ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 732/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 732/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 356 din 12 ianuarie

2009, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței

materiale și a declinat către Tribunalul București, secția civilă, competența

soluționării acțiunii formulată de reclamanta P.A. împotriva pârâtului Statul

Român prin care se solicita să se constate nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare din 27 iulie 1940 și a cererii de chemare în garanție a

Ministerului Afacerilor Externe, reținând incidența în cauză a dispozițiilor

art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. și valoarea de peste 500.00 RON a

imobilului ce formează obiectul contractului.

Prin Sentința civilă

nr. 740 din 8 aprilie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantei P.A. și pasive a pârâtului Statul Român, a respins excepția

prescrierii dreptului material la acțiune, a respins acțiunea având ca obiect

nulitate act, formulată de reclamanta P.A., în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și cu intervenientul accesoriu

Ministerul Afacerilor Externe, ca nefondată și a admis cererea de intervenție

accesorie formulată de Ministerul Afacerilor Externe.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că excepția lipsei de interes se

subsumează motivelor privind excepția lipsei calității procesuale active, motiv

pentru care au fost analizate în susținerea acestei excepții.

Cu privire la

excepția lipsei calității procesuale active, s-a reținut că pârâtul și

intervenientul au apreciat că reclamanta nu are legitimare procesuală activă în

cauză, întrucât este o persoană străină față de actul contestat, nu este

succesor universal sau cu titlu universal nici al vânzătorilor M. și nici ai

cumpărătorului SC V.D.S. Mai mult, aceasta nu a dovedit nici un interes,

întrucât contractul a cărui nulitate solicită, în baza principiului

relativității efectelor contractului, nu-i profită și nici nu-i dăunează și că

această acțiune nu-i deschide dreptul de a solicita în baza Legii nr. 10/2001,

restituirea bunului sus-menționat.

Aceste susțineri nu

au putut fi primite pentru următoarele considerente:

Prin contractul de

vânzare-cumpărare de drepturi succesorale autentificat la B.N.P. G.H.T. sub nr.

100/2004, C.P. a vândut reclamantei P.A., drepturile succesorale ce i s-ar

cuveni potrivit certificatului de moștenitor din 8 mai 1997, din care rezultă

că este unica moștenitoare a soțului său A.J.B. și certificatul de calitate de

moștenitor nr. x/2003 prin care A.J.B. este moștenitor al lui Z.B. și al A.B.

iar A.B. este moștenitoare a surorii sale A.M. care este moștenitoare a lui

M.M.

Având în vedere că

prin prezenta acțiune, reclamanta P.A., urmărește aducerea în patrimoniul

familiei M. a imobilului ce a fost vândut prin contractul de vânzare-cumpărare

din 27 iulie 1940 contestat, în scopul accesării drepturilor izvorâte din Legea

nr. 10/2001 și reținând că se invocă o nulitate absolută, sancțiune ce poate fi

invocată de oricine justifică un interes și oricând, constatând totodată că

reclamanta s-a substituit în drepturile vânzătoarei succesiunii, instanța

urmează a respinge excepția lipsei calității procesuale active, apreciind că

reclamanta a justificat interesul în invocarea sancțiunii nulității absolute.

Față de cele sus arătate

și în special față de obiectul acțiunii - constatare nulitate absolută - și

față de dispozițiile art. 2 din Decretul nr. 167/1958 (nulitatea unui act poate

fi invocată oricând, pe cale de acțiune sau excepțiune), instanța a respins și

excepția prescrierii dreptului la acțiune.

Cu privire la

excepția lipsei calității procesuale pasive, s-a reținut că societatea

cumpărătoare, D.V.S., parte în contractul a cărui nulitate se solicită, a fost

lichidată în baza Decretului nr. 362/1949. În vederea executării adresei nr.

268/1951 emisă de Ministerul Finanțelor, Direcția Participațiilor, D.V.S., a

transferat dreptul de proprietate asupra imobilului situat în str. E.P., sector

1, compus din teren în suprafață de 880 mp și construcție în suprafață de 220

mp către SC S., Societate de Asigurare Sovieto-Română de Asigurări contra sumei

de 14.736.156 ROL, astfel cum rezultă din actul de transfer de proprietate din

aprilie 1951, transcris sub nr. 1252/1951 la Tribunalul Ilfov.

