ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 552/2015

Decizia nr.

552

/20

15

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/3/2008, reclamanta SC A. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului să se dispună obligarea acesteia la repararea prejudiciului cauzat ca urmare a restituirii de către reclamantă a imobilului situat în București, sector 2, către foștii proprietari, prin plata unei despăgubiri în cuantum de

62

.

616.000 euro.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 32

4

din Titlul I al Legii nr. 99/1999, ce modifică O.U.G. nr. 88/1997, raportate la dispozițiile art. 998 și urm. C. civ.

Pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a

depus întâmpinare solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună în principal, admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei; în subsidiar, respingerea acțiunii ca nefondată.

Prin încheierea pronunțată în ședința publică din data de 27 ianuarie 2009 tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale active invocate de pârâta A.V.A.S., apreciind că, deși prin art. 56 din Legea nr. 137/2002 intrată în vigoare la 28 martie 2002 a fost abrogat art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, iar prin art. 29-30 din Legea nr. 137/2002 a fost reglementată în mod diferit acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciilor cauzate cumpărătorilor de acțiuni în procesul de privatizare prin executarea unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile care obligă la restituirea în natură către foștii proprietari ai bunurilor imobile preluate de stat, tot prin art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 s-a precizat expres că prevederile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi.

În speță, contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni s-a încheiat la data de 20 ianuarie 2000, ceea ce atrage incidența în cauză a dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, societatea comercială având legitimare procesuală activă într-o acțiune în despăgubire pentru prejudiciul suferit ca urmare a restituirii în natură a imobilului situat în București, sector 2, către foștii proprietari.

Prin încheierea pronunțată în ședința publică din data de 23 martie 2010 tribunalul a dispus, în temeiul dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea cauzei până la data soluționării acțiunii în constatarea nulității absolute parțiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria emis la data de 20 septembrie 1994 pentru suprafața de 31.308 m.p. teren intravilan situat în sector 2.

Cauza a fost repusă pe rol la termenul din 30 noiembrie 2010.

Prin încheierea pronunțată în ședința publică din data de 15 ianuarie 2013 tribunalul a respins cererea reclamantei de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării, cu titlu preliminar, în ceea ce privește interpretarea art. 47 - Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil; art. 52 - Întinderea și interpretarea drepturilor și principiilor, din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, în sensul de a cerceta compatibilitatea acestor principii cu dispozițiile art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ. care consacră caracterul obligatoriu pentru instanțele de judecată al soluției pronunțate în recursul în interesul legii.

Tribunalul a reținut, în esență, că argumentele expuse de reclamantă în susținerea cererii de sesizare a C.J.U.E. vizează în mod concret și particular decizia nr. 18/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, iar nu problema interpretării cu titlu preliminar a unor norme de drept comunitar, în consecință Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu s-ar putea pronunța asupra compatibilității cu dreptul comunitar a unei decizii judiciare luate la nivel național.

Prin sentința civilă nr. 3838 din 14 mai 2013 Tribunalul București a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA, prin

administrator judiciar B. SPRL,

în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 505.370,26 RON cu titlu de despăgubiri, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație de la data plății efective. A mai fost obligată pârâta și la plata sumei de 2.361.562 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că r

eclamanta SC A. SA a fost privatizată prin vânzarea pachetului majoritar de acțiuni către SC C. SRL în baza contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 20 ianuarie 2000 încheiat cu Fondul Proprietății de Stat, autorul pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

La momentul privatizării, în patrimoniul societății reclamante se afla imobilul situat în București, sector 2, compus din construcții și teren în suprafață de 31.308 m.p.

Prin sentința civilă nr. 327 din 23 martie 2001, devenită irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia civilă nr. 7588 din 04 octombrie 2005, Tribunalul București a admis acțiunea în revendicare formulată de foștii proprietari și a dispus obligarea societății A. să lase imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie.

Imobilul a fost predat efectiv foștilor proprietari la data de 21 noiembrie 2007 conform procesului-verbal de punere în posesie întocmit de executorul judecătoresc D.

A reținut prima instanță că prin decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011 pronunțată în recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, în aplicarea dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii. Instanța de fond și-a însușit considerentele deciziei în interesul legii, apreciind că acestea sunt valabile în speța dedusă judecății.

A mai reținut tribunalul că prin argumentele expuse în cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene și prin concluziile pe fondul cauzei, reclamanta a arătat că soluția pronunțată în recursul în interesul legii contravine principiilor fundamentale ale dreptului Uniunii Europene, astfel cum acestea sunt consacrate în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și a solicitat instanței să nu dea curs în speță dezlegării date de instanța supremă.

Reclamanta a învederat că până la momentul pronunțării deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție a soluționat peste 25 de cauze în care a fost pusă în discuție aplicarea dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 modificat prin Titlul I al Legii nr. 99/1999, fiind evident că scopul recursului în interesul legii, de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești fusese deja atins, existând cu certitudine o direcție de interpretare și aplicare consacrată a acestui text de lege. O practică judiciară constantă a Înaltei Curți este de natură să confere încredere justițiabililor în soluțiile ce urmează a se pronunța în cazurile în care sunt părți și să le consolideze acestora încrederea în sistemul judiciar.

