ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 991/2015

Decizia nr. 991/2015

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1205 din 19 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2011 s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul Municipiul București în contradictoriu cu pârâta SC A. (B.) România SRL având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 655.146,65 RON din care 593.948,55 RON debit neachitat aferente perioadei 2008 - 2010 și 61.198,10 RON majorări și penalități de întârziere actualizate la 12 iulie 2010.

Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că între părți a intervenit contractul de asociere din anul 1995 prin care s-a convenit realizarea unei asocieri având ca obiect constituirea și exploatarea unei rețele de stații de carburanți în București, prin art. 4.1 din contractul de asociere stabilindu-se ca preț al dreptului de folosință pentru cele 11 terenuri, suma de 465.190 dolari SUA.

Prin art. 4.3.1 din contract s-a stipulat cu privire la împărțirea profitului asocierii, dispoziții nerespectate de pârâtă.

Prin cerere precizatoare, formulată la 5 iunie 2012, reclamantul a învederat că pretențiile în suma totală de 655.146,65 RON reprezintă 593.948,55 RON debit neachitat aferent perioadei 2008 - 2009, cu majorări în cuantum de 61.198,10 RON pentru perioada 11 iulie 2008 - 30 iunie 2010. De asemenea, prin răspunsul la întâmpinare au fost detaliate motivele formulate prin cererea de chemare în judecată, arătându-se faptul că modificările succesive privind suprafețele de teren ca urmare a retrocedării unor suprafețe către foștii proprietari au determinat încheierea a 7 acte adiționale la contractul de asociere cu consecința diminuării proporționale a veniturilor reclamantei.

Cu privire la pozițiile 10 și 11 din lista locațiilor aduse în asociere s-a prevăzut prin actul adițional din 19 martie 2002 că acestea vor fi completate ulterior identificării și predării către B., fiind stabilit totodată și prețul pentru cele 9 terenuri predate, respectiv suma de 176.973,63 RON.

Prin actul adițional din 5 noiembrie 2002 s-a convenit cu privire la locația din str. AA nr. 164B în sensul înlăturării din contractul de asociere începând cu data punerii în posesie a proprietarilor prin proces verbal 6 septembrie 2001.

S-a subliniat că prin art. 4.4 al contractului de asociere părțile au convenit obligația achitării unei sume minime garantate de asociat, reprezentând un procent din încasările lunare pe care asociatul le realizează și nu o taxă de concesiune pentru ca diminuarea suprafețelor de teren să prezinte relevanță și să poată determina modificarea acesteia.

În același timp s-a arătat că, atâta vreme cât contractului de asociere nu i-au fost aduse modificări de către părți, prin acte adiționale, pârâta este ținută a îndeplini întocmai obligațiile asumate.

A mai arătat reclamantul că pârâta, în cursul derulării raporturilor contractuale, nu s-a raliat noilor dispoziții fiscale, în cauză art. 79

1

alin. (8) Norma de aplicare C. fisc. 2004, înregistrând o restanță pentru perioada în litigiu de 25.594,46 dolari SUA TVA.

Prin întâmpinarea formulată la 29 martie 2012, pârâta SC A. SRL a invocat excepția de netimbrare a cererii de chemare în judecată.

Pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, susținându-se în esență că pârâta și-a îndeplinit cu bună credință obligațiile derivând din contractul de asociere, reclamantul fiind acela care nu și-a îndeplinit o serie de obligații esențiale asumate prin contract; pretinsa obligație este lipsită de suport contractual.

În detalierea apărării s-a învederat că pârâta, în conformitate cu clauzele contractului a achitat în termenele și condițiile contractuale sumele de bani datorate, în timp ce reclamantul a omis să precizeze că o parte semnificativă din suprafața totală pusă la dispoziția asocierii a fost retrocedată foștilor proprietari, cu consecințe asupra modalității de împărțire a profitului.

S-a mai învederat că reclamantul a încălcat astfel art. 5.1.2 din contract și de asemenea că nu a predat cele 11 locații prevăzute inițial în contract ci doar 9 locați destinate construirii stațiilor de benzină.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 115-118, art. 969 și urm. C. civ., art. 251 C. com.

Tribunalul București a respins cererea ca neîntemeiată cu următoarea motivare:

Părțile în litigiu au încheiat un contract de asociere în participațiune pe o durată de 49 de ani, având ca obiect construirea și exploatarea unei rețele de stații de carburanți în București precum și realizarea de activități conexe producătoare de venituri.

Pârâta, cu respectarea prevederilor contractuale asumate a achitat în termenele și în condițiile convenite sumele datorate conform art. 4.3.1 din contract, reclamantul fiind în culpă pentru neîndeplinirea obligațiilor corelative. Acesta din urmă nu a predat cele 11 locații, ci doar 9 dintre ele și a încălcat dispozițiile art. 5.1.2 din contract prin care s-a obligat să predea trenurile libere de orice posesie sau posibile pretenții pe întreaga durată de validitate a contractului.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul Municipiul București, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 947 din 3 noiembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a respins ca nefondată cererea de majorare a onorariului de expert și a admis apelul formulat de apelantul-reclamant Municipiul București împotriva sentinței civile nr. 1205 din 19 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, sens în care a schimbat sentința atacată și a admis în parte acțiunea, cu consecința obligării pârâtei la plata sumei de 348.531,14 RON reprezentând debit neachitat aferent perioadei 2008-2009 cu penalități aferente conform art. 4.9 din contract.

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 10 noiembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a dispus, din oficiu, îndreptarea erorii materiale strecurată în dispozitivul deciziei civile nr. 947 din 3 noiembrie 2014 în sensul că, în loc de „obligă la plata sumei de 348.531,14 RON debit neachitat" se va scrie și citi „obligă la plata sumei de 274.477,46 RON debit neachitat".

