ÎCCJ, decizie (scj.ro #130114)

Imobil proprietate privată. Declarație de utilitate publică. Acțiune în despăgubiri. Nedovedirea unui prejudiciu cert.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index alfabetic :

declarație de utilitate publică

-daune-interese

-prejudiciu

Este adevărat că declarația de utilitate publică poate, de principiu, reprezenta o ingerință în dreptul de proprietate în condițiile în care nu este urmată, într-un termen rezonabil, de exproprierea propriu-zisă, însă premisa constatării unei astfel de ingerințe este aceea că afectarea dreptului de proprietate, în orice modalitate, nu neapărat prin pierderea efectivă a posesiei bunului, nu se prezumă ci trebuie dovedită. În concret, trebuie dovedit că inacțiunea autorității administrative în perioada ce a urmat declarației de utilitate publică, a produs un prejudiciu titularului dreptului de proprietate. Cum însă reclamantul nu a indicat în mod punctual cum a fost afectată substanța dreptului său, susținând într-un mod abstract că ar fi devenit incert iar regimul juridic al imobilului precar, nu se poate reține o limitare a dreptului de proprietate printr-o faptă ilicită și, prin urmare, nu există nici obligația corelativă de dezdăunare.

Secția I civilă, decizia nr. 1111 din 18 mai 2016

Prin cererea înregistrată la data de 18.08.2010 pe rolul Tribunalului București, reclamanții A., B., D., E. au solicitat, în temeiul art. 480 C.civ., art. 44 din Constituția României, Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Ministerul Mediului și Pădurilor, să se constate că terenurile în suprafață totală de 4.600 mp, situate în București, nu sunt expropriabile în baza declarației de utilitate publică cuprinsă în Legea nr. 170/2008; să se constate  ineficiența declarației de utilitate publică intervenită prin Legea nr. 170/2008 privind declararea de utilitate publică a terenurilor situate în București, zona X., prin trecerea unui termen rezonabil în care autoritatea publică nu a declarat operațiuni de expropriere.

Prin cererea completatoare formulată la data de 08.04.2011, reclamanții au solicitat obligarea Ministerului Mediului și Pădurilor la plata daunelor interese ce decurg din afectarea substanței dreptului de proprietate sau drepturilor aflate în strânsă legătură cu acesta prin prelungirea în timp a situației de incertitudine privind exploatarea terenurilor în suprafață de 4.600 mp, pentru perioada cuprinsă între 20.10.2008 (data publicării în Monitorul Oficial a Legii nr. 170/2008) și data înregistrării cererii de chemare în judecată, precum și în tot parcursul procesului.

Reclamanții au arătat că prejudiciul trebuie raportat la gradul de utilizare a terenului în raport de regimul urbanistic dobândit prin hotărâre judecătorească și aprobat de autoritatea publică competentă, respectiv Consiliul General al Municipiului București și că, la data intervenției declarației de utilitate publică, terenurile în cauză nu erau nici spații verzi prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, nici parc amenajat (dispozițiile din OUG nr. 195/2005 - art. 71 nu sunt aplicabile).

În urma deciziei nr. 1146/2007 a Curții de Apel București, Consiliul General al Municipiului București, executând hotărârea judecătorească, a aprobat Planul Urbanistic Zonal ce a inclus terenurile în cauză în zona M2, cu coeficienți urbanistici POT 32%, CUT 3,8, acesta neaflându-se nicidecum în zona V aferentă spațiilor verzi. Dacă nu intervenea declarația de utilitate publică terenul era construibil, cu coeficienți urbanistici aprobați și care trebuie avuți în vedere la determinarea prejudiciului generat prin prelungirea nejustificată în timp a situației de incertitudine privind

exploatarea terenurilor în suprafață de 4600 mp.

Prin sentința nr. 2050 din 18.11.2010 pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a civilă a fost disjuns capătul de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Mediului și al Pădurilor la plata daunelor interese, fiind acordat termen pentru continuarea judecării la data de 13.12.2012.

Prin sentința nr. 2153 din 20.12.2013, Tribunalul București, Secția a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea de obligare a pârâtului Ministerului Mediului și Schimbărilor Climatice la plata daunelor interese ce decurg din afectarea substanței dreptului de proprietate asupra terenurilor în suprafață de 4.600 mp.

Pentru a dispune în acest sens, s-a reținut că, prin contractul de schimb cu sultă autentificat la data de 15.03.2008 de BNP Y., a avut loc schimbul de proprietăți între terenul proprietatea Municipalității București și proprietatea reclamanților D. și E., conform HCGMB nr. 5 din 17.01.2008, care face parte integrantă din contract.

În acest contract s-a menționat la pct. 6.10 că sunt și rămân în proprietatea soților D. și E. parcelele de 3.018,51 mp din B-dul. Z. nr. xx0-xx2 și cea de 1.600 mp din str. X. nr. x1-x5, însumând o suprafață de teren de 4.618,51 mp, cu privire la care se reclamă încălcarea dreptului de proprietate.

La pct. 6.4 din același contract, Municipiul București declară și garantează pe soții D. și E. că recunoaște și respectă dreptul de a construi conform deciziei civile nr.1146/2007, pronunțată de Curtea de Apel București și a Hotărârii nr. 269/2007 a CGMB, referitor la suprafața de teren de 4.618,51 mp, identificată anterior.

Ulterior, la data de 20.10.2008, moment de la care se reclamă încălcarea dreptului de proprietate, a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 709, Legea nr. 170/2008, în vigoare din 23.10.2008, care stabilește la art. 1, prin derogare de la prevederile art. 5 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, că se declară de utilitate publică toate terenurile în suprafață de 33.829,52 mp și construcțiile proprietate privată, situate în municipiul București, între Bd. Z. - la vest, Bd. M. si str. X. - la sud, lacul X. și un teren al Primăriei Generale a Municipiului București - la nord, un teren al RAPPS - la est, care fac parte din zona cunoscuta sub numele de Parcul B., indiferent de încadrarea urbanistică actuală a acestora, identificate conform planului prevăzut in anexă.

