ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1038/2016

Decizia nr. 1038/2016

Asupra cauzei constată următoarele:

Prin Decizia civilă nr.

61/A//Com din 26 ianuarie 2016, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis

apelul formulat de pârâta SC A. SRL

împotriva sentinței civile nr. 913 din 03 iulie 2014, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă.

A schimbat, în parte, sentința atacată în sensul că a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 23.000 lei, actualizată la data plății efective.

A respins apelul formulat împotriva aceleiași sentințe de reclamantul B.

A menținut în rest sentința.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că,

în ceea ce privește critica formulată de către reclamant, instanța supremă a statuat că O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică se aplică numai în domeniul acestor contracte și numai cu privire la bunuri ce aparțin domeniului public.

Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Avându-se în vedere cele precizate, apelul formulat de către reclamant este nefondat.

În privința apelului formulat de către pârâtă, s-a constatat că este fondat sub aspectul criticii referitoare la suprafața utilizată, însă nu este posibilă raportarea doar la amprenta de sol a clădirii edificată de H. Bălcești în anul 1974, de 565 mp, ci de cea necesară desfășurării activității determinată pe baza probatoriului administrat.

Analizând rapoartele de expertiză efectuate în cauză, s-a constatat că terenul ce face obiectul litigiului, materializat în titlul de proprietate, se învecinează pe anumite laturi cu alte proprietăți, inclusiv cu Primăria Măciuca și o altă societate comercială, dată fiind calea publică, respectiv DN 673 Târgu Jiu - Drăgășani și lipsa împrejmuirii, terenul putea fi utilizat de toate persoanele interesate. Această constatare se coroborează cu dispozițiile martorilor C. și D.

Primul martor a relatat că pârâta folosea terenul din fața magazinului, însă era un „teren viran de cca 5 ari, unde parcau toate mașinile care veneau în centrul comunei”. A mai relatat că pârâta folosea terenul dintre magazin și complex pentru descărcarea mărfii.

Martorul D. a declarat că pârâta folosește spațiul din fața complexului și că toți cumpărătorii își parchează mașinile pe acest teren.

Având în vedere aceste relatări, s-a constatat că terenul era utilizat de la data edificării construcției cu titlu de parcare publică, nu era împrejmuit și nu a fost utilizat numai de către pârâtă. Pârâta l-a utilizat parțial pentru desfășurarea activității sale comerciale și nu le putea interzice celorlalți să nu îl utilizeze. Nu a fost notificată și nu i s-a pus în vedere o plată pentru utilizarea terenului.

Reclamantul nu a dovedit că pârâta a utilizat întreaga suprafață. În raport de probele administrate, a rezultat că reclamantului i se cuvine să-și recupereze lipsa de folosință pentru suprafața aflată sub construcție și cea de pe suprafața înconjurătoare necesară desfășurării activității sale, de 738 mp, stabilită prin rapoartele de expertiză efectuate în cauză.

Ca valoare, ținându-se cont de chiriile practicate pe piața imobiliară pentru terenuri similare, reclamantului i se cuvine suma de 23.000 lei, reactualizată cu rata inflației de la data promovării acțiunii și până la data încasării efective.

Nu s-a putut reține critica pârâtei conform căreia nu ar exista prejudiciu, câtă vreme pârâta, fiind proprietara construcției, nu putea să-i permită reclamantului să închirieze terenul altor persoane, deoarece, după ce a fost emis titlul de proprietate, trebuiau să aibă loc negocieri între părți și să se stabilească atât prețul, cât și suprafața închiriată.

Pârâta nu poate fi exonerată de la obligația de plată, întrucât a utilizat o porțiune din teren și ar realiza prin neplată o îmbogățire fără justă cauză, indiferent de buna sa credință sau de reaua-credință.

2.1. Motive;

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs ambele părți.

Hotărârea este nelegală întrucât nu a fost motivată cu respectarea cerințelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motivarea fiind incompletă, neclară, incoerentă și neconvingătoare.

Instanța nu s-a pronunțat asupra mai multor mijloace de apărare și argumente invocate de către reclamant vizând contradicțiile referitoare la suprafața de teren ocupată în realitate de pârâtă - din unele înscrisuri rezultând că suprafața de 1.914 mp este suprafața reală necesară pentru activitățile comerciale pe care le desfășoară pârâta.

