ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1701/2016

Decizia nr. 1701/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea introductivă de instanță, reclamantul Municipiul București reprezentat de Primarul General a chemat în judecată pe pârâta SC A. SRL, solicitând obligarea acesteia la restituirea sumei de 718.248,74 lei, din care 660.033,50 lei reprezentând debit neachitat, 5.215,24 lei majorări și penalități de întârziere actualizate până la data de 06.06.2008.

Prin sentința comercială nr. 9293 din 4 octombrie 2010 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului.

În argumentarea acestei soluții, s-a reținut că la data de 6.09.2010, instanța a dispus citarea reclamantului cu mențiunea de a preciza temeiul juridic corect al acțiunii și un calcul detaliat al pretențiilor, dar acesta nu s-a conformat.

S-a mai reținut că la data de 12 iulie 1995, între Consiliul Local al Municipiului București și B. SRL s-a încheiat contractul de asociere nr. 1839 având ca obiect, în principal, cooperarea între părți la construirea și exploatarea unor stații de carburanți pe terenurile aflate în proprietatea municipalității. Prin actul adițional din 17 mai 1995, B. SRL a cedat către A. toate drepturile și obligațiile din contractul menționat.

Reclamantul a invocat acest contract ca izvor al creanței sale însă deși a indicat prevederea din art. 21, instanța a constatat că aceasta nu se regăsește în contract și nici la solicitarea expresă a instanței, reclamantul nu a prezentat explicații cu privire la temeiul acțiunii.

În aceste condiții, s-a apreciat că nu poate fi analizată creanța invocată, iar culpa aparține reclamantului care nu a depus lămuririle solicitate.

De asemenea, s-a mai reținut că obligația de a achita o taxă de concesiune poate lua naștere numai în baza unui contract de concesiune însă în cauză, nu s-a perfectat un asemenea contract.

În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 40 din Legea nr. 50/1991, s-a reținut că acestea reglementează regimul juridic al dreptului de concesiune dar părțile trebuie să stabilească taxa, modul de calcul, scadența etc. printr-un contract corespunzător.

Prin decizia civilă nr. 58 din 28 ianuarie 2014, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a admis apelul reclamantului Municipiul București, prin Primarul General, și a anulat sentința primei instanțe, reținând cauza spre judecare, în temeiul art. 297 teza a II-a C. proc. civ.

În considerente, s-a constatat că prima instanță nu a analizat fondul pretențiilor, pe motiv că reclamantul nu a indicat corect temeiul acțiunii și nici nu a lămurit obiectul cererii, respectiv natura juridică și un calcul detaliat al sumelor solicitate.

Curtea de Apel a reținut însă că în anexa la cererea de chemare în judecată s-a indicat perioada pentru care se solicită sumele de plată (iulie 2006 - iunie 2008), precum și un mod rudimentar de calcul, specificându-se faptul că pârâta ar fi achitat parte din debitul datorat.

În ceea ce privește temeiul cererii de chemare în judecată, instanța de apel nu a primit apărarea formulată de intimata-pârâtă în sensul că apelantul a schimbat fundamentul acțiunii în calea de atac, încălcând dispozițiile art. 294 C. proc. civ., având în vedere că în cuprinsul acțiunii introductive de instanță, reclamantul a făcut referire la contractul de asociere nr. 1839 din 12 iulie 1995, iar în drept a invocat art. 969 și urm. din C. civ. (1864), ceea ce înseamnă că partea a înțeles să solicite atragerea răspunderii contractuale a pârâtei.

S-a mai reținut că deși reclamantul, în motivarea acțiunii, face trimitere la art. 12 și 21 din contract (articole care nu există) sau la taxa de concesiune, aceasta este rezultatul fie a unei erori, fie a unei confuzii, însă aceste aspecte nu împiedică soluționarea cauzei atât timp cât partea anexase acțiunii contractul și actele adiționale, precum și un mod de calcul al sumelor pretinse, astfel încât se poate determina fundamentul pretențiilor reclamantului.

