ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1797/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1797/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului

civil de față, constată;

Prin acțiunea formulată la 8 noiembrie 2011, SC

T.O. SA, a solicitat instanței - în contradictoriu cu Statul român prin M.F.P. -

să oblige pârâtul la plata sumei de 77.201.856,4693 lei cu titlu de despăgubiri

civile pentru tergiversarea punerii în executare a Deciziei nr. 1134/A din 16

iunie 2005 dată de Curtea de Apel București, prin care s-a stabilit dreptul

reclamantei la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, pentru

imobilele înscrise în C.F. din Sfântu Gheorghe, județ Covasna, ce au făcut

obiectul notificărilor adresate de reclamantă unității deținătoare

(Primăria municipiului Sfântu Gheorghe) în procedura Legii nr. 10/2001.

Cererea s-a întemeiat

pe dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că la cca.4 ani de la pronunțarea hotărârii

judecătorești vizând plata despăgubirilor, M.F.P. a emis Ordinul nr. 82 din 18

noiembrie 2009 prin care s-a propus acordarea unor măsuri reparatorii prin

echivalent, în cuantum de 77.201.856,4693 lei.

Ulterior, Dosarul a

fost înregistrat în evidențele C.C.S.D. sub nr. 46217/CC, așa cum rezultă din

adresa A.N.R.P. din 06 ianuarie 2010. Conform art. 16 Titlul VII Cap. V din

Legea nr. 247/2005, C.C.S.D. trebuia să emită decizia reprezentând titlul de

despăgubiri.

Față de refuzul nejustificat

al acesteia, prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr.

3430/2/2010, reclamanta a solicitat obligarea Comisiei la emiterea deciziei.

Prin sentința civilă nr. 4647 din 22 noiembrie 2010, prima instanță a respins

ca neîntemeiată cererea, însă prin Decizia nr. 3014 din 25 mai 2011, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a

admis recursul și a modificat sentința atacată, obligând C.C.S.D. „să emită

decizia reprezentând titlul de despăgubire conform Ordinului nr. 82 din 18

noiembrie 2009 emis de M.F.P."

Prin notificarea

înregistrată din 06 iunie 2011, având în vedere „tergiversarea” procedurii de

despăgubire, reclamanta a solicitat C.C.S.D. executarea obligației stabilite în

sarcina acesteia prin hotărâre irevocabilă. Ulterior, a formulat numeroase alte

notificări, solicitând emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire,

însă până în prezent C.C.S.D. nu și-a executat obligația care îi incumba

conform legii, recunoscută ulterior prin hotărâre judecătorească.

Prin urmare, se

arată, în pofida faptului că s-au scurs peste 10 ani de la formularea

notificărilor în temeiul Legii nr. 10/2001 și a faptului că reclamanta deține

un bun în sensul art. 1 C.E.D.O, până în prezent nu a primit despăgubirile la

care este îndreptățită.

A invocat reclamanta art.

1 din Primul protocol adițional C.E.D.O., arătând că în speță imobilele

enumerate anterior reprezintă un "bun actual" în sensul normei arătate,

având în vedere că prin Decizia civilă nr. 1134/A din 16 iunie 2005 pronunțată

de Curtea de Apel București, irevocabilă, s-a recunoscut în mod expres dreptul

acesteia de a primi măsuri reparatorii în echivalent cu privire la aceste

imobile.

Investit în primă

instanță, Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința nr. 1219 din

5 iunie 2012, a respins ca inadmisibilă cererea, reținând în esență că,

o acțiune în

contradictoriu cu Statul prin M.F.P. poate fi primită doar în condițiile expres

reglementate prin dispozițiile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

respectiv atunci când nu este cunoscută unitatea deținătoare a bunului. Tot

astfel, în contextul modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005,

Statul poate sta în proces doar prin Comisia Centrală, atunci când se contestă deciziile

emise de acest organ administrativ.

