ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2440/2015

Decizia nr. 2440/2015

Deliberând asupra recursului de față, din actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin Sentința nr. 392 din 10 februarie 2012 a Tribunalului Suceava, secția civilă (Dosar nr. x/86/2011) s-a admis excepția lipsei calității procesuale active și s-a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC "A." S.A, criticând soluția instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia nr. 29 din 17 mai 2012 a Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis apelul declarat de reclamanta SC "A." SA, s-a anulat Sentința nr. 392 din 10 februarie 2012 a Tribunalului Suceava, secția civilă, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, aceluiași tribunal.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secția civilă, la data de 6 noiembrie 2013, sub nr. x/86/2013.

La data de 20 ianuarie 2014, pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a depus precizări (în primul ciclu procesual pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Suceava, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, precum și excepția prematurității formulării cererii de chemare în judecată) prin care a invocat: excepția prescripției dreptului material la acțiune, în temeiul art. 39 din Legea nr. 137/2002 modificată, dispozițiile O.U.G. nr. 88/1997 - astfel cum a fost modificată și completată prin Titlul I al Legii nr. 99/199 - și dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, precum și excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, susținând că despăgubirile acordate în temeiul dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 pot fi aplicate numai în situațiile în care imobilele care au ieșit din patrimoniul societății se regăsesc valoric și în capitalul social. Totodată, pârâta a solicitat respingerea pretențiilor reclamantei astfel cum au fost precizate, privind și contravaloarea imobilelor la care a fost obligată la demolare și contravaloarea cheltuielilor aferente pentru demolare.

La data de 5 august 2014, chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în garanție formulată de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor București.

La data de 28 octombrie 2014, reclamanta a depus la dosar precizări cu privire la câtimea obiectului pretențiilor solicitând obligarea pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor București la plata unei juste despăgubiri, din care:

- 370.350 RON reprezintă echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat ca urmare a restituirii către moștenitorul foștilor proprietari, numitul B., a terenului de 2.317 mp, în valoare de 249.100 RON și a construcției magazie II-C9, în valoare de 121.250 RON, în baza Sentinței nr. 2769 din 21 decembrie 2009 a Tribunalului Suceava, schimbată în parte prin Decizia nr. 59/2010 a Curții de Apel Suceava și menținută în totalitate prin Decizia 2195 din 7 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

- terenul de 2.317 mp făcea parte din capitalul social vărsat al reclamantei, cont 1012, în valoare de 323.233,68 RON (valoarea terenului a fost inclusă în valoarea acțiunilor emise de fostul F.P.S.) și nu din patrimoniul social, încât reclamanta nu a fost în măsură să indice o valoare de inventar; valoarea terenului (21,5 euro/mp) a fost stabilită prin raportul de evaluare C., iar valoarea construcției magazie II-C9 a fost stabilită prin expertiza D.;

- suma de 524.000 RON este compusă din 500.000 RON valoarea construcțiilor (mai puțin magazia II-C9) cu privire la care reclamanta a fost obligată la demolare, respectiv din 24.000 RON valoarea cheltuielilor suportate de aceasta, impuse de demolarea pe calea executării silite a acestor construcții, menționate expres de reclamantă, a căror valoare este de 248.434,93 RON;

- din analiza comparativă 2012 - 2013 a situației activelor imobilizate și a amortizării activelor imobilizate, a rezultat suma de 276.947 RON, la care a adăugat sumele de 249.100 RON valoarea terenului și 24.000 RON valoarea cheltuielilor impuse de demolare, rezultând un total, potrivit evidențelor contabile, în sumă de 550.047 RON.

Prin Sentința civilă nr. 2021 din 2 decembrie 2014, Tribunalul Suceava, secția civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepția prematurității acțiunii și excepția prescripției dreptului material la acțiune, a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta SC A. SA, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București în contradictoriu cu chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a obligat pârâta să plătească reclamantei cu titlu de despăgubiri suma de 198.057,23 RON actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii, precum și suma de 2.494,5 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Tribunalul a reținut următoarele:

Cu privire la excepția prematurității acțiunii invocată de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (în prezent A.A.A.S.) - invocată prin întâmpinare în primul ciclul procesual - prima instanță a constatat că aceasta nu este întemeiată, dat fiind că normele metodologice ale O.U.G. nr. 88/1997 au fost abrogate prin H.G. 577/2002 la data de 21 iunie 2002.

Excepția prescripției dreptului material la acțiune, a fost respinsă, ca neîntemeiată, deoarece dispozițiile Legii nr. 137/2002 nu sunt incidente în speță, față de momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare (24 decembrie 1997) și față de prevederile art. 30 alin. (3) care stipulează că prevederile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările ulterioare, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi.

Așadar, deși art. 56 din Legea nr. 137/2002 a abrogat, printre altele, art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, acesta a supraviețuit în concordanță cu prevederile sus-enunțate, legiuitorul înțelegând să reglementeze un caz de ultraactivitate a legii.

În cauză, tribunalul a constatat că termenul special de prescripție, de 3 luni nu era împlinit (nici nu începuse să curgă), față de momentul la care a început cursul prescripției, respectiv la data de 7 iunie 2011 - data Deciziei nr. 2195 din 7 iunie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/86/2008, irevocabilă - raportat la momentul promovării acțiunii în justiție 7 martie 2011.