În continuare, s-a reținut că menționarea în cuprinsul motivelor de apel a art. 4.1, 4.3.1, 4.4, 4.9, necuprinse în cererea inițială, nu înseamnă o modificare a acțiunii în faza procesuală a apelului, ci o lămurire a pretențiilor formulate, lămurire permisă de art. 292 C. proc. civ.

Prin încheierea din 14.03.2014, Curtea a încuviințat pentru reclamant proba cu expertiza contabilă, raportul și anexele fiind întocmite de expert C., iar la data de 30.10.2014, reclamantul a depus cerere precizatoare în legătură cu aplicarea taxei pe valoarea adăugată pentru debitul datorat în perioada ianuarie 2006 - decembrie 2007.

Prin decizia civilă nr. 1596/A din 20 octombrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, în evocarea fondului, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului Municipiul București, prin Primarul General.

Pe fondul cauzei s-a reținut că prin prezenta acțiune, reclamantul Municipiul București a solicitat obligarea pârâtei SC D. SRL (fostă SC E. SRL și SC A. SRL) la plata cotei aferente din profit din vânzarea de carburanți și activități conexe, conform art. 4.3.1 lit. a) și b) din contractul de asociere în participațiune în sumă de 433.821,97 lei (stabilită prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză), la care se adaugă dobânda legală de 38.687,71 lei.

În ceea ce privește modul de calcul al cotei de profit aferente vânzărilor de carburanți și activităților conexe, s-a constatat că reclamantul a susținut că această cotă nu trebuie raportată la suprafețele efective de teren ale stațiilor puse la dispoziție, întrucât contractul nu prevede un asemenea mecanism de calcul. În schimb, pârâta a invocat faptul că stabilirea cotei de profit trebuie să țină cont de suprafețele reale aflate în folosința sa, deoarece profitul Primăriei Municipiului București e necesar a fi raportat la propria contribuție, astfel cum a fost diminuată.

În acest sens, instanța de apel a constatat că reclamantul nu a pus la dispoziția pârâtei toate cele 11 stații de carburant, identificate prin anexa 1 la contractul de asociere inițial, ci doar 9 stații (terenuri), astfel cum rezultă din actul adițional nr. 6 din 19 martie 2002 iar prin actul adițional nr. 7 din 01 noiembrie 2002, au rămas în folosința pârâtei 8 stații.

S-a mai reținut că pe parcursul derulării contractului, suprafețele de teren a 6 din aceste stații au suferit diminuări ca urmare a retrocedărilor către persoane private, iar alte suprafețe au fost cumpărate de pârâtă de la actualii proprietari.

În aceste condiții, s-a reținut o neexecutare parțială a contractului de asociere de către reclamant, atât în ceea ce privește nepredarea tuturor stațiilor agreate cât și a suprafețelor totale ale acestora, aspect care, de altfel, a fost constatat și în cadrul Dosarelor nr. x/3/2007 și nr. x/3/2004 ale Tribunalului București, ce au avut ca obiect pretenții derivând din același contract, pentru perioade anterioare.

În raport cu cele reținute anterior, instanța de apel a apreciat că respectiva reducere a suprafețelor influențează și cota de profit și deși este adevărat că partea de profit nu este relaționată, conform art. 4.3.1 din contract, în funcție de suprafețele folosite, ci de vânzările de carburanți sau de serviciile conexe, volumul acestor vânzări este influențat de mărimea terenului aflat la dispoziția pârâtei, având în vedere că o suprafață mai mare permite amplasarea mai multor pompe sau a mai multor unități de prestări servicii (shop, service, etc).

S-a mai reținut că reclamantul a recunoscut, implicit, prin actul adițional nr. 3 din 02 decembrie 1999 și nota de fundamentare a acestuia că aportul Primăriei Muncipiului București este diminuat ca urmare a reducerii suprafețelor, iar diminuarea proporțională a veniturilor este calculată atât pentru suma minimă garantată, cât și pentru participarea la profit, având în vedere că acestea sunt plăți alternative.