Prin art. 2 al aceluiași act normativ, se dispune că Statul român, prin Ministerul Mediului si Dezvoltării Durabile, care este expropriator, va îndeplini toate formalitățile în vederea exproprierii terenului prevăzut la art. 1.

Reclamanții susțin că, prin declararea ca fiind de utilitate publică a terenului în litigiu, le-a fost afectat dreptul de proprietate în însăși substanța acestuia, fiind prin urmare îndreptățiți la obținerea de daune-interese în vederea reparării prejudiciului suferit.

Tribunalul a apreciat că, astfel cum rezultă din probele administrate, pentru terenurile în litigiu nu a fost declanșată procedura de expropriere prevăzută de lege, nu a operat transferul dreptului de proprietate către stat, iar reclamanții nu au pierdut atributele posesiei, folosinței sau dispoziției cu privire la bun.

Prin urmare, dreptul de proprietate este înscris în CF în favoarea reclamanților, aceștia având posesia imobilului pe care îl pot utiliza, îl pot vinde, dona ori ceda.

De altfel, chiar aceștia susțin că afectarea substanței dreptului de proprietate sau a drepturilor aflate în strânsă legătură s-a datorat prelungirii în timp a stării de incertitudine privind situația juridică a terenurilor.

Chiar dacă s-ar admite existența unei situații incerte, astfel cum s-a reclamat, nu se poate face abstracție de împrejurarea că, până la acest moment, nu s-a adus nicio atingere concretă dreptului de proprietate al reclamanților, neintervenind nicio expropriere de fapt sau de drept care să impună acordarea de despăgubiri, în vederea restabilirii echilibrului dintre interesul public și cel privat.

Tribunalul a apreciat că simpla declarare ca fiind de utilitate publică a terenurilor în litigiu, neurmată de niciun fel de acte de ocupare a imobilului sau de derulare a lucrărilor specifice unei exproprieri, în absența declanșării procedurii prevăzute de lege, nu se circumscrie noțiunii de expropriere de fapt.

Concluzia juridică a tribunalului s-a întemeiat și pe jurisprudența ÎCCJ care, prin Decizia nr. 1884/2013, pronunțată în recurs de Secția I civilă, a hotărât că ocuparea terenului și demararea lucrărilor de expropriere, în lipsa declanșării procedurii prevăzute de lege, reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate, proprietarii terenului fiind împiedicați să își mai exercite atributele esențiale ale acestui drept, precum posesia și folosința.

Per a contrario, în speță, starea de incertitudine ut singuli privind situația juridică viitoare a terenurilor, cea prezentă fiind evidentă, în favoarea reclamanților, nu îi îndreptățește pe aceștia la obținerea de despăgubiri, câtă vreme potrivit legislației în materie, persoanelor fizice expropriate le sunt recunoscute garanții care să asigure că punerea în aplicare a procedurilor de expropriere nu este nici arbitrară, nici imprevizibilă.

Existența unui prejudiciu reprezintă esența răspunderii civile delictuale, acesta fiind cauzat prin încălcarea drepturilor subiective sau a intereselor legitime ale unei persoane, condiții obiective în lipsa cărora nu poate lua naștere obligația de reparare în sarcina persoanei responsabile.

Prejudiciul trebuie să aibă un caracter cert, el putând include atât prejudiciul actual, prezent, respectiv acea daună care s-a produs deja la data când se pretinde repararea lui, precum și prejudiciul viitor, respectiv acela care deși nu s-a produs încă, există certitudinea că se va produce în viitor, fiind astfel susceptibil de evaluare.

În speță, tribunalul a apreciat că prejudiciul reclamat nu are un caracter cert, nefiind dovedită existența vreunei pagube produse, ori certitudinea producerii acesteia în viitor.

În speța dedusă prezentei judecăți, reclamanții susțin imposibilitatea exploatării normale a terenului rămas într-o situație juridică incertă, însă tribunalul a constatat că nu s-a făcut dovada existenței unei interdicții cu privire la edificarea unei construcții pe terenul în litigiu și nici a unei scăderi a valorii economice a bunului declarat ca fiind de utilitate publică, într-o eventuală înstrăinare a acestuia.

În consecință, se consideră că nu a avut loc o încălcare a dreptului de proprietate al reclamanților, nefiind probată vreo împiedicare în exercițiul acestuia, de natură a aduce prejudicii reclamanților.

Mai mult, chiar dacă s-ar admite ideea unei atingeri aduse substanței dreptului, devenit astfel precar, tribunalul a apreciat că nu se poate considera rupt justul echilibru impus de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reținându-se în acest sens garanțiile oferite de legislația în materie de expropriere, care asigură proprietarilor posibilitatea de a obține despăgubiri la valoarea de circulație a bunului expropriat.

Totodată nu se poate aprecia cu privire la existența unei fapte culpabile a pârâtului, de natură a angaja răspunderea civilă a acestuia față de reclamanți.

Astfel, potrivit legislației adoptată în materie de expropriere, atât declararea utilității publice a unor lucrări, cât și inițiativa exproprierii unor imobile sunt recunoscute exclusiv în favoarea statului, prin autoritățile sale.

Prin urmare, declararea de utilitate publică a terenurilor reclamanților neurmată de efectuarea formalităților legale de expropriere poate atrage răspunderea expropriatorului în raporturile acestuia cu autoritatea publică, iar nu față de titularul dreptului de proprietate.

Tribunalul a reținut că, potrivit art. III lit. a) din Legea nr. 229/2013, în cazul în care declararea utilității publice nu a fost urmată de realizarea scopului pentru care a fost declarată, utilitatea publică se consideră încetată de drept la data intrării în vigoare a legii, în cazul utilității publice declarate anterior, dacă de la declararea utilității publice și până la intrarea în vigoare a legii au trecut cel puțin 2 ani.

În speță, în aplicarea actului normativ anterior menționat, prin Legea nr. 170/2008, în vigoare din 23.10.2008, terenurile în litigiu au fost declarate ca fiind de utilitate publică, astfel că, în raport de situația de fapt reținută potrivit cu care scopul declarării nu a fost realizat, utilitatea publică se consideră încetată de drept la data de 21.07.2013, data intrării în vigoare a Legii nr. 229/2013.