Reclamanta a solicitat suma de 370.350 RON reprezentând echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat, ca urmare a restituirii către moștenitorul foștilor proprietari, numitul B., a terenului de 2.317 mp, în valoare de 249.100 RON și a construcției magazie II-C9, în valoare de 121.250 RON, în baza Sentinței nr. 2769 din 21 decembrie 2009 a Tribunalului Suceava, schimbată în parte prin Decizia nr. 59/2010 a Curții de Apel Suceava și menținută în totalitate prin Decizia 2195 din 7 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Valoarea terenului (21,5 euro/mp) a fost stabilită prin raportul de evaluare întocmit de expert C., iar valoarea construcției magazie II-C9 a fost stabilită prin expertiza realizată de către expert D.

Tribunalul a avut în vedere și Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, nr. 18/2011, care a statuat că, în aplicarea dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii.

Așadar, în acordarea despăgubirilor, tribunalul a ținut cont de valoarea de inventar a bunurilor ce au ieșit din patrimoniul reclamantei, care este de 198.057,23 RON, așa cum rezultă din situația activelor imobilizate și a amortizării activelor imobilizate la data de 31 decembrie 2012 și 31 decembrie 2013 din care: 175.725,09 RON terenul și 22.332,14 RON magazie II-C9, sume actualizate cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii, așa cum a stabilit Decizia (RIL-ul) în interesul legii pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, nr. 18 din 17 octombrie 2011.

În ce privește suma de 524.000 RON, tribunalul a constatat că este compusă din: suma de 500.000 RON reprezintă contravaloarea construcțiilor amplasate pe terenul 2.317 mp, la care reclamanta a fost obligată la demolare prin Sentința nr. 2769 din 21 decembrie 2009 a Tribunalului Suceava, definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 2195 din 7 iunie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/86/2008, iar suma de 24.000 RON reprezintă contravaloarea cheltuielilor impuse de demolarea acestor construcții (demolare obținută pe cale de executare silită, la cererea creditorului B., pe cheltuiala reclamantei). Tribunalul a constatat că cerințele art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 astfel cum a fost modificată și completată prin Titlul I al Legii nr. 99/1999, nu sunt întrunite.

În speță, construcțiile aflate pe suprafața de teren restituită au fost demolate (fiind edificate de reclamantă ulterior intrării în posesia terenului), iar nu restituite fostului proprietar. În acest sens prin Sentința nr. 2769 din data de 21 decembrie 2009 a Tribunalului Suceava, schimbată în parte prin Decizia nr. 59/2010 a Curții de Apel Suceava, menținută prin Decizia nr. 2195 din 7 iunie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/86/2008, s-a reținut că lucrările noi de construcții și amenajări au fost realizate de antecesoarea SC A. SA în lipsa oricărui titlu legal asupra terenului de 2.317 mp, dispunându-se obligarea reclamantei să ridice pe cheltuiala sa construcțiile amplasate pe acest teren.

Analizând excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată invocată de pârâtă și calificată ca apărare de fond, tribunalul a înlăturat-o, reținând că despăgubirile acordate în temeiul dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 pot fi aplicate numai în situațiile în care imobilele care au ieșit din patrimoniul societății se regăsesc valoric și în capitalul social.

În acest sens, ulterior obținerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, cumpărătorii erau obligați să majoreze capitalul social cu valoarea terenului, acțiunile suplimentare rezultate urmând a fi repartizate Autoritatea pentru Valorificarea Activelor București ca aport în natura a statului; aceste cerințe sunt îndeplinite, deoarece imobilele pentru care se solicită despăgubiri (teren și magazie) au ieșit din patrimoniul reclamantei și erau parte din capitalul social așa cum a rezultat din înscrisurile de la dosar.

În ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor București, tribunalul a reținut că acesta nu s-ar putea îndrepta împotriva Statului Român în măsura în care ar cădea în pretenții față de reclamantă deoarece, dispozițiile art. 32

4

alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 nu îi conferă un drept de regres împotriva acestuia fiind ținută să își execute propria obligație.

Împotriva Sentinței nr. 2021 din 2 decembrie 2014, Tribunalul Suceava, secția civilă, reclamanta SC A. SA și pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului au declarat apel criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin apelul declarat, pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (fostul Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București) a arătat că în mod netemeinic și nelegal a fost respinsă excepția prescripției speciale prevăzute de dispozițiile art. 39 din Legea nr. 137/2002 modificată de o lună și de art. 32

28

din O.U.G. nr. 88/1997 modificată de 3 luni, precum și cele de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Sub acest aspect, pârâta a arătat că, data nașterii dreptului o reprezintă momentul în care a rămas irevocabilă hotărârea judecătorească invocată de reclamantă, situație în care acțiunea reclamantei este prescrisă, în raport de dispozițiile legale invocate.

A mai susținut pârâta-apelantă că în mod netemeinic și nelegal a fost respinsă excepția prematurității raportat la dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997/R, coroborate cu cele ale art. 720

1

C. proc. civ., pe considerentul că Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 88/1997 au fost abrogate (dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/l997/R fiind menținute în vigoare de art. 30 din Legea nr. 137/2002/R).