Mai mult, în cadrul Dosarului nr. x/3/2007 și nr. x/3/2004, Tribunalul București a respins acțiunile formulate de reclamant pentru pretenții similare, aferente unor perioade anterioare celor din prezenta cauză, tocmai pe motiv că nu se pot acorda sumele solicitate cu titlu de profit pentru suprafețe nepredate, întrucât Primăria Muncipiului București nu și-a respectat propria obligație esențială din contract iar cum hotărârile pronunțate în aceste dosare au rămas irevocabile, aceste chestiuni se bucură de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

Pe cale de consecință, s-a constatat că reclamantul este îndrituit la cota de profit aferentă vânzărilor de carburanți și serviciilor conexe în raport cu suprafețele efectiv deținute de pârâtă.

În ceea ce privește taxarea acestei cote de profit, instanța a înlăturat susținerea reclamantului potrivit căreia trebuie să se aplice TVA la cota de profit, întrucât nu sunt incidente dispozițiile art. 791 alin. (1)-(7) din H.G. nr. 1620/2009 (respectiv scutirea de TVA), întrucât contractul nu se încadrează în categoria contractelor de asociere în participațiune, Primăria Municipiului București neparticipând la pierderile rezultate din asociere. În acest sens, instanța a reținut că H.G. nr. 1620/2009 nu se poate aplica retroactiv, pretențiile ce fac obiectul prezentei cauze vizând perioada ianuarie 2006 - 31.12.2007.

Prin precizările făcute de reclamant la 30.10.2014, s-a susținut că obiectul contractului se circumscrie art. 791 alin. (8) din H.G. nr. 44/2004 însă instanța a apreciat că înțelegerea părților are natura unui contract de asociere în participațiune.

Astfel, chiar în preambulul contractului se menționează că părțile au înțeles să încheie un contract de asociere în participațiune simplă, acestea urmând să pună în comun anumite bunuri/servicii pentru a împărți profitul.

Totodată, s-a reținut că nu poate fi avută în vedere aserțiunea reclamantei în sensul că nu participă la pierderi, întrucât s-a stipulat în convenție o sumă minimă garantată, dat fiind că această sumă este cu mult mai mică decât cota de profit ce ar putea fi obținută din vânzări, or, în condițiile în care vânzările ar fi mici, și cota de profit ar fi afectată.

Mai mult, prin sentința civilă nr. 13209 din 03 decembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București în Dosarul nr. c/3/2007, s-a statuat că nu se datorează TVA, hotărârea devenind irevocabilă, ceea ce înseamnă că acest aspect juridic se bucură de autoritate de lucru judecat.

Din aceasta perspectivă, s-a constatat că nu se aplică TVA la cota de profit datorată de pârâtă, această operațiune încadrându-se în excepția prevăzută de art. 791 alin. (1)-(7) din H.G. nr. 44/2004.

Astfel, s-a constatat că, potrivit concluziilor raportului de expertiză suplimentar, pentru cota de profit aferentă vânzărilor de carburanți și serviciilor conexe, în perioada 01.01.2006-31.12.2007, conform suprafețelor efectiv predate, pârâta nu datorează nicio sumă, aceasta făcând chiar o plată în plus de 81.666,98 lei.

Pentru aceste considerente, instanța a respins acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei civile nr. 1596/A din 20 octombrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, a declarat recurs reclamantul Municipiul București, prin Primar General, invocând dispozițiile art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate, iar pe fond, admiterea cererii formulate de Municipiul București astfel cum a fost formulată, prin acordarea sumei de 718.248,74 lei din care 660.033,50 lei reprezentând debit neachitat aferent perioadei 2006-2008 și 58.215,24 lei reprezentând majorări și penalități de întârziere - debite aferente perioadei 11.07.2006 - 06.06.2008.

Recurentul-reclamant a susținut că hotărârea recurată este netemeinică și nelegală, în sensul că, instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecății respectiv contractul de asociere și actele adiționate încheiate între părți și raportul de expertiză, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, precum și că hotărârea este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, respectiv dispozițiile art. 969 C. civ. și art. 128, 129, 126 C. fisc. aplicabil pentru perioada 2006-2007.

Astfel, a susținut recurentul că în motivarea hotărârii recurate, instanța reține în considerentele sale, o neexecutare parțială a contractului de asociere de către reclamant aspect constatat și în alte dosare, însă această excepție nu a fost pusă în discuția părților.