Tribunalul a mai reținut

că problema drepturilor ce i se cuvin reclamantei cu privire la imobilele în

litigiu a fost tranșată irevocabil prin Decizia civilă nr. 1134/A din 16 iunie 2005,

pronunțată de Curtea de Apel București și respectiv, încheierea pronunțată la

data de 11 iunie 2008 în Dosarul nr. 31090/2/2004, când instanța a lămurit

dispozitivul deciziei prin care a fost obligat M.F.P. la plata măsurilor

reparatorii în echivalent, în cuantumul precizat în rapoartele de expertiză

aflate la dosar potrivit procedurii instituite de art. 16, Titlul VII, Cap. V

din Legea nr. 247/2005.

Prin urmare,

reclamantei i-au fost recunoscute drepturile, urmare a utilizării procedurii

prevăzute de Legea nr. 10/2001, ceea ce face ca prezenta cerere în

contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P., să nu poată fi primită.

După modificările

aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, se arată, procedura prealabilă

a sesizării instanței s-a scindat în două etape, respectiv, unitatea

deținătoare emite decizie/dispoziție cu propunerea de acordare a măsurilor

reparatorii, iar Comisia Centrală stabilește valoarea finală a despăgubirilor,

pe baza căreia se emite titlul de despăgubiri.

A susține că în

prezent ar exista calea acțiunii directe împotriva statului în cadrul căreia să

se pretindă obligarea acestuia din urmă la despăgubiri bănești înseamnă pe de o

parte a ignora o jurisprudență stabilită și previzibilă iar pe de altă parte, a

ignora o procedură legal reglementată prin intermediul căreia se determină

tocmai întinderea acestor despăgubiri (cu consecințe pe planul jurisprudenței

instanței de contencios european în sensul încălcării art. 6 din C.E.D.O.).

Pe de altă parte,

reclamanta și-a întemeiat cererea pe jurisprudența C.E.D.O. care, nu poate

constitui, prin ea însăși, temei de drept al unei cereri în justiție, fiind

necesar ca prin acțiune să se invoce pe lângă drepturile prevăzute de Convenție

care au fost încălcate și care anume lege internă se impune a fi înlăturată, în

aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituția României, justificat de faptul că

prin dispozițiile sale, în tot sau în parte, contravine drepturilor statuate

prin Convenție, astfel cum acestea sunt interpretate în jurisprudenței Curții.

Prima instanță, a

respins totodată, ca inadmisibile, cererile de sesizare a Curții

Constituționale cu privire la excepțiile de neconstituționalitate ale

dispozițiilor art. 329 C. proc. civ. și Legii nr. 247/2005.

Sentința dată asupra

fondului, de tribunal, a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a

IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de

muncă și asigurări sociale care, prin Decizia nr. 89/A din 25 aprilie 2013, a

respins ca nefondat apelul reclamantei.

S-a reținut, în

esență, că în mod corect prima instanță a dat eficiență principiului specialia

generalibus derogant, în condițiile în care reclamanta se găsește în posesia

unei hotărâri irevocabile prin care s-a recunoscut dreptul său la măsuri

reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, în modalitatea emiterii de către C.C.S.D.

a unei decizii reprezentând titlu de despăgubire pentru suma stabilită prin

hotărârea irevocabilă, dată în anul 2005, aplicarea principiului de drept

evocat impunând a se constata că despăgubirea cuvenită reclamantei a fost

stabilită pe calea legii speciale și nu poate fi repusă în discuție, în temeiul

unei acțiuni de drept comun.

Astfel, se arată,

înlăturarea prevederilor Legii nr. 247/2005, la solicitarea reclamantei, ar fi

oricum lipsită de efecte în litigiul pendinte, câtă vreme s-a pronunțat o

hotărâre irevocabilă, prin care aceste prevederi au fost aplicate, în

beneficiul acesteia.

Deasemenea, conchide

instanța de control judiciar, nu poate fi primită nici critica referitoare la

greșita aplicare în speță, a Deciziei nr. 27/2001, dată de Înalta Curte de

Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii - pe

considerentul susținut de reclamantă că nu ar fi existat posibilitatea

legală de a dezlega chestiunea soluționată neunitar, din perspectiva

dispozițiilor Convenției - în condițiile în care instanța supremă a examinat

tocmai admisibilitatea unor cereri, cum este cea formulată de reclamantă,

întemeiată pe art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., în

contradictoriu cu Statul român.

Ca atare, dezlegarea

dată de instanța supremă a avut în vedere raportul dintre legea internă și

Convenție, astfel încât ea se impune instanțelor, fiind obligatorie în temeiul art.