În argumentarea acestei decizii s-a reținut cu privire la situația de fapt și de drept împrejurarea că prin contractul de asociere din anul 1995 încheiat de Municipiul București și C. SRL, căruia i s-a substituit SC A. SRL, s-a convenit asocierea în scopul construirii și exploatării Stațiilor de carburanți pe terenurile aflate în administrarea municipiului, urmând ca părțile să coopereze și să împartă profitul realizat.

Prin art. 4 Dispoziții financiare, părțile au definit două modalități distincte de plată a cotei de asociere cuvenite Municipiului București.

O primă variantă reglementată prin art. 4.1 și art. 4.2 stabilea în sarcina asociatei SC A. SRL obligația de plată a unei sume minime garantate, determinată atât prin raportare la suprafața integrală a celor 11 terenuri inițial aduse în asociere în cuantum de 465.190 dolari SUA/an, cât și prin raportare la fiecare teren în parte adus în asociere, conform detalierii cuprinse în Anexa 1 la contract.

Astfel s-a prevăzut prin art. 4.1 „Valoarea dreptului de folosință Părțile convin ca valoarea dreptului de folosință a celor 11 terenuri este de 465.190 dolari SUA/an (corespunzător unei rate de recuperare de 25 ani) așa cum este cuprinsă în Anexa 1 unde sunt prezentate prețurile unitare pe metru pătrat și zona de amplasament". Iar prin art. 4.2 „Prețurile menționate în Anexa 1 vor fi utilizate pentru stabilirea valorilor aferente fiecărei stații, aceste valori reprezentând sumele minime garantate pe care SC A. SRL se angajează să le plătească anual CLMB, în cazul în care cota ce revine CLMB conform art. 4.3 va fi inferioară acestor sume".

Cea de a doua modalitate de plată a cotei de asociere cuvenită Municipiului București a fost reglementată prin art. 4.3 „împărțirea profitului. Părțile au convenit ca pe durata de existență a investițiilor să împartă venitul realizat din toate activitățile desfășurate de SC A. SRL, în următoarele condiții ale art. 4.3.1: CLMB va avea a) pentru activitatea de distribuire carburant echivalentul în RON a 3 dolari SUA/tona combustibil livrat, la cursul zilei plății; b) pentru activitățile conexe, respectiv: shop universal, shop auto, snak - bar, restaurant, spălătorie rapidă, service auto, hotel, motel și alte activități conexe 2% din încasările efectuate".

De asemenea, prin art. 4.4 părțile au determinat cu claritate prevalenta împărțirii profitului realizat din activitățile desfășurate de SC A. SRL asupra sumei minime garantate stipulând „Suma minimă garantată. Fără a încălca prevederile anterioare, SC A. SRL a garantat CLMB plata sumelor minime anuale menționate în art. 4.2, în cazul în care cota ce revine CLMB conform art. 4.3.1 va fi inferioară acestora".

Cota parte de venit cuvenită asociatei SC A. SRL a fost definită prin art. 4.3.2 "cota de venit ce rămâne în urma plăților efectuate către CLMB, conform art. 4.3.1".

A rezultat că, prin cererea de chemare în judecată Municipiul București a solicitat obligarea la plata debitului neachitat aferent perioadei 2008 - 2009, prin raportare la volumul vânzărilor de carburanți și cel din activitățile conexe, conform art. 4.3.1 din contractul de asociere din anul 1995, pentru toate stațiile de carburanți al căror profit a permis determinarea unei cote superioare celei minim garantate,cu excepția semestrului 1 pentru stația Olteniței pentru care s-a luat în considerare suma minimă garantată, în condițiile în care acesta nu a fost afectată de retrocedări.

În ceea ce privește apărarea SC A. SRL referitoare la diminuarea cotei de asociere cuvenită în temeiul art. 4.3.1, prin care s-a convenit împărțirea profitului realizat din vânzare carburant de 3 dolari SUA/tonă și respectiv de 2% din încasările realizate din activități conexe ca urmare a diminuării suprafețelor de teren efect al retrocedărilor efectuate s-a constatat că părțile au prevăzut pentru eventualitatea în care profitul realizat nu îndreptățește Municipiul București la o cotă de profit superioară, plata unei sume minim garantate determinabilă în dolari SUA/m

2

conform art. 4.1 coroborat cu Anexa 1 la contract.

S-a reținut pe de o parte că suma minim garantată, prevăzută de art. 4.1 și art. 4.2 este datorată numai în situația în care profitul realizat nu asigură o cota de asociere superioară, ceea ce nu este cazul pentru perioada 2008 - 2009 și pe de altă parte că, diminuarea suprafețelor de teren nu are nici o înrâurire asupra determinării cotei de profit conform art. 4.3.1 din contract.

Diminuarea suprafețelor de teren nu are ca efect imposibilitatea de stabilire în mod cert și real a sumelor datorate în temeiul art. 4.3.1 și nu îndreptățește pârâta la opunerea excepției de neexecutare, întrucât criteriul de stabilire a sumelor datorate este diferit, pentru suma minim garantată, suprafețele de teren iar pentru cota de profit, cantitatea de carburant vândută și respectiv 2% din profitul realizat din alte activități.

S-a înlăturat ca neîntemeiată excepția de neexecutare și pentru că prevederile contractuale permit determinarea sumei minim garantate prin raportare la suma cuvenită pe m

2

, nefiind necesară modificarea contractului în situația în care Municipiul București nu contestă efectuarea retrocedări suprafețelor de teren.

Nici în măsura în care profitul avut în vedere de art. 4.3 s-ar diminua ca urmare a retrocedărilor pârâta nu poate opune excepția de neexecutare, întrucât criteriul de determinare al cotei de profit presupune raportarea la profitul efectiv realizat.

Oricum din raportul de expertiză efectuat în cauză de expert D., răspunsurile la obiectivele nr. 2 cantitatea de combustibil comercializată și nr. 5 profitul realizat din activități conexe, cărora instanța le dă eficiență, a rezultat că a profitul realizat nu a fost afectat de diminuarea suprafețelor de teren, dimpotrivă a crescut.

