Matos e Silva Lda și alții Portugaliei, Curtea a constatat că

actele autorităților publice care au fost adoptate cu privire la

bunurile reclamanților le-au lăsat acestora neatins dreptul de a

dispune de bunurile proprietatea lor, dar că, practic, exercitarea acestei

prerogative devenise iluzorie; de aceea, actele în discuție au fost

considerate de natură să aducă atingere înseși

substanței dreptului de proprietate, ținând cont de situația de

incertitudine provocată de durata îndelungată a procedurii de

expropriere și de atingerile aduse dreptului de folosință a

bunului.

În

consecință, Tribunalul a decis că în speță nu s-a

produs nicio afectare a substanței și nicio limitare a

exercițiului dreptului de proprietate privată al reclamanților,

astfel că exercitarea atributelor folosinței, culegerii fructelor,

precum și dispoziția materială și juridică privind

bunul nu au fost afectate prin conduita pârâtului, despăgubirile pretinse

fiind astfel nejustificate.

Împotriva

sentinței civile nr. 2153 din 20 decembrie 2013 au formulat apel

reclamanții. În motivarea cererii de apel, în sinteză,

reclamanții au susținut următoarele:

I. În mod

greșit instanța de fond a reținut că nu s-a adus atingere

substanței dreptului de proprietate și că în cauză nu se

regăsește ipoteza unei exproprieri de fapt.

Atingerea

adusă substanței dreptului de proprietate echivalează cu o expropriere

de fapt care poate interveni nu numai în cazurile în care a existat o

deposedare efectivă ci și atunci când, fără a fi

atinsă posesia, prin declarația de utilitate publică și

rămânerea în pasivitate a autorităților timp de peste 5 ani s-a

creat un regim juridic al bunului caracterizat prin provizorat juridic, precaritate

juridică, situație improprie dezvoltării unui plan

investițional real în legătură cu acest bun.

II. Instanța

de fond a interpretat greșit Decizia civilă nr. 1884/2013 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, în sensul că a utilizat greșit

argumentul per a contrario. În dezvoltarea motivului s-a arătat că în

mod greșit instanța de fond a considerat că există o

expropriere de fapt numai în ipoteza în care a avut loc o deposedare de bun, în

sensul material al termenului și că simpla stare de incertitudine

asupra situației juridice a bunului nu ar îndreptăți

reclamanții la despăgubiri.

III. Instanța

de fond a redus existența unei atingeri a substanței dreptului de a

exploata bunul numai la existența unei interdicții cu privire la

edificarea unei construcții pe terenul în litigiu și netemeinic

și nelegal a reținut lipsa prejudiciului concret. Existența unei

utilități publice declarate pentru un anumit imobil exclude

posibilitatea efectivă de începere a unei construcții de

anvergură, precum și a oricărei vânzări, ipotecări,

angajări de obligații în legătură cu bunul aflat sub

regimul declarației de utilitate publică.

Apelanții

reclamanți arată că prin declarația de utilitate

publică s-a adus o amputare a principalelor atribute ale dreptului de

proprietate: atributul folosirii (usus) a fost imposibil de exercitat, pentru

că în speță terenul este intravilan destinat construcțiilor

și nu putea fi folosit în acest sens pentru că exista declarația

de utilitate publică; atributul de culegere a fructelor (fructus) nu putea

fi exercitat pentru că terenul, fiind destinat construcțiilor, folosirea

acestuia nu era permisă; atributul de dispoziție (abusus) era doar

teoretic pentru că nimeni nu cumpăra un teren supus exproprierii.

Declararea de

utilitate publică a terenului a dus la lipsirea de substanță a

dreptului de proprietate și deci la existența unui drept de

proprietate iluzoriu, situație în care exista o încălcare a

Protocolului 1 din Convenția Europeană asimilabilă cu

însăși privarea de proprietate.

Apelanții

- reclamanții susțin că prejudiciul a fost evaluat pornind de la

două ipoteze de utilizare a terenului și anume: edificarea unei

construcții și vânzarea terenului cu construcție și

edificarea unei construcții și exploatarea terenului și

construcției prin închiriere. A doua variantă a fost cea în raport de

care s-au formulat pretențiile, respectiv s-a solicitat plata sumei de

257.734 euro/lună, timp de 16 luni de la intrarea în vigoare a Legii nr. 229/2013,

reprezentând durata de timp tehnică ca fiind necesară

finalizării proiectului B. Se mai arată că atunci când

există o imposibilitate de exploatare a bunului prejudiciul implică

un element ipotetic, că prejudiciul nu trebuie să fie determinat ci

numai determinabil, ceea ce s-a realizat prin raportul de expertiză,

și că au existat condițiile de realizare a construcției.