De asemenea, în mod netemeinic și nelegal a fost respinsă excepția tardivității cererii de majorare a pretențiilor, în cauză fiind încălcate dispozițiile art. 132 C. proc. civ.

Referitor la excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, pârâta a susținut că, în mod greșit a fost respinsă, pe considerentul că despăgubirile acordate în temeiul dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 pot fi aplicate numai în situațiile în care imobilele care au ieșit din patrimoniul societății se regăseau valoric și în capitalul social, cerințe îndeplinite în prezenta cauză.

Pachetul de acțiuni vândut de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului reprezenta o reflecție fidelă a valorii capitalului social existent la momentul privatizării, iar obligația pentru despăgubire nu poate fi reținută în sarcina instituției publice în condițiile în care, dosarul de prezentare întocmit în vederea încheierii contractului de privatizare, era prezentată situația patrimonială a societății, atât cu privire la terenuri și clădire, care trebuiau incluse în capitalul social, cât și referitoare la litigiile în care era implicată societatea privatizată. În acest sens, se invocă recursul în interesul legii privind aplicarea dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. 86/1997.

De asemenea, despăgubirile puteau fi solicitate doar la valoarea amortizată a imobilului, prin scăderea din valoarea contabilă a imobilului revendicat a amortizării acestuia pe toată perioada exercitării de către intimata-reclamanta a tuturor atributelor dreptului de proprietate, atribute exercitate de la înființarea societății și până la data punerii în executare a sentinței de retrocedare.

Prin hotărârile judecătorești invocate de reclamantă nu a fost obligată societatea privatizată (SC E. SA), ci a unui subdobânditor al acesteia, SC A. SA, să restituie în natură imobilele pentru care se solicita despăgubiri, condiție ce nu poate duce la concluzia aplicării dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 modificată.

În continuare, apelanta s-a referit la modul în care se stabilesc despăgubirile, în materie, sens în care arată pe larg și jurisprudența instanței supreme.

Apelanta-pârâtă a învederat că, din valoarea contabilă a imobilului restituit s-ar cuveni despăgubiri în proporție de 45,899%, întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiunii, pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a vândut acțiuni reprezentând 45,899% din capitalul social al SC E. SA. De asemenea, a menționat că, dispozițiile legale ale art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 nu conțin nici o mențiune privind faptul că despăgubirile se acordă la nivelul valorii de piață al activului, astfel cum susține reclamanta.

În consecință, în cazul în care instanța ar considera aplicabile dispozițiile legale menționate, repararea prejudiciului creat societății trebuie apreciată raportat la valoarea cu care se reduce capitalul social al societății, ca urmare a diminuării patrimoniului, respectiv la valoarea contabilă a acestuia, astfel cum aceasta a fost menționată în dosarul de privatizare al SC E. SA.

De asemenea, în mod nelegal susține apelanta-pârâtă că, nu au fost reținute ca fiind aplicabile dispozițiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul stabilit de O.U.G. nr. 89/1997, completată de Legea nr. 99/1999, dispoziții prin care se arată că în toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător.

A mai considerat că, în mod nelegal a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cererea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 32

4

alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 modificată (text de lege menținut în vigoare prin art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 modificată).

Instanța de fond a interpretat în mod nelegal dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, raportat la art. 60 alin. (1) C. proc. civ., considerând că nu există nicio legătură de subordonare și dependență între acțiunea principală și cererea de chemare în garanție.

Apelanta a mai solicitat, în cazul în care instanța de apel ar trece peste toate susținerile de mai sus, atunci când analizează prejudiciul solicitat, să se raporteze la dispozițiile art. 93 din Tratatul Comisiei Europene și la celelalte dispoziții comunitare, pe deplin aplicabile, având în vedere caracterul obligatoriu și de imediată aplicare al acestora, de care este ținută orice instanță în delegarea pricinilor, pentru a evita o nerespectare a normelor comunitare, ce ar putea conduce la declanșarea unei proceduri de infrigement împotriva Statului Roman.

Atunci când urmează să se plătească un ajutor ilegal, instanța națională este obligată să împiedice efectuarea acestei plăți.

Din perspectiva ajutorului de stat, pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului are serioase suspiciuni că sumele pe care este obligată să le plătească SC A. SA pot fi ajutor de stat, fiind îndeplinite cumulativ toate elementele care indică dacă o măsură este sau nu ajutor de stat.

Apelanta a mai solicitat instanței să impună toate consecințele juridice corespunzătoare, și să împiedice astfel efectuarea plăților viitoare deoarece acest ajutor de stat ar trebui notificat Comisiei Europene sau analizat printr-o hotărâre preliminară de Curtea Europeană de Justiție, astfel încât instanța să nu dispună o hotărâre care ar putea atrage încălcarea Tratatului.

