ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1797/2014

Asupra recursului civil de față, constată; Prin acțiunea formulată la 8 noiembrie 2011, SC T.O. SA, a solicitat instanței - în contradictoriu cu Statul român prin M.F.P. - să oblige pârâtul la plata sumei de 77.201.856,4693 lei cu titlu de despăgubiri civile pentru tergiversarea punerii în executare a Deciziei nr. 1134/A din 16 iunie 2005 dată de Curtea de Apel București, prin care s-a stabilit dreptul reclamantei la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, pentru imobilele înscrise în C.F. din Sfântu Gheorghe, județ Covasna, ce au făcut obiectul notificărilor adresate de reclamantă unității deținătoare (Primăria municipiului Sfântu Gheorghe) în procedura Legii nr. 10/2001. Cererea s-a întemeiat pe dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că la cca.4 ani de la pronunțarea hotărârii judecătorești vizând plata despăgubirilor, M.F.P. a emis Ordinul nr. 82 din 18 noiembrie 2009 prin care s-a propus acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, în cuantum de 77.201.856,4693 lei. Ulterior, Dosarul a fost înregistrat în evidențele C.C.S.D. sub nr. 46217/CC, așa cum rezultă din adresa A.N.R.P. din 06 ianuarie 2010. Conform art. 16 Titlul VII Cap. V din Legea nr. 247/2005, C.C.S.D. trebuia să emită decizia reprezentând titlul de despăgubiri. Față de refuzul nejustificat al acesteia, prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. 3430/2/2010, reclamanta a solicitat obligarea Comisiei la emiterea deciziei.

Prin sentința civilă nr. 4647 din 22 noiembrie 2010, prima instanță a respins ca neîntemeiată cererea, însă prin Decizia nr. 3014 din 25 mai 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul și a modificat sentința atacată, obligând C.C.S.D. „să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire conform Ordinului nr. 82 din 18 noiembrie 2009 emis de M.F.P." Prin notificarea înregistrată din 06 iunie 2011, având în vedere „tergiversarea” procedurii de despăgubire, reclamanta a solicitat C.C.S.D. executarea obligației stabilite în sarcina acesteia prin hotărâre irevocabilă. Ulterior, a formulat numeroase alte notificări, solicitând emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, însă până în prezent C.C.S.D.

nu și-a executat obligația care îi incumba conform legii, recunoscută ulterior prin hotărâre judecătorească. Prin urmare, se arată, în pofida faptului că s-au scurs peste 10 ani de la formularea notificărilor în temeiul Legii nr. 10/2001 și a faptului că reclamanta deține un bun în sensul art. 1 C.E.D.O, până în prezent nu a primit despăgubirile la care este îndreptățită. A invocat reclamanta art. 1 din Primul protocol adițional C.E.D.O., arătând că în speță imobilele enumerate anterior reprezintă un "bun actual" în sensul normei arătate, având în vedere că prin Decizia civilă nr. 1134/A din 16 iunie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, irevocabilă, s-a recunoscut în mod expres dreptul acesteia de a primi măsuri reparatorii în echivalent cu privire la aceste imobile.

Investit în primă instanță, Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința nr. 1219 din 5 iunie 2012, a respins ca inadmisibilă cererea, reținând în esență că, o acțiune în contradictoriu cu Statul prin M.F.P. poate fi primită doar în condițiile expres reglementate prin dispozițiile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, respectiv atunci când nu este cunoscută unitatea deținătoare a bunului. Tot astfel, în contextul modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, Statul poate sta în proces doar prin Comisia Centrală, atunci când se contestă deciziile emise de acest organ administrativ.

Tribunalul a mai reținut că problema drepturilor ce i se cuvin reclamantei cu privire la imobilele în litigiu a fost tranșată irevocabil prin Decizia civilă nr. 1134/A din 16 iunie 2005, pronunțată de Curtea de Apel București și respectiv, încheierea pronunțată la data de 11 iunie 2008 în Dosarul nr. 31090/2/2004, când instanța a lămurit dispozitivul deciziei prin care a fost obligat M.F.P. la plata măsurilor reparatorii în echivalent, în cuantumul precizat în rapoartele de expertiză aflate la dosar potrivit procedurii instituite de art. 16, Titlul VII, Cap. V din Legea nr. 247/2005. Prin urmare, reclamantei i-au fost recunoscute drepturile, urmare a utilizării procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, ceea ce face ca prezenta cerere în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P., să nu poată fi primită.

După modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, se arată, procedura prealabilă a sesizării instanței s-a scindat în două etape, respectiv, unitatea deținătoare emite decizie/dispoziție cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii, iar Comisia Centrală stabilește valoarea finală a despăgubirilor, pe baza căreia se emite titlul de despăgubiri. A susține că în prezent ar exista calea acțiunii directe împotriva statului în cadrul căreia să se pretindă obligarea acestuia din urmă la despăgubiri bănești înseamnă pe de o parte a ignora o jurisprudență stabilită și previzibilă iar pe de altă parte, a ignora o procedură legal reglementată prin intermediul căreia se determină tocmai întinderea acestor despăgubiri (cu consecințe pe planul jurisprudenței instanței de contencios european în sensul încălcării art. 6 din C.E.D.O.).

Pe de altă parte, reclamanta și-a întemeiat cererea pe jurisprudența C.E.D.O. care, nu poate constitui, prin ea însăși, temei de drept al unei cereri în justiție, fiind necesar ca prin acțiune să se invoce pe lângă drepturile prevăzute de Convenție care au fost încălcate și care anume lege internă se impune a fi înlăturată, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituția României, justificat de faptul că prin dispozițiile sale, în tot sau în parte, contravine drepturilor statuate prin Convenție, astfel cum acestea sunt interpretate în jurisprudenței Curții. Prima instanță, a respins totodată, ca inadmisibile, cererile de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepțiile de neconstituționalitate ale dispozițiilor art. 329 C. proc.

civ. și Legii nr. 247/2005. Sentința dată asupra fondului, de tribunal, a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale care, prin Decizia nr. 89/A din 25 aprilie 2013, a respins ca nefondat apelul reclamantei. S-a reținut, în esență, că în mod corect prima instanță a dat eficiență principiului specialia generalibus derogant, în condițiile în care reclamanta se găsește în posesia unei hotărâri irevocabile prin care s-a recunoscut dreptul său la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, în modalitatea emiterii de către C.C.S.D.

a unei decizii reprezentând titlu de despăgubire pentru suma stabilită prin hotărârea irevocabilă, dată în anul 2005, aplicarea principiului de drept evocat impunând a se constata că despăgubirea cuvenită reclamantei a fost stabilită pe calea legii speciale și nu poate fi repusă în discuție, în temeiul unei acțiuni de drept comun. Astfel, se arată, înlăturarea prevederilor Legii nr. 247/2005, la solicitarea reclamantei, ar fi oricum lipsită de efecte în litigiul pendinte, câtă vreme s-a pronunțat o hotărâre irevocabilă, prin care aceste prevederi au fost aplicate, în beneficiul acesteia.

Deasemenea, conchide instanța de control judiciar, nu poate fi primită nici critica referitoare la greșita aplicare în speță, a Deciziei nr. 27/2001, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii - pe considerentul susținut de reclamantă că nu ar fi existat posibilitatea legală de a dezlega chestiunea soluționată neunitar, din perspectiva dispozițiilor Convenției - în condițiile în care instanța supremă a examinat tocmai admisibilitatea unor cereri, cum este cea formulată de reclamantă, întemeiată pe art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., în contradictoriu cu Statul român. Ca atare, dezlegarea dată de instanța supremă a avut în vedere raportul dintre legea internă și Convenție, astfel încât ea se impune instanțelor, fiind obligatorie în temeiul art. 329 C. proc.

civ. În cauză, au declarat recurs în termen legal reclamantele SC T.O. SA și S.I.F.M. SA, în calitate de cesionar a 14,33% din drepturile litigioase care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 1, 8 și 9 C. proc. civ. de la 1865, cu modificările ulterioare, în vigoare la data inițierii demersului judiciar, critică hotărârea dată în apel, după cum urmează: - lipsa imparțialității judecătorilor ce au soluționat apelul care și-au exprimat opinia asupra temeiniciei excepției de neconstituționalitate, antepronunțându-se practic asupra criticii vizând încălcarea Convenției de către instanța supremă, prin pronunțarea Deciziei nr. 27/2011, arătând că nu au competența de a face o analiză critică cu privire la statuările făcute de Înalta Curte în respectiva decizie dată în interesul legii.

- reținând că obiectul prezentei cauze ar fi o „reparație paralelă” cu cea deja recunoscută în temeiul legii speciale, astfel că nu poate fi pusă din nou în discuție pe calea unei acțiuni de drept comun, instanța a schimbat natura actului dedus judecății. Astfel, reclamanții au arătat că în ciuda exercitării tuturor drepturilor prevăzute de legea specială, nu au încasat despăgubirile recunoscute, deși a trecut o perioadă îndelungată, ceea ce reprezintă o ingerință în dreptul lor de proprietate. - s-a reținut greșit caracterul obligatoriu al Deciziei nr. 27/2011, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție și aplicabilitatea prevederilor art. 330 7 (4) C. proc. civ. de la 1865, față de prevederile art. 20 (2) din Constituție, act normativ cu forță superioară.