S-a reținut și faptul că, diminuarea suprafețelor de teren poate justifica modificarea contractului de asociere numai în considerarea art. 4.1 și art. 4.2 în vederea stabilirii corecte a sumei minim garantată, nu și cu privire la art. 4.3.1 temeiul prezentului litigiu.

Așadar, pentru perioada 2008 - 2009 SC A. SRL este ținută a achita cota de profit în condițiile art. 4.3.1 lit. a) și b) din contract.

În determinarea sumelor neachitate, datorate în temeiul art. 4.3.1 s-a înlăturat din concluziile raportului de expertiză obiectivele nr. 1 și nr. 2, propuse de intimata-pârâtă, cu motivarea că expertul nu a identificat elemente obiective, efectiv cenzurabile de către instanță, de natură să dovedească influența diminuării suprafețelor de teren asupra profitului, acesta limitându-se a prelua argumentele fără susținere probatorie pe care Ie-a invocat intimata.

Instanța de apel a înlăturat din concluziile raportului de expertiză obiectivele nr. 3, nr. 4, nr. 5, nr. 6, nr. 7, nr. 8, nr. 10 și nr. 11, constatând refuzul expertului de a calcula corect, strict prin raportare la cantitatea de carburant efectiv livrată și la încasările obținute din alte activități.

A reținut că acesta, în realizarea expertizei a pornit de la o premisă falsă, nepermisă de clauzele contractului, cu încălcarea limitelor impuse de art. 202 și urm. C. proc. civ., consemnată la dosar, potrivit căreia nu toată cantitatea de carburanți comercializată de SC A. SRL prin Stațiile de benzină reprezintă efectul asocierii și baza de calcul a cotei de profit, impunându-se diminuarea acestora prin raportare la suprafața de teren efectiv aflată în folosință.

Pentru cele mai sus reținute referitor la criteriile distincte în raport cu care se determină suma minimă garantată și respectiv cota de profit, constatându-se că reducerile suprafețelor de teren pot avea înrâurire exclusiv asupra sumei minim garantate nu au fost luate în considerare concluziile expertizei la obiectivele menționate.

S-au reținut însă ca relevante răspunsurile la obiectivul nr. 1 determinarea sumei minim garantată, obiectivul nr. 2 numai cu privire la cantitatea totală de combustibil comercializat și cu privire la stația Olteniței pentru care rezultă că nu se ridică obiecțiuni întemeiate pe diminuarea suprafeței de teren; obiectivul nr. 5 numai cu privire la determinarea veniturilor pentru activitățile conexe realizate de SC A. SRL în vederea aplicării cotei de 2%.

De asemenea, s-a mai reținut și răspunsul la obiectivul nr. 9 determinarea sumelor achitate de SC A. SRL aferente perioadei în litigiu.

Raportat la acestea s-a constatat că suma minim garantată, evidențiată prin răspunsul la obiectivul nr. 1 este inferioară cotei de asociere, datorată în temeiul art. 4.3.1 din contract, ceea ce înseamnă că, în condițiile art. 4.4 din contract, reclamantul este îndreptățit a solicita cota de asociere; profitul fiind independent de suprafețele de teren, dacă reducerile nu implică desființarea stațiilor de benzină.

În urma verificărilor efectuate a reținut ca relevante calculele efectuat de expertul parte E., prin raportare la determinările corect efectuate de către expertul judiciar.

Astfel, cu privire la suma reprezentând cotă de profit fără TVA, datorată în temeiul art. 4.3.1 lit. a) de 3 dolari SUA/tonă combustibil (obiectiv nr. 4) s-a reținut ca fiind datorată suma de 377.233,47 RON.

Cu privire la cota de profit datorată în temeiul art. 4.3.1 lit. b) de 2% din veniturile conexe fără TVA s-a reținut suma de 1.280.077,33 RON.

Prin urmare, pentru perioada 2008 - 2009 cota de asociere datorată conform art. 4.3.1 este de 1.657.310,80 RON.

În urma deducerii sumelor deja achitate de SC A., constatate în raportul de expertiză și necontestate, în cuantum de 1.382.863,34 RON, a rezultat un debit restant în valoare de 274.477,46 RON.

La debitul restant conform art. 4.9 din contract se cuvin penalități de întârziere ce urmează a fi determinate în condițiile art. 371 alin. (1) C. proc. civ.

Cu privire la suma calculată cu titlul de TVA, în cuantum de 318.704,95 RON, cu toate că reclamantul a inclus această sumă în cuantumul debitului principal, s-a constatat că ea nu a fost evidențiată distinct și că cererea nu a fost motivată în fapt și în drept cu privire la TVA-ul pretins.

În consecință, apreciindu-se că instanța nu a fost legal învestită cu cenzurarea sumei datorate cu titlul de TVA, discuțiile purtate în apel și probele administrate cu privire la determinarea acestuia, vizând strict stabilirea debitului datorat în temeiul art. 4.3.1, respectiv cota de asociere, s-a înlăturat suma pretinsă cu acest titlu.

Relativ la efectul pozitiv al puterii lucrului judecat s-a constatat că prin hotărârile judecătorești anterior pronunțate cu privire la executarea aceluiași contract, pentru debite datorate pentru perioade diferite instanțele au procedat la verificarea pretențiilor raportat la plățile efectuate de către SC A. și respectiv, la calculele efectuate de către Municipiul București fără a interpreta clauzele cuprinse în art. 4 din contract „Dispoziții financiare".

S-au reținut ca relevante, raportat la același principiu, considerentele deciziei civile nr. 1849 din 15 aprilie 2013, chiar dacă acestea privesc un alt contract, care însă având același obiect cuprinde clauze similare, cu privire la natura contractului în sensul că acesta nu este un contract de concesiune pentru ca suprafața terenurilor să prezinte relevanță, ci un contract de asociere, de esența căruia este împărțirea profitului asocierii și câtă vreme acesta se raportează la cantitatea de carburant vândută și la încasările obținute din activități conexe, veniturile astfel obținute nu se pot afla în legătură conexă cu suprafețele de teren.

