ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 732/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 356 din 12 ianuarie 2009, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat către Tribunalul București, secția civilă, competența soluționării acțiunii formulată de reclamanta P.A. împotriva pârâtului Statul Român prin care se solicita să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 27 iulie 1940 și a cererii de chemare în garanție a Ministerului Afacerilor Externe, reținând incidența în cauză a dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. și valoarea de peste 500.00 RON a imobilului ce formează obiectul contractului.

Prin Sentința civilă nr. 740 din 8 aprilie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei P.A. și pasive a pârâtului Statul Român, a respins excepția prescrierii dreptului material la acțiune, a respins acțiunea având ca obiect nulitate act, formulată de reclamanta P.A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și cu intervenientul accesoriu Ministerul Afacerilor Externe, ca nefondată și a admis cererea de intervenție accesorie formulată de Ministerul Afacerilor Externe. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că excepția lipsei de interes se subsumează motivelor privind excepția lipsei calității procesuale active, motiv pentru care au fost analizate în susținerea acestei excepții.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active, s-a reținut că pârâtul și intervenientul au apreciat că reclamanta nu are legitimare procesuală activă în cauză, întrucât este o persoană străină față de actul contestat, nu este succesor universal sau cu titlu universal nici al vânzătorilor M. și nici ai cumpărătorului SC V.D.S. Mai mult, aceasta nu a dovedit nici un interes, întrucât contractul a cărui nulitate solicită, în baza principiului relativității efectelor contractului, nu-i profită și nici nu-i dăunează și că această acțiune nu-i deschide dreptul de a solicita în baza Legii nr. 10/2001, restituirea bunului sus-menționat. Aceste susțineri nu au putut fi primite pentru următoarele considerente: Prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale autentificat la B.N.P.

G.H.T. sub nr. 100/2004, C.P. a vândut reclamantei P.A., drepturile succesorale ce i s-ar cuveni potrivit certificatului de moștenitor din 8 mai 1997, din care rezultă că este unica moștenitoare a soțului său A.J.B. și certificatul de calitate de moștenitor nr. x/2003 prin care A.J.B. este moștenitor al lui Z.B. și al A.B. iar A.B. este moștenitoare a surorii sale A.M. care este moștenitoare a lui M.M.

Având în vedere că prin prezenta acțiune, reclamanta P.A., urmărește aducerea în patrimoniul familiei M. a imobilului ce a fost vândut prin contractul de vânzare-cumpărare din 27 iulie 1940 contestat, în scopul accesării drepturilor izvorâte din Legea nr. 10/2001 și reținând că se invocă o nulitate absolută, sancțiune ce poate fi invocată de oricine justifică un interes și oricând, constatând totodată că reclamanta s-a substituit în drepturile vânzătoarei succesiunii, instanța urmează a respinge excepția lipsei calității procesuale active, apreciind că reclamanta a justificat interesul în invocarea sancțiunii nulității absolute. Față de cele sus arătate și în special față de obiectul acțiunii - constatare nulitate absolută - și față de dispozițiile art. 2 din Decretul nr. 167/1958 (nulitatea unui act poate fi invocată oricând, pe cale de acțiune sau excepțiune), instanța a respins și excepția prescrierii dreptului la acțiune.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive, s-a reținut că societatea cumpărătoare, D.V.S., parte în contractul a cărui nulitate se solicită, a fost lichidată în baza Decretului nr. 362/1949. În vederea executării adresei nr. 268/1951 emisă de Ministerul Finanțelor, Direcția Participațiilor, D.V.S., a transferat dreptul de proprietate asupra imobilului situat în str. E.P., sector 1, compus din teren în suprafață de 880 mp și construcție în suprafață de 220 mp către SC S., Societate de Asigurare Sovieto-Română de Asigurări contra sumei de 14.736.156 ROL, astfel cum rezultă din actul de transfer de proprietate din aprilie 1951, transcris sub nr. 1252/1951 la Tribunalul Ilfov.

Întrucât Statul Român a fost acționar la S., societate în dizolvare, iar imobilul din str. E.P., sector 1, trecut în administrarea diferitelor instituții, ministere, inclusiv Ministerul Finanțelor Publice, rezultă că pârâtul Statul Român este succesor al cumpărătorului din contractul de vânzare-cumpărare din 27 septembrie 1940. Fără a nega contextul politic din perioada 1940 - 1944, perioadă în care persoanele de origine evreiască au suferit numeroase nedreptăți prin adoptarea unor legi discriminatorii, în analiza contractului de vânzare-cumpărare din 27 septembrie 1940 a cărui nulitate se solicită, instanța a constatat că din punct de vedere juridic în cauză nu s-a făcut dovada celor susținute, în sensul că familia M. nu a urmărit vânzarea imobilului.