Întrucât Statul Român

a fost acționar la S., societate în dizolvare, iar imobilul din str. E.P.,

sector 1, trecut în administrarea diferitelor instituții, ministere, inclusiv

Ministerul Finanțelor Publice, rezultă că pârâtul Statul Român este succesor al

cumpărătorului din contractul de vânzare-cumpărare din 27 septembrie 1940.

Fără a nega contextul

politic din perioada 1940 - 1944, perioadă în care persoanele de origine

evreiască au suferit numeroase nedreptăți prin adoptarea unor legi

discriminatorii, în analiza contractului de vânzare-cumpărare din 27 septembrie

1940 a cărui nulitate se solicită, instanța a constatat că din punct de vedere

juridic în cauză nu s-a făcut dovada celor susținute, în sensul că familia M.

nu a urmărit vânzarea imobilului.

Astfel, din

conținutul contractului rezultă că soții M. la momentul vânzării se aflau în

străinătate, vânzarea având loc prin mandatar S.M. în baza procurii din 6 mai

1939 autentificată la Legațiunea României din Londra. Rezultă așadar că soții

M. intenționau a vinde imobilul încă din mai 1939, iar în condițiile în care

procura a fost eliberată în 1939 s-a reținut că aceștia nu locuiau în țară încă

din 1939. Această situație de fapt este confirmată și prin declarația de

notorietate dată de G.M.O.S. și soția G.M.M.

Pe de altă parte,

bunul a fost vândut către D.V.S., societate la care vânzătorul M.M. s-a

susținut că era acționar și care cel puțin până în anul 1945 a fost condusă de

fratele acestuia M.J., astfel cum rezultă din încheierea Tribunalului Ilfov și

situația bilanțului SC V.D. din decembrie 1945. Or, în atare împrejurare, chiar

dacă s-ar admite raționamentul reclamantei că prin vânzarea imobilului soții M.

au urmărit să-și pună la adăpost averea, rezultă că pe lângă obținerea acestui

scop, vânzătorii au beneficiat și de prețul vânzării, împrejurare în care

scopul vânzării, respectiv obținerea de profit a fost atins.

Pe de altă parte,

începând cu anul 1945, au apărut o serie de legi prin care s-a urmărit,

îndreptarea abuzurilor comise împotriva evreilor ce au fost nevoiți a-și vinde

bunurile. În acest sens sunt de amintit Decretul-lege nr. 607/1945, Decretul

nr. 641/1944, acte normative în baza cărora dacă vânzătorul ar fi fost

interesat în redobândirea imobilului ar fi făcut orice demers juridic în acest

sens, mai ales că bunul în acea perioadă (la momentul apariției legilor

reparatorii) se afla încă în patrimonial D.V.S., societate condusă chiar de

fratele său până cel puțin în decembrie 1945, așa cum s-a arătat. Or, în cauză

reclamanta nu a făcut nicio dovadă privind existența vreunui minim demers în

acest sens.

Nici după anul 1945

și până în 1951 când bunul a ieșit din patrimoniul cumpărătoarei D.V.S., fostul

vânzător nu și-a manifestat în vreun fel intenția de a redobândi bunul, deși ar

fi avut suficiente pârghii juridice pentru un astfel de demers. E greu de

crezut că dacă ar fi existat o astfel de intenție, vânzătorii nu ar fi luat

legătura cu fratele rămas la conducerea societății pentru găsirea unei soluții

privind imobilul în cauză.

Chiar dacă M.M., a

decedat în anul 1947, demersul juridic privind redobândirea imobilului putea fi

accesat de soția acestuia. Or, nici una din părțile vânzătoare nu și-au

manifestat vreo astfel de intenție. În atare situație nu se poate considera că

vânzătorul nu a urmărit vânzarea imobilului. Mai mult, din declarațiile de

notorietate depuse la dosar și din succesiunea evenimentelor rezultă că soții

M., nu au urmărit revenirea în țară. În atare împrejurare, se poate concluziona

că intenția lor a fost de vinde imobilul, a încasa prețul și a-și construi o

nouă viată în altă țară.