Prin apelul declarat, reclamanta SC A. SA, a arătat că în mod greșit instanța de fond a considerat că este îndreptățită doar la plata despăgubirilor în cuantum de 198.057,23 RON, reprezentând valoarea de inventar a bunurilor ce au ieșit din patrimoniul său; potrivit situației activelor imobilizate și a amortizării activelor imobilizate la 31 decembrie 2012 și 31 decembrie 2013, din care 175.725,09 RON terenul și 22.332,14 RON magazia II-C9, respingându-se în totalitate capătul de cerere vizând plata sumei 524.000 RON, din care 500.000 RON reprezentând contravaloarea construcțiilor și a instalațiilor amplasate pe terenul 2.317 mp, cu privire la care a fost obligată în parte la demolare prin Sentința nr. 2769 din 21 decembrie 2009 a Tribunalului Suceava, definitivă și irevocabilă și 24.000 RON reprezentând contravaloarea cheltuielilor impuse de demolarea acestor construcții.

În motivarea acestei soluții, instanța a reținut că cerințele art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 nu ar fi întrunite în cauză; că toate construcțiile aflate pe suprafața de teren restituită (mai puțin magazia II-C9) au fost demolate, nefiind restituite fostului proprietar.

A arătat reclamanta apelantă că în conformitate cu Normele de clasificare a mijloacelor fixe, la clădiri industriale se evidențiază separat instalațiile electrice de forță, canalizare, apă, coș fum, căi acces betonate, stâlpi etc, în comparație cu cele civile, unde toate acestea se includ în valoarea unică a clădirii.

Construcțiile pentru care a fost obligată la demolare sunt: construcțiile birou poartă - C13 - suprafață 39 mp; magazie piese schimb - C7 - suprafață 311 mp; magazie piese schimb - C5 - suprafață 412 mp; depozit carburanți - C4 - suprafață 69 mp; WC - C3 - suprafață 1 mp; șopron metalic ferăstrău circular - C12 - suprafață 21 mp; șopron metalic înalt - C11 - suprafață 32 mp; șopron metalic - C10 - suprafață 25 mp; șopron metalic - C1 - suprafață 175 mp; instalație electrică de forță: instalație apă și hidranți incendii; instalații de canalizare; platformă betonată cu cheu înalt - C2 - suprafață 152 mp; platformă betonată curte - C8 - suprafață 735 mp; instalație electrică de forță magazie, având o valoare totală de inventar în sumă de 248.434,93 RON, în fapt, au fost demolate doar construcțiile C13, C7, C5, C4, C3, C12, C11, C10 și C1, cu o valoare totală de 104.743,42 RON.

Celelalte construcții deservesc magazia II-C9 care a fost restituită, așa cum s-a reținut și în Sentința nr. 2769 din 21 decembrie 2009 a Tribunalului Suceava, menținută prin Decizia nr. 2195 din 7 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reclamanta a considerat că, valoarea acestora, de 143.691,51 RON (reprezentând diferența dintre valoarea totală a construcțiilor, mai puțin magazia II-C9 care a fost restituită, și valoarea construcțiilor care au fost în realitate demolate) va fi adăugată la valoarea despăgubirilor stabilite de către instanța de fond; de asemenea, reclamanta a arătat că și valoarea gardului în sumă de 6.179,40 RON va fi a fi adăugată la valoarea despăgubirilor stabilite de către instanța de fond, câtă vreme acesta nu a fost demolat.

Ca atare, în opinia acestei apelante, suma totală la plată la care trebuia obligată pârâta este de 348.128,14 RON (198.057,23 RON plus 143.891,51 RON plus 6.179,40 RON).

În plus, instanța de fond în mod greșit a reținut că imobilele - construcții demolate, C13, C1, C5, C4, C3, C12, C11 C10 și C1, au fost edificate după preluarea terenului în suprafață de 2.317 mp, câtă vreme acestea existau înainte de acest moment, încă din perioada în care alte două societăți de stat și ulterior alte două societăți privatizate dețineau terenul respectiv.

A mai arătat reclamanta-apelantă că înțelege să conteste cuantumul cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligată pârâta, arătând că potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (2) C. proc. civ., judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxele de procedură și impozit proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut. Prin urmare, instanța de fond trebuia să dispună plata integrală a contravalorii taxei de timbru achitată de către pârâtă, în cuantum de 7.480,8 RON.

Prin Decizia nr. 129 din 13 martie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamantă și pârâtă.

S-a reținut, în ceea ce privește apelul reclamantei, că reclamanta SC A. SA a solicitat obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri reprezentând echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat, urmare a anulării, prin Decizia nr. 1155 din 19 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor nr. y din 1 iulie 1997, emis de către Ministerul Industriilor și Comerțului, în favoarea SC E. SA a cărei succesoare în drepturi este, urmare a divizării în baza Hotărârii A.G.E.A. "F." din 1998.

Echivalentul bănesc al prejudiciului creat reprezintă consecința restituirii, către moștenitorul foștilor proprietari, respectiv B., a terenului în suprafață de 2.317 mp (din care 1.344 mp reprezintă suprafața construită, 887 mp reprezintă suprafața aferentă căilor de transport și 80 mp reprezintă suprafața liberă de construcții) și a construcției "magazie II-C9", în conformitate cu Sentința nr. 2769 din 21 decembrie 2009 a Tribunalului Suceava, schimbată în parte prin Decizia nr. 59/2010 a Curții de Apel Suceava și menținută prin Decizia 2195 din 7 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Așa fiind, patrimoniul reclamantei-apelante s-a diminuat cu o parte însemnată a activelor sale (primite prin Procesul-verbal anexă la protocolul de divizare a SC E. SA din 18 iunie 1998).