Astfel, din conținutul contractului rezultă că soții M. la momentul vânzării se aflau în străinătate, vânzarea având loc prin mandatar S.M. în baza procurii din 6 mai 1939 autentificată la Legațiunea României din Londra. Rezultă așadar că soții M. intenționau a vinde imobilul încă din mai 1939, iar în condițiile în care procura a fost eliberată în 1939 s-a reținut că aceștia nu locuiau în țară încă din 1939. Această situație de fapt este confirmată și prin declarația de notorietate dată de G.M.O.S. și soția G.M.M. Pe de altă parte, bunul a fost vândut către D.V.S., societate la care vânzătorul M.M. s-a susținut că era acționar și care cel puțin până în anul 1945 a fost condusă de fratele acestuia M.J., astfel cum rezultă din încheierea Tribunalului Ilfov și situația bilanțului SC V.D.

din decembrie 1945. Or, în atare împrejurare, chiar dacă s-ar admite raționamentul reclamantei că prin vânzarea imobilului soții M. au urmărit să-și pună la adăpost averea, rezultă că pe lângă obținerea acestui scop, vânzătorii au beneficiat și de prețul vânzării, împrejurare în care scopul vânzării, respectiv obținerea de profit a fost atins. Pe de altă parte, începând cu anul 1945, au apărut o serie de legi prin care s-a urmărit, îndreptarea abuzurilor comise împotriva evreilor ce au fost nevoiți a-și vinde bunurile. În acest sens sunt de amintit Decretul-lege nr. 607/1945, Decretul nr. 641/1944, acte normative în baza cărora dacă vânzătorul ar fi fost interesat în redobândirea imobilului ar fi făcut orice demers juridic în acest sens, mai ales că bunul în acea perioadă (la momentul apariției legilor reparatorii) se afla încă în patrimonial D.V.S., societate condusă chiar de fratele său până cel puțin în decembrie 1945, așa cum s-a arătat.

Or, în cauză reclamanta nu a făcut nicio dovadă privind existența vreunui minim demers în acest sens. Nici după anul 1945 și până în 1951 când bunul a ieșit din patrimoniul cumpărătoarei D.V.S., fostul vânzător nu și-a manifestat în vreun fel intenția de a redobândi bunul, deși ar fi avut suficiente pârghii juridice pentru un astfel de demers. E greu de crezut că dacă ar fi existat o astfel de intenție, vânzătorii nu ar fi luat legătura cu fratele rămas la conducerea societății pentru găsirea unei soluții privind imobilul în cauză. Chiar dacă M.M., a decedat în anul 1947, demersul juridic privind redobândirea imobilului putea fi accesat de soția acestuia. Or, nici una din părțile vânzătoare nu și-au manifestat vreo astfel de intenție.

În atare situație nu se poate considera că vânzătorul nu a urmărit vânzarea imobilului. Mai mult, din declarațiile de notorietate depuse la dosar și din succesiunea evenimentelor rezultă că soții M., nu au urmărit revenirea în țară. În atare împrejurare, se poate concluziona că intenția lor a fost de vinde imobilul, a încasa prețul și a-și construi o nouă viată în altă țară. S-a mai reținut că, până în 1951 D.V.S. a avut bunul în patrimoniu. Ulterior a intervenit actul de transfer de proprietate din aprilie 1951, transcris sub nr. 1252/1951 la Tribunalul Ilfov încheiat cu S. Din acest act rezultă că transferul dreptului de proprietate s-a făcut contra sumei de 14.736.156 RON și nu fără plată cum susține reclamanta.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta. Prin Decizia civilă nr. 846/A din 14 decembrie 2011 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă P.A., cu domiciliul ales la S.C.P.A. M. & A., în București, împotriva Sentinței civile nr. 740 din 8 aprilie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, București și intimatul-intervenient Ministerul Afacerilor Externe, București. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut următoarele: Curtea a constat că apelanta apelanta-reclamantă invocă prin motivele de apel încălcarea de către instanța de fond atât a dispozițiilor dreptului comun - art. 966 C. civ., cât și a legii reparatorii - 607/1945.