De asemenea, reclamanta a mai susținut că în cauza de față, având în vedere principiile Uniunii Europene, precum și faptul că dispozițiile art. 32

4

din Titlul I al Legii nr. 99/1999 erau, la momentul învestirii instanței de judecată interpretate în mod unitar și în suficient de multe cauze de Înalta Curte de Casație și Justiție în sensul acordării despăgubirii de către instituțiile publice implicate la valoarea de piață a imobilului restituit, societatea a dezvoltat așteptări legitime în legătură cu rezultatul previzibil în această cauză. Reclamanta s-a încrezut cu bună credință în normele juridice incidente în cauză, în interpretarea și aplicarea textelor de lege de către Înalta Curte de Casație și Justiție în cauze ce vizau aceeași situație de fapt și problemă de drept, de aceea legea și interpretarea ei erau previzibile pentru destinatarii săi, ceea ce determină o încredere legitimă în rezultatul procesului.

Tribunalul a apreciat însă că ipoteza din speță intră exclusiv în domeniul de incidență al unor dispoziții de drept intern, respectiv cele cuprinse în art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, soluționarea cauzei nereclamând aplicarea unor norme din dreptul comunitar în mod direct ori transpuse în dreptul intern.

De aceea, s-a apreciat că nu se poate susține că interpretarea impusă de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011 ar fi contrară rezultatului urmărit a fi atins printr-o dispoziție de drept comunitar, transpusă în dreptul intern prin intermediul normelor legale ce au format obiectul recursului în interesul legii.

Cu privire la criteriul de stabilire a despăgubirilor și întinderea acestora, tribunalul a apreciat ca relevante în speță și considerentele arătate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României - Hotărârea din 12 octombrie 2010 - Cererile nr. 30.767/05 și nr. 33.800/06:

„…Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept la o compensație integrală în orice circumstanțe, o compensație numai parțială nefăcând privarea de proprietate nelegitimă eo ipso în toate cazurile. În mod special, obiective legitime de utilitate publică, precum cele care urmăresc măsuri de reformă economică sau de dreptate socială pot milita pentru o rambursare mai mică decât valoarea de piață integrală…”.

În considerarea caracterului obligatoriu al deciziei pronunțate în recursul în interesul legii [art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.] cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, tribunalul a admis în parte acțiunea reclamantei și a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 505.370,26 RON reprezentând despăgubiri stabilite în raport de valoarea contabilă reactualizată a imobilului la data restituirii către foștii proprietari - 21 noiembrie 2007, sumă ce se va actualiza cu indicele de inflație de la data plății efective.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., prima instanță a dispus și obligarea pârâtei să îi plătească reclamantei în integralitate cheltuielile de judecată ocazionate de prezentul proces, respectiv suma de 2.361.562 RON (taxă judiciară de timbru și onorarii expertize).

Sub acest aspect s-a reținut că natura juridică a cheltuielilor de judecată este ambivalentă, cheltuielile de judecată reprezentând prejudiciul cauzat de culpa procesuală și, totodată, despăgubirile pe care partea căzută în pretenții trebuie să le plătească adversarului.

Deși potrivit dispozițiilor art. 32

4

alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997, A.V.A.S., în calitate de instituție publică implicată avea obligația de a stabili de comun acord cu societatea reclamantă cuantumul despăgubirilor, în speță pârâta nu a realizat niciun demers pentru soluționarea amiabilă a diferendului și nu s-a prezentat la concilierea directă prevăzută de dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ., din răspunsul comunicat reclamantei la data de 09 august 2008 rezultând că pârâta a înțeles, contrar obligației instituite de alin. (3) al art. 32

4

, ca problema despăgubirilor să fie dedusă judecății fără a face în prealabil obiectul unei negocieri între părți.

S-a apreciat, în consecință, că această conduită a pârâtei de pasivitate în îndeplinirea obligațiilor legale nu trebuie resimțită de societatea reclamantă, cheltuielile de judecată urmând a fi suportate în raport de culpa procesuală, iar nu proporțional cu pretențiile admise.

Împotriva acestei soluții, în termen legal, au formulat apel atât pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (fosta A.V.A.S.), cât și reclamanta SC A. SA prin administrator special E. și prin administrator judiciar B. SPRL, pârâta formulând apel atât împotriva sentinței, cât și a tuturor încheierilor de ședință.

Prin

decizia civilă nr.

530

din 0

4 iulie

2014 pronunțată de

Curtea de Apel

București, s

ecția a VI-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost

respinse excepția inadmisibilității apelului formulat de apelanta SC A. SA, ca neîntemeiată.

A fost respins apelul formulat de apelanta reclamantă SC A. SA, prin administrator special E. și prin administrator judiciar B. SPRL, împotriva sentinței civile nr. 3838 din data de 14 mai 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2008, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, ca nefondat.

A fost admis apelul formulat de apelanta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului în contradictoriu cu intimata reclamantă SC A. SA, prin administrator special E. și prin administrator judiciar B. SPRL împotriva aceleiași sentințe civile.

A fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că:

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 125.123,90 RON, valoarea contabilă a imobilului la data ieșirii din patrimoniu, actualizată cu indicele de inflație de la data plății efective.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 3.754,67 RON cheltuieli de judecată în fond către reclamantă.

Pentru a decide astfel, sub aspectul inadmisibilității apelului formu

lat de apelanta reclamantă SC A. SA, instanța de control judiciar a reținut că într-adevăr, reclamanta a formulat apel numai împotriva sentinței civile nr. 3838 din 14 mai 2013, iar cererea sa de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene a fost respinsă prin încheierea de ședință din 15 ianuarie 2013.

Cu toate acestea, apelul declarat împotriva sentinței nu este inadmisibil, deoarece pe de-o parte nu se critică exclusiv soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții, iar pe de altă parte, în cuprinsul sentinței apelate au fost analizate susținerile reclamantei referitoare la aplicabilitatea directă a normelor europene și la încălcarea acestora de către decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011, sentința cuprinzând considerente prin care s-a apreciat asupra incidenței în cauză a normelor și principiilor invocate de reclamantă.

În consecință, în raport cu existența unor critici ce vizează considerentele instanței cuprinse în sentința civilă nr. 3838 din 14 mai 2013 s-a apreciat că apelul formulat de reclamanta SC A. SA nu este inadmisibil, astfel încât a fost respinsă excepția inadmisibilității invocată de intimata pârâtă A.A.A.S.

Analizând pe fond apelul formulat de reclamanta SC A. SA prin prisma motivelor invocate de aceasta și față de probele administrate în cauză, instanța de apel a reținut că în cauză apelanta-reclamantă a invocat aplicarea directă a principiilor consacrate de art. 47 și art. 52 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, respectiv „Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil” și „Întinderea și interpretarea drepturilor și principiilor”, susținând că în aplicarea acestora instanța trebuie să înlăture caracterul obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin soluția pronunțată în recursul în interesul legii, cu consecința aplicării în speță a textului art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 modificat prin Titlul I al Legii nr. 99/1999 în interpretarea arătată de reclamantă, alta decât cea consacrată în urma soluționării recursului în interesul legii, și despre care susține că ar fi fost una unanimă și consecventă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, anterior pronunțării deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2011.

În raport cu aceste susțineri, instanța de apel a constatat că pe fondul pretențiilor sale, apelanta reclamantă nu invocă aplicarea directă a unor norme de drept comunitar, ipoteza din speță intrând exclusiv în domeniul de incidență a unor dispoziții de drept intern, respectiv cele cuprinse în art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, soluționarea cauzei nereclamând aplicarea unor norme din dreptul comunitar în mod direct sau transpuse în dreptul intern.

Potrivit Recomandărilor 2012/C 338/01 emise de Curtea de Justiție referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare (publicate în Jurnalul Oficial din 06 noiembrie 2012), pct. 7, rolul Curții de Justiție este acela de a oferi o interpretare a dreptului Uniunii sau de a se pronunța cu privire la validitatea acestuia, iar nu de a aplica acest drept la situația de fapt care face obiectul procedurii principale. Acest rol revine instanței naționale și, prin urmare, Curtea nu este competentă să se pronunțe cu privire la probleme de fapt ivite în cadrul litigiului principal. Ea nu este competentă nici să soluționeze eventuale divergențe de opinii în interpretarea sau aplicarea normelor de drept național, competența interpretării și aplicării dreptului național revenind, de asemenea, statului național.

În toate spețele indicate de apelantă cu titlu de jurisprudență a Curții Europene, se pune problema aplicării de către instanțele naționale a unor dispoziții de drept comunitar, iar pentru a asigura efectul deplin al acestor norme, dreptul Uniunii recunoaște într-adevăr că instanța națională nu este obligată să respecte dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța superioară, în cazul în care aceasta consideră că acea dezlegare nu este conformă cu dreptul Uniunii, prin raportare la interpretarea dată de Curte.

S-a arătat că în speță apelanta reclamantă nu a indicat care ar fi normele de drept comunitar care ar fi încălcate prin interpretarea dată art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 de Înalta Curte de Casație și Justiție în cuprinsul deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2011, și care ar trebui aplicate în consecință, în mod direct.

De asemenea, vor fi înlăturate toate criticile apelantei fondate pe susținerea existenței unei practici constante și unitare anterioare pronunțării deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2011, având în vedere caracterul vădit neîntemeiat al acestora, dovedit prin însăși faptul admiterii recursului în interesul legii, care în absența unei practici neunitare nu ar fi fost admisibil.

Sub acest aspect, se reține că potrivit celor consemnate în considerentele deciziei, s-a reținut în mod expres că în urma verificărilor jurisprudenței la nivelul întregii țări, s-a constatat că în soluționarea cauzelor având ca obiect acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, cu modificările și completările ulterioare, practica judiciară este neunitară.

Instanța de apel a mai apreciat că invocata interpretare „în mod unitar și în suficient de multe cauze de Înalta Curte de Casație și Justiție în sensul acordării despăgubirii de către instituțiile publice implicate la valoarea de piață a imobilului restituit” nu poate fi considerată în niciun caz „practică unitară”, iar pe de altă parte, invocarea existenței unor decizii de speță favorabile nu este obligatorie pentru instanța de judecată investită cu soluționarea procesului.

Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicări diferite ale legii în practica instanțelor de judecată. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situații de fapt și pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanțelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituția recursului în interesul legii.

În Hotărârea pronunțată în cauza Păduraru împotriva României, 2005, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constatând că „divergențele de jurisprudență constituie, prin natura lor, consecința inerentă oricărui sistem judiciar care se sprijină pe un ansamblu de jurisdicții de fond care au autoritate asupra zonei lor teritoriale”, a considerat că, în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii jurisdicțiilor naționale, asemenea divergențe profunde de jurisprudență, care persistă în timp și cu privire la un domeniu care prezintă un mare interes social, sunt de natură să genereze o incertitudine permanentă și să facă să scadă încrederea publicului în sistemul judiciar, care este una dintre componentele fundamentale ale statului de drept. În acest context, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai arătat că „rolul unei jurisdicții supreme era tocmai cel de a reglementa contradicțiile de jurisprudență” (Hotărârea pronunțată în Cauza Zielinski și Pradal & Gonzalez ș.a. împotriva Franței, 1999).

În consecință, existența unui mecanism precum cel prevăzut de dispozițiile referitoare la recursul în interesul legii, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție poate să unifice diferențele de interpretare și aplicare a aceluiași text de lege de către celelalte instanțe judecătorești naționale, nu poate fi considerat ca fiind contrar principiilor și normelor dreptului Uniunii Europene.

În privința interpretării concrete date textului art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 de Înalta Curte de Casație și Justiție, și despre care apelanta susține că ar fi contrară practicii instanței supreme de până la acel moment, instanța de apel a reținut că în Decizia nr. 367/2014 a Curții Constituționale s-a constatat că „interpretarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a textului criticat are ca efect coroborarea acestuia cu legislația în vigoare, observând, în același timp, că, potrivit dispozițiilor art. 253 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., persoanele juridice au obligația de a înscrie și de a actualiza periodic valoarea de inventar a fiecărei clădiri înregistrată în contabilitatea proprie. Astfel, valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, actualizat cu indicele de inflație de la momentul despăgubirii, reflectă în mod rezonabil valoarea bunului”.

Totodată, Curtea a reținut că, „astfel cum se desprinde din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, valoarea despăgubirii acordate pentru o privare de proprietate operată de stat să fie „în mod rezonabil” în raport cu valoarea bunului. În viziunea Curții de la Strasbourg, doar o lipsă totală de despăgubire nu poate fi considerată ca fiind compatibilă cu art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, decât în cazuri excepționale [Hotărârea din 22 iunie 2004, pronunțată în cauza Broniowski împotriva Poloniei, parag. (186)]. În plus, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție nu garantează un drept la o compensație integrală în orice circumstanțe, iar o compensație parțială nu imprimă, în toate cazurile, caracter nelegitim privării de proprietate. Obiective legitime „de utilitate publică”, cum sunt cele care urmăresc măsuri de reformă economică sau de dreptate socială, pot milita pentru o rambursare mai mică decât valoarea de piață integrală [Hotărârea din 29 martie 2006, pronunțată în cauza Scordino împotriva Italiei (nr. 1), parag. (95) și următoarele]”.

Ca atare, Curtea a conchis că textul de lege criticat realizează un echilibru între interesele contrare ale părților implicate (foști proprietari, societăți comerciale privatizate, stat), iar nivelul indemnizării acordate societăților privatizate sau în curs de privatizare, astfel cum acesta este stabilit prin textul de lege, în interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011, se află într-un raport rezonabil cu valoarea bunului în discuție.

Față de toate aceste considerente, în temeiul art. 296 C. proc. civ., Curtea de Apel București a respins apelul declarat de reclamantă, ca nefondat.

Analizând apelul formulat de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului prin prisma motivelor invocate de aceasta și în raport de probele administrate, instanța de apel a apreciat

ca fiind neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune.

S-a constatat că apelanta pârâtă invocă în susținerea acestei excepții incidența în cauză a dispozițiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002 precum și pe cele ale art. 32

28

din O.U.G. nr. 88/1997, respectiv faptul că în speță ar trebui reținute termenele speciale de prescripție de 1 lună și de 3 luni, reglementate de dispozițiile speciale.

Or, cererea de despăgubiri formulată de reclamantă este consecința retrocedării în natură către foștii proprietari a activului supus anterior privatizării, astfel că în cauză este vorba de o acțiune postprivatizare supusă regimului de drept comun sub aspectul prescripției și nu o acțiune în valorificarea unui drept născut în procesul de accelerare și finalizare a privatizării.

S-a constatat că în acest sens sunt și prevederile cuprinse în teza a II-a a art. 39 din Legea nr. 137/2002, conform cărora cererilor privind executarea obligațiilor prevăzute în contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni ale societății comerciale privatizate li se aplică termenul general de prescripție, iar acest termen este cel de 3 ani, care curge de la data nașterii dreptului la acțiune în sens material, astfel cum prevede art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Din această perspectivă, s-a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile cuprinse în art. 3 din Decretul nr. 167/1958, acțiunea fiind supusă termenului general de prescripție de 3 ani, care a început să curgă de la data nașterii dreptului, respectiv de la data rămânerii irevocabile a sentinței prin care a fost restituit imobilul, prin respingerea recursului la data de 04

octombrie

2005, iar acțiunea a fost înregistrată la data de 03

octombrie

2008, deci înlăuntrul termenului de prescripție.