IV. Instanța

de fond a reținut lipsa culpei pârâtului deși fapta E. de a nu

declanșa, de îndată, procedura de expropriere este nejustificată

și culpabilă, în acest sens pronunțându-se și Înalta Curte

de Casație și Justiție în Decizia nr. 1877/2014. Declararea

utilității publice, urmată de etapa exproprierii propriu - zise

echivalează cu o expropriere de fapt, iar speța prezintă toate

caracteristicile unei exproprieri de fapt.

V. Sentința

de fond a reținut lipsa unui prejudiciu actual, pentru argumentul că

se consideră încetată declarația de utilitate publică.

Intrarea în

vigoare a Legii nr. 229/2013, prin care s-a decis încetarea efectelor

declarației de utilitate publică nu este de natură a

înlătura prejudiciul suferit anterior intrării în vigoare a acestei

legi. În acest sens, s-a arătat că, potrivit Deciziei nr. 1877 din 14

aprilie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, intrarea

în vigoare a Legii nr. 229/2013 nu este de natură a înlătura

obligația de expropriere a terenurilor declarate de utilitate publică

prin Legea nr. 170/2008, obligație care a fost reținută în

sarcina E., acesta fiind obligat, să procedeze de îndată la exproprierea

bunului.

În temeiul art.

294 C. proc. civ. - 1865 apelanții reclamanți au solicitat să

fie obligat intimatul pârât la plata sumei de 18.651.067 lei echivalent a

4.199.934 euro reprezentând perioada cuprinsă între 20 octombrie 2008

intrarea în vigoare a Legii nr. 170/2008 și 23 mai 2012, data raportului

de expertiză care a determinat valoarea la 14.877.410 lei, echivalent a

3.350.542 euro la cursul Băncii Naționale a României din 4 octombrie 2013,

reprezentând 257.734 euro/lună x 13 luni - din 23 mai 2012 și

până la intrarea în vigoare a Legii nr. 229/2013, respectiv 18 luni,

fără luna iulie; la plata sumei de 18.310.660,48 lei, reprezentând

217.734 euro/lună - timp de 16 luni de la intrarea în vigoare a Legii nr. 229/2013,

reprezentând durata de timp identificată tehnic ca fiind necesară

finalizării pct. B; plata sumei de 257.734 euro/lunar în continuare

până la finalizarea procedurii de expropriere a bunului declarat de

utilitate publică.

Prin Decizia nr.

534/A din 6 noiembrie 2015 pronunțată în Dosar nr. x/3/2011 Curtea de

Apel București, secția a IV a civilă, a respins, ca nefondat,

apelul.

Pentru a

pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut

că, așa cum rezultă din petitul cererii completatoare,

întărit prin conținutul cererii de apel, reclamanții au cerut

obligarea la plata de daune interese pentru inacțiunea îndelungată E.

la realizarea procedurii de expropriere a terenului, inacțiune care ar fi

determinat prejudiciul pretins, invocând afectarea substanței dreptului de

proprietate prin prelungirea în timp a situației de incertitudine privind

exploatarea terenului.

Pe de

altă parte, atât din conținutul cererii completatoare cât și din

conținutul motivelor de apel rezultă că pretinsa afectare a

substanței dreptului de proprietate s-a făcut prin declararea de

utilitate publică a terenului în suprafață de 4.600 mp,

declarare intervenită prin Legea nr. 170/2008.

Potrivit art.

2 din Legea nr. 170 din 10 octombrie 2008 calitatea de expropriator o are

Statul Român prin J. și nu K. (fost J.) în nume propriu.

I. Referitor

la primul motiv de apel al reclamanților, instanța de apel a

constatat că din conținutul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 170/2008

rezultă că transferul dreptului de proprietate privată în

proprietatea publică a statului operează la data plății

despăgubirilor pentru expropriere.

Rezultă

că, sub aspectul dreptului, nu a operat o modificare a regimului juridic

al terenului. În plus din coroborarea art. 1 cu art. 2 alin. (2) din Legea nr. 170/2008

rezultă că utilitatea publică a terenului expropriat devine

efectivă la momentul la care terenul va fi transferat din proprietatea

privată în proprietatea publică. Numai după acest moment un bun

este de utilitate publică, respectiv de satisfacere a interesului publicului.

În raport de

aceste constatări instanța de apel a apreciat că nu poate

reține afectarea substanței dreptului de proprietate și nici nu

poate reține că în speță a operat o expropriere de fapt. De

asemenea, nu poate reține că prin declararea de utilitate

publică a terenului s-ar fi produs un regim juridic precar asupra

imobilului, pentru că dobândirea caracterului de bun de utilitate

publică apare numai în momentul în care bunul a fost supus regimului

juridic de proprietate publică.