Prin urmare, tribunalul a constatat că, în prezent, reclamanții nu mai pot invoca un prejudiciu actual.

Pentru considerentele expuse, tribunalul a apreciat că nu se poate constata în speță existența unei ingerințe a statului în folosința bunului aparținând reclamanților, în sensul prevederilor art. 44 din Constituția României și ale art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție.

Neexistând o faptă ilicită și nici un prejudiciu în speță, nu se mai impune a fi analizată legătura de cauzalitate între acestea, neputând fi reținută nici o formă de vinovăție în sarcina pârâtului.

S-a constatat, totodată, că nu există similitudine cu situațiile menționate în hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului la care reclamanții au făcut referire.

Astfel, în cauza

Burghelea c. României

, Curtea a reținut că reclamanta a pierdut dispoziția asupra terenului său începând cu momentul ocupării de către societatea H., în iunie 1994, sau cel târziu în martie 1995. Începând din acel moment, terenul a fost transformat în mod ireversibil, fiind defrișat și inundat în cadrul lucrărilor de construcție a unei hidrocentrale. În cauza

Belvedere Alberghiera S.R.L. c. Italiei

, Curtea a constatat că exproprierea indirectă, care are loc prin ocuparea ilegală a unui teren, este contrară prevederilor Convenției. În cauza

James și alții c. Marea Britanie

, Curtea a decis că existența unei utilități publice nu este suficientă pentru justificarea privării de proprietate. În cauza

Lithgow și alții c. Marea Britanie

, reclamanții au susținut că le-au fost naționalizate unele bunuri potrivit legii din 1977, iar compensațiile pe care le-au primit au fost vădit insuficiente și discriminatorii, fiind adusă o încălcare a art. 1 al Protocolului 1 la Convenție. În cauza

Sporrong și Lonnroth c. Suediei

, analizându-se situația reală din litigiu, în absența unei exproprieri formale, adică a unui transfer al proprietății, Curtea a reținut afectarea dreptului de proprietate prin obținerea de autorizații de expropriere și de interdicții privind construirea.

În cauza

Brumărescu c. României

, reclamantul este privat de proprietate asupra bunului său mai mult de patru ani fără a se folosi de indemnizația care reflectă valoarea reală a acestuia, iar eforturile depuse de el pentru a-și recăpăta proprietatea au rămas zadarnice până în prezent.  În cauza

Papamichalopoulos c. Greciei

, ocuparea terenului în litigiu de către Fondul Marinei Naționale a reprezentat o ingerință clară în exercitarea dreptului reclamanților la respectarea bunurilor lor. În cauza

Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba-Iulia c. României

, Curtea a decis cu privire la restituirea către comunitățile religioase a unor bunuri naționalizate. În cauza

Hatzitakis c. Greciei

, Curtea a reținut ingerința statului în folosința bunului constând în durata excesivă a procedurii de indemnizare datorată de stat în urma exproprierii unui teren proprietatea reclamantului.  În cauza

Matos e Silva Lda și alții c. Portugaliei

, Curtea a constatat că actele autorităților publice care au fost adoptate cu privire la bunurile reclamanților le-au lăsat acestora neatins dreptul de a dispune de bunurile proprietatea lor, dar că, practic, exercitarea acestei prerogative devenise iluzorie; de aceea, actele în discuție au fost considerate de natură să aducă atingere înseși substanței dreptului de proprietate, ținând cont de situația de incertitudine provocată de durata îndelungată a procedurii de expropriere și de atingerile aduse dreptului de folosință a bunului.

În consecință, tribunalul a decis că în speță nu s-a produs nicio afectare a substanței și nicio limitare a exercițiului dreptului de proprietate privată al reclamanților, astfel că exercitarea atributelor folosinței, culegerii fructelor, precum și dispoziția materială și juridică privind bunul nu au fost afectate prin conduita pârâtului, despăgubirile pretinse fiind astfel nejustificate.

Împotriva sentinței civile nr.2153/2013 au formulat apel reclamanții. În motivarea cererii de apel, în sinteză, reclamanții au susținut următoarele:

I. În mod greșit instanța de fond a reținut că nu s-a adus atingere substanței dreptului de proprietate și că în cauză nu se regăsește ipoteza unei exproprieri de fapt.

Atingerea adusă substanței dreptului de proprietate echivalează cu o expropriere de fapt care poate interveni nu numai în cazurile în care a existat o deposedare efectivă ci și atunci când, fără a fi atinsă posesia, prin declarația de utilitate publică și rămânerea în pasivitate a autorităților timp de peste 5 ani s-a creat un regim juridic al bunului caracterizat prin provizorat juridic, precaritate juridică, situație improprie dezvoltării unui plan investițional real în legătură cu acest bun.

II. Instanța de fond a interpretat greșit decizia civilă nr.1884/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că a utilizat greșit argumentul per a contrario. În dezvoltarea motivului s-a arătat că în mod greșit instanța de fond a considerat că există o expropriere de fapt numai în ipoteza în care a avut loc o deposedare de bun, în sensul material al termenului și că simpla stare de incertitudine asupra situației juridice a bunului nu ar îndreptăți reclamanții la despăgubiri.

III. Instanța de fond a redus existența unei atingeri a substanței dreptului de a exploata bunul numai la existența unei interdicții cu privire la edificarea unei construcții pe terenul în litigiu și netemeinic și nelegal a reținut lipsa prejudiciului concret. Existența unei utilități publice declarate pentru un anumit imobil exclude posibilitatea efectivă de începere a unei construcții de anvergură, precum și a oricărei vânzări, ipotecări, angajări de obligații în legătură cu bunul aflat sub regimul declarației de utilitate publică.