S-a apreciat ca fiind neîntemeiată și excepția inadmisibilității invocată de pârâtă, întrucât sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 32

4

alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997 în sensul că există o sentință definitivă și irevocabilă prin care să fie restituit un imobil foștilor proprietari, iar instituțiile publice implicate în procesul de privatizare și societățile comerciale privatizate nu au ajuns la o înțelegere cu privire la cuantumul despăgubirilor, deci există o divergență asupra despăgubirii. Orice condiție suplimentară susținută de apelanta pârâtă și apreciată ca nefiind îndeplinită în cauză ar putea constitui o apărare pe fondul cauzei și nu o condiție de admisibilitate a cererii.

Legat de criticile privind valoarea prejudiciului, instanța de apel a avut în vedere prevederile art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 și ale art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, dar și decizia nr. 18/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care se arată că în aplicarea dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată și completată prin Legea nr. 99/1998, despăgubirile acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii.

Totodată, potrivit considerentelor deciziei nr. 18/2011, reținute și de prima instanță, s-a arătat că stabilirea despăgubirilor ce pot fi acordate societăților comerciale prejudiciate prin retrocedarea unor imobile la nivelul valorii contabile răspunde și dezideratului de respectare a accepțiunii noțiunii de bun, reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Referitor la pretinsa îmbogățire fără justă cauză raportată de către apelantă la interpretarea greșită art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 s-a apreciat că această teorie nu-și găsește aplicabilitatea în speță deoarece temeiul despăgubirii este legitim, fiind stabilit prin lege, împrejurare față de care nu sunt îndeplinite condițiile materiale și juridice intentării unei actio de in rem verso, respectiv mărirea patrimoniului dobânditorului cu consecința micșorării patrimoniului celui care devine titularul acțiunii de restituire, precum și legătura între sporirea unui patrimoniu și respectiv diminuarea celuilalt.

S-a reținut ca fiind nefondată critica prin care apelanta pârâtă a precizat că din valoarea contabilă a imobilului restituit s-ar cuveni despăgubiri numai în proporție de 51,1749% întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni invocat de reclamantă au fost vândute acțiuni reprezentând numai 51,1749 % din valoarea capitalului social al SC A. SA, aceasta întrucât dispozițiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, astfel cum au fost modificate prin art. 1 din Titlul I al Legii nr. 99/1999, aplicabile în speță în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 137/2002, fac vorbire despre obligația instituțiilor publice implicate în privatizare de a asigura repararea prejudiciilor cauzate societății comerciale privatizate sau în curs de privatizare, fără a distinge în funcție de cota din capitalul social deținută de acestea.

De asemenea, limitarea cuantumului despăgubirilor acordate societăților privatizate pentru repararea prejudiciilor cauzate ca urmare a restituirii în natură a imobilelor către foștii proprietari la 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător, a fost introdusă prin art. 30 din Legea nr. 137/2002 și privește numai contractele de vânzare-cumpărare încheiate după data publicării acesteia în M. Of. nr. 215 din 28 martie 2002.

Potrivit alin. (3) al art. 30, dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare acțiuni încheiate după intrarea în vigoare a legii, 28 martie 2002.

În cauză, contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni în vederea privatizării a fost încheiat la data de 20 ianuarie 2000, astfel că dispozițiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 nu îi sunt aplicabile, în ce privește limitarea cuantumului despăgubirilor.

Instanța de control judiciar a apreciat însă ca fiind fondată critica referitoare la valoarea contabilă concretă avută în vedere de prima instanță.

Astfel, s-a arătat că potrivit raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză, (explicațiile de la obiectivul nr. 4, dosar de fond, conform cărora au fost utilizați indicii de inflație aferenți perioadei noiembrie 2007-decembrie 1999) valoarea de 505.370,26 RON, avută în vedere de instanța de fond, reprezintă valoarea contabilă a imobilului actualizată cu indicele de inflație până la data efectuării expertizei, în raport cu valoarea de la data ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, respectiv 21 noiembrie 2007.

S-a arătat că potrivit dispozițiilor deciziei nr. 18 din 17

octombrie

2011 trebuia avută în vedere valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, această valoare urmând a fi actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii, respectiv abia la momentul plății efective.

Aceasta întrucât, așa cum s-a reținut în considerentele deciziei pronunțată în recurs în interesul legii,

societățile comerciale, ulterior procesului de privatizare prin vânzarea pachetului de acțiuni (indiferent dacă a avut loc o vânzare totală sau parțială a pachetului de acțiuni deținut de stat), au fost obligate la reevaluarea continuă a activelor lor patrimoniale, noile valori fiind reflectate la nivelul bilanțului la capitolul active. În acest sens, H.G. nr. 500/1994, cu modificările și completările ulterioare, a stabilit obligativitatea reevaluării imobilizărilor corporale și înregistrarea diferențelor în capitalul social al regiilor autonome sau al societăților comerciale cu capital integral sau parțial de stat.