În ceea ce privește faptul că nu ar fi predat toate stațiilor agreate și suprafețele acestora, a arătat recurentul că societatea contractantă a înțeles să accepte continuarea relațiilor contractuale în condițiile în care a fost încheiat contractul iar reclamantul nu a solicitat niciodată sume de bani pentru stații care nu funcționau.

A mai arătat recurentul că lipsa de manifestare a societății cu privire la nemulțumirea privind nepredarea terenurilor de către municipalitate și a micșorării suprafețelor de teren, nu poate fi interpretată în avantajul acesteia în cadrul unui litigiu inițiat de municipalitate în condiții pecuniare perfect valabile prevăzute într-un contract aflat în vigoare.

Prin urmare, consideră recurentul că reținerea de către instanță a neexecutării contractului este nejustificată.

În continuare, a arătat recurentul că, deși instanța a reținut că partea de profit nu este relațională în funcție de suprafețele folosite, a apreciat că reducerea suprafețelor influențează și cota de profit, că volumul vânzărilor este în mod indubitabil influențat de mărimea terenului aflat la dispoziția pârâtei, motivare care în opinia recurentului „reprezintă un nonsens”, având în vedere că micșorarea terenurilor aferente unora dintre stații nu are legătură cu pretențiile solicitate și cu cota de profit datorată.

În continuare, a susținut recurentul că în considerente, instanța a reținut că reclamantul a recunoscut prin actul adițional nr. 3/1999 că aportul Primăriei Municipiului București e diminuat ca urmare a reducerii suprafețelor de teren, referindu-se de fapt la Nota de fundamentare a actului, și deși precizează că nota de fundamentare și actul adițional se referă doar la amplasamentul din Șos. Colentina, decide că „argumentele menționate în aceste acte juridice sunt valabile pentru întreg contractul, chiar dacă părțile nu au mai încheiat acte adiționale ulterior retrocedărilor succesive ce au avut loc”.

Nota de fundamentare reprezintă o corespondență în cadrul departamentelor unuia dintre subiecții contractului pentru o justificare a încheierii unui act adițional, iar, în ceea ce privește Actul adițional 3 încheiat între părți, acesta reprezintă actul juridic valabil doar pentru ceea ce părțile s-au învoit, astfel că instanța de judecată nu poate pronunța o hotărâre care să privească o situație pe care părțile nu au invocat-o și nu poate suplini voința părților.

Apreciază recurentul că în această situație, instanța de judecată s-a pronunțat asupra unui obiect pentru care nu a fost învestită, obiectul cauzei fiind acela al pretențiilor datorate în baza contractului în vigoare, și nu de stabilire a unor noi convenții, prin noi clauze sau prin interpretări date fără acordul părților.

Referitor la „efectul pozitiv al autorității de lucru judecat” reținut de instanța de judecată pe motiv că pentru pretenții similare au fost respinse acțiunile formulate de reclamant, acesta învederează că toate acțiunile au fost formulate de municipalitate și au avut obiecte diferite cu același scop, de a recupera debitele ce decurg din contract, pe perioade diferite și nu au existat cereri ale pârâtei cu privire la aspectele invocate de instanță care să se bucure de o hotărâre definitivă și irevocabilă.

În ceea ce privește taxarea cotei de profit, a arătat recurentul că instanța se rezumă la o motivare dintr-o altă hotărâre, fără să aibă o opinie proprie și fără să aibă în vedere noile argumente aduse în prezenta speță.

De altfel și opinia economică a expertului contabil a fost aceea că acest contract nu este un contract pur de asociere în participațiune, deoarece contabilitatea asocierii nu a fost condusă așa cum prevede legislația, iar în explicațiile suplimentare expertul evidențiază și articolele de lege care susțin taxarea operațiilor desfășurate între cele două părți.