II. Referitor

la cel de-al doilea motiv de apel, din examinarea sentinței apelate se

constată că instanța de fond a folosit argumentul per a

contrario în raport de argumentele instanței care a pronunțat Decizia

civilă nr. 1884 din 03 aprilie 2013 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

Instanța

de apel nu a primit susținerea reclamanților potrivit cu care ar

putea exista o expropriere de fapt și atunci când s-a creat un regim

juridic precar bunului, motivat de argumentele că expresia „expropriere de

fapt” privește doar înțelesul de deposedare a bunului și nu de creare

a unui regim juridic precar asupra bunului.

De altfel, nu

se poate reține pretinsul regim juridic precar al imobilului teren cât

timp un asemenea regim juridic nu este reglementat prin lege, reclamanții

fiind în eroare cu privire la momentul de la care bunul ce urma să fie

expropriat va deveni de utilitate publică.

III. Referitor

la cel de-al treilea motiv de apel, din apărările intimatei rezultă

că existența unui prejudiciu este de esența răspunderii

delictuale, că prejudiciul trebuie să fie cert, că poate exista

și un prejudiciu viitor dar care va fi cert că se va produce. Din

considerentele sentinței rezultă că s-a reținut lipsa

vreunei dovezi de existență a unei interdicții cu privire la

edificarea unei construcții. De asemenea rezultă că nu exista

niciun prejudiciu, pentru că nu exista nicio faptă ilicită.

Este

adevărat că exprimarea intenției de expropriere exclude, de

principiu, posibilitatea demarării unui proiect de construire, dat fiind

riscul la care partea se putea expune dacă se ajungea la expropriere dar,

în niciun caz inacțiunea Statului român prin Ministerul Public nu putea

determina prejudiciul pretins de reclamanți, în raport cu un eventual

beneficiu pe care l-ar fi obținut din construirea unui imobil sau din

închirierea acestuia și a terenului.

Astfel

dacă nu ar fi existat inacțiunea pretinsă și s-ar fi

procedat la expropriere, printre efectele produse de expropriere era și

plata valorii imobilului și nicidecum plata unei ipotetice

construcții sau a unor ipotetice chirii.

Pe de

altă parte, cât timp nu s-a produs exproprierea nu se poate pretinde

valoarea imobilului.

Curtea de

apel a apreciat că apelanții reclamanți sunt în eroare în ce

privește vătămarea prerogativelor dreptului de proprietate

privind folosința, fructele și dispoziția.

În ce

privește folosința imobilului, chiar dacă terenul era intravilan

construibil, prerogativa se referă la situația în care se afla

imobilul teren și nu la o situație viitoare, astfel că în mod

corect instanța de fond a reținut că nu a existat o

interdicție de folosire a terenului.

În ce

privește fructele, în condițiile în care terenul urma să fie

expropriat și se invoca inacțiunea în expropriere, fructele civile nu

pot fi decât cele care puteau rezulta din expropriere și nu dintr-o

viitoare construcție. Numai în acest fel se putea reține un raport de

cauzalitate între inacțiune și prejudiciul pretins de apelanții

reclamanți.

Și

prerogativa dispoziției nu era vătămată cât timp nu s-a

procedat la expropriere.

În

consecință, este nefondată critica privind existența

prejudiciului, cât timp între pretinsa inacțiune și prejudiciul

pretins nu exista un raport de cauzalitate directă.

S-a

reținut că apelanții pârâți nu au criticat instanța de

fond care a reținut ipoteza unei răspunderii delictuale, situație

în care pentru a se obține pretinsele daune, se cer întrunite cumulativ

condițiile existenței faptei ilicite, a prejudiciului, a raportului

cauzal direct dintre faptele pretins ilicite și prejudiciu și să

existe vinovăție.

Dimpotrivă

au procedat la critica reținerii neîndeplinirii acestor condiții de

admisibilitate a acțiunii în daune.

Pentru aceste

argumente nu a fost primită critica din cel de-al treilea motiv de apel.

IV Referitor

la cel de-al patrulea motiv de apel, din examinarea sentinței apelate rezultă

că s-a reținut de către instanța de fond faptul că nu

s-au întrunit cumulativ condițiile răspunderii delictuale și

deci și condiția existenței vinovăției, în forma

culpei.

Intimații

pârâți s-au apărat în sensul că atât declararea de utilitate

publică cât și exproprierea sunt recunoscute exclusiv în favoarea

Statului, prin autoritățile statului.