Se face trimitere, în susținerea acestui motiv de recurs, la Decizia nr. 206/2013 a Curții Constituționale, care a analizat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 414 5 (4) C. proc. pen. ce reglementează obligativitatea deciziilor pronunțate în recursurile în interesul legii în materie penală. Tot astfel, se arată că prin Decizia nr. 27/2011, recursul în interesul legii s-a transformat „într-o formă de control” a hotărârilor Curții Europene, în condițiile în care Înalta Curte a statuat expres, în sensul contrar celor reținute de instanța europeană. Recursul se privește ca nefondat, în considerarea argumentelor ce succed.

Este de remarcat, dintru început, că recurenții își fundamentează calea extraordinară de atac pe dispozițiile art. 1 și 3 din Convenție, criticile vizând, în principal, statuările Deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii prin care s-a stabilit lipsa calității procesuale pasive a Statului român, în acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, prin care se solicită obligarea acestuia la plata unor despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv. Prin aceeași decizie s-a mai stabilit că sunt inadmisibile acțiunile în acordarea despăgubirilor bănești pentru imobilele preluate abuziv imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul protocol adițional la C.E.D.O.

și ale art. 13 din această Convenție. Se susține, în esență, că în condițiile în care respectiva decizie este contrară jurisprudenței C.E.D.O. în mod greșit instanțele au dat eficiență prevederilor art. 330 7 (4) C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei, afirmându-se că în contextul acestor statuări contrare instanței europene, recursul în interesul legii s-a transformat într-o „formă de control” a hotărârilor date de aceasta. Niciuna din criticile formulate de recurente, nu poate fi primită.

Astfel, fără a relua, statuările doctrinare legate de rolul și locul acestui mecanism procedural (apreciat unanim ca unicul instrument eficace în menținerea unității jurisprudenței și interpretarea corectă a normelor legale) este important a sublinia că rolul practicii statornicite de instanța supremă, în general, nu poate fi ignorat în niciun sistem de drept, jurisprudența creată de aceasta trebuind să constituie „un ghid și o călăuză” pentru judecătorii instanțelor inferioare în interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept substanțial și procesual. În considerarea caracterului lor obligatoriu, deciziile pronunțate asupra recursurilor în interesul legii au valoarea unui izvor de drept secundar, apropiat actelor normative, dezlegarea dată problemelor de drept judecate impunându-se astfel instanțelor.

Prin recursurile în interesul legii a căror soluționare a fost finalizată prin decizia în interesul legii invocată de către recurenți (nr. 27 din 14 noiembrie 2011) instanța supremă a fost chemată să analizeze și să se pronunțe asupra posibilității pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri, în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială. Toate considerentele reținute prin această decizie au avut în vedere și s-au raportat la dispozițiile C.E.D.O. și la jurisprudența instanței europene care, a lăsat la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate abuziv sau acordarea de despăgubiri.

Examinând - în lumina art. 13 din Convenție - posibilitatea existenței unui „recurs intern” care să permită invocarea, în substanță, a drepturilor și libertăților consacrate de C.E.D.O., s-a decis (avându-se în vedere de asemenea jurisprudența instanței europene și făcându-se trimitere la cauzele Rotaru împotriva României, James și alții împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Murray împotriva Regatului Unit, Kudla împotriva Poloniei, Maria Atanasiu și alții împotriva României etc.) că garanțiile prevăzute de respectivele prevederi ale Convenției, nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenției, sau să atace conținutul unei anumite reglementări în fața unei autorități naționale.

În cauza de față, după parcurgerea procedurilor speciale instituite prin Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, reclamantei i s-a recunoscut prin hotărâre judecătorească irevocabilă, dreptul la despăgubiri (măsuri reparatorii prin echivalent) în modalitatea emiterii de către C.C.S.D. a unui titlu de despăgubire, procedura derulată ulterior fiind una execuțională care, nu implică achitarea acestor despăgubiri, direct de la bugetul de stat, avându-se în vedere „sarcina importantă” ce ar plana asupra acestuia - impusă, dacă s-ar accepta această modalitate de despăgubire, de cazuistica impresionantă din materia legilor de reparație imobiliară - aspect reținut chiar de C.E.D.O. în hotărârea pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României.

Nu în ultimul rând, în această materie, trebuie avut în vedere și un alt criteriu, propriu jurisprudenței Convenției Europene a Drepturilor Omului și anume acela al proporționalității, al echilibrului ce trebuie să existe între protecția dreptului individual de proprietate și exigențele apărării unor interese generale (a se vedea cauza Saggio contra Italiei). Or, lipsa de resurse financiare ale Statului, în raport de amploarea numărului de solicitări, este de natură a „explica” întârzierea emiterii titlului de despăgubire care, urmează de altfel un calendar stabilit prin mai multe reglementări guvernamentale, ce țin seama în primul rând de ordinea cronologică a înregistrării cererilor, pentru a se asigura egalitatea de tratament a persoanelor aflate în aceeași situație și a evita înfrângerea echilibrului dintre dreptul individual și interesul general.