În ceea ce privește constatarea instanței potrivit căreia pârâta nu datorează nicio sumă pe motiv că răspunsul expertului concluzionează că aceasta a făcut o plată în plus, a arătat recurentul că expertul a răspuns unor întrebări de clarificare, și a specificat în ce condiții ar fi fost vorba de o eventuală achitare în plus a sumei de 81.666, 98 lei, la cererea pârâtei, ca obiectiv stabilit, printr-o raportare aleatorie la suprafețele rămase în asociere și în situația în care operațiunile nu ar fi fost taxabile în urma acestor constatări instanța de judecată urma să judece și să decidă asupra acestor chestiuni și nu să preia fragmente din raportul de expertiză.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-pârâtă SC D. România SRL a invocat, în principal, excepția nulității recursului și în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prealabil examinării motivelor de recurs, Înalta Curte constată că excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă este neîntemeiată și o va respinge ca atare, apreciindu-se că argumentele dezvoltate prin memoriul de recurs pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul reclamantului Municipiul București, prin Primarul General, este nefondat, pentru următoarele considerente:

Tot cu titlu prealabil, prima chestiune ce se impune a fi precizată este cea referitoare la obligația prevăzută în sarcina părții care exercită această cale de atac de a respecta dispozițiile art. 3021 și art. 304 C. proc. civ. Exigențele impuse prin cele două texte legale au în vedere faptul că recursul în concepția actuală este cale extraordinară de atac și, în consecință, ca ultim grad de jurisdicție nu își propune rejudecarea fondului cauzei, ci examinarea legalității hotărârilor atacate în condițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Este de reținut, de asemenea, că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată de instanța de apel, modalitatea în care aceasta a analizat probele administrate în cauză, precum și succinta relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurentul a criticat decizia recurată din perspectiva faptului că instanța de apel nu ar fi pus în discuția părților excepția de neexecutare a contractului.

Din această perspectivă, se constată că recurentul face confuzie între excepțiile procedurale, care se impune a fi puse în discuție în mod expres și cu un caracter prealabil, potrivit art. 137 C. proc. civ., și excepția de neexecutare a contractului reținută și analizată de instanță ca apărare de fond, invocată de altfel de intimata-pârâtă prin întâmpinare.

În cadrul aceluiași motiv de nelegalitate, recurentul a susținut că pârâta nu ar fi avut nicio manifestare față de nepredarea și micșorarea suprafețelor de teren iar instanța trebuia să se pronunțe doar pe acțiunea cu care a fost învestită și nu pe o acțiune în constatare cu privire la câte stații au fost predate sau suprafețele de teren aferente fiecărei stații.

Și această critică se dovedește a fi nefondată, având în vedere că instanța era ținută să analizeze cauza în ansamblu, atât din perspectiva pretențiilor reclamantului cât și a apărărilor pârâtei, obligație prevăzută de art. 260 alin. (3) și (5) C. proc. civ.

În continuare, recurentul a criticat decizia recurată sub aspectul greșitei rețineri de către instanță a faptului că deși partea de profit nu este relațională în funcție de suprafețele folosite, reducerea suprafețelor influențează și cota de profit, iar volumul vânzărilor este influențat de mărimea terenului aflat la dispoziția pârâtei.

Referitor la această susținere, Înalta Curte constată că reprezintă o eventuală chestiune de netemeinicie și nu de nelegalitate și reamintește că criticile asupra unor elemente ce țin de administrarea probelor și de stabilirea situației de fapt, nu pot fi analizate având în vedere că instanța de recurs este ținută să cenzureze hotărârea atacată exclusiv din perspectiva motivelor de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Următoarea critică formulată, ce ar putea fi subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., vizează reținerea instanței potrivit căreia reclamantul ar fi recunoscut prin actul adițional nr. 3/1999 că aportul său este diminuat ca urmare a reducerii suprafețelor de teren, cu referire la Nota de fundamentare a actului. Totodată, a mai susținut recurentul că instanța a decis în numele părților și pentru acestea că argumentele menționate în cele două acte juridice sunt valabile pentru întreg contractul, chiar dacă părțile nu au mai încheiat acte adiționale ulterior retrocedărilor succesive ce au avut loc.