Deși instanța a arătat că în raport de probele administrate rezultă că reclamantului i se cuvine să-și recupereze lipsa de folosință pentru suprafața de 738 mp, prin raportul de expertiză întocmit de E. nu s-a stabilit nicio suprafață de teren, iar prin expertiza F. s-a concluzionat că suprafața folosită de către pârâtă este de 1.914 mp. Statuarea instanței că terenul ocupat de pârâtă este de numai 738 mp sfidează logica și bunul simț elementar.

Din probele cu înscrisuri și martori rezultă că în clădirea complexului ocupat de către pârâtă funcționează un restaurant, depozit de mărfuri și materiale, magazin alimentar, bar, alte spații destinate unor terți. În aceste condiții, susținerea că desfășurarea tuturor acestor activități comerciale s-ar putea face pe o suprafață de 173 mp frizează absurdul.

Prin omisiunea instanței de a analiza probele administrate și de a stabili împrejurările de fapt esențiale în cauză nu a fost cercetat, în realitate, fondul cauzei.

În mod eronat a arătat instanța de apel că reclamantul nu a dovedit că pârâta a utilizat întreaga suprafață de teren. Dacă instanța de apel ar fi lecturat raportul de expertiză F. ar fi observat că întreaga curte a complexului a fost betonată de către pârâtă.

Prin Decizia nr. 18/A/Com/2012 Curtea de Apel Pitești a stabilit că în realitate, pârâta prin folosirea terenului în mod cert este cea care nu a permis reclamantului să se comporte ca un adevărat proprietar. Însă, prin decizia pronunțată, instanța de apel a contravenit flagrant celor decise în mod irevocabil.

De asemenea, instanța a încălcat flagrant prevederile art. 33 alin. (1) și art. 33 alin. (3) din Regulamentul General de Urbanism aprobat prin H.G. nr. 525/1996 în care se arată că pentru toate construcțiile comerciale precum și pentru restaurante, proprietarul are obligația de a asigura spații de parcare. A susține că locul din fața complexului comercial unde își parchează automobilele cei care vin să-și facă cumpărăturile la magazinul pârâtei ar fi parcare publică reprezintă o încălcare gravă a dispozițiilor legale menționate.

Ambii martori audiați în cauză au declarat că terenul folosit de către pârâtă este de circa 2.000 mp;

În speță nu există faptă ilicită pentru că pârâta nu l-a împiedicat pe reclamant să-și exercite dreptul de proprietate.

Terenul nu este împrejmuit, iar reclamantul nu a făcut dovada că acesta este folosit de către pârâtă.

Nu există vinovăția pârâtei. Reclamantul a obținut titlul de proprietate la un an de la achiziționarea la licitație de către pârâtă a construcției și nu a făcut dovada relei-credințe a acesteia la momentul dobândirii prin licitație a construcției.

La data participării și cumpărării construcției la licitație pârâta nu a cunoscut faptul că intimatul își făcuse cerere de reconstituire a dreptului de proprietate. Nici măcar la data obținerii titlului de proprietate pe teren intimatul nu a notificat pârâta spre a-i aduce la cunoștință despre reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului.

Nu există prejudiciu, reclamantul nedovedind în ce constă lipsa de folosință concretă a terenului.

Din raportul de expertiză G., întinderea parcelei de teren care ar putea să facă obiectul material al procesului este, eventual, echivalentul bănesc al lipsei de folosință pentru suprafața de 564 mp + 12 mp terenul de gardă din jurul clădirii.

Din declarația martorului C. rezultă că pârâta nu a folosit terenul reclamantului, că pe teren se află amplasată o fântână împrejmuită, edificată de către organele administrației publice locale, iar terenul reclamantului - situat în fața construcției complexului, este un teren viran.

Din planșele foto anexate la raportul de expertiză F. reiese că terenul din jurul clădirii Complex Comercial Măciuca, nefolosit, este utilizat de toți cetățenii comunei.

2.2. Analiza recursurilor;

Recursurile nu sunt întemeiate și vor fi respinse pentru următoarele considerente:

hotărârea poate fi modificată dacă nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Textul trebuie înțeles prin raportare la

art. 261 pct. 5 C. proc. civ. conform cu care, hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Verificând hotărârea recurată și ținând cont de limitele în care s-a dispus casarea cu trimitere în privința criticilor formulate de către reclamant, prin Decizia nr. 1223 din 5 mai 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, instanța de recurs consideră că hotărârea pronunțată după casarea cu trimitere spre rejudecare este motivată.

Astfel, referitor la recursul reclamantului,prin decizia sus-menționată s-a reținut doar că este corectă susținerea acestuia referitoare la faptul că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (3) din O.U.G. nr. 54/2006. În schimb, s-a arătat că observând considerentele deciziei criticate se constată că aceasta cuprinde motivele pe care se sprijină în sensul că a răspuns criticilor formulate de reclamant.