Textul art. 2

alin. (1) din Legea nr. 170/2008 vorbește, într-adevăr, de calitatea

de expropriator a Statului român prin E., iar în art. 3 vorbește de obligația

Guvernului României de a urmări ducerea la îndeplinire a prevederilor

legii.

Rezultă

că obligația de a urmări ducerea la îndeplinire a exproprierii

aparținea Guvernului României și nu direct E.

În aceste

condiții nu se poate reține, de principiu, în sarcina proprie a

intimatei pârâte obligația de a proceda la exproprierea terenului, de vreme

ce pentru expropriere era necesară alocarea de fonduri pentru plata

valorii imobilului ce urma să fie expropriat.

Apelanții

susțin că prin Decizia nr. 1877 din 09 aprilie 2014 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, pârâții Guvernul

României prin Secretariatul General și E. au fost obligați să

îndeplinească procedurile de expropriere și că inacțiunea

lor reprezintă un refuz nejustificat. Rezultă deci că s-a

reținut existența faptei ilicite și implicit a culpei intimatei

- pârâte asociată cu culpa Guvernului.

Instanța

de apel a apreciat că nu se poate reține existența exproprierii

de fapt și nici a prejudiciului așa cum a fost calculat și

pretins pentru că nu există raport de cauzalitate între fapta de

inacțiune și prejudiciul astfel cum a fost calculat și pretins.

Instanța

de apel a înlăturat critica potrivit cu care nu s-ar fi realizat un just

echilibru între declararea de utilitate publică, deci între interesul

general și cel particular pentru că scopul propus prin Legea nr. 170/2008

nu s-a realizat, întrucât în această situație, nu se poate face o

analiză între valoarea imobilului și valoarea despăgubirilor.

Faptul că există deja un parc în aceeași zonă nu exclude posibilitatea

de expropriere și a terenului apelanților dacă prin aceasta s-a

urmărit să se asigure satisfacerea mai bine a interesului public.

V. Referitor

la cel de-al cincilea motiv de apel, din considerentele sentinței apelate

rezultă că s-a reținut lipsa unui prejudiciu actual iar

intimații susțin că odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.

229/2013 reclamanții nu mai pot invoca un astfel de prejudiciu.

În opinia

curții ar putea exista un prejudiciu dar nu cel cerut de către

apelanți, respectiv cel ce ar fi rezultat din folosirea

despăgubirilor.

Pentru toate

aceste argumente, apelul a fost respins ca nefondat.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.

7 și 9 C. proc. civ. reclamanții A., B., D., C., formulând următoarele

critici:

I.

Hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, ori

cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

nr. 534/A din 6 noiembrie 2015 nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

În

susținerea acestei critici, recurenții se referă la cel de-al doilea

motiv de apel, în care Curtea precizează că „nu poate primi

susținerea apelanților potrivit cu care ar putea exista o expropriere

de fapt și atunci când s-a creat un regim juridic precar bunului, motivat

de argumentele că expresia „expropriere de fapt" privește doar

înțelesul de deposedare a bunului și nu creare a unui regim juridic

precar asupra bunului. Nu se poate reține pretinsul regim juridic precar

cât timp un asemenea regim juridic nu este reglementat prin lege,

reclamanții fiind în eroare cu privire la momentul de la care bunul ce

urma să fie expropriat va deveni de utilitate publică (parag. 3

și 4, fila 12)".

Recurenții

susțin că, în analiza tuturor motivelor de apel, instanța nu a

făcut altceva decât să nege tezele și apărările

avansate de reclamanți, fără a expune motivele efective pentru

care a procedat astfel și fără a prezenta raționamentele în

baza cărora a calificat situația dedusă judecății

și a apreciat că nu se află în prezența unei exproprieri de

fapt sau că reclamanții nu au suferit un prejudiciu.

Instanța

nu stabilește împrejurările de fapt esențiale în cauză, nu

evocă normele substanțiale incidente și aplicarea lor la

speță, astfel că soluția exprimată prin dispozitiv

rămâne nesusținută și pur formală, nefiind corolarul

motivelor ce o preced.

Or, având în

vedere că decizia pronunțată nu oferă un răspuns al

argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin

conținutul lor, să influențeze soluția, limitându-se doar

la a nega criticile aduse de apelanți hotărârii primei instanțe,

nu se poate reține că aceasta îndeplinește cerința

motivării, în conformitate cu prevederile legale de ordine publică în

materie.

Mai mult,

principalul viciu de care suferă hotărârea recurată este acela că

nu a analizat, sub nicio formă, prezența unei exproprieri de fapt, cu

toate că reclamanții și-au întemeiat prejudiciul pretins pe

existența unei astfel de ingerințe.