Prin acțiunea inițială, reclamanta SC A. SA și-a cuantificat pretențiile și precizat, solicitând de la pârâtă suma totală de 370.350 RON din care: 249.100 RON reprezentând contravaloare teren și 121.250 RON - contravaloare magazie II-C9.

Ulterior, la termenul de judecată din 2 octombrie 2013, reclamanta și-a majorat câtimea pretențiilor cu suma de 524.000 RON reprezentând: 500.000 RON contravaloarea construcțiilor amplasate pe suprafața de 2.317 mp cu privire la care a fost obligată la demolare prin Sentința nr. 2769 din 21 decembrie 2009 a Tribunalului Suceava, rămasă irevocabilă și 24.000 RON contravaloarea cheltuielilor impuse prin demolarea construcțiilor (demolare obținută pe cale de executare silită, la cererea moștenitorului de drept al terenului, respectiv B., pe cheltuiala sa).

Așadar, această cerere a reclamantei reprezintă majorarea doar a câtimii pretențiilor, întemeiată pe dispozițiilor art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. și nicidecum o modificare a acțiunii, în sensul art. 132 alin. (1) din același cod, așa cum eronat a susținut pârâta apelantă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului atât în fața primei instanțe, cât și prin apelul declarat, în temeiurile art. 32

4

din O.U.G. 88/1997, art. 29 din Legea 137/2002 și art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002.

Data de referință pentru calculul termenului de prescripție o reprezintă data pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2195 din 7 iunie 2011, așa încât, față de data introducerii acțiunii în instanță - 7 martie 2011 - este evident că termenul special de prescripție nu era împlinit și mai mult, nici nu începuse să curgă, cum corect de altfel a reținut și prima instanță.

Ca urmare, primul motiv invocat de apelanta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului cu privire la prescripția extinctivă a dreptului la acțiune a fost respins ca neîntemeiat.

Instanța de apel a respins și cel de-al doilea motiv de apel referitor la excepția prematurității, întrucât Normele metodologice privind aplicarea O.U.G. nr. 88/1997 invocate la instanța de fond au fost abrogate prin H.G. nr. 577/2002 la data de 21 iunie 2002, iar legea specială pe care și-a grefat reclamanta acțiunea nu condiționează promovarea acesteia de urmarea unei proceduri prealabile în sensul sesizării unei instituții sau autorități.

În ceea ce privește această excepție a prematurității acțiunii prin prisma neîndeplinirii dispozițiilor art. 720

1

C. proc. civ., invocată pentru prima dată în apel de pârâtă, instanța de apel a reținut că, invocarea acesteia se poate face numai fața instanței de fond pentru a paraliza acțiunea reclamantului și nicidecum direct prin apelul declarat și fără indicarea vreunei vătămări, întrucât litigiul comercial, ca și cel civil, este unul al intereselor private în care, exercitarea drepturilor procesuale este, în cea mai mare parte, la latitudinea părților.

S-a considerat că, apelanta-pârâtă a invocat eronat excepția prematurității acțiunii raportat la neîndeplinirea procedurii concilierii directe prev. de art. 720

1

C. proc. civ., dat fiind că, o acțiune este prematură atunci când dreptul sau interesul invocat, nu este actual (ceea ce nu este cazul în speță), iar nu atunci când nu s-a îndeplinit de către reclamant, o condiție, prevăzută de lege pentru a putea fi sesizată instanța - în speță art. 720

1

C. proc. civ., care ar fi atras incidența excepției inadmisibilității acțiunii.

Verificând și motivul de apel privind greșita respingere a excepției tardivității cererii de modificare a acțiunii, Curtea a constatat de asemenea că este neîntemeiat, având în vedere că cererea depusă de reclamantă la fond reprezintă doar o cerere de majorare a câtimii pretențiilor inițiale în sumă de 370.350 RON, cu suma de 524.000 RON, în conformitate cu dispozițiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. și nicidecum o modificare a acțiunii în sensul art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

S-a apreciat ca neîntemeiat și motivul de apel vizând excepția inadmisibilității acțiunii, precizat de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, excepție motivată pe faptul că imobilele din discuție nu se regăseau în capitalul social al reclamantei, iar aceasta nu a fost obligată la restituirea în natură a imobilelor către foștii proprietari și deci nu sunt aplicabile dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997.

Referitor la această excepție, instanța de apel a considerat inutil reluarea incidenței în cauză a art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 coroborat cu art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 în raport cu data încheierii contractului de vânzare/cumpărare acțiuni, respectiv 24 decembrie 1997, având în vedere considerentele anterior expuse în prezenta decizie.

În ceea ce privește motivul de apel conform căreia în mod nelegal instanța de fond nu a reținut incidența art. 30 din Legea nr. 137/2002 prin care se arată că valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător, Curtea l-a respins ca nefondat, întrucât litigiul de față nu vizează obligații ale pârâtei născute față de cumpărătorul din contractul de vânzare-cumpărare acțiuni, ci obligații având izvor legal, nu convențional.