În raport de aceste dispoziții legale, ce au instituit obligativitatea reevaluării continue a activelor patrimoniale, s-a apreciat, pe o linie de consecvență în evaluarea patrimoniului societăților comerciale privatizate, că societatea comercială prejudiciată prin restituirea unor imobile către foștii proprietari trebuie despăgubită cu valoarea cu care aceste imobile figurau în bilanțul societății, în condițiile în care, respectând dezideratul fixității capitalului social, în locul imobilului retrocedat trebuie înscrisă valoarea acestuia rezultată în urma procesului obligatoriu de reevaluare.

În consecință, în măsura în care societatea comercială prejudiciată nu a făcut reevaluări periodice, menite să reflecte valorile juste a imobilizărilor corporale, ținându-se seama de inflație, utilitatea bunului, starea acestuia și de prețul pieței, atunci când valoarea contabilă diferă semnificativ de valoarea justă, s-a arătat că instanța nu poate să aibă în vedere o altă valoare decât cea efectiv rezultată din bilanțul contabil al societății, la data ieșirii imobilului din patrimoniul acesteia.

În cauză, reclamanta SC A. SA nu a putut face dovada că în bilanțurile sale contabile ulterioare momentului privatizării, valoarea imobilului restituit ar fi fost actualizată, respectiv că ar fi fost alta decât cea indicată în contabilitatea societății la momentul privatizării. La aceeași concluzie a ajuns de altfel și expertul contabil în prima expertiză efectuată în cauză, potrivit celor consemnate în raport.

Față de această împrejurare, instanța de apel a apreciat că valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, este de 125.123,90 RON (din care 121.007,9 RON valoare contabilă teren și 4.116 RON valoare contabilă clădiri, potrivit înscrisurilor readministrate de apelanta pârâtă A.A.A.S. în apel și necontestate de apelanta reclamantă).

Față de aceste considerente, a fost admis apelul pârâtei Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului cu consecința schimbării în parte a sentinței apelate în sensul că suma reprezentând valoarea contabilă a imobilului la data ieșirii din patrimoniu, la plata căreia va fi obligată pârâta, este de 125.123,90 RON, această sumă urmând a fi actualizată cu indicele de inflație la data plății efective.

De asemenea, s-a apreciat ca fiind fondată și critica privind obligarea pârâtei apelante la plata cheltuielilor de judecată în integralitate.

Sub acest aspect, s-a reținut că obligația de plată a cheltuielilor de judecată se întemeiază, în mod exclusiv, pe ideea de culpă procesuală ce aparține părții care a ocazionat declanșarea procedurii judiciare. Însă în cazul admiterii unei acțiuni numai în parte, pentru partea de acțiune respinsă în niciun caz nu poate fi reținută culpa procesuală a părții căzută numai parțial în pretenții. Aceasta este rațiunea pentru care partea căzută în pretenții este obligată, în temeiul art. 274 C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată numai proporțional cu pretențiile admise.

Niciun eventual refuz al pârâtei de a realiza vreun demers pentru soluționarea pe cale amiabilă a diferendului nu este de natură a justifica obligarea acesteia la a suporta cheltuieli de judecată pentru niște pretenții apreciate de către instanță ca fiind neîntemeiate.

În consecință, instanța

de apel

a schimbat sentința apelată și sub acest aspect, obligând pârâta la plata sumei de 3.754,67 RON reprezentând exclusiv taxa de timbru corespunzătoare valorii pretențiilor admise, apreciindu-se că întrucât expertiza contabilă încuviințată în cauză la solicitarea reclamantei nu a fost utilă, pârâta nu poate fi obligată la suportarea costurilor reclamantei efectuate pentru administrarea acestei probe.

În termen legal, împotriva deciziei instanței de apel, atât reclamanta SC

A. SA, prin administrator special E. și prin administrator judiciar B. SPRL

, cât și pârâta

Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului

au declarat recurs.

Invocând în drept dispozițiile art. 304 pct.

9

C. proc. civ., reclamanta a susținut, în esență, că, hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a art. 148 alin. (2) din Constituția României, art. 129 alin. (5) și art. 274 C. proc. civ.

În opinia reclamantei, atât instanța de fond, cât și instanța de apel au aplicat greșit legea prin refuzul de a încuviința proba constând în adresarea unei întrebări preliminare, în temeiul dispozițiilor art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în vederea pronunțării, cu titlu preliminar, în ceea ce privește interpretarea art. 47 - „Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil” și art. 52 - „Întinderea și interpretarea drepturilor și principiilor” din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, răspuns (hotărârea preliminară a C.J.U.E.) care ar fi clarificat în mod neechivoc normele juridice aplicabile cauzei și modalitatea de interpretare a acestora.

De asemenea, ambele instanțe au aplicat greșit legea în sensul neaplicării cu prioritate a normelor dreptului Uniunii Europene față de normele juridice naționale.

În opinia recurentei-reclamante, consecința acestei conduite a fost aceea că, deși au constatat că se cuvine societății reclamante o despăgubire pentru acoperirea prejudiciului suferit, au limitat în mod nelegal valoarea acesteia prin aplicarea deciziei nr. 18/2011 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul competent să judece recursul în interesul legii în Dosarul nr. x/2011, care a stabilit că „în aplicarea dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii”.