În respectarea aceluiași echilibru, se impune a da eficiență principiului specialia generalibus derogant, ca o consecință a recunoașterii „marjei de apreciere” de care beneficiază statele în a implementa procedurile necesare care să conducă la rezultatul final al unei despăgubiri efective. Cât privește prevederile constituționale invocate de recurente - art. 20 din legea fundamentală - obligația judecătorului național, ca prin judecător al Convenției Europene, de a aplica cu prioritate prevederile acesteia, nu poate fi contestată. Ipoteza vizată este însă aceea în care normele interne, nu sunt în concordanță cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului. Or, așa cum s-a arătat, normele în discuție - care, de altfel, au fost supuse examinării instanței de contencios constituțional, atât din perspectiva conformității lor cu legea fundamentală cât și a convenționalității - nu pot fi apreciate ca fiind contrare reglementărilor Convenției.

Astfel, cu referire la prevederile art. 329 C. proc. civ. anterior, atacate în contenciosul constituțional și invocate în prezenta cauză - prin raportare la prevederile art. 330 7 (4) din același cod - ca fiind greșit aplicate de către instanțe, Curtea Constituțională a reținut, prin Decizia nr. 212 din 29 aprilie 2013 că, prin decizia în interesul Legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 (care a făcut, și în acel cadru, obiect al criticilor autoarei excepției ) cea mai înaltă instanță de control judiciar, în exercitarea competenței sale specifice reglementată de art. 126 alin. (3) din Constituție, a dat dezlegare unei probleme de drept care nu se circumscrie unei veritabile operațiuni de interpretare stricto sensu a conținutului normativ al Titlului VII din Legea nr. 247/2005 ci constituie o soluție jurisprudențială obligatorie pentru instanțele judecătorești, a aplicării legii speciale în virtutea principiului specialia generalibus derogant.

Tot astfel, se mai arată, instituirea caracterului obligatoriu al dezlegării date problemelor de drept, judecate pe calea recursului în interesul legii, nu face decât să dea eficiență rolului constituțional al Înaltei Curți de Casație și Justiție, contribuind la consolidarea statului de drept. Nu poate fi reținut nici motivul de recurs vizând „lipsa imparțialității instanței de apel” pentru faptul că unul din membrii completului de judecată și-ar fi spus părerea cu privire la pricină. Astfel, excepțiile de neconstituționalitate vizând Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și respectiv dispozițiile art. 329 C. proc. civ. de la 1865, au fost invocate de reclamanta SC T.O. SA, în Dosarul nr. 71128/3/2011 al Tribunalului București, secția a V-a civilă, care, prin sentința nr. 1219 din 6 iunie 2012 a respins, cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Admițând recursul declarat de reclamantă, împotriva acestei hotărâri, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, prin Decizia nr. 156/R din 24 ianuarie 2013, a modificat în parte sentința și a dispus sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a prevederilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Împrejurarea că instanța (în compunerea căreia s-a aflat și unul din judecătorii care au soluționat apelul, în cauza de față), în acord cu prevederile art. 29 alin. (4) al Legii nr. 47/1992, republicată, și-a spus opinia asupra excepției, nu poate fi reținută în sprijinul criticii vizând lipsa imparțialității instanței de control judiciar.

Astfel, potrivit textului mai sus citat, sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției și va fi însoțită de dovezile depuse de părți. Opinând asupra netemeiniciei excepției ridicată în fața sa, instanța de apel a arătat că reclamanta, deși a susținut violarea prevederilor art. 20 din Constituția României, nu s-a raportat la prevederile legale atacate ci doar la conținutul deciziei nr. 27/2011 dată de instanța supremă, în soluționarea recursului în interesul legii prin care au fost dezlegate, printre altele, aspecte privind compatibilitatea Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Protocoalele sale adiționale.

S-a mai arătat în această opinie că atâta vreme cât hotărârile pronunțate în procedura recursului în interesul legii nu fac parte din sfera actelor a căror legitimitate constituțională poate fi contestată, și văzând caracterul obligatoriu al acestora, instanța nu are competența de a face o analiză critică, cu privire la statuările făcute de Înalta Curte prin Decizia nr. 27/2011. Or, aceste dizertații ce se înscriu în cadrul legal al unei opinii formulate de instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, nu se pot constitui în argumente care să ducă la concluzia încălcării art. 6§1 din C.E.D.O. Așa fiind, față de cele ce preced, recursul urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele SC T.O. SA și S.I.F.M. SA împotriva Deciziei nr. 89/A din 25 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 iunie 2014.