Apelanții reclamanți arată că prin declarația de utilitate publică s-a adus o amputare a

principalelor atribute ale dreptului de proprietate: atributul folosirii (usus) a fost imposibil de exercitat, pentru că în speță terenul este intravilan destinat construcțiilor și nu putea fi folosit în acest sens pentru că exista declarația de utilitate publică; atributul de culegere a fructelor (fructus) nu putea fi exercitat pentru că terenul, fiind destinat construcțiilor, folosirea acestuia nu era permisă; atributul de dispoziție (abusus) era doar teoretic pentru că nimeni nu cumpăra un teren supus exproprierii.

Declararea de utilitate publică a terenului a dus la lipsirea de substanță a dreptului de proprietate și deci la existența unui drept de proprietate iluzoriu, situație în care exista o încălcare a Protocolului 1 din Convenția Europeană asimilabilă cu însăși privarea de proprietate.

Apelanții reclamanții susțin că prejudiciul a fost evaluat pornind de la două ipoteze de utilizare a terenului și anume: edificarea unei construcții și vânzarea terenului cu construcție și edificarea unei construcții și exploatarea terenului și construcției prin închiriere. A doua variantă a fost cea în raport de care  s-au formulat pretențiile, respectiv s-a solicitat plata sumei de 257.734 euro/lună, timp de 16 luni de la intrarea în vigoare a Legii nr.229/2013, reprezentând durata de timp tehnică ca fiind  necesară finalizării proiectului B. Se mai arată că atunci când există o imposibilitate de exploatare a bunului prejudiciul implică un element ipotetic, că prejudiciul nu trebuie să fie determinat ci numai determinabil, ceea ce s-a realizat prin raportul de expertiză, și că au existat condițiile de realizare a construcției.

IV. Instanța de fond a reținut lipsa culpei pârâtului deși fapta Ministerului Mediului de a nu declanșa, de îndată, procedura de expropriere este nejustificată și culpabilă, în acest sens pronunțându-se și Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr.1877/2014. Declararea utilității publice, urmată de etapa exproprierii propriu-zise echivalează cu o expropriere de fapt, iar speța prezintă toate caracteristicile unei exproprieri de fapt.

V. Sentința de fond a reținut lipsa unui prejudiciu actual, pentru argumentul că se consideră încetată declarația de utilitate publică.

Intrarea în vigoare a Legii nr.229/2013, prin care s-a decis încetarea efectelor declarației de utilitate publică nu este de natură a înlătura prejudiciul suferit anterior intrării în vigoare a acestei legi. În acest sens, s-a arătat că, potrivit deciziei nr.1877/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, intrarea în vigoare a Legii nr. 229/2013 nu este de natură a înlătura obligația de expropriere a terenurilor declarate de utilitate publică prin Legea nr. 170/2008, obligație care a fost reținută în sarcina Ministerului Mediului, acesta fiind obligat, să procedeze de îndată la exproprierea bunului.

În temeiul art.294 Cod procedură civilă – 1865 apelanții reclamanți au solicitat să fie obligat intimatul pârât la plata sumei de 18.651.067 lei echivalent a 4.199.934 euro reprezentând perioada cuprinsă între 20.10.2008 intrarea în vigoare a Legii nr.170/2008 și 23.05.2012, data raportului de expertiză care a determinat valoarea la 14.877.410 lei, echivalent a 3.350.542 euro la cursul BNR din 4.10.2013, reprezentând 257.734 euro/lună x 13 luni – din 23.05.2012 și până la intrarea în vigoare a Legii nr.229/2013, respectiv 18 luni, fără luna iulie; la plata sumei de 18.310.660,48 lei, reprezentând 217.734 euro/lună – timp de 16 luni de la intrarea în vigoare a Legii nr.229/2013, reprezentând durata de timp identificată tehnic ca fiind necesară finalizării punctului B; plata sumei de 257.734 euro/lunar în continuare până la finalizarea procedurii de expropriere  a bunului declarat de utilitate publică.

Prin decizia nr. 534/A din 06.11.2015, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că, așa cum rezultă din petitul cererii completatoare, întărit prin conținutul cererii de apel, reclamanții au cerut obligarea la plata de daune interese pentru inacțiunea îndelungată Ministerului Mediului la realizarea procedurii de expropriere a terenului, inacțiune care ar fi determinat prejudiciul pretins, invocând afectarea substanței dreptului de proprietate prin prelungirea în timp a situației de incertitudine privind exploatarea terenului.

Pe de altă parte, atât din conținutul cererii completatoare cât și din conținutul motivelor de apel rezultă că pretinsa afectare a substanței dreptului de proprietate s-a făcut prin declararea de utilitate publică a terenului în suprafață de 4600 mp, declarare intervenită prin Legea nr.170/2008.

Potrivit art.2 din Legea nr.170/2008 calitatea de expropriator o are Statul Român prin Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile și nu Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor (fost Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile) în nume propriu.

I. Referitor la primul motiv de apel al reclamanților, instanța de apel a constatat că din

conținutul art.2 alin.(2) din Legea nr.170/2008 rezultă că transferul dreptului de proprietate privată în proprietatea publică a statului operează la data plății despăgubirilor pentru expropriere.

Rezultă că, sub aspectul dreptului, nu a operat o modificare a regimului juridic al terenului. În plus din coroborarea art.1 cu art.2 alin.(2) din Legea nr.170/2008 rezultă că utilitatea publică a terenului expropriat devine efectivă la momentul la care terenul va fi transferat din proprietatea privată în proprietatea publică. Numai după acest moment un bun este de utilitate publică, respectiv de satisfacere a interesului publicului.

În raport de aceste constatări instanța de apel a apreciat că nu poate reține afectarea

substanței dreptului de proprietate și nici nu poate reține că în speță a operat o expropriere de fapt. De asemenea, nu poate reține că prin declararea de utilitate publică a terenului s-ar fi produs un regim juridic precar asupra imobilului, pentru că dobândirea caracterului de bun de utilitate publică apare numai în momentul în care bunul a fost supus regimului juridic de proprietate publică.

II. Referitor la cel de-al doilea motiv de apel, din examinarea sentinței apelate se constată că instanța de fond a folosit argumentul per a contrario în raport de argumentele instanței care a pronunțat decizia civilă nr.1884/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Instanța de apel nu a primit susținerea reclamanților potrivit cu care ar putea exista o expropriere de fapt și atunci când s-a creat  un regim juridic precar bunului, motivat de argumentele că expresia „expropriere de fapt” privește doar înțelesul de deposedare a bunului  și nu de creare a unui regim juridic precar asupra bunului.