329 C. proc. civ.

În cauză, au declarat

recurs în termen legal reclamantele SC T.O. SA și S.I.F.M. SA, în calitate de

cesionar a 14,33% din drepturile litigioase care, invocând temeiurile prevăzute

de art. 304 pct. 1, 8 și 9 C. proc. civ. de la 1865, cu modificările

ulterioare, în vigoare la data inițierii demersului judiciar, critică hotărârea

dată în apel, după cum urmează:

- lipsa

imparțialității judecătorilor ce au soluționat apelul care și-au exprimat

opinia asupra temeiniciei excepției de neconstituționalitate,

antepronunțându-se practic asupra criticii vizând încălcarea Convenției de

către instanța supremă, prin pronunțarea Deciziei nr. 27/2011, arătând că

nu au competența de a face o analiză critică cu privire la statuările făcute de

Înalta Curte în respectiva decizie dată în interesul legii.

- reținând că

obiectul prezentei cauze ar fi o „reparație paralelă” cu cea deja recunoscută

în temeiul legii speciale, astfel că nu poate fi pusă din nou în discuție pe

calea unei acțiuni de drept comun, instanța a schimbat natura actului dedus

judecății.

Astfel, reclamanții

au arătat că în ciuda exercitării tuturor drepturilor prevăzute de legea

specială, nu au încasat despăgubirile recunoscute, deși a trecut o perioadă

îndelungată, ceea ce reprezintă o ingerință în dreptul lor de proprietate.

- s-a reținut greșit

caracterul obligatoriu al Deciziei nr. 27/2011, dată de Înalta Curte de Casație

și Justiție și aplicabilitatea prevederilor art. 330

7

(4) C. proc.

civ. de la 1865, față de prevederile art. 20 (2) din Constituție, act normativ

cu forță superioară.

Se face trimitere, în

susținerea acestui motiv de recurs, la Decizia nr. 206/2013 a Curții

Constituționale, care a analizat excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 414

5

(4) C. proc. pen. ce reglementează

obligativitatea deciziilor pronunțate în recursurile în interesul legii în

materie penală.

Tot astfel, se arată

că prin Decizia nr. 27/2011, recursul în interesul legii s-a transformat

„într-o formă de control” a hotărârilor Curții Europene, în condițiile în care

Înalta Curte a statuat expres, în sensul contrar celor reținute de instanța

europeană.

Recursul se privește

ca nefondat, în considerarea argumentelor ce succed.

Este de remarcat,

dintru început, că recurenții își fundamentează calea extraordinară de atac pe

dispozițiile art. 1 și 3 din Convenție, criticile vizând, în principal,

statuările Deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011, dată de Înalta Curte de

Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii prin care

s-a stabilit lipsa calității procesuale pasive a Statului român, în acțiunile

întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, prin care se

solicită obligarea acestuia la plata unor despăgubiri bănești pentru imobilele

preluate abuziv.

Prin aceeași decizie

s-a mai stabilit că sunt inadmisibile acțiunile în acordarea despăgubirilor

bănești pentru imobilele preluate abuziv imposibil de restituit în natură și pentru

care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

îndreptate direct împotriva Statului român, întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, ale art. 1 din Primul protocol adițional la C.E.D.O. și ale art.

13 din această Convenție.

Se susține, în

esență, că în condițiile în care respectiva decizie este contrară

jurisprudenței C.E.D.O. în mod greșit instanțele au dat eficiență prevederilor art.

330

7

(4) C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei, afirmându-se că

în contextul acestor statuări contrare instanței europene, recursul în

interesul legii s-a transformat într-o „formă de control” a hotărârilor date de

aceasta.

Niciuna din criticile

formulate de recurente, nu poate fi primită.

Astfel, fără a relua,

statuările doctrinare legate de rolul și locul acestui mecanism procedural

(apreciat unanim ca unicul instrument eficace în menținerea unității

jurisprudenței și interpretarea corectă a normelor legale) este important a

sublinia că rolul practicii statornicite de instanța supremă, în general, nu

poate fi ignorat în niciun sistem de drept, jurisprudența creată de aceasta

trebuind să constituie „un ghid și o călăuză” pentru judecătorii instanțelor

inferioare în interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept

substanțial și procesual.