S-a mai reținut că,

până în 1951 D.V.S. a avut bunul în patrimoniu. Ulterior a intervenit actul de

transfer de proprietate din aprilie 1951, transcris sub nr. 1252/1951 la

Tribunalul Ilfov încheiat cu S. Din acest act rezultă că transferul dreptului

de proprietate s-a făcut contra sumei de 14.736.156 RON și nu fără plată cum

susține reclamanta.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta.

Prin Decizia civilă

nr. 846/A din 14 decembrie 2011 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori, a respins ca nefondat apelul formulat de

apelanta-reclamantă P.A., cu domiciliul ales la S.C.P.A. M. & A., în

București, împotriva Sentinței civile nr. 740 din 8 aprilie 2011, pronunțată de

Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, București și

intimatul-intervenient Ministerul Afacerilor Externe, București.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a reținut următoarele:

Curtea a constat că

apelanta apelanta-reclamantă invocă prin motivele de apel încălcarea de către

instanța de fond atât a dispozițiilor dreptului comun - art. 966 C. civ., cât

și a legii reparatorii - 607/1945.

Astfel, apelanta a

susținut că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 27 septembrie

1940 a lipsit cauza, intenția vânzătorilor fiind aceea de a-și proteja

proprietatea de efectelor legilor antisemite (care dispuneau în sensul

exproprierii proprietăților rurale evreiești) și nu aceea de a încasa prețul

vânzării, fiind incidente dispozițiile art. 966 C. civ.

Pentru a dovedi lipsa

cauzei cerută de dispozițiile art. 966 C. civ. apelanta-reclamantă a invocat

contextul socio-politic al perioadei Holocaustului concretizat în final în

Decretul-lege nr. 3347/1940, precum și declarațiile numiților G.M.O. și G.M.

date în fața notarului din Israel având caracter de înscrisuri probante de unde

rezultă că decizia finală a vânzării imobilului s-a luat de către soții M. după

venirea la putere a lui A.

Instanța de fond a

subliniat în considerentele hotărârii apelate că nu neagă contextul politic din

perioada 1940 - 1944, perioadă în care persoanele de origine evreiască au

suferit numeroase nedreptăți, dar că reclamanta nu a făcut dovada față de

contractul de vânzare-cumpărare în litigiu că soții M. nu au urmărit vânzarea

imobilului.

La rândul său, curtea

a constat că dincolo de contextul politic antisemit de notorietate din perioada

semnării contractului, apelanta-reclamantă are obligația juridică să facă

dovada celor susținute în acțiune, întrucât nu se poate aprecia în mod

subiectiv, având în vedere doar situația politică din acel moment, că toți

vânzătorii cetățeni români de origine evreiască din acea perioadă nu au avut

intenția de a vinde imobilele pe care le aveau în proprietate.

Curtea a reținut că

vânzarea imobilului în litigiu s-a făcut prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat la 27 septembrie 1940 de Tribunalul Ilfov, secția a IX-a notariat.

Potrivit

dispozițiilor art. 1173 C. civ., actul autentic are deplină credință în

privirea oricărei persoane despre dispozițiile și convențiile ce constată, iar

conform dispozițiilor art. 1181 alin. (2) C. civ., nu se va primi niciodată

prin martori o dovadă în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre

ceea ce se pretinde că s-a zis înaintea, la timpul sau în urma confecționării

actului.

Ca atare, în contra

actului autentic de vânzare-cumpărare în litigiu nu se poate primi proba cu

martori, motiv pentru care nu se pot reține declarațiile martorilor G. Ori, curtea

constată că din actul autentic rezultă că vânzătorii M. au încasat la data

vânzării prețul de 7.500.000 ROL, preț apreciat chiar de reclamanta-apelantă ca

fiind foarte mare. Pentru aceleași dispoziții de mai sus, nu a putut reține

apărarea apelantei în sensul că prețul nu e fost încasat. Intenția exprimată de

vânzători în ața notarului public a fost aceea de a vinde imobilul în litigiu

pentru prețul încasat, iar peste această constatare a notarului curtea nu poate

trece.

Nu prezintă relevanță

juridică din punct de vedere a existenței voinței de a vinde dacă ulterior

semnării actului vânzătorii au mai încasat sau nu fructele civile produse din

închirierea imobilului sau dacă aceștia au plătit impozitele aferente

construcției.