Curtea de Apel București a aplicat, odată în plus, greșit legea atunci când a statuat cu privire la cheltuielile de judecată acordate

societății,

pe care le-a diminuat de la 2.361.562 RON (în sentință) la 3.754,67 RON (în decizie).

În dezvoltarea motivelor de recurs arată că întreaga construcție juridică a soluțiilor pronunțate de ambele instanțe (de fond și de apel) are în vedere, pe de o parte, excluderea oricărei posibilități a societății reclamantei de a obține o hotărâre preliminară a C.J.U.E. cu privire la compatibilitatea dintre anumite norme naționale și dreptul european, iar pe de altă parte, aplicarea exclusiv a dreptului național situației de fapt deduse judecății, deși imperativ a fost solicitată aplicarea cu prioritate a dreptului Uniunii Europene.

Soluțiile instanței de fond și instanței de apel sunt nelegale, deoarece limitările de la dreptul de acces la un tribunal (la C.J.U.E.) trebuie să aibă un scop legitim, să fie proporționale cu scopul urmărit și mijloacele folosite să fie rezonabile în raport cu același scop, condiții care nu au fost respectate de instanțele naționale.

Refuzul aplicării prioritare a dreptului Uniunii Europene completează în mod neechivoc, în logica instanței de fond și a instanței de apel, aplicarea exclusiv a dreptului național situației de fapt deduse judecății, ceea ce este vădit nelegal.

Instanțele de fond și de apel au aplicat greșit legea, respectiv art. 129 alin. (5) C. proc. civ., prin refuzul încuviințării cererii reclamantei de adresare a unei întrebări preliminare către C.J.U.E., în vederea pronunțării, cu titlu preliminar, în ceea ce privește interpretarea art. 47 - „Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil” și art. 52 - „Întinderea și interpretarea drepturilor și principiilor” din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Or, art. 129 alin. (5) C. proc. civ. dispune că „Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale (…)”.

Adresarea acestei întrebări preliminare avea și are drept scop asigurarea în mod efectiv a drepturilor conferite recurentei-reclamante de dreptul Uniunii Europene, răspunsul (hotărârea preliminară a C.J.U.E.) ce urma a fi oferit de C.J.U.E. fiind nu numai relevant, ci și obligatoriu pentru judecătorul național investit cu soluționarea cauzei.

Așadar refuzul instanței de apel și al instanței de fond, manifestat sub forma încălcării dreptului societății de a obține un răspuns cu privire la interpretarea principiilor și normelor dreptului Uniunii Europene - în sensul de a stabili

compatibilitatea lor

cu dispozițiile art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ. prin raportare la principiul securității juridice, spre a da eficiență deplină principiului de drept comunitar prin lipsirea de efecte juridice a normei interne, este nelegal atât timp cât chestiunea dedusă judecății ține în esență de identificarea, interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legii naționale și a celei aparținând dreptului Uniunii Europene.

Soluția instanțelor naționale de a respinge cererea prin care s-a solicitat învestirea C.J.U.E. cu o întrebare preliminară îngrădește în primul rând dreptul părții solicitante de acces la un tribunal, având în vedere faptul că accesul la C.J.U.E. este practic condiționat, acesta făcându-se doar prin mijlocirea instanței naționale.

A învederat faptul că decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul competent să judece recursul în interesul legii, în Dosarul nr. x/2011, încalcă, în ceea ce privește soluția adoptată în contextul istoric concret, principiile imperative ale dreptului Uniunii Europene, respectiv art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene - dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil și art. 52 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene - întinderea și interpretarea drepturilor și principiilor.

În plus, respingând din nou solicitarea societății reclamante de a adresa C.J.U.E. solicitarea de a interpreta principiile și normele dreptului Uniunii Europene în sensul de a stabili compatibilitatea lor cu dispozițiile art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ. prin raportare la principiul securității juridice, Curtea de Apel București și-a motivat decizia citând din Decizia nr. 367/2014 a Curții Constituționale dată în interpretarea textului art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997.

Instanța de apel a aplicat greșit legea situației de fapt deduse judecății, în sensul neaplicării cu prioritate a normelor dreptului Uniunii Europene față de normele juridice naționale.

Din analiza considerentelor deciziei recurate rezultă în mod clar și neechivoc că instanța de apel (perpetuând raționamentul instanței de fond) s-a limitat la aplicarea, cu privire la situația de fapt, a dispozitivului deciziei nr. 18/2011 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - completul competent să judece recursul în interesul legii, în Dosarul nr. x/2011, fără să analizeze toate normele juridice interne sau aparținând dreptului Uniunii Europene incidente în cauză.

Procedând în acest fel, instanța de fond a pronunțat o hotărâre lipsită de temei, o hotărâre care ignoră principiul aplicării cu prioritate a dreptului Uniunii Europene, principiu consacrat de:

(i) art. 148 (2) din Constituția

României - integrarea în Uniunea Europeană - „Ca urmare a aderării,

prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementari comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”;

(ii) art. 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană, conform căruia Statul Român și-a luat angajamentul de a „adopta orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituțiilor Uniunii”.