S-a considerat, în ceea ce privește valoarea despăgubirilor că, prima instanță s-a conformat deciziei date în interesul legii și în mod corect a luat în considerare valoare de inventar a bunurilor ce au ieșit din patrimoniul reclamantei, care este în suma de 198.057,23 RON din care suma de 175.725,09 RON reprezintă contravaloare teren și suma de 22.332,14 RON reprezintă contravaloare magazie II-C9, valori conforme cu situația activelor imobilizate și a amortizării activelor imobilizate la 31 decembrie 2012 și 31 decembrie 2013, sume ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflație calculat în momentul plății despăgubirii.

Ca urmare, instanța de fond a avut corect în vedere valorile contabile și nu valoarea de circulație a imobilelor din litigiu, contrar susținerilor pârâte.

S-a mai reținut că, prin Sentința nr. 2769 din 21 decembrie 2009 a Tribunalului Suceava s-a reținut că lucrările de construcție și amenajări au fost efectuate de antecesoarea reclamantei, în lipsa oricărui titlu de proprietate legal asupra terenului de 2.317 mp, reclamanta din prezenta cauză a fost obligată să ridice, pe cheltuiala sa, construcțiile amplasate pe terenul menționat.

Referitor la susținerile apelantei pârâte Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului potrivit cărora sumele la plata cărora a fost obligată de către instanța de fond ar constitui un ajutor de stat ilegal, în sensul prevăzut de Comunicarea Comisiei Europene privind aplicarea normelor referitoare la ajutoarele de stat de către instanțele naționale (2009/C 85/01), Curtea a constatat că, de asemenea sunt nefondate, nefiind îndeplinite cerințele legale care reglementează ajutorul de stat.

A fost respins ca neîntemeiat și motivul invocat de apelanta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului privind greșita respingere a cererii de chemare în garanție a Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, întrucât art. 32

4

alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 instituie în sarcina Statului Roman numai o obligație de garanție, o garanție legală de îndeplinire a sarcinilor debitorului principal.

Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului nu s-ar putea îndrepta împotriva Statului Roman în măsura în care ar cădea în pretenții față de reclamantă, întrucât dispozițiile art. 32

4

alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 nu îi conferă un drept de regres împotriva acestuia, fiind ținută să își execute propria obligație; răspunderea statului intervine doar în situația în care debitorul, respectiv Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, nu își va îndeplini obligația de plata.

Referitor la criticile ambelor apelante privind modul de stabilire și obligare la plata cheltuielilor de judecată, Curtea a constatat că sunt nefondate, întrucât în mod corect instanța de fond a avut în vedere câtimea pretențiilor admise, raportându-se la valoarea acestora și obligând partea căzută în pretenții la suportarea lor.

Împotriva deciziei pronunțate în apel, pârâta a declarat recurs, în susținerea căruia a formulat următoarele motive de recurs:

28

din O.U.G. nr. 88/1997 - privind termenul special de prescripție de 3 luni precum și ale art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, circumscris art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, pârâta arată că, în raport de acțiunea formulată de reclamantă - valorificarea unui drept prevăzut de art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 adică repararea prejudiciilor cauzate prin restituirea foștilor proprietari a bunurilor imobile preluate de stat a căror reparare, cade în sarcina instituției publice implicate în procesul de privatizare, momentul nașterii dreptului material la acțiune este data la care hotărârea invocată de reclamantă a rămas irevocabilă.

În cauză, raportat la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii invocate - dată de la care recurenta consideră că a luat naștere pretinsul drept al reclamantei la despăgubiri - și data formulării prezentei acțiuni, termenul general de prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 era împlinit.

Așa fiind, recurenta arată că, se impune admiterea recursului și respingerea acțiunii reclamantei ca prescrisă.

4

din O.U.G. nr. 88/1997 coroborate cu art. 720

1

C. proc. civ.

Recurenta arată că, în mod greșit instanța de apel a respins excepția prematurității acțiunii, cu motivarea că Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 88/1997 au fost abrogate (dispozițile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 fiind menținute în vigoare de art. 30 din Legea nr. 137/2002, republicată).

4

din O.U.G. nr. 88/1997, în a cărui argumentare se susține că, despăgubirile acordate în temeiul textului de lege pretins încălcat, pot fi aplicate numai în situația imobilelor ieșite din patrimoniul societății care se regăsesc valoric în capitalul social.

a). În acest context, a fost prevăzută obligația de despăgubire în legea specială a privatizării, obligație dată în sarcina instituției publice implicate în procesul de privatizare, iar valoarea capitalului social este reflectată în numărul de acțiuni ce face obiectul contractelor de privatizare.

Așa fiind, arată recurenta, pachetul de acțiuni vândut de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București, în prezent Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, reprezintă o reflecție fidelă a valorii capitalului social la momentul privatizării și nu se poate reține în sarcina instituției publice vreo obligație pentru despăgubiri, cu atât mai mult cu cât, în dosarul de prezentare întocmit în vederea încheierii contractului de privatizare, era prezentată situația patrimonială a societății privind terenurile și clădirile care trebuiau incluse în capitalul social, precum și litigiile în care era implicată societatea privatizată. În confirmarea celor învederate, recurenta invocă recursul în interesul legii privind aplicarea dispozițiilor 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997.