Cu privire la cererea de majorare a onorariului de expert, aceasta a fost apreciată ca neîntemeiată, volumul de muncă depus, în refacerea raportului de expertiză prin simpla înlăturare a opiniilor expertului parte nefiind de natură a justifica măsura.

Împotriva acestei decizii ambele părți, nemulțumite fiind, au declarat recurs.

Înalta Curte a analizat distinct recursurile formulate astfel:

Recurentul a susținut că decizia atacată este nelegală și netemeinică sub aspectele prevăzute de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în sensul că, instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecății (respectiv contractul de asociere încheiat între părți și raportul de expertiză), a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Se critică motivarea instanței de apel din perspectiva reținerii ca pertinent a răspunsului expertului la obiectivul nr. 2 din expertiză, răspuns prin care s-a învederat că pentru Stația Oltenița nu s-au ridicat obiecțiuni întemeiate pe diminuarea suprafeței de teren.

Arată recurentul că în cazul de față nu este vorba despre diminuarea suprafețelor de teren, și că pentru fiecare locație se pune problema celor două sume/celor două modalități distincte de plată a cotei de asociere datorate, prevăzute prin dispozițiile financiare ale contractului la art. 4.2 și 4.3.

Așa cum a reținut și instanța de apel în motivarea sa, anterior de acest aspect, prin art. 4.4 părțile au determinat cu claritate prevalenta împărțirii profitului realizat din activitățile desfășurate de societate asupra sumei minime garantate, garantând aceste sume minime anuale menționate la art. 4.2 în cazul în care cota ce revine municipalității conform art. 4.3.1 va fi inferioară acestora. Prin urmare,în situația în care suma minimă garantată va fi mai mare decât suma cumulată rezultată din activitatea de distribuție carburanți și activități conexe, atunci suma datorată va fi suma minimă garantată, pentru că datoria se calculează pentru suma mai mare rezultată dintre cele două modalități de plată.

Aplicând acest raționament se constată că debitul datorat de societatea intimată-pârâtă pentru perioada 2008-2009 este în cuantum de 1.677.394,48, deoarece pentru toate locațiile se datorează suma conform art. 4.3, mai puțin pentru locația Olteniței, unde suma datorată este conform art. 4.2 (cota calculată conform art. 4.3 este inferioară sumei minime datorate conform art. 4.2). Or, instanța de apel (deși, reține ca relevante calculele efectuate de expertul E., prin raportare la determinările corect efectuate) calculează debitul restant al societății A. SRL ca fiind de 274.477,46, deoarece în calculul său pentru locația Olteniței a luat în considerare cota calculată de la art. 4.3 în valoare de 136.876,13 RON și nu suma minimă garantată de 153.084,16 RON. (sume calculate la obiectivul 8).

De aici rezultă și diferența dintre suma de 1.657.310,80 RON constatată de instanță și suma de 1.677.394,48 RON constată de expert pentru perioada 2008-2009 ca fiind cota de asociere.

Prin urmare, în urma deducerii sumelor deja achitate de intimată, rezultă că aceasta mai are de plătit 294.531,14 RON fără TVA (și nu 274.477,46 RON cum greșit a reținut instanța) la care se adaugă TVA restanța de achitat fiind de 613.236,09 RON.

De asemenea se mai arată că potrivit art. 4.3 cota de profit se putea calcula prin cumularea sumelor rezultate din activitate distribuție carburanți - art. 4.3.1 lit. a) cu sumele rezultate din activitățile conexe - art. 4.3.1 lit. b).

În atare sens instanța trebuia să aibă în vedere cel puțin, în motivarea sa, obiectivele 3 și 6.

Sub aspectul criticilor din recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a susținut că în mod nelegal instanța de apel a omis să cerceteze pretențiile referitoare la T.V.A-ul datorat de către pârâtă cu motivarea că această sumă nu ar fi fost evidențiată distinct, cererea reclamantului apărând ca nefiind motivată în fapt și în drept, deoarece, se arată în continuare de acesta, suma cu titlul de TVA a fost inclusă în debitul principal solicitat prin cererea de chemare în judecată. Mai arată că în dezvoltarea motivelor de apel a precizat și temeiul solicitării sumelor datorate cu titlu de TVA și că fundamentul solicitării TVA-ului a fost detaliat și în obiecțiunile formulate la raportul de expertiză.

Recursul reclamantului este nefondat și s-a respins pentru următoarele argumente:

În mod corect a apreciat instanța de apel că reclamantul Municipiul București prin acțiunea formulată nu a solicitat în mod distinct o anumită sumă de bani cu titlu de TVA și că, în raport de precizările la acțiune, pe care Ie-a depus în dosarul de fond, pretențiile sale s-au limitat la a cere obligarea pârâtei la plata sumelor reprezentând debit neachitat aferent perioadei 2008-2009 și majorări de întârziere aferente perioadei 11 iulie 2008 - 30 iunie 2010, sume datorate în principal pe art. 4.3.1 din contract, potrivit căruia „Consiliul Local al Municipiului București va avea:

a) pentru activitatea de distribuție carburanți: - echivalentul în RON a 3 dolari SUA/tonă combustibil livrat, la cursul zilei plății;

b) pentru activitățile conexe, respectiv: shop universal, shop auto, snack bar, restaurant, spălătorie rapidă, service auto, hotel, motel, alte activități conexe: - 2% din încasările efectuate".

În secundar pe art. 4.2, sume minime garantate pe care societatea se angajează să le plătească anual, în cazul în care cota ce revine CLMB conform art. 4.3, va fi inferioară acestor sume.