Instanța

a pronunțat o hotărâre nelegală și prin prisma faptului

că nu și-a asumat rolul primordial de prim judecător al

Curții Europene a Dreptrilor Omului În virtutea acestei prerogative, prima

instanță era chemată să vegheze la respectarea drepturilor

și libertăților fundamentale ale particularilor prin verificarea

îndeplinirii condițiilor de interpretare și aplicare a prevederilor

Convenției în cauzele cu care este învestită.

Deși au

invocat o serie de hotărâri Curții Europene a Drepturilor Omului în

dovedirea temeiniciei pretențiilor și, pe de altă parte, au

criticat hotărârea primei instanțe tocmai prin prisma

nerespectării Convenției, prin decizia recurată instanța nu

a analizat aceste motive. Or, ca atare, hotărârea a fost

pronunțată cu nerespectarea prevederilor Convenției și

Protocolului nr. 1, precum și a principiilor create de jurisprudența

Curții, prin simplul fapt că instanța nici nu s-a raportat la

aceste norme obligatorii și prioritare, care exced ordinii juridice

interne, ci a înțeles să analizeze condițiile atragerii

răspunderii civile delictuale pentru a analiza daca se impune acoperirea

prejudiciului suferit de reclamanți.

534/A din 6 noiembrie 2015 cuprinde motive contradictorii, aspect ce

rezultă din cuprinsul considerentelor.

Se

menționează, în acest sens, considerentele instanței de apel

conform cărora, referitor la al patrulea motiv de apel, „Curtea

observă că prin Decizia nr. 1877 din 09 aprilie 2014 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție pârâții Guvernul României

prin Secretariatul General și E. au fost obligați să

îndeplinească procedurile de expropriere și că inacțiunea

lor reprezintă un refuz nejustificat”. Cu toate acestea, „nu se poate

reține existența exproprierii de fapt și nici a prejudiciului

așa cum a fost calculat și pretins pentru că nu există

raportul de cauzalitate între fapta de inacțiune și prejudiciul

astfel cum a fost calculat și pretins".

Se

susține că instanța de apel nu a explicat raționamentul

juridic pe care l-a adoptat, astfel că hotărârea pronunțată

nu creează transparență asupra silogismului judiciar care

trebuie să explice și să justifice dispozitivul și care

să permită realizarea controlului judiciar.

Referitor la

al cincilea motiv de apel, Curtea reține că „ar putea exista un

prejudiciu, dar nu cel cerut de către apelanți, respectiv cel ce ar

fi rezultat din folosirea despăgubirilor."

Or, în cadrul

considerentelor, instanța avansează mai multe ipoteze, niciuna dintre

ele susținută de dovezi și argumente și, mai mult,

considerentele sunt contradictorii, dat fiind că inițial

stabilește că nu există prejudiciu, iar ulterior afirmă ca

prejudiciul există, însă nu a fost evaluat corespunzător.

Ca atare,

hotărârea nu este clară, concisă și concretă, în

concordanță cu probele și actele de la dosar, iar în astfel de

situații, Înalta Curte a statuat că motivarea hotărârii

constituie o garanție pentru părți în fața eventualului

arbitrariu judecătoresc, precum și singurul mijloc prin care se

dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar,

circumscriindu-se astfel noțiunii de proces echitabil.

II. Hotărârea

pronunțată este dată cu încălcarea sau aplicarea

greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865).

de apel a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 2 din

Legea nr. 170/2008 din două perspective:

- Curtea

reține că potrivit art. 2 din Legea nr. 170/2008, calitatea de

expropriator o are Statul Român prin E. și nu E. în nume propriu.

Recurenții

arată că au solicitat despăgubiri în contradictoriu cu E.

întrucât fapta generatoare de prejudiciu care a adus atingere substanței

dreptului de proprietate este inacțiunea E., declarat ca entitate

responsabilă de expropriere, care nu a adus la îndeplinire obligația

pusă în sarcina sa prin Legea nr. 170/2008, prelungind pe o perioadă

nerezonabilă starea de incertitudine juridică a drepturilor private

asupra bunului, cu consecința lipsirii efective de posibilitatea

exploatării sale de o manieră normală și permisă de

reglementările urbanistice dobândite în urma unor lungi procese.

Fapta E. de a

nu declanșa de îndată, după declarația de utilitate

publică, procedura de expropriere este nejustificată și

culpabilă, și a fost reținută, ca atare, prin Decizia nr. 1877/2014

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția de

contencios administrativ care a considerat, cu autoritate de lucru judecat (care,

sub aspectul pozitiv al efectelor acesteia, poate fi folosită împotriva

celor din procesul respectiv chiar și de cei care nu au participat la

proces), că E. se face vinovat de neaplicarea legii.