Opinează recurenta că, despăgubirile puteau fi solicitate doar la valoarea amortizată a imobilului, prin scăderea din valoarea contabilă a imobilului revendicat a amortizării acestuia pe toată perioada exercitării de către reclamantă a tuturor atributelor dreptului de proprietate, atribute exercitate de la înființarea societății și până la data punerii în executare a sentinței de retrocedare.

b). Recurenta înțelege să invoce excepția inadmisibilității raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 neavând aplicabilitate în cauză.

Recurenta apreciază că reclamanta nu poate cere despăgubiri în temeiul dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, decât în condițiile în care societatea privatizată - nu un terț dobânditor - ar fi fost obligată printr-o hotărâre judecătorească, rămasă definitivă și irevocabilă, la restituirea în natură către foștii proprietari ai imobilului în litigiu.

În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, recurenta arată că, în temeiul dispozițiilor invocate, pentru a fi admisibilă o asemenea cerere, se impune a fi îndeplinite cumulat două condiții.

Or, în speța de față nu este îndeplinită prima condiție, care se referă la faptul că imobilele pentru care se solicită despăgubiri să fi fost restituite în natură de către societatea privatizată.

Menționează recurenta, că prin hotărârile judecătorești invocate de reclamantă nu a fost obligată societatea privatizată - SC E. SA - ci un subdobânditor al acesteia SC A. SA de a restitui în natură imobilele pentru care s-au solicitat despăgubiri, ceea ce conduce la concluzia neaplicării dispozițiilor 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997.

Așa fiind, generalizarea obligației de despăgubire în sarcina sa, nu poate fi considerată legală, deoarece vine în contradicție cu dispozițiile legale invocate, făcând inadmisibilă cererea reclamantei.

4

din O.U.G. nr. 88/1997, cu circumscrierea lui în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta arată că, în articolul invocat nu există nicio mențiune potrivit căreia despăgubirile se acordă la nivelul valorii de circulație a activelor, cum solicită reclamanta. Practic, pârâta critică soluția din apel sub aspectul modului în care a fost stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantei.

Astfel, recurenta indică Decizia nr. 1074/2003 a instanței supreme și critică raționamentul instanțelor de fond și apel privind stabilirea valorii cu titlu de despăgubiri. Sub acest aspect, recurenta opinează că despăgubirea trebuie să reprezinte efectiv acoperirea unui prejudiciu cert, real și nu o cale de îmbogățire fără just temei în detrimentul statului, în condițiile în care pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului nu are nicio culpă. Recurenta consideră repararea prejudiciului real creat societății, ca urmare a diminuării patrimoniului, respectiv la valoarea contabilă a acestuia, așa cum a fost menționată în dosarul de privatizare al societății reclamante, sens în care prezintă pe larg acest motiv de recurs.

În opinia recurentei, este inechitabil și nefiresc să suporte repararea unui prejudiciu pentru care nu numai că nu este răspunzătoare, dar are o valoare exagerată prin raportare la valoarea contractului de privatizare. Astfel, din valoarea contabilă a imobilului restituit s-ar cuveni despăgubiri în proporție de 45,988 %, întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, pârâta, prin antecesorul ei, a vândut acțiuni reprezentând numai 45,899% din capitalul social al SC E. SA.

Chiar și în situația în care ar fi îndeplinite toate condițiile pentru acordarea de despăgubiri, instituția publică nu ar putea fi obligată la o valoare peste limita prevăzută de art. 30 din Legea nr. 137/2002, respectiv 50% din prețul încasat de către aceasta din vânzarea pachetului de acțiuni.

Recurenta conchide că, în cauză sunt incidente dispozițiile menționate, deoarece dreptul reclamantei la plata despăgubirilor s-a născut după intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002, nefiind în situația aplicării principiului neretroactivității legii.

4

alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, critică circumscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, prin introducerea alin. (6) la art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, s-a instituit o obligație de garanție directă în sarcina Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, pentru repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

Mai mult, recurenta precizează că, potrivit art. 9 din O.U.G. nr. 88/1997, toate sumele încasate de pârâtă din contractele de vânzare-cumpărare se varsă la bugetul statului, motiv pentru care cererea de chemare în garanție formulată față de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este întemeiată.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta afirmă că în mod nelegal a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care nu se poate reține "reaua-credință sau comportare neglijentă" în apărarea sa în acest proces, mai ales că și-a executat obligațiile legale, iar cuantumul acestora au fost stabilite arbitrar; adică nu sunt justificate prin dovezi clare, în raport cu costurile reale ale procesului și munca prestată de avocat pentru pregătirea apărării în susținerea prezentei cauze.

În același context, recurenta impută instanței de apel că, problema cheltuielilor de judecată nu a fost pusă în discuția părților, fiind încălcate principiile contradictorialității și al rolului activ al judecătorului, precum și principiul egalității armelor statuat de jurisprudența europeană, iar cu privire la munca prestată de avocat, recurenta arată că acestea sunt nejustificat de mari, sens în care invocă jurisprudența Curții Europene în această materie.