În considerarea

caracterului lor obligatoriu, deciziile pronunțate asupra recursurilor în

interesul legii au valoarea unui izvor de drept secundar, apropiat actelor

normative, dezlegarea dată problemelor de drept judecate impunându-se astfel

instanțelor.

Prin recursurile în

interesul legii a căror soluționare a fost finalizată prin decizia în interesul

legii invocată de către recurenți (nr. 27 din 14 noiembrie 2011) instanța

supremă a fost chemată să analizeze și să se pronunțe asupra posibilității pe

care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri, în alte

condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială.

Toate considerentele reținute

prin această decizie au avut în vedere și s-au raportat la dispozițiile

C.E.D.O. și la jurisprudența instanței europene care, a lăsat la latitudinea

statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le

găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate abuziv sau

acordarea de despăgubiri.

Examinând - în lumina

art. 13 din Convenție - posibilitatea existenței unui „recurs intern” care să

permită invocarea, în substanță, a drepturilor și libertăților consacrate de C.E.D.O.,

s-a decis (avându-se în vedere de asemenea jurisprudența instanței europene și făcându-se

trimitere la cauzele Rotaru împotriva României, James și alții împotriva

Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Murray împotriva Regatului

Unit, Kudla împotriva Poloniei, Maria Atanasiu și alții împotriva României

etc.) că garanțiile prevăzute de respectivele prevederi ale Convenției, nu pot

merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei

legi, pe motiv că este contrară Convenției, sau să atace conținutul unei

anumite reglementări în fața unei autorități naționale.

În cauza de față,

după parcurgerea procedurilor speciale instituite prin Legea nr. 10/2001 și

Legea nr. 247/2005, reclamantei i s-a recunoscut prin hotărâre judecătorească

irevocabilă, dreptul la despăgubiri (măsuri reparatorii prin echivalent) în

modalitatea emiterii de către C.C.S.D. a unui titlu de despăgubire, procedura

derulată ulterior fiind una execuțională care, nu implică achitarea acestor

despăgubiri, direct de la bugetul de stat, avându-se în vedere „sarcina

importantă” ce ar plana asupra acestuia - impusă, dacă s-ar accepta această

modalitate de despăgubire, de cazuistica impresionantă din materia legilor de

reparație imobiliară - aspect reținut chiar de C.E.D.O. în hotărârea pilot

Maria Atanasiu și alții împotriva României.

Nu în ultimul rând,

în această materie, trebuie avut în vedere și un alt criteriu, propriu

jurisprudenței Convenției Europene a Drepturilor Omului și anume acela al

proporționalității, al echilibrului ce trebuie să existe între protecția

dreptului individual de proprietate și exigențele apărării unor interese

generale (a se vedea cauza Saggio contra Italiei).

Or, lipsa de resurse

financiare ale Statului, în raport de amploarea numărului de solicitări, este

de natură a „explica” întârzierea emiterii titlului de despăgubire care,

urmează de altfel un calendar stabilit prin mai multe reglementări

guvernamentale, ce țin seama în primul rând de ordinea cronologică a

înregistrării cererilor, pentru a se asigura egalitatea de tratament a

persoanelor aflate în aceeași situație și a evita înfrângerea echilibrului

dintre dreptul individual și interesul general.

În respectarea

aceluiași echilibru, se impune a da eficiență principiului specialia generalibus

derogant, ca o consecință a recunoașterii „marjei de apreciere” de care

beneficiază statele în a implementa procedurile necesare care să conducă la rezultatul

final al unei despăgubiri efective.

Cât privește prevederile

constituționale invocate de recurente - art. 20 din legea fundamentală -

obligația judecătorului național, ca prin judecător al Convenției Europene, de

a aplica cu prioritate prevederile acesteia, nu poate fi contestată.

Ipoteza vizată este

însă aceea în care normele interne, nu sunt în concordanță cu prevederile

Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Or, așa cum s-a

arătat, normele în discuție - care, de altfel, au fost supuse examinării

instanței de contencios constituțional, atât din perspectiva conformității lor

cu legea fundamentală cât și a convenționalității - nu pot fi apreciate ca

fiind contrare reglementărilor Convenției.