Prin nota Direcției juridice din cadrul Primăriei Municipiului București din 28 octombrie 2014, de care se prevalează recurentul în justificarea pretențiilor sale, s-a exprimat doar un punct de vedere al instituției în legătură cu natura juridică reală a convenției intervenită între părți, așa încât, în lipsa unei solicitări exprese prin acțiunea introductivă și a determinării debitului pretins cu titlu de T.V.A. în mod temeinic s-au înlăturat criticile referitoare la neacordarea de T.V.A.-ului de către instanța judecătorească.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată că prin acesta se tinde în fapt la o reexaminare a probatoriului administrat în cauză, că în mod concret criticile vizează interpretarea și reținerea de către instanța de apel a unora dintre răspunsurile expertului desemnat în cauză pentru lămurirea sumelor datorate de către pârâtă cu titlu de cotă de asociere și că, din acest punct de vedere, invocarea formală a textului de lege evocat fără a se preciza în concret cum anume instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, or cum anume a schimbat natura sau înțelesul lămurit și neîndoielnic al acestuia impune respingerea criticilor ca neîntemeiate.

Sub un prim aspect recurenta consideră că hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind lipsită de temei legal și dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, situație care atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se învederează că instanța de apel a ignorat o serie de aspecte esențiale ce impuneau admiterea excepției de neexecutare a contractului părților, între care se află:

- terenurile inițiale din contractul de asociere au suferit modificări substanțiale din culpa PMB, întrucât o parte semnificativă din suprafața totală pusă la dispoziția A. a fost retrocedată foștilor proprietari, împărțirea profitului suferind astfel modificări corelative, aspecte demonstrate de documentele depuse la dosarul de apel.

- intimata-reclamantă nu și-a îndeplinit obligațiile esențiale ce îi reveneau potrivit contractului și anume:

- a predat pârâtei doar un număr de 9 locații destinate construirii stațiilor de benzină, dintr-un număr total de 11 locații la care s-a obligat conform art. 1 coroborat cu art. 1.2, art. 1.4, art. 2.1 și art. 5.1.5 din contract, aspect recunoscut în cuprinsul motivelor de apel de Municipiul București, „contractul inițial s-a modificat (...) ca urmare a procesului de redobândire a vechilor proprietăți de către foștii proprietari sau moștenitorii acestora (...) suprafața inițială a amplasamentelor reducându-se treptat;

- nu și-a respectat obligația prevăzută de art. 5.1.2 din contract de a ține terenurile libere de orice posesie și/sau posibile pretenții pe întreaga durată de validitate a contractului.

În acest context, principiul forței obligatorii a contractului, exprimat și prin adagiul pacta sunt servanda, impune, în sarcina părții care solicită îndeplinirea obligațiilor cocontractantului, necesitatea îndeplinirii, în prealabil, cu bună-credință, a tuturor obligațiilor născute din contract.

Toate aceste argumente au fost în mod nelegal respinse prin decizia recurată, instanța de apel reținând în mod surprinzător că profitul este independent de suprafețele de teren și respingând excepția de neexecutare a Contractului.

S-a considerat că această interpretare a instanței de apel este fără putință de tăgadă eronată, din moment ce profitul obținut de pârâtă s-a raportat în mod exclusiv la aportul A. la asociere, din moment ce aceasta fie a închiriat suprafețele retrocedate de la actualii proprietari, fie Ie-a cumpărat, astfel că nu se poate reține că nu a fost prejudiciată din moment ce a fost nevoită să avanseze o serie de cheltuieli neprevăzute pentru a nu îi fi impactată negativ activitatea. De altfel, faptul că vânzările societății au fost grav afectate a rezultat și din raportul de expertiză, valoarea profitului impunându-se a fi raportată în mod evident la profitul ce ar fi putut fi obținut în baza suprafețelor inițiale menționate în Anexa 1 la contractul de asociere și cheltuielile avansate de A. pentru desfășurarea activității.

Prin urmare, în mod greșit a considerat instanța de apel că reclamantul poate pretinde executarea unor obligații suplimentare de către pârâtă, chiar dacă nu și-a îndeplinit ea însăși obligațiile corelative asumate prin contractul de asociere, impunându-se a fi reținută sub acest aspect excepția de neexecutare a contractului invocată în dosar și admiterea primului motiv de recurs.

S-a susținut că decizia recurată mai este nelegală și sub aspectul respingerii excepției puterii lucrului judecat în ceea ce privește hotărârile judecătorești pronunțate anterior cu privire la executarea aceluiași contract, pentru pretinsele debite datorate pentru perioadele precedente. Astfel, în mod greșit a apreciat instanța de apel că instanțele au procedat la verificarea pretențiilor raportat la plățile efectuate de către A. și respectiv la calculele efectuate de către Municipiul București, fără a interpreta clauzele cuprinse în art. 4 din contract „Dispoziții financiare" reținând ca relevante dispozițiile deciziei civile nr. 1849 din 15 aprilie 2013, privind un alt contract.

Analizând hotărârile pronunțate în Dosarele nr. x/3/2007 și nr. x/3/2004, rezultă fără putință de tăgadă că pretențiile PMB au fost întemeiate pe aceleași dispoziții contractuale, argumentele invocate de aceasta fiind practic identice cu cele din prezentul dosar, singura diferență constând în perioada de calcul a pretinselor pretenții. În plus, respectivele cauze au fost soluționate în mod irevocabil, cu putere de lucru judecat, în sensul respingerii cererilor de chemare în judecată formulate de Municipiul București.

Astfel, este lesne de observat că în prezenta cauză au fost ridicate aceleași probleme și au fost invocate de către societate aceleași apărări ca și în cauzele ce au făcut obiectul Dosarelor nr. x/3/2007, nr. x/3/2004, motiv pentru care A. a înțeles să invoce efectul pozitiv al lucrului judecat, sprijinindu-se în actuala speță de ceea ce s-a statuat prin hotărârile din cauzele menționate mai sus, intrate în puterea lucrului judecat.