Nici această critică nu poate fi reținută ca fondată din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, având în vedere că Nota de fundamentare aferentă Actului adițional nr. 3 reprezintă voința părților transpusă în actul adițional. Astfel, în mod corect a reținut instanța că prin Nota de fundamentare, în urma diminuării aportului reclamantului, urmează a se diminua proporțional veniturile acestuia, diminuarea fiind calculată atât pentru suma minimă garantată, cât și pentru participarea la profit. În aceeași Notă de fundamentare, s-a menționat că, în cazul în care și alți foști proprietari își vor redobândi titlurile de proprietate ulterior încheierii actului adițional, plățile către Primăria Muncipiului București vor fi diminuate.

Așadar, nu poate fi reținută interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, motivarea instanței de apel fiind în concordanță cu apărările părților și înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Următoarea critică, apreciată de instanța supremă a fi subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează efectul pozitiv al autorității de lucru judecat reținut de instanță pe motiv că pentru pretenții similare au fost respinse acțiunile reclamantului.

Deși nu s-a invocat în mod explicit motivul de recurs prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. în susținerea acestei critici, din perspectiva punerii în discuție a autorității lucrului judecat, se constată că se impune examinarea acestei critici prin raportare la dispozițiile art. 1200 și 1202 C. civ.

Din această perspectivă, se constată că instanța de apel a reținut în mod corect efectul pozitiv al lucrului judecat raportat la litigiile anterioare existente între părți. Astfel, instanța de apel a avut în vedere puterea de lucru judecat de care se bucură considerentele hotărârilor judecătorești anterioare pronunțate între aceleași părți care au tranșat și aspectul privitor la calcularea cotei de profit datorate doar în raport cu suprafețele efectiv deținute. În acest cadru, chestiunea irevocabil tranșată între părți cu privire la conținutul contractului dedus judecății a fost în mod corect reținută de instanța de apel chiar dacă pretențiile ce formau obiectul cauzei priveau o altă perioadă din executarea contractului decât litigiile anterioare, identitatea de obiect fiind necesară doar pentru întrunirea cerințelor privitoare la excepția autorității lucrului judecat, care nu a fost pusă în discuție în cauză.

De altfel, chiar recurentul afirmă cu prilejul acestei critici că toate acțiunile anterioare au avut ca obiect pretenții derivate din același contract, pe perioade diferite, or, prezumția de lucru judecat înseamnă tocmai că aspectele dezlegate într-un litigiu anterior între aceleași părți nu mai poate fi combătute într-un nou litigiu în care se pune în discuție chestiunea deja dezlegată, conform art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ.

În continuare, a susținut recurentul că în mod greșit a concluzionat instanța că reclamantul este îndrituit la cota de profit aferentă vânzărilor de carburanți și serviciilor conexe în raport cu suprafețele efectiv deținute de pârâtă.

Cu privire la această critică, se constată de asemenea a fi o chestiune ce excede cadrului legal ce reglementează calea extraordinară de atac a recursului, fiind o concluzie la care s-a ajuns în urma interpretării probatoriului administrat în cauză ce nu mai poate fi cenzurat în această fază procesuală.

În ceea ce privește următoarea critică ce vizează taxarea cotei de profit, se constată de asemenea a fi nefondată, instanța de apel reținând în mod corect incidența dispozițiilor art. 791 alin. (1)-(7) din H.G. nr. 44/2004, potrivit cărora operațiunea de repartizare a cotei de profit conform cotei de participare a fiecărui asociat este exceptată de la aplicarea TVA.

Referitor la cea din urmă critică privind concluziile expertului contabil la obiecțiunile pârâtei legat de achitarea în plus a sumei de 81.666,98 lei, se constată de asemenea a nu fi un motive de nelegalitate, ci o veritabilă critică a raportului de expertiză, chestiune care așa cum s-a arătat anterior, nu poate face obiectul examinării de către instanța de recurs.

Pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant Municipiul București, prin Primar General, împotriva deciziei civile nr. 1596/A din 20 octombrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității cererii de recurs.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant Municipiul București, prin Primar General, împotriva deciziei civile nr. 1596/A din 20 octombrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă D. România SRL.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 octombrie 2016.