Or,

înscrisurile depuse la dosar confirmă starea de pasivitate în care s-a

aflat E. până în vara anului 2015, respectiv pentru mai mult de 7 ani,

fără a lua vreo măsura de demarare a procedurii de expropriere.

- Instanța

de apel a interpretat în mod eronat atât Legea nr. 170/2008, cât și

procedura instituită prin Legea nr. 33/1994, ignorând faptul că

procedura exproprierii cuprinde trei etape: etapa de declarare a

utilității publice, etapa administrativă și etapa

judiciară. Or, efectul declarației de utilitate publică intervine

de la momentul emiterii acesteia (prin lege sau prin act administrativ) și

nu de la momentul finalizării procedurii de expropriere și al

transferului bunului din patrimoniul proprietarilor în domeniul public al

statului.

Ca atare,

instanța de apel confundă declararea utilității publice cu

trecerea unui bun ce face obiectul unui drept de proprietate privată în

domeniul public. Cu toate acestea, declararea utilității publice

își produce efectele încă de la momentul emiterii actului prin care

se instituie.

a interpretat și aplicat în mod greșit art. 998 și 999 C. civ.

Instanța

de apel, similar raționamentului primei instanțe, a procedat la

verificarea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale

pentru a verifica dacă acțiunea este întemeiată sau nu.

Recurenții

susțin că acțiunea este întemeiată pe ingerința de

natură a afecta substanța dreptului real și care este

echivalentă „exproprierii de fapt". Deși pentru repararea

prejudiciului suferit printr-o „expropriere de fapt" se aplică un

raționament similar, acest fapt nu poate permite instanței să înlăture

de la aplicare normele speciale privind exproprierea de fapt (dezvoltate pe

cale jurisprudențială) și să aplice numai normele generale

privind răspunderea delictuală.

Or, procedând

ca atare, instanța de apel a aplicat o normă generală nesocotind

existenta normei speciale, caz care se subscrie art. 304 pct. 9. C. proc. civ.

1865.

a interpretat și aplicat în mod greșit noțiunea juridică de

„expropriere de fapt".

După cum

s-a arătat, referitor la al doilea motiv de apel, instanța, în mod

greșit a analizat incidența răspunderii civile delictuale de

drept comun, în condițiile în care a fost învestită cu soluționarea

unei cereri prin care reclamanții pretindeau repararea unui prejudiciu

rezultat dintr-o expropriere de fapt. Or, pentru a verifica dacă

acțiunea este sau nu întemeiată, instanța trebuia să

verifice incidența condițiilor în care operează o „expropriere

de fapt".

Cu privire la

această ingerință, hotărârea pronunțată în cauza

Burghelea c. României aduce în discuție pentru prima dată noțiunea

de „expropriere de fapt" într-o cauză în contradictoriu cu România. Aceasta

desemnează acea situație în care o persoană, care este

proprietar al unui bun din punct de vedere juridic, pierde atributele dreptului

de proprietate în favoarea statului. Efectele exproprierii de fapt sunt, de

altfel, identice cu cele ale unei exproprieri formale.

Curtea

consideră că exproprierea poate să fie și una de fapt,

atunci când, deși persoana rămâne formal proprietar al bunului, ea nu

mai dispune de elementele esențiale ale dreptului de proprietate, pe care,

deși îl are, nu îl poate exercita".

Nu se poate

aprecia că instanța de apel și-a îndeplinit rolul său de

prim judecător Curtea Europeană a Drepturilor Omului în

condițiile în care pentru a se pronunța asupra existenței unei

exproprieri de fapt în prezenta cauză, aceasta a procedat la verificarea

unui eventual transfer formal de proprietate între reclamanți și

statul român și a statuat că reclamanții au în continuare

calitatea de proprietari, putând dispune de bun oricum doresc, fără a

le fi atins vreun drept.

Față

de acest gen de apărări, Curtea de la Strasbourg s-a pronunțat

în 18 decembrie 1984, în cauza Sporrong și Lonnroth împotriva Suediei,

apreciind că și în situația în care proprietarii nu au fost

niciodată „privați de proprietatea lor" în mod formal: ei au

putut să utilizeze bunurile, să le vândă, doneze, ipotecheze,

ori să dispună de ele prin testament, Curtea trebuie să

analizeze dacă s-a menținut un "echilibru just" între

cerințele de interes general ale comunității și

cerințele de protecție a drepturilor fundamentale ale individului.