Chiar dacă hotărârile judecătorești nu sunt izvor de drept, totuși, asigurarea caracterului unitar al practicii judecătorești este impusă de principiul constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și implicit în fața autorității judecătorești, precum și de principiul siguranței juridice, care este garantat de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Aceste principii ar fi grav afectate dacă, în aplicarea aceluiași Contract și acelorași principii de drept de interpretare a clauzelor acestuia, soluțiile instanțelor judecătorești, cu privire la aceeași stare de fapt, ar fi diferite și chiar contradictorii.

În plus, practica neunitară este sancționată explicit prin dispozitivul Cauzei CEDO Beian, unde s-a arătat că aceasta afectează principiul siguranței juridice, definit ca unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept și prin decizia din Cauza Păduraru contra României. Ca atare, practica unitară trebuie să înlăture incertitudinea juridică, asigurându-se dreptul justițiabililor la o interpretare unitară a legii, atât pentru respectarea art. 7 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât și pentru garantarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Mai mult, în același sens este și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, în materia efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, respectiv: "efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Această reglementare a autorității de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătorești.

Cum, potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relația dintre părți, această prezumție are caracter absolut, înseamnă că nu se poate introduce o nouă acțiune în cadrul căreia să pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătorește anterior. Principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanțelor a chestiunii litigioase deja rezolvate și nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din C.E.D.O., deoarece dreptul de acces la justiție nu este unul absolut, poate cunoaște limitări, decurgând din aplicarea altor principii.

Așadar, decizia recurată este pronunțată și cu încălcarea dispozițiilor art. 1200 și 1202 C. civ., impunându-se admiterea excepției puterii lucrului judecat, în considerarea jurisprudenței Instanței supreme și a deciziilor pronunțate în litigiile precedente. Totodată, în ceea ce privește decizia nr. 1849 din 15 aprilie 2013, reținută de instanța de apel ca având putere de lucru judecat, se solicită a se observa că aceasta privește un alt contract decât cel din prezenta cauză și anumite raporturi contractuale distincte, între alte părți, nefiind îndeplinite condițiile pentru a opera prezumția lucrului judecat.

Se mai arată că decizia recurată este pronunțată cu interpretarea greșită a actului dedus judecății și cu aplicarea greșită a legii, instanța de apel schimbând natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, fiind incident motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Astfel, din analiza dispozițiilor contractului de asociere, rezultă cu evidentă că prestațiile nu se calculează în modalitatea reținută de instanța de apel, ci prin raportare la modificările esențiale ce au survenit ca urmare a diminuării suprafețelor efectiv puse la dispoziția A. și pe cale de consecință și a veniturilor realizate în cele 9 locații din cele 11, în care mai subzistă aportul PMB la asociere.

Prin urmare, în mod absolut eronat a reținut instanța de apel că prestațiile datorate de A. reprezintă un procent din încasările lunare pe care asociatul le realizează, ignorând voința părților concretizată în contractul încheiat și mecanismul de calcul al profitului fiecăreia dintre părți prin raportare la esența și natura unui contract de asociere.

Or, potrivit art. 977 C. civ. „Interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante, dar nu după sensul literal al termenilor". Dispozițiile art. 977 sunt completate cu prevederile art. 982 și urm. C. civ.: „toate clauzele convenției se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din actul întreg", atunci când exista îndoială, clauzele interpretându-se în favoarea celui care se obligă. în cauză, instanța de apel a realizat o interpretare trunchiată a prevederilor contractului de asociere, dând valență greșită voinței părților exprimată în dispozițiile contractuale.

Astfel, Curtea de Apel București nu a reținut o serie de aspecte fundamentale soluționării cauzei, respectiv faptul că părțile au prevăzut interdependența obligației subscrisei de a achita un procent din încasări/combustibilul de obligația PMB de a pune la dispoziție în integralitate suprafețele de teren convenite, deoarece:

- conform prevederilor art. 1.2 din contractul de asociere, asocierea are ca obiect construirea și exploatarea unei rețele de stații de carburanți pe baza contribuțiilor specifice ale fiecărei părți;

- conform art. 1.3 din contract, rețeaua de stații de carburanți va fi amplasată pe terenurile menționate în Anexa 1;

- conform art. 1.4. din contract, în cazul în care, din motive juridice, urbanistice sau de orice fel, amplasamentele selectate nu pot fi atribuite destinației propuse, părțile sunt de acord să înlocuiască terenurile respective:

- intimata-reclamantă s-a obligat să predea recurentei un număr de 11 locații destinate construirii stațiilor de benzină, în conformitate cu prevederile art. 1, art. 1.2., art. 2.1., art. 5.1.1., art. 5.1.2 și 5.1.5. din contract, însă și-a încălcat obligația de garanta că este proprietarul necontestat al terenurilor prevăzute în Anexa 1 și de a ține terenurile libere de orice posesie și/sau posibile pretenții pe întreaga durată de validitate a contractului, aspecte necontestate de Municipiul București.

Așadar, în situația în care împărțirea profitului din art. 4 din contract nu depindea de suprafețele de teren puse la dispoziție inițial, astfel cum apreciază în mod eronat instanța de apel, părțile nu ar fi condiționat executarea contractului de asociere de înlocuirea terenurilor în cazul dispariției acestora, interpretarea articolelor citate mai sus realizându-se prin coroborarea acestora și luând în considerare și faptul că în Anexa 1 la contract au fost menționate toate suprafețele inițiale, nediminuate, pentru cele 11 locații.

În plus, esența încheierii unui contract de asociere rezidă în contribuția fiecăreia dintre părți și împărțirea profitului prin raportare la aceste contribuții. Cu alte cuvinte, atâta vreme cât singura contribuție a intimatei-reclamante în Contractul de asociere era să pună la dispoziție și să predea terenurile, în suprafețele agreate inițial, conform Anexei nr. 1 la contract, rezultă că și profitul obținut de PMB trebuie să se raporteze, direct proporțional, la propria contribuție, astfel cum a fost aceasta diminuată.