De altfel, nu se poate reține pretinsul regim juridic precar al imobilului teren cât timp un asemenea regim juridic nu este reglementat prin lege, reclamanții fiind în eroare cu privire la momentul de la care bunul ce urma să fie expropriat va deveni de utilitate publică.

III. Referitor la cel de-al treilea motiv de apel, din apărările intimatei rezultă că existența unui prejudiciu este de esența răspunderii delictuale, că prejudiciul trebuie să fie cert, că poate exista și un prejudiciu viitor dar care va fi cert că se va produce. Din considerentele sentinței rezultă că s-a reținut  lipsa vreunei dovezi de existență a unei interdicții cu privire la edificarea unei construcții. De asemenea rezultă că nu exista niciun prejudiciu, pentru că nu exista nicio faptă ilicită.

Este adevărat că exprimarea intenției de expropriere exclude, de principiu, posibilitatea demarării unui proiect de construire, dat fiind riscul la  care partea se putea expune dacă se ajungea la expropriere dar, în niciun caz inacțiunea Statului român prin Ministerul Public nu putea determina prejudiciul pretins de reclamanți, în raport cu un eventual beneficiu pe care l-ar fi obținut din construirea unui imobil sau din închirierea acestuia și a terenului.

Astfel dacă nu ar fi existat inacțiunea pretinsă și s-ar fi procedat la expropriere, printre efectele produse de expropriere era și plata valorii imobilului și nicidecum plata unei ipotetice construcții sau a unor ipotetice chirii.

Pe de altă parte, cât timp nu s-a produs exproprierea nu se poate pretinde valoarea imobilului.

Curtea de apel a apreciat că apelanții reclamanți sunt în eroare în ce privește vătămarea prerogativelor dreptului de proprietate privind folosința, fructele și dispoziția.

În ce privește folosința imobilului, chiar dacă terenul era intravilan construibil, prerogativa se referă la situația în care se afla imobilul teren și nu la o situație viitoare, astfel că în mod corect instanța de fond a reținut că nu a existat o interdicție de folosire a terenului.

În ce privește fructele, în condițiile în care terenul urma să fie expropriat și se invoca inacțiunea în expropriere, fructele civile nu pot fi decât cele care puteau rezulta din expropriere și nu dintr-o viitoare construcție. Numai în acest fel se putea reține un raport de cauzalitate între inacțiune și prejudiciul pretins de apelanții reclamanți.

Și prerogativa dispoziției nu era vătămată cât timp nu s-a procedat la expropriere.

În consecință, este nefondată critica privind existența prejudiciului, cât timp între pretinsa inacțiune și prejudiciul pretins nu exista un raport de cauzalitate directă.

S-a reținut că apelanții pârâți nu au criticat instanța de fond care a reținut ipoteza unei răspunderii delictuale, situație în care pentru a se obține pretinsele daune, se cer întrunite cumulativ condițiile existenței faptei ilicite, a prejudiciului, a raportului cauzal direct dintre faptele pretins ilicite și prejudiciu și să existe vinovăție.

Dimpotrivă au procedat la critica reținerii neîndeplinirii acestor condiții de admisibilitate a

acțiunii în daune.

Pentru aceste argumente nu a fost primită critica din cel de-al treilea motiv de apel.

IV Referitor la cel de al patrulea motiv de apel, din examinarea sentinței apelate rezultă că s-a reținut de către instanța de fond faptul că nu s-au întrunit cumulativ condițiile răspunderii delictuale și deci și condiția existenței vinovăției, în forma culpei.

Intimații pârâți s-au apărat în sensul că atât declararea de utilitate publică cât și exproprierea sunt recunoscute exclusiv în favoarea statului, prin autoritățile statului.

Textul art.2 (1) din Legea nr.170/2008 vorbește, într-adevăr, de calitatea de expropriator a Statului Român prin Ministerul Mediului, iar în art.3 vorbește de obligația Guvernului României de a

urmări ducerea la îndeplinire a prevederilor legii.

Rezultă că obligația de a urmări ducerea la îndeplinire a exproprierii aparținea Guvernului României și nu direct Ministerului Mediului.

În aceste condiții nu se poate reține, de principiu, în sarcina proprie a intimatei pârâte obligația de a proceda la exproprierea terenului, de vreme ce pentru expropriere era necesară alocarea de fonduri pentru plata valorii imobilului ce urma să fie expropriat.

Apelanții susțin că prin decizia nr.1877/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pârâții Guvernul României prin Secretariatul General și Ministerul Mediului au fost obligați să îndeplinească procedurile de expropriere și că inacțiunea lor reprezintă  un refuz nejustificat. Rezultă deci că s-a reținut existența faptei ilicite și implicit a culpei intimatei – pârâte asociată cu culpa Guvernului.

Instanța de apel a apreciat că nu se poate reține existența exproprierii de fapt și nici a prejudiciului așa cum a fost calculat și pretins pentru că nu există raport de cauzalitate între fapta de inacțiune și prejudiciul astfel cum a fost calculat și pretins.

Instanța de apel a înlăturat critica potrivit cu care nu s-ar fi realizat un just echilibru între declararea de utilitate publică, deci între interesul general și cel particular pentru că scopul propus prin Legea nr.170/2008 nu s-a realizat, întrucât în această situație, nu se poate face o analiză între valoarea imobilului și valoarea despăgubirilor. Faptul că există deja un parc în aceeași zonă nu exclude posibilitatea de expropriere și a terenului apelanților dacă prin aceasta s-a urmărit să se asigure satisfacerea mai bine a interesului public.

V. Referitor la cel de-al cincilea motiv de apel, din considerentele sentinței apelate rezultă că s-a reținut lipsa unui prejudiciu actual iar intimații susțin că odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.229/2013 reclamanții nu mai pot invoca un astfel de prejudiciu.