Dacă

măsurile adoptate au creat o situație care a prejudiciat echilibrul

just ce trebuie menținut între protecția drepturilor de proprietate

și cerințele de interes general. (...) în viziunea Curții, nu

este necesar, în acest stadiu, să se verifice dacă reclamanții

au suferit într-adevăr un prejudiciu (a se vedea, mutatis mutandis,

hotărârea Sunday Times, parag. 27): este chiar situația lor

juridică cea care a dus la încălcarea echilibrului."

Prin urmare,

aplicând raționamentul Curții din speța dedusă

judecății, se observă că, deși dreptul a rămas în

patrimoniul reclamanților, acesta a fost golit de substanță, iar

tocmai această situație este sancționată de Curte.

Indiferent de

sfera prerogativelor ce le-au mai rămas reclamanților din dreptul lor

de proprietate, instanța va trebui să repare prejudiciul produs prin

negarea celorlalte. Altfel, s-ar ajunge în situația în care o astfel de

conduită îndoielnică a autorităților ar rămâne

nesancționată, iar drepturile resortisanților născute din

Convenție ar deveni iluzorii.

În acest

context, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului,

atingerea substanței dreptului de proprietate, echivalentă cu

exproprierea de fapt, poate interveni nu numai în prezența unei

deposedări efective și materiale de bun, ci și atunci când,

fără a fi atinsă posesia, prin declararea sa de utilitate

publică i se creează un regim juridic caracterizat prin provizorat

juridic, precaritate juridică, situație improprie dezvoltării

unui plan investițional real și aplicabil concret în

legătură cu acel bun.

Menținând

argumentul a contrario al primei instanțe, instanța de apel ajunge la

concluzia eronată că numai în cazul unei deposedări de bun, în

sensul material al termenului, s-ar putea reține o atingere a

substanței dreptului de proprietate, în timp ce starea de incertitudine

asupra situației juridice a bunurilor, indusă prin declarația de

utilitate publică, nu ar îndreptăți la despăgubiri pe

reclamanți.

Din

raționamentul instanței de apel rezultă că aceasta

interpretează în mod eronat noțiunea de „expropriere de fapt".

Cu toate

că au invocat în fața primei instanțe încălcarea

Protocolului nr. 1 la Convenție și au reclamat existența unei

exproprieri de fapt a terenului, instanța nu a luat în considerare aceste

aspecte, ci a analizat doar, extrem de sumar, dacă în speță se

îndeplinesc sau nu condițiile răspunderii civile delictuale, în

temeiul art. 998 și 999 C. civ. 1864.

Declararea

utilității publice, neurmată de etapa exproprierii propriu-zise

echivalează cu o expropriere de fapt, conform principiilor ce au rezultat

din jurisprudența Curții Europene a Dreptrilor Omului.

Speța

prezintă toate caracteristicile unei exproprieri de fapt, astfel cum

Curtea a stabilit în nenumărate cauze pe care le-a soluționat.

Jurisprudența

Curții a subliniat constant că o privare de un bun nu reprezintă

o încălcare a dreptului de proprietate dacă cumulativ: această

măsură este prevăzută de lege, este justificată de o

cauză de utilitate publică, este dublată de o indemnizație

corespunzătoare a titularului dreptului, este conformă cu principiile

generale ale dreptului internațional, este proporțională cu

scopul urmărit.

Curtea a

statuat că o privare de proprietate în sensul dispozițiilor din

Convenție și din Protocolul nr. 1 se poate produce și

fără o preluare efectivă și definitivă a unui bun din

patrimoniul unei persoane, ci doar prin limitarea prerogativelor reale de

folosire și de dispunere de acest bun.

Instanța

ar fi trebuit să ia act de ingerința reclamată și să

verifice dacă este legală, proporțională și

conformă nu doar ordinii juridice interne, ci și celei

convenționale, cu atât mai mult cu cât „calificarea unei măsuri luate

de autoritățile naționale ca fiind o privare de proprietate se

apreciază nu numai în raport cu dispozițiile legale interne în

vigoare, ci și în raport de efectul real pe care acea măsură îl

produce cu privire la dreptul de proprietate al celui interesat. Pe

această bază, Curtea a stabilit că sunt situații în care

privarea unui bun poate fi asimilată unei exproprieri de fapt."

În

legătură cu condițiile a căror îndeplinire trebuie

verificată într-un astfel de litigiu, recurenții arată

următoarele:

să fie prevăzută de lege";

La nivel de

principiu, o expropriere pentru cauză de utilitate publică este

legală, procedura fiind expusă în cuprinsul Legii nr. 33/1994 care a

stat la baza adoptării Legii nr. 170/2008 prin care s-a declarat

utilitatea publică a terenului în cauză.