Acest aspect este confirmat și de Nota de fundamentare aferentă Actului adițional 2, Anexa 1 la concluziile scrise depuse în fața instanței de apel, unde părțile agreează că:

- diminuarea proporțională a veniturilor PMB este calculată atât pentru suma minimă garantată cât și pentru participarea la profit, având în vedere că acestea sunt plăți alternative (...) nediminuarea acestor condiții ar pune firma B. în situația de a plăti de două ori pentru suprafața de teren pe care o deține, respectiv o dată foștilor proprietari prin achiziționarea terenului acestora și a doua oară către PMB".

- în cazul în care și alți foști proprietari își vor redobândi titlurile de proprietate ulterior încheierii prezentului act adițional, plățile PMB vor fi diminuate astfel:

- suma minimă garantată se va diminua proporțional cu suprafața deținută de PMB (...);

- pentru împărțirea profitului valorile vor fi diminuate cu diferența dintre valorile menționate (...) proporțional cu descreșterea suprafeței.

Or, instanța de apel a ignorat sensul neîndoielnic al tuturor prevederilor contractuale indicate mai sus ce impune reducerea prestației recurentei prin raportare la diminuările terenurilor puse la dispoziție de Municipiul București, având în vedere că executarea contractului în maniera dorită de PMB s-ar concretiza de facto în achitarea de două ori a prețului pentru terenurile utilizate, lucru de neacceptat, fiind afectat în mod grav echilibrul contractual.

Mai mult decât atât, chiar dacă ar fi să se admită teza instanței de apel și s-ar face un exercițiu simplu de imaginație prin raportare la locațiile ce nu mai sunt deloc deținute de intimata-reclamantă ar însemna ca A. să fie obligată și pentru acestea la plata prestațiilor conform contractului inițial, deși în prezent ele nu mai există în patrimoniul Municipiului București, lucru de o absurditate vădită, reprezentând o îmbogățire fără justă cauză.

În ceea ce privește plata penalităților, constatate în mod nelegal ca fiind datorate de către instanța de apel, conform art. 4.9 din Contract, acestea se impun a fi respinse, pentru motivele arătate anterior cu privire la debitul principal, având în vedere principiul accesorium sequitur principale.

Prin cererea de recurs pârâta a mai solicitat suspendarea executării silite a deciziei atacate până la soluționarea căii de atac promovată.

Cererea de suspendare a executării silite s-a respins ca neîntemeiată pentru motivele prezentate pe larg în cuprinsul încheierii de ședință dată în Camera de Consiliu la 03 februarie 2015.

Prin întâmpinarea la recursul declarat de Municipiul București, recurenta-pârâtă a invocat și excepția nulității recursului promovat de reclamant cu motivarea că această cale de atac nu a fost motivată potrivit prevederilor art. 306 alin. (1) C. proc. civ. S-a susținut că Municipiul București invocă în fapt, interpretarea greșită a probelor de către instanța de apel, respectiv reținerea eronată a anumitor aspecte din cuprinsul raportului de expertiză, deci anumite vicii ale probelor și nu interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, niciunul din argumentele formulate neputându-se circumscrie textului art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., invocat numai în mod formal și generic.

În ședința publică din 31 martie 2015 Înalta Curte a pus în discuția părților prezente excepția nulității recursului declarat de către reclamant și excepția tardivității dezvoltării unuia dintre motivele de recurs invocate de reclamant, și-anume a celui vizând neacordarea de T.V.A., excepții invocate de recurenta-pârâtă și apoi a acordat cuvântul și pe cererile de recurs ale părților.

Excepțiile invocate de către recurenta-pârâtă și recursul declarat de aceasta împotriva deciziei instanței de apel sunt nefondate.

Analizând cu prioritate excepțiile astfel cum au fost invocate se constată că nulitatea recursului reclamantului pentru nemotivare, respectiv pentru faptul că dezvoltarea motivelor de recurs de către acesta nu ar permite încadrare lor într-unui din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., a fost pe larg susținută prin întâmpinare de către pârâtă, că evocarea ulterioară a excepției nulității recursului reclamantului din perspectiva nemotivării în termen a unuia dintre motivele de recurs ce au vizat nelegala neacordare a T.V.A.-ului nu poate fi examinată separat de prima excepție și de contextul întregului recurs declarat de Municipiul București și că nici nu s-ar putea reține că s-a procedat la dezvoltarea vreunui motiv de recurs în mod separat și ulterior cererii de recurs în lipsa voinței părții sub acest aspect. Nota Direcției juridice emisă de Primăria Municipiului București din 28 octombrie 2014 care a fost depusă la dosarul de recurs de către recurentul-reclamant nu poate avea semnificația dezvoltării unui motiv de recurs după împlinirea termenului legal în care se putea motiva recursul, cum în mod eronat consideră recurenta-pârâtă, fiind evidentă intenția părții de a atașa la dosar un înscris în justificarea pretențiilor deja exprimate; cu atât mai mult cu cât respectiva notă este anterioară recursului promovat în data de 10 decembrie 2014.

În atare situație, Înalta Curte a reținut și a examinat excepția nulității recursului promovat de către reclamant din perspectiva art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., apreciind că nu își găsește aplicabilitatea art. 306 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor.

Conform, art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate, prevăzute expres și limitativ la pct. 1-9, iar potrivit dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ. indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unui din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Prin urmare, recursul nefiind o cale de atac devolutivă care să permită reanalizarea situației de fapt și reinterpretarea probelor, în condițiile art. 304 C. proc. civ., nu se poate realiza un examen al deciziei atacate decât sub aspectul legalității acesteia.