În opinia curții ar putea exista un prejudiciu dar nu cel cerut de către apelanți, respectiv cel ce ar fi rezultat din folosirea despăgubirilor.

Pentru toate aceste argumente, apelul a fost respins ca nefondat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.proc.civ. reclamanții, formulând următoarele critici:

I. Hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, ori cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C.proc.civ.).

1.Decizia  nr. 534/A/2015 nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

În susținerea acestei critici, recurenții se referă la cel de-al doilea motiv de apel, în care Curtea precizează că „nu poate primi susținerea apelanților potrivit cu care ar putea exista o expropriere de fapt și atunci când s-a creat un regim juridic precar bunului, motivat de argumentele că expresia „expropriere de fapt" privește doar înțelesul de deposedare a bunului și nu creare a unui regim juridic precar asupra bunului. Nu se poate reține pretinsul regim juridic precar cât timp un asemenea regim juridic nu este reglementat prin lege, reclamanții fiind în eroare cu privire la momentul de la care bunul ce urma să fie expropriat va deveni de utilitate publică".

Recurenții susțin că, în analiza tuturor motivelor de apel, instanța nu a făcut altceva decât să nege tezele și apărările avansate de reclamanți, fără a expune motivele efective pentru care a procedat astfel și fără a prezenta raționamentele în baza cărora a calificat situația dedusă judecății și a apreciat că nu se află în prezența unei exproprieri de fapt sau că reclamanții nu au suferit un prejudiciu.

Instanța nu stabilește împrejurările de fapt esențiale în cauză, nu evocă normele substanțiale incidente și aplicarea lor la speță, astfel că soluția exprimată prin dispozitiv rămâne nesusținută și pur formală, nefiind corolarul motivelor ce o preced.

Or, având în vedere că decizia pronunțată nu oferă un răspuns al argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția, limitându-se doar la a nega criticile aduse de apelanți hotărârii primei instanțe, nu se poate reține că aceasta îndeplinește cerința motivării, în conformitate cu prevederile legale de ordine publică în materie.

Mai mult, principalul viciu de care suferă hotărârea recurată este acela că nu a analizat, sub nicio formă, prezența unei exproprieri de fapt, cu toate că reclamanții și-au întemeiat  prejudiciul pretins pe existența unei astfel de ingerințe.

Instanța a pronunțat o hotărâre nelegală și prin prisma faptului că nu și-a asumat rolul primordial de prim judecător C.E.D.O. În virtutea acestei prerogative, prima instanță era chemată să vegheze la respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale particularilor prin verificarea îndeplinirii condițiilor de interpretare și aplicare a prevederilor Convenției în cauzele cu care este învestită.

Deși au invocat o serie de hotărâri C.E.D.O. în dovedirea temeiniciei pretențiilor și, pe de altă parte, au criticat hotărârea primei instanțe tocmai prin prisma nerespectării Convenției, prin decizia recurată instanța nu a analizat aceste motive. Or, ca atare, hotărârea a fost pronunțată cu nerespectarea prevederilor Convenției și Protocolului nr. 1, precum și a principiilor create de jurisprudența Curții, prin simplul fapt că instanța nici nu s-a raportat la aceste norme obligatorii și prioritare, care exced ordinii juridice interne, ci a înțeles să analizeze condițiile atragerii răspunderii civile delictuale pentru a analiza daca se impune acoperirea prejudiciului suferit de reclamanți.

Se menționează, în acest sens, considerentele instanței de apel conform cărora, referitor la al patrulea motiv de apel, „Curtea observă că prin decizia nr. 1877/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pârâții Guvernul României prin Secretariatul General și Ministerul Mediului au fost obligați să îndeplinească procedurile de expropriere și că inacțiunea lor reprezintă un refuz nejustificat”. Cu toate acestea, „nu se poate reține existența exproprierii de fapt și nici a prejudiciului așa cum a fost calculat și pretins pentru că nu există raportul de cauzalitate între fapta de inacțiune și prejudiciul astfel cum a fost calculat și pretins".

Se susține că instanța de apel nu a explicat raționamentul juridic pe care l-a adoptat, astfel că hotărârea pronunțată nu creează transparență asupra silogismului judiciar care trebuie să explice și să justifice dispozitivul și care să permită realizarea controlului judiciar.

Referitor la al cincilea motiv de apel, Curtea reține că „ar putea exista un prejudiciu, dar nu cel cerut de către apelanți, respectiv cel ce ar fi rezultat din folosirea despăgubirilor."

Or, în cadrul considerentelor, instanța avansează mai multe ipoteze, niciuna dintre ele susținută de dovezi și argumente și, mai mult, considerentele sunt contradictorii, dat fiind că inițial stabilește că nu există prejudiciu, iar ulterior afirmă ca prejudiciul există, însă nu a fost evaluat corespunzător.

Ca atare, hotărârea nu este clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, iar în astfel de situații, Înalta Curte a statuat că motivarea hotărârii constituie o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu judecătoresc, precum și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noțiunii de proces echitabil.

II.  Hotărârea pronunțată este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C.proc.civ.).

Curtea reține că potrivit art. 2 din Legea nr. 170/2008, calitatea de expropriator o are Statul Român prin Ministerul Mediului și nu Ministerul Mediului în nume propriu.

Recurenții arată că au solicitat despăgubiri în contradictoriu cu Ministerul Mediului întrucât fapta generatoare de prejudiciu care a adus atingere substanței dreptului de proprietate este inacțiunea Ministerului Mediului, declarat ca entitate responsabilă de expropriere, care nu a adus la îndeplinire obligația pusă în sarcina sa prin Legea nr. 170/2008, prelungind pe o perioadă nerezonabilă starea de incertitudine juridică a drepturilor private asupra bunului, cu consecința lipsirii efective de posibilitatea exploatării sale de o manieră normală și permisă de reglementările urbanistice dobândite în urma unor lungi procese.