După schimbarea

regimului politic antisemit în România începând cu anul 1944 și până în anul

1951 autorii M. nu au făcut demersuri pentru a încerca desființarea

contractului de vânzare - cumpărare, deși, dacă susținerile

reclamantei-apelante sunt reale, depindea doar de voința părților contractante

să desființeze acest contract printr-un nou act notarial.

Este real faptul că

Legea nr. 607/1945 ca lege de reparație nu era aplicabilă autorilor

reclamantei, întrucât la momentul semnării contractului de vânzare-cumpărare

aceștia nu se aflau în România și ca atare, conform art. 34, nu puteau

beneficia de prevederile speciale ale legii.

Curtea a constat însă

că Legea nr. 607/1945, care în art. 1 prevedea nulitatea de drept a actelor de

dispozițiune încheiate de un evreu în perioada 6 septembrie 1940 - 28 martie

1941, prevedea în art. 19 că acțiunile în nulitate întemeiate pe prevederile

prezentei legi vor putea fi intentate în termen de 3 luni pentru părțile aflate

în țară sau în termen de 1 an pentru cei aflați în străinătate, termen calculat

de la publicarea legii, iar după expirarea acestui termen raporturile juridice

dintre părți rămân supuse regulilor dreptului comun.

Ca atare, curtea a

reținut că Legea nr. 607/1945, ca lege specială de reparație derogă de la

dreptul comun numai pentru un termen de decădere de maxim 1 an de la data

publicării, ceea ce echivalează cu faptul că și în acea perioadă (până în 1951)

autorii vânzători ar fi putut să solicite nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare pentru lipsa cauzei dacă ar fi fost real că vânzarea

imobilului în litigiu a fost fictivă, lipsind intenția de a vinde.

Ori, așa cum rezultă

din probele administrate în cauză și din susținerile apelantei, soții M. nu au

făcut demersuri în instanță pentru recuperarea imobilului, ci demersuri pentru

recuperarea Societății D.V.

Ca atare, curtea în

lipsa unui probatoriu fără echivoc și față de atitudinea vânzătorilor M., nu

s-a putut reține lipsa intenției acestora de a înstrăina imobilul în litigiu

prin contractul de vânzare-cumpărare din 27 septembrie 1940.

Împotriva Deciziei

civile nr. 846/A din 14 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a II-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, reclamanta P.A.

prin mandatar V.C. a declarat recurs, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului,

modificarea deciziei în sensul admiterii apelului, iar pe fond admiterea

acțiunii sale, astfel cum a fost formulată.

În criticile

formulate, recurenta reclamantă după o prezentare amănunțită a situației de

fapt, a susținut în esență următoarele:

Instanța de apel în

pronunțarea deciziei recurate, trebuia să se raporteze la contextul politic al

perioadei Holocaustului, la realitatea de după război, precum și la textele

legale reparatorii, astfel că în ceea ce privește decizia luată de soții M., de

a vinde imobilul, aceasta a fost luată după instaurarea în 1940 a statului

național legionar care dus o politică antisemită, așa cum rezultă din

Constituția din 1938 și Legea revizuirii cetățeniei și ca atare, din punctul de

vedere al nulității actului este esențială data încheierii actului și nu

supozițiile privind intențiile vânzătorilor.

În cauză, instanța

trebuia să rețină că Legea reparatorie nr. 607/1945 recunoștea ca fiind simulată

o astfel de vânzare, în funcție de data efectuării ei, iar nu de momentul în

care vânzătorul s-ar fi gândit să o efectueze, că în această situație, atât din

probele din dosar, data actului de vânzare, cât și realitățile de fapt conduc

la concluzia că vânzarea imobilului a fost determinată de obligată de a nu mai

deține terenuri și de a-și pune averea la adăpost și nicidecum acela de a vinde

bunul și de a încasa contravaloarea acestuia.

Instanța de apel a

reținut în mod greșit că după război, nici M.M. și nici soția sa nu ar fi făcut

diligențele necesare raportat la legile reparatorii nr. 607/1945 și nr.