Astfel, cu referire

la prevederile art. 329 C. proc. civ. anterior, atacate în contenciosul

constituțional și invocate în prezenta cauză - prin raportare la

prevederile art. 330

7

(4) din același cod - ca fiind greșit aplicate

de către instanțe, Curtea Constituțională a reținut, prin Decizia nr. 212

din 29 aprilie 2013 că, prin decizia în interesul Legii nr. 27 din 14 noiembrie

2011 (care a făcut, și în acel cadru, obiect al criticilor autoarei excepției )

cea mai înaltă instanță de control judiciar, în exercitarea competenței

sale specifice reglementată de art. 126 alin. (3) din Constituție, a dat

dezlegare unei probleme de drept care nu se circumscrie unei veritabile

operațiuni de interpretare stricto sensu a conținutului normativ al

Titlului VII din Legea nr. 247/2005 ci constituie o soluție jurisprudențială

obligatorie pentru instanțele judecătorești, a aplicării legii speciale în

virtutea principiului specialia generalibus derogant.

Tot astfel, se mai

arată, instituirea caracterului obligatoriu al dezlegării date problemelor de

drept, judecate pe calea recursului în interesul legii, nu face decât să dea

eficiență rolului constituțional al Înaltei Curți de Casație și Justiție,

contribuind la consolidarea statului de drept.

Nu poate fi

reținut nici motivul de recurs vizând „lipsa imparțialității

instanței de apel” pentru faptul că unul din membrii completului de judecată

și-ar fi spus părerea cu privire la pricină.

Astfel, excepțiile de

neconstituționalitate vizând Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și respectiv

dispozițiile art. 329 C. proc. civ. de la 1865, au fost invocate de reclamanta SC

T.O. SA, în Dosarul nr. 71128/3/2011 al Tribunalului București, secția a V-a civilă,

care, prin sentința nr. 1219 din 6 iunie 2012 a respins, cererea de sesizare a

Curții Constituționale.

Admițând recursul

declarat de reclamantă, împotriva acestei hotărâri, Curtea de Apel București, secția

a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de

muncă și asigurări sociale, prin Decizia nr. 156/R din 24 ianuarie 2013, a

modificat în parte sentința și a dispus sesizarea Curții Constituționale în

vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a prevederilor Titlului

VII al Legii nr. 247/2005.

Împrejurarea că

instanța (în compunerea căreia s-a aflat și unul din judecătorii care au

soluționat apelul, în cauza de față), în acord cu prevederile art. 29 alin. (4)

al Legii nr. 47/1992, republicată, și-a spus opinia asupra excepției, nu poate

fi reținută în sprijinul criticii vizând lipsa imparțialității

instanței de control judiciar.

Astfel, potrivit

textului mai sus citat, sesizarea Curții Constituționale se dispune de către

instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o

încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței

asupra excepției și va fi însoțită de dovezile depuse de părți.

Opinând asupra

netemeiniciei excepției ridicată în fața sa, instanța de apel a arătat că

reclamanta, deși a susținut violarea prevederilor art. 20 din Constituția

României, nu s-a raportat la prevederile legale atacate ci doar la conținutul

deciziei nr. 27/2011 dată de instanța supremă, în soluționarea recursului în interesul

legii prin care au fost dezlegate, printre altele, aspecte privind

compatibilitatea Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, cu

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Protocoalele sale adiționale.

S-a mai arătat în

această opinie că atâta vreme cât hotărârile pronunțate în procedura recursului

în interesul legii nu fac parte din sfera actelor a căror legitimitate

constituțională poate fi contestată, și văzând caracterul obligatoriu al acestora,

instanța nu are competența de a face o analiză critică, cu privire la

statuările făcute de Înalta Curte prin Decizia nr. 27/2011.

Or, aceste dizertații

ce se înscriu în cadrul legal al unei opinii formulate de instanța în fața

căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, nu se pot constitui în

argumente care să ducă la concluzia încălcării art. 6§1 din C.E.D.O.

Așa fiind, față de

cele ce preced, recursul urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantele SC T.O. SA și S.I.F.M. SA împotriva Deciziei

nr. 89/A din 25 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă

și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și

asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 iunie 2014.