Fapta Ministerului Mediului de a nu declanșa de îndată, după declarația de utilitate publică, procedura de expropriere este nejustificată și culpabilă, și a fost reținută, ca atare, prin  decizia nr. 1877/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția de contencios administrativ care a considerat, cu autoritate de lucru judecat (care, sub aspectul pozitiv al efectelor acesteia, poate fi folosită împotriva celor din procesul respectiv chiar și de cei care nu au participat la proces), că Ministerul Mediului se face vinovat de neaplicarea legii.

Or, înscrisurile depuse la dosar confirmă starea de pasivitate în care s-a aflat Ministerul Mediului până în vara anului 2015, respectiv pentru mai mult de 7 ani, fără a lua vreo măsura de demarare a procedurii de expropriere.

Instanța de apel a interpretat în mod eronat atât Legea nr. 170/2008, cât și procedura instituită prin Legea nr. 33/1994, ignorând faptul că procedura exproprierii cuprinde trei etape: etapa de declarare a utilității publice, etapa administrativă și etapa judiciară. Or, efectul declarației de utilitate publică intervine de la momentul emiterii acesteia (prin lege sau prin act administrativ) și nu de la momentul finalizării procedurii de expropriere și al transferului bunului din patrimoniul proprietarilor în domeniul public al statului.

Ca atare, instanța de apel confundă declararea utilității publice cu trecerea unui bun ce face obiectul unui drept de proprietate privată în domeniul public. Cu toate acestea, declararea utilității publice își produce efectele încă de la momentul emiterii actului prin care se instituie.

Instanța de apel, similar raționamentului primei instanțe, a procedat la verificarea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale pentru a verifica dacă acțiunea este întemeiată sau nu.

Recurenții susțin că acțiunea este întemeiată pe ingerința de natură a afecta substanța dreptului real și care este echivalentă „exproprierii de fapt". Deși pentru repararea prejudiciului suferit printr-o „expropriere de fapt" se aplică un raționament similar, acest fapt nu poate permite instanței să înlăture de la aplicare normele speciale privind exproprierea de fapt (dezvoltate pe cale jurisprudențială) și să aplice numai normele generale privind răspunderea delictuală.

Or, procedând ca atare, instanța de apel a aplicat o normă generală nesocotind existenta normei speciale, caz care se subscrie art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

După cum s-a arătat, referitor la al doilea motiv de apel, instanța, în mod greșit a analizat incidența răspunderii civile delictuale de drept comun, în condițiile în care a fost învestită  cu  soluționarea  unei cereri  prin  care  reclamanții pretindeau repararea unui prejudiciu rezultat dintr-o expropriere de fapt. Or, pentru a verifica dacă acțiunea este sau nu întemeiată, instanța trebuia să verifice incidența condițiilor în care operează o „expropriere de fapt".

Cu privire la această ingerință, hotărârea pronunțată în cauza

Burghelea c. României

aduce în discuție pentru prima dată noțiunea de „expropriere de fapt" într-o cauză în contradictoriu cu România. Aceasta desemnează acea situație în care o persoană, care este proprietar al unui bun din punct de vedere juridic, pierde atributele dreptului de proprietate în favoarea statului. Efectele exproprierii de fapt sunt, de altfel, identice cu cele ale unei exproprieri formale.

Curtea consideră că exproprierea poate să fie și una de fapt, atunci când, deși persoana rămâne formal proprietar al bunului, ea nu mai dispune de elementele esențiale ale dreptului de proprietate, pe care, deși îl are, nu îl poate exercita".

Nu se poate aprecia că instanța de apel și-a îndeplinit rolul său de prim judecător CEDO în condițiile în care pentru a se pronunța asupra existenței unei exproprieri de fapt în prezenta cauză, aceasta a procedat la verificarea unui eventual transfer formal de proprietate între reclamanți și statul român și a statuat că reclamanții au în continuare calitatea de proprietari, putând dispune de bun oricum doresc, fără a le fi atins vreun drept.

Față de acest gen de apărări, Curtea de la Strasbourg s-a pronunțat în 18 decembrie 1984, în cauza

Sporrong și Lonnroth c. Suediei

, apreciind că și în situația în care proprietarii nu au fost niciodată „privați de proprietatea lor" în mod formal: ei au putut să utilizeze bunurile, să le vândă, doneze, ipotecheze, ori să dispună de ele prin testament, Curtea trebuie să analizeze dacă s-a menținut un "echilibru just" între cerințele de interes general ale comunității și cerințele de protecție a drepturilor fundamentale ale individului.

Dacă măsurile adoptate au creat o situație care a prejudiciat echilibrul just ce trebuie menținut între protecția drepturilor de proprietate și cerințele de interes general. [...] în viziunea Curții, nu este necesar, în acest stadiu, să se verifice dacă reclamanții au suferit într-adevăr un prejudiciu (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea

Sunday Times

, par. 27): este chiar situația lor juridică cea care a dus la încălcarea echilibrului."

Prin urmare, aplicând raționamentul Curții din speța dedusă judecății, se observă că, deși dreptul a rămas în patrimoniul reclamanților, acesta a fost golit de substanță, iar tocmai această situație este sancționată de Curte.

Indiferent de sfera prerogativelor ce le-au mai rămas reclamanților din dreptul lor de proprietate, instanța va trebui să repare prejudiciul produs prin negarea celorlalte. Altfel, s-ar ajunge în situația în care o astfel de conduită îndoielnică a autorităților ar rămâne nesancționată, iar drepturile resortisanților născute din Convenție ar deveni iluzorii.

În acest context, potrivit jurisprudenței CEDO, atingerea substanței dreptului de proprietate, echivalentă cu exproprierea de fapt, poate interveni nu numai în prezența unei deposedări efective și materiale de bun, ci și atunci când, fără a fi atinsă posesia, prin declararea sa de utilitate publică i se creează un regim juridic caracterizat prin provizorat juridic, precaritate juridică, situație improprie dezvoltării unui plan investițional real și aplicabil concret în legătură cu acel bun.

Menținând argumentul a contrario al primei instanțe, instanța de apel ajunge la concluzia eronată că numai în cazul unei deposedări de bun, în sensul material al termenului, s-ar putea reține o atingere a substanței dreptului de proprietate, în timp ce starea de incertitudine asupra situației juridice a bunurilor, indusă prin declarația de utilitate publică, nu ar îndreptăți la despăgubiri pe reclamanți.