Deși recurenta-pârâtă susține că niciunul din argumentele formulate de către recurentul Municipiul București nu se circumscrie textului art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., text de lege care s-ar fi invocat numai în mod formal și generic, se constată că acesta din urmă a formulat critici și a dezvoltat motive de recurs ce au permis în concret să se exercite controlul judiciar în recurs, cum se poate observa până acum din considerentele deciziei, ceea ce prin raportare la dispozițiile art. 304 C. proc. civ. conduce la respingerea excepției nulității recursului pe care a invocat-o SC F. SRL (fosta SC A. SRL).

În ceea ce privește hotărârea instanței de apel prin care s-a respins excepția de neexecutare a contractului invocată de pârâtă se constată temeinicia și legalitatea ei, fiind dată cu respectarea art. 969-970 C. civ. A susținut pârâta că reclamantul nu îi poate pretinde executarea întocmai a obligațiilor contractuale asumate prin contractul de asociere din anul 1995 din perspectiva obligării ei la plata sumelor datorate cu titlu de cotă de asociere, în baza art. 4.3.1 și art. 4.4 din contract, câtă vreme reclamantul la rândul lui nu și-a îndeplinit corespunzător obligația rezultată din asociere, aceea de a-i pune la dispoziție terenurile destinate stațiilor de benzină. În acest context pârâta se arată nemulțumită de prestația reclamantului care din cele 11 locații convenite a i le preda a înțeles să îi pună la dispoziție doar 9. Mai arată aceasta că reclamantul nu și-a respectat obligația prevăzută de art. 5.1.2. din contract de a ține terenurile libere de orice posesie și/sau posibile pretenții pe întreaga durată de validitate a contractului.

Susținerile pârâtei sunt neîntemeiate deoarece sumele solicitate de reclamant reprezintă, așa cum a susținut și acesta, obligații aferente amplasamentelor predate. Art. 4.3. din contractul părților reglementează modul de împărțire al profitului între asociați, profit care se calculează prin raportare la activitatea de distribuire carburanți [art. 4.3.1 lit. a)] și la activitățile conexe desfășurate efectiv de pârâtă în stațiile de benzină [art. 4.3.1 lit. b)]. Împrejurarea că în timp s-au diminuat anumite suprafețe de teren ca urmare a restituirii lor către adevărații proprietari (cum s-a întâmplat în cazul amplasamentului stației din Calea BB. sau în cazul aplasamentului stației din Șos. CC., ce au impus și încheierea de acte adiționale) nu poate fi avută în vedere ca argument pentru neplata cotei de profit datorată prin raportare la ampasamentele efectiv predate pârâtei și nu poate lipsi de efecte convenția părților prin care acestea au convenit ca reclamantului să-i fie garantată de către pârâtă plata unei sume minime anuale, menționată în art. 4.2, în cazul în care cota ce-i revine Municipiului București conform art. 4.3.1 precizat mai sus, va fi inferioară acestora.

Așadar prezintă relevanță faptul că pârâta a obținut profit în perioada 2008-2009 prin raportare la volumul vânzărilor de carburanți și la cel din activitățile conexe desfășurate în stațiile de benzină situate pe terenurile ce i-au fost puse la dispoziție de către reclamant (cu excepția semestrului 1 pentru stația Olteniței pentru care s-a luat în considerare suma minimă garantată), cum s-a reținut în dosar pe baza probelor administrate de către instanța de apel. Această situație a atras incidența art. 4.3.1 din contract în condițiile convenite de părți iar pârâta nu poate refuza să-și execute obligațiile de plată decurgând din împărțirea profitului și să se prevaleze de excepția de neexecutare a contractului în integralitatea lui în ideea că s-ar fi diminuat anumite suprafețe de teren destinate stațiilor de benzină. Prezintă importanță locațiile efectiv predate și contabilizate în mod separat de către reclamant pentru care s-a solicitat cota de asociere.

În dosar nu poate fi vorba nici despre încălcarea puterii de lucru judecat, cum consideră pârâta-recurentă. Dosarele nr. x/3/2007 și nr. x/3/2004 aparținând Tribunalului București invocate în justificarea acestui punct de vedere de către pârâtă au permis soluționarea anumitor chestiuni litigioase care s-au grevat pe același contract și între aceleași părți fără a putea fi considerate că au dezlegat problemele de fapt și de drept din prezenta cauză. Spre exemplu, în Dosarul nr. x/3/2007 s-a reținut în mod irevocabil faptul că Municipiul București a pus la dispoziția SC C. SA (actuala pârâtă din cauza de față) un număr de 9 locații din cele 11 convenite prin contract și că societatea îi datorează primului anumite sume de bani cu titlu de cotă de profit pentru anul 2004-2005, sume achitate deja de către societate, ținând cont și de diminuarea suprafețelor de teren predate. În acest context s-a reținut că Municipiului București nu i se pot acorda alte sume de bani solicitate în plus și că este întemeiată excepția de neexecutare a contractului invocată de societatea asociată prin raportare la neexecutarea parțială a contractului de către Municipiul București.

În cazul de față se solicită cota de profit cuvenită Municipiului București pe perioada 2008-2009 în temeiul art. 4.3.1.din contractul părților și în considerarea stațiilor de benzină operaționale care se află amplasate pe terenurile puse la dispoziția pârâtei de către reclamant, așa încât nu se poate considera că printr-un alt proces s-ar fi stabilit contrariul celor reținute de către instanța de apel or că excepția de neexecutare a contractului invocată cu succes de către pârâtă în alt dosar și într-un alt context (de a se înlătura o parte din sumele solicitate de Municipiul București pentru o altă perioadă) va fi de actualitate în permanență, indiferent de pretențiile formulate, de faptul derulării în continuare a convenției părților în termenii agreați și de profitul obținut de către pârâtă prin exploatarea unor terenuri aparținând Municipiului București.

În realitate reclamantul nu a introdus o nouă cerere prin care să pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătorește anterior astfel că nu se poate reține aplicabilitatea dispozițiilor art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., cum consideră pârâta-recurentă.

Cât privește motivele de recurs întemeiate de către pârâtă pe prevederile