641/1914, pentru recuperarea imobilului, fără să țină cont de probatoriul

administrat în cauză care face dovada eforturilor mandatarului J.M. de recuperare

a acțiunilor D.V.S., eforturi parțial încununate de succes, dar din păcate

sistate din cauza decretului nelegal de lichidare a societății din 1949, acest

mod de acțiune fiind pe atunci singurul valabil, deoarece Legile nr. 607/1945

și 641/1944 nu permiteau recuperarea imobilului.

Recurenta reclamantă

arată că, deși Legea nr. 607/1945 recunoștea vânzarea ca fiind simulată în mod

discriminatoriu art. 34 al legii nu permitea evreilor care nu erau în țară la

data semnării actului să invoce procedurile legii pentru recuperarea

imobilului.

Astfel, prevederile

art. 35 și art. 29, Legea nr. 641/1944 considerau nule de drept atât vânzarea

locuințelor cât și a terenurilor aferente efectuate de proprietarii evrei,

altele decât cele din vetrele satelor și târgurilor vândute către sătenii

muncitori de pământ, astfel că orice alte asemenea vânzări făcute de către alte

persoane se desființau de plin drept pe data efectuării lor, în condițiile

legii, cum este chiar cazul actului atacat, care este nul de drept, întrucât vânzarea

nu s-a efectuat către sătenii muncitori de pământ.

Această situație

rezultă și din declarațiile martorilor, iar art. 966 și 968 din C. civ., vin în

susținerea acțiunii sale.

Intimatul

intervenient Ministerul Afacerilor Externe București, prin întâmpinarea depusă

la dosar la data de 21 februarie 2013, comunicată recurentei a invocat excepția

nulității recursului în raport de dispozițiile art. 302

1

alin. (1)

lit. c) C. proc. civ.

Înalta Curte,

examinând cererea de recurs din perspectiva criticilor indicate de parte,

astfel cum acestea au fost circumscrise temeiurilor de drept indicate, reține

inexistența motivelor de nelegalitate, în raport de reglementarea cuprinsă în

art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., pentru următoarele considerente.

Recursul, cale extraordinară

de atac, poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate, în

reglementarea expresă și limitativă redată în art. 304 C. proc. civ.

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea

nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și

dezvoltarea lor.

Conform, art. 304 C.

proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru

motivele de nelegalitate, prevăzute expres și limitativ la pct. 1 - 9, iar

potrivit dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ. indicarea greșită a

motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora

face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C.

proc. civ.

Argumentația adusă de

recurenta reclamantă în susținerea criticilor vizează istoricul cauzei,

atitudinea procesuală a părților, situații de fapt și administrarea

probatoriului, neîncadrabilă în temeiurile de drept indicate.

Așadar, simpla

prezentare a motivelor de netemeinicie de către recurenta reclamantă,

reiterarea unor situații de fapt și referirile la probatoriul administrat, în

lipsa unei argumentații în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor

de modificare indicate fac imposibilă exercitarea efectivă a controlului de

legalitate al instanței de recurs.

Practic, prin

criticile invocate recurenta reclamantă își exprimă nemulțumirea cu privire la

soluția pronunțată de instanța de apel, care aduc în susținere argumente ce își

propun să repună în discuție situații de fapt, precum și reinterpretarea

probatoriului, împrejurare care situează analiza acestora în sfera controlului

de temeinicie și nu în aceea a controlului de legalitate configurat expres și

limitativ de art. 304 C. proc. civ., trimiterile pe care recurenta le face la

dispozițiile Legile nr. 607/1945 și 641/1944, la art. 966, 968 din C. civ.

fiind pur formale, neargumentate în drept.

În considerarea celor

ce preced, constatând că recurenta nu s-a conformat obligației reglementată de

dispozițiile art. 302

1

lit. c) C. proc. civ. potrivit cărora cererea

de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, lor, motivele de recurs și

dezvoltarea lor, Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de

ordine publică care să inducă aplicarea art. 306 alin. (2) C. proc. civ., va

admite excepția nulității recursului formulată de intimatul intervenient și va

constata nulitatea cererii de recurs în temeiul art. 302

1

lit. c) C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția

nulității recursului formulată de intimatul intervenient Ministerul Afacerilor

Externe București

Constată nulitatea

cererii de recurs formulată de reclamanta P.A. prin mandatar V.C. împotriva

Deciziei civile nr. 846/A din 14 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

conform art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi 26 februarie 2013.

Procesat de GGC - AS