Recurenta-reclamantă apreciază că instanța de apel a încălcat obligația asumată de Statul Român în sensul de a aplica cu prioritate principiile și normele dreptului Uniunii Europene.

Obligația instanței de judecată naționale de a aplica cu prioritate principiile și normele dreptului Uniunii Europene rezultă nu numai din analiza textelor legale invocate, ci și din practica constantă a instanțelor judecătorești ale Uniunii Europene, instanțe care au stabilit cu valoare de principiu condițiile aplicării directe a principiilor dreptului Uniunii Europene situațiilor de fapt deduse judecății în fața instanțelor naționale, menționând în acest sens decizia pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza 11/70 Internaționale Handelsgesellschaft GmbH c. Einfuhr - und Vorratsstelle fur Getreide und Futtermittel și decizia pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza 106/77 Amministrazione delle Finanze dello Stato c. Simmenthal SpA.

În cauza de față, consideră recurenta, instanța de apel era obligată să aplice situației deduse judecății textul de lege incident, respectiv art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 modificat prin Titlul I al Legii nr. 99/1999, și să îl interpreteze astfel cum impune principiul securității juridice statuat de art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, în conformitate cu interpretarea unanimă și consecventă a Înaltei Curți de Casație și Justiție anterioară pronunțării deciziei din recursul în interesul legii, în sensul stabilirii valorii despăgubirii datorate de pârâtă la valoarea de piață a imobilului de la momentul restituirii.

Caracterul obligatoriu, potrivit dispozițiilor 330

7

alin. (4) C. proc. civ., al soluției pronunțate în recursul în interesul legii, în situația expusă mai sus, nu este compatibil cu principiul securității juridice, principiu de drept care face parte din ordinea juridică a Uniunii Europene, atâta timp cât procesul în care se impune o decizie de interpretare obligatorie a unui text de lege este pendinte și inițiat în baza unei practici constante și unitare anterioare adoptării deciziei de interpretare.

Statul care impune într-un proces în care este parte, fie și printr-una din instituțiile sale, A.A.A.S., o interpretare a unui text de lege diferită de cea consacrată unanim în practica judiciară și legiferează modalități de aplicare a ei în cauzele pendinte, prejudiciind cealaltă parte, încalcă în mod evident principiul securității juridice.

Orice altă interpretare dată textului de lege încalcă principiul securității juridice în sensul că înlătură practic de la aplicare principiile dreptului Uniunii Europene la care a făcut referire mai sus, principii consacrate atât la nivel legislativ, cât și în practica constantă a instanțelor de judecată ale Uniunii Europene.

Recurenta-reclamantă consideră că

instanța de apel a încălcat obligația de a nu da curs indicațiilor unei instanțe judecătorești superioare, în situația în care aplicarea acestor indicații ar duce la încălcarea principiilor și normelor dreptului Uniunii Europene:

Autoritatea de lucru interpretat impusă printr-un recurs în interesul legii este echivalentul dezlegărilor asupra problemelor de drept pronunțate de către o instanță de recurs, dar cu efect erga omnes, nu doar inter partes, având efect ex nunc.

Curtea de Apel București era datoare să analizeze dacă soluția pronunțată în recursul în interesul legii contravine principiilor fundamentale ale dreptului Uniunii Europene, astfel cum acestea sunt consacrate în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și dacă contravine să o înlăture de la aplicare.

O componentă esențială a principiului securității juridice o constituie previzibilitatea legii, adică modul în care cei cărora Ii se adresează textul de lege se raportează la textul de lege, îi înțeleg și înțeleg consecințele legale ale interpretării și aplicării textului de lege.

O practică judiciară constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție este de natură să confere încredere justițiabililor în soluțiile ce urmează a se pronunța în cazurile în care sunt părți și să le consolideze acestora încrederea în sistemul judiciar, consecvența și calitatea soluțiilor pronunțate.

Principiul general este acela că protecția încrederii legitime se extinde asupra oricărei persoane care se află într-o situație din care reiese clar că instituțiile Uniunii Europene sau naționale au determinat acea persoană să dezvolte speranțe justificate.

Or, în cazul de față, având în vedere principiile Uniunii Europene menționate mai sus, precum și faptul că dispozițiile art. 32

4

din Titlul I al Legii nr. 99/1999 erau, la momentul investirii instanței de judecată, interpretate în mod unitar și în suficient de multe cauze de Înalta Curte de Casație și Justiție în sensul acordării despăgubirii de către instituțiile publice implicate la valoarea de piață a imobilului restituit, la momentul restituirii acestuia, reclamanta a dezvoltat așteptări legitime în legătură cu rezultatul previzibil în această cauză.

În măsura în care ar fi respectat principiile de drept la care a

făcut referire, Curtea de Apel București ar fi constatat că întinderea reparației trebuie să cuprindă atât pierderea efectiv suferită, cât și beneficiul nerealizat, condiție care se îndeplinește exclusiv prin stabilirea valorii de circulație a bunului la data reparației, iar nu prin valoarea contabilă actualizată cu indicele de inflație.

În plus, reclamanta care a restituit un imobil foștilor proprietari a