În aceste condiții, situația de fapt în cauză trebuie considerată ca fiind stabilită cu autoritate de lucru judecat în conformitate cu cele reținute prin decizia instanței de apel, ceea ce impunea ca instanța de trimitere să se pronunțe numai asupra aspectului pentru care s-a admis recursul.

Or, invocând art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța de trimitere a făcut mențiunea că în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 10 alin. (3) din O.U.G. nr. 54/2006. Orice altă critică din apelul reclamantului, față de limitele în care a fost admis recursul acestuia prin decizia nr. 1223/2015, nu se mai impunea a fi cercetată.

Nu poate fi primită nici critica vizând aplicarea greșită a

prevederilor art. 33 alin. (1) și art. 33 alin. (3) din Regulamentul General de Urbanism aprobat prin H.G. nr. 525/1996 pentru că, în realitate, ceea ce recurentul deduce analizei este situația de fapt a terenului în litigiu, respectiv faptul că acesta nu poate constitui parcare publică, de vreme ce pârâta l-ar folosi numai parțial. Însă, așa cum s-a arătat, situația de fapt a terenului în litigiu este stabilită cu autoritate de lucru judecat.

Cât privește faptul că martorii audiați în cauză au confirmat susținerea recurentului referitoare la natura terenului în litigiu, acesta nu poate avea decât valoarea unui argument în susținerea netemeiniciei hotărârii, ce nu vizează legalitatea care poate fi analizată în recurs;

Astfel, pârâta consideră că instanța nu a avut în vedere suprafața reală de teren pe care aceasta o folosește și a stabilit greșit cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantului nesocotind raportul de expertiză topografică și declarații de martori. Or, toate aceste chestiuni vizează netemeinicia hotărârii, recurenta însăși neputând să indice care este motivul de nelegalitate pentru care critică soluția instanței de apel de vreme ce, în finalul cererii de recurs arată că „în drept ne întemeiem apelul pe dispozițiile art. 299-316 C. proc. civ.”

A mai susținut pârâta că, în cauză, nu sunt întrunite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru că, în primul rând, nu există faptă ilicită, reclamantul nefăcând dovada că pârâta l-ar fi împiedicat să-și exercite prerogativele dreptului de proprietate.

Critica recurentei nu poate fi primită pentru că din probele administrate a rezultat că pârâta folosește o parte din terenul în litigiu. Astfel, prin Decizia nr. 315/2913 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că pârâta a folosit terenul pe perioada cuprinsă între dobândirea construcției la licitație publică și până la anularea licitației, iar ulterior nu a probat că ar fi restituit activul achiziționat de la H. Bălcești. Prin urmare, pârâta a săvârșit acte de folosință a terenului pentru care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate al reclamantului, aspect ce îmbracă forma faptei ilicite.

Un alt motiv pentru care pârâta consideră că nu sunt îndeplinite cerințele răspunderii civile delictuale constă în inexistența vinovăției sale în folosirea terenului, partea încrezându-se cu bună-credință în puterea titlului său translativ de proprietate, ale cărei vicii nu-i sunt cunoscute.

Nici această critică nu este întemeiată. Pârâta a cunoscut, încă de la data dobândirii construcției la licitație, că vânzătoarea nu este proprietara terenului, acest aspect fiind menționat chiar în procesul-verbal de licitație. Împrejurarea că pârâta a stăpânit terenul ca proprietar, în baza promisiunii făcute de către vânzător în sensul că va întreprinde toate demersurile necesare pentru a obține titlul de proprietate asupra terenului, nu este de natură să îi confere atributul de posesor de bună-credință, acest aspect apreciindu-se în raport cu adevăratul proprietar, a cărui identitate o cunoștea. Pe cale de consecință, reclamantul nu trebuia să notifice societatea pârâtă spre a-i aduce la cunoștință reconstituirea dreptului de proprietate, pentru a se considera că, în caz contrar, pârâta a stăpânit terenul cu bună-credință.

Mai mult, reaua-credință a pârâtei nu poate fi înlăturată pe considerentul calității sale de proprietar asupra construcției, edificată înainte de anul 1989, pe un teren ce fusese preluat de la reclamant, pentru că nu s-a stabilit dreptul său de proprietate asupra terenului în contradictoriu cu reclamantul, adevărat proprietar.

Având în vedere cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. recursurile au fost respinse, cu consecința rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul B. și de pârâta SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 61A//Com din 26 ianuarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 mai 2016.