Din raționamentul instanței de apel rezultă că aceasta interpretează în mod eronat noțiunea de „expropriere de fapt".

Cu toate că au invocat în fața primei instanțe încălcarea Protocolului nr. 1 la Convenție și au reclamat existența unei exproprieri de fapt a terenului, instanța nu a luat în considerare aceste aspecte, ci a analizat doar, extrem de sumar, dacă în speță se îndeplinesc sau nu condițiile răspunderii civile delictuale, în temeiul art. 998 și 999 C.civ.

Declararea utilității publice, neurmată de etapa exproprierii propriu-zise echivalează cu o expropriere de fapt, conform principiilor ce au rezultat din jurisprudența CEDO.

Speța prezintă toate caracteristicile unei exproprieri de fapt, astfel cum Curtea a stabilit în nenumărate cauze pe care le-a soluționat.

Jurisprudența Curții a subliniat constant că o privare de un bun nu reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate dacă cumulativ: această măsură este prevăzută de lege, este justificată de o cauză de utilitate publică, este dublată de o indemnizație corespunzătoare a titularului dreptului, este conformă cu principiile generale ale dreptului internațional, este proporțională cu scopul urmărit.

Curtea a statuat că o privare de proprietate în sensul dispozițiilor din Convenție și din Protocolul nr. 1 se poate produce și fără o preluare efectivă și definitivă a unui bun din patrimoniul unei persoane, ci doar prin limitarea prerogativelor reale de folosire și de dispunere de acest bun.

Instanța ar fi trebuit să ia act de ingerința reclamată și să verifice dacă este legală, proporțională și conformă nu doar ordinii juridice interne, ci și celei convenționale, cu atât mai mult cu cât „calificarea unei măsuri luate de autoritățile naționale ca fiind o privare de proprietate se apreciază nu numai în raport cu dispozițiile legale interne în vigoare, ci și în raport de efectul real pe care acea măsură îl produce cu privire la dreptul de proprietate al celui interesat. Pe această bază, Curtea a stabilit că sunt situații în care privarea unui bun poate fi asimilată unei exproprieri de fapt."

În legătură cu  condițiile a căror îndeplinire trebuie verificată într-un astfel de litigiu, recurenții arată următoarele:

La nivel de principiu, o expropriere pentru cauză de utilitate publică este legală, procedura fiind expusă în cuprinsul Legii nr. 33/1994 care a stat la baza adoptării Legii nr. 170/2008 prin care s-a declarat utilitatea publică a terenului în cauză.

Cerința legalității măsurii nu se analizează doar prin raportare la momentul luării măsurii, astfel că apelanții nu reclamă decizia statului de a expropria parcela de 4600 mp, ci faptul că statul, prin autoritățile sale, din 2008 și până în prezent a rămas în pasivitate și a creat o stare de incertitudine, nerespectând principiul securității juridice, precum și nici obligațiile pozitive ce îi revin din conținutul Convenției. Apelanții nu s-au opus în vreun fel deciziei de a fi expropriați de bunul lor, tot ceea ce au pretins, însă, a fost ca măsura luată să de desfășoare cu respectarea legii și drepturilor lor și să se producă într-un termen rezonabil și cu acordarea unei juste și prealabile despăgubiri.

În acest caz, în mod eronat reține instanța de apel că nu se poate vorbi despre vreo ingerință în drepturile apelanților, deși, dincolo de posibilitatea legală de a expropria, faptul de a rămâne în pasivitate, fără a mai lua vreo măsură pe o perioadă atât de lungă de timp este de natură a conduce la golirea de conținut a dreptului de proprietate.

Conform jurisprudenței CEDO, în absența unui act oficial de transfer de proprietate, Curtea consideră că situația reclamantului nu poate fi considerată drept "previzibil" și nici că s-ar îndeplini cerința de "securitate juridică" (a se vedea, mutatis mutandis,

Burghelea

, citată anterior, § 39), astfel că ingerința nu este compatibilă cu principiul legalității si, prin urmare, se încalcă dreptul de respectarea bunurilor sale. Această concluzie scutește Curtea de a stabili dacă un echilibru corect a fost menținut între cerințele interesului general al comunității si cerințele de protecție a drepturilor individuale.

Se constată că ingerința litigioasă nu este compatibilă cu principiul legalității, reclamanților fiindu-le încălcat dreptul la respectarea bunurilor lor, consacrat atât de normele legale interne invocate, cât și de cele convenționale, încălcare ce impune acordarea unei reparații (în una dintre modalitățile pretinse de părți, în condițiile prevăzute de lege) de natură să respecte principiul proporționalității.

Chiar dacă, astfel cum însăși părțile au indicat, preluarea bunului lor se constituie, în raport de datele speței sus analizate, într-o „expropriere de fapt", noțiune neconsacrată în dreptul intern, cadrul legal evocat de părți și normele convenționale ce impun exigența legalității unei asemenea măsuri și a proporționalității sale, necesită acordarea unei despăgubiri financiare ori compensatorii, proprietarilor bunului".

Mai mult, raportat la legalitatea ingerinței, nici chiar după ce Înalta Curte de Casație și Justiție a obligat Ministerul Mediului să procedeze de îndată, fără întârziere la expropriere, acesta nu a  declanșat nicio operațiune în acest sens, până în cursul lunii iulie anul 2015.

Prin urmare, apariția hotărârii Î.C.C.J. demonstrează că fapta Ministerului Mediului de a nu declanșa de îndată, după declarația de utilitate publică, procedura de expropriere este nejustificată și culpabilă, iar acest aspect a devenit incontestabil din punct de vedere juridic. Instanța supremă a considerat, cu autoritate de lucru judecat, care, sub aspectul pozitiv al efectelor acesteia, poate fi folosită împotriva celor din procesul respectiv chiar și de cei care nu au participat la proces, că Ministerul Mediului se face vinovat de neaplicarea legii.

În acest sens, în cuprinsul actul