Cerința

legalității măsurii nu se analizează doar prin raportare la

momentul luării măsurii, astfel că apelanții nu reclamă

decizia statului de a expropria parcela de 4.600 mp, ci faptul că statul,

prin autoritățile sale, din 2008 și până în prezent a

rămas în pasivitate și a creat o stare de incertitudine, nerespectând

principiul securității juridice, precum și nici obligațiile

pozitive ce îi revin din conținutul Convenției. Apelanții nu

s-au opus în vreun fel deciziei de a fi expropriați de bunul lor, tot ceea

ce au pretins, însă, a fost ca măsura luată să de

desfășoare cu respectarea legii și drepturilor lor și

să se producă într-un termen rezonabil și cu acordarea unei

juste și prealabile despăgubiri.

În acest caz,

în mod eronat reține instanța de apel că nu se poate vorbi despre

vreo ingerință în drepturile apelanților, deși, dincolo de

posibilitatea legală de a expropria, faptul de a rămâne în

pasivitate, fără a mai lua vreo măsură pe o perioadă

atât de lungă de timp este de natură a conduce la golirea de

conținut a dreptului de proprietate.

Conform

jurisprudenței Curii Europene a Drepturilor Omului, în absența unui

act oficial de transfer de proprietate, Curtea consideră că

situația reclamantului nu poate fi considerată drept

"previzibil" și nici că s-ar îndeplini cerința de

"securitate juridică" (a se vedea, mutatis mutandis, Burghelea,

citată anterior, § 39), astfel că ingerința nu este

compatibilă cu principiul legalității si, prin urmare, se

încalcă dreptul de respectarea bunurilor sale. Această concluzie

scutește Curtea de a stabili dacă un echilibru corect a fost

menținut între cerințele interesului general al comunității

si cerințele de protecție a drepturilor individuale.

Se

constată că ingerința litigioasă nu este compatibilă

cu principiul legalității, reclamanților fiindu-le încălcat

dreptul la respectarea bunurilor lor, consacrat atât de normele legale interne

invocate, cât și de cele convenționale, încălcare ce impune

acordarea unei reparații (în una dintre modalitățile pretinse de

părți, în condițiile prevăzute de lege) de natură

să respecte principiul proporționalității.

Chiar

dacă, astfel cum însăși părțile au indicat, preluarea

bunului lor se constituie, în raport de datele speței sus analizate,

într-o „expropriere de fapt", noțiune neconsacrată în dreptul

intern, cadrul legal evocat de părți și normele

convenționale ce impun exigența legalității unei asemenea

măsuri și a proporționalității sale, necesită

acordarea unei despăgubiri financiare ori compensatorii, proprietarilor

bunului".

Mai mult,

raportat la legalitatea ingerinței, nici chiar după ce Înalta Curte

de Casație și Justiție a obligat E. să procedeze de

îndată, fără întârziere la expropriere, acesta nu a declanșat

nicio operațiune în acest sens, până în cursul lunii iulie anul 2015.

Prin urmare,

apariția hotărârii Înaltei Curții de Casație și Justiție

demonstrează că fapta E. de a nu declanșa de îndată,

după declarația de utilitate publică, procedura de expropriere

este nejustificată și culpabilă, iar acest aspect a devenit

incontestabil din punct de vedere juridic. Instanța supremă a

considerat, cu autoritate de lucru judecat, care, sub aspectul pozitiv al

efectelor acesteia, poate fi folosită împotriva celor din procesul

respectiv chiar și de cei care nu au participat la proces, că E. se

face vinovat de neaplicarea legii.

să fie justificată de o cauză de utilitate publică";

În acest

sens, în cuprinsul actului de declarare a utilității publice se

prevede doar că măsura este luată prin derogare de la

dispozițiile art. 5 din Legea nr. 33/1994 și că terenurile

aparținând zonei cunoscute sub numele de Parcul F. se declară de

utilitate publică, în vederea amenajării.

Or, scopul

urmărit printr-o astfel de declarație nu este suficient definit

și justificat, având în vedere că autoritățile publice ale

Mun. București au amenajat deja o suprafață de aprox. 2,8 ha,

cunoscută sub numele de Parcul F., iar terenul subscrișilor în

suprafață de 4.600 mp nu mai este necesar în vederea îndeplinirii

interesului public al amenajării unui parc. Cu toate acestea, legiuitorul

nu prezintă și scopul real pentru care dorește exproprierea

acestui teren, dat fiind că obiectivul fixat, respectiv acela de a amenaja

un parc s-a realizat deja.

Bineînțeles

că rațiunil