În plus, recurenta mai precizează că instanța de judecată a avut în vedere numai culpa sa, neluând în considerare culpa procesuală a reclamantei și fără să aibă în vedere proporția în care pretențiile reclamantei au fost admise.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Prealabil examinării motivelor de recurs este de reținut că recurenta și-a întemeiat toate criticile pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia, hotărârea atacată poate fi modificată dacă este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, ipoteza vizată în cauză fiind aplicarea greșită a art. 32

4

și art. 32

28

din O.U.G. nr. 88/1997, art. 30 și art. 39 din Legea nr. 137/2002

6

din O.U.G. nr. 88/1997, precum și ale art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Acest motiv este nefondat întrucât, instanța anterioară a aplicat și interpretat corect dispozițiile legale incidente în cauză.

Astfel, față de data încheierii contractului de vânzare-cumpărare la data de 24 decembrie 1997, nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 137/2002, iar în considerarea dispozițiilor art. 30 alin. (3) din același act normativ prevederile 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a acestei legi, cum este cazul în speță.

De remarcat, aspect confirmat de ambele instanțe inferioare, art. 56 din Legea nr. 137/2002 a abrogat, printre altele, art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, legiuitorul înțelegând să reglementeze un caz de ultraactivitate a legii.

De asemenea, în mod corect, instanța de apel a constatat că termenul special de prescripție de 3 luni prevăzut de art. 32

28

din O.U.G. nr. 88/1997, nu era împlinit (cum corect au reținut instanțele anterioare că acest termen nici nu începuse să curgă, întrucât data rămânerii hotărârii irevocabile a fost la data 7 iunie 2011, iar acțiunea a fost inițiată cu 3 luni înainte adică la 7 martie 2011), față de momentul de la care începea prescripția, data pronunțării Deciziei nr. 2195 din 7 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă. în Dosarul nr. x/86/2008, irevocabilă, raportat la data promovării prezentei acțiuni, 7 martie 2011.

Pe de altă parte, este de observat că toate susținerile formulate de recurentă sunt identice cu motivele de apel, pe care Înalta Curte apreciază că, acest motiv de recurs este invocat mai mult formal, lipsind argumentele și contraargumentele de nelegalitate din perspectiva căii de atac exercitate, așa încât nu i se poate reproșa instanței de apel că a încălcat dispozițiile legale invocate de recurentă.

1

C. proc. civ., în sensul că în mod corect a apreciat că legea specială pe care și-a întemeiat acțiunea reclamanta nu condiționează această procedură prealabilă a concilierii, iar Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 88/1997 invocate de pârâtă au fost abrogate prin H.G. nr. 577/2002 la data de 21 iunie 2002.

Față de susținerile pârâtei - invocate pentru prima oară în apel - instanța de apel a reținut în considerentele deciziei atacate, pe larg, în ce constă procedura prealabilă a concilierii, nerespectarea acestei proceduri, precum și faptul că, scopul legii de a se preveni sesizarea instanței de judecată a fost depășit.

În cauză, o eventuală admitere a excepției prematurității acțiunii, pe care pârâta a invocat-o pentru prima oară în apel în raport de art. 720

1

C. proc. civ. ar fi contrar scopului urmărit de acest text de lege, respectiv de soluționare cu celeritate, pe cale amiabilă a conflictului dintre părți, procedură ce se inițiază anterior sesizării instanței de judecată pentru a preîntâmpina eventualele litigii în instanță și a încerca împăcarea părților. Prin urmare, scopul textului de lege menționat a fost depășit cum în mod corect a apreciat instanța anterioară.

Sub acest aspect, după cum se poate observa, recurenta nu argumentează în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, aceasta afirmând doar că au fost încălcate dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 coroborate cu art. 720

1

C. proc. civ.

În primul rând, după cum lesne se poate observa, recurenta nu a argumentat în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, ci doar a susținut încălcarea evocatelor dispoziții legale.

De reținut, că instanța de apel a apreciat corect cererea depusă de reclamantă ca fiind o cerere de majorare a câtimii pretențiilor reclamantei de la suma de 370.350 RON la suma de 524.000, în conformitate cu dispozițiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., contrar susținerilor pârâtei că este o cerere modificatoare a pretențiilor reclamantei, știut fiind că, art. 132 din vechiul C. proc. civ., distinge două categorii de cereri: de întregire și de modificare a cererii inițiale.

Cererile de întregire au ca obiect completarea lipsurilor din cuprinsul cererii inițiale, cum ar fi, de exemplu, prezentarea unor elemente suplimentare pentru identificarea bunurilor sau pentru identificarea bunurilor pentru completarea elementelor de fapt. Din contră, cererile de modificare sunt acelea prin care reclamantul urmărește să schimbe unele elemente importante ale cererii de chemare în judecată precum: părțile, obiectul cererii sau temeiul juridic al acesteia, ceea ce nu este cazul în speță, contrar afirmațiilor pârâtei, care face confuzie între cele două categorii de cereri, astfel, că nu se poate reține aplicarea greșită a evocatelor dispozițiilor legale.

Distincția este importantă, deoarece, conform art. 132 și art. 134 din vechiul C. proc. civ., cererea de modificare a cererii de chemare în judecată nu poate fi primită fără acordul părți