Astfel, apelanta a susținut că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 27 septembrie 1940 a lipsit cauza, intenția vânzătorilor fiind aceea de a-și proteja proprietatea de efectelor legilor antisemite (care dispuneau în sensul exproprierii proprietăților rurale evreiești) și nu aceea de a încasa prețul vânzării, fiind incidente dispozițiile art. 966 C. civ. Pentru a dovedi lipsa cauzei cerută de dispozițiile art. 966 C. civ. apelanta-reclamantă a invocat contextul socio-politic al perioadei Holocaustului concretizat în final în Decretul-lege nr. 3347/1940, precum și declarațiile numiților G.M.O. și G.M.

date în fața notarului din Israel având caracter de înscrisuri probante de unde rezultă că decizia finală a vânzării imobilului s-a luat de către soții M. după venirea la putere a lui A. Instanța de fond a subliniat în considerentele hotărârii apelate că nu neagă contextul politic din perioada 1940 - 1944, perioadă în care persoanele de origine evreiască au suferit numeroase nedreptăți, dar că reclamanta nu a făcut dovada față de contractul de vânzare-cumpărare în litigiu că soții M. nu au urmărit vânzarea imobilului.

La rândul său, curtea a constat că dincolo de contextul politic antisemit de notorietate din perioada semnării contractului, apelanta-reclamantă are obligația juridică să facă dovada celor susținute în acțiune, întrucât nu se poate aprecia în mod subiectiv, având în vedere doar situația politică din acel moment, că toți vânzătorii cetățeni români de origine evreiască din acea perioadă nu au avut intenția de a vinde imobilele pe care le aveau în proprietate. Curtea a reținut că vânzarea imobilului în litigiu s-a făcut prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 27 septembrie 1940 de Tribunalul Ilfov, secția a IX-a notariat.

Potrivit dispozițiilor art. 1173 C. civ., actul autentic are deplină credință în privirea oricărei persoane despre dispozițiile și convențiile ce constată, iar conform dispozițiilor art. 1181 alin. (2) C. civ., nu se va primi niciodată prin martori o dovadă în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde că s-a zis înaintea, la timpul sau în urma confecționării actului. Ca atare, în contra actului autentic de vânzare-cumpărare în litigiu nu se poate primi proba cu martori, motiv pentru care nu se pot reține declarațiile martorilor G. Ori, curtea constată că din actul autentic rezultă că vânzătorii M. au încasat la data vânzării prețul de 7.500.000 ROL, preț apreciat chiar de reclamanta-apelantă ca fiind foarte mare.

Pentru aceleași dispoziții de mai sus, nu a putut reține apărarea apelantei în sensul că prețul nu e fost încasat. Intenția exprimată de vânzători în ața notarului public a fost aceea de a vinde imobilul în litigiu pentru prețul încasat, iar peste această constatare a notarului curtea nu poate trece. Nu prezintă relevanță juridică din punct de vedere a existenței voinței de a vinde dacă ulterior semnării actului vânzătorii au mai încasat sau nu fructele civile produse din închirierea imobilului sau dacă aceștia au plătit impozitele aferente construcției. După schimbarea regimului politic antisemit în România începând cu anul 1944 și până în anul 1951 autorii M. nu au făcut demersuri pentru a încerca desființarea contractului de vânzare - cumpărare, deși, dacă susținerile reclamantei-apelante sunt reale, depindea doar de voința părților contractante să desființeze acest contract printr-un nou act notarial.

Este real faptul că Legea nr. 607/1945 ca lege de reparație nu era aplicabilă autorilor reclamantei, întrucât la momentul semnării contractului de vânzare-cumpărare aceștia nu se aflau în România și ca atare, conform art. 34, nu puteau beneficia de prevederile speciale ale legii. Curtea a constat însă că Legea nr. 607/1945, care în art. 1 prevedea nulitatea de drept a actelor de dispozițiune încheiate de un evreu în perioada 6 septembrie 1940 - 28 martie 1941, prevedea în art. 19 că acțiunile în nulitate întemeiate pe prevederile prezentei legi vor putea fi intentate în termen de 3 luni pentru părțile aflate în țară sau în termen de 1 an pentru cei aflați în străinătate, termen calculat de la publicarea legii, iar după expirarea acestui termen raporturile juridice dintre părți rămân supuse regulilor dreptului comun.

Ca atare, curtea a reținut că Legea nr. 607/1945, ca lege specială de reparație derogă de la dreptul comun numai pentru un termen de decădere de maxim 1 an de la data publicării, ceea ce echivalează cu faptul că și în acea perioadă (până în 1951) autorii vânzători ar fi putut să solicite nulitatea contractului de vânzare-cumpărare pentru lipsa cauzei dacă ar fi fost real că vânzarea imobilului în litigiu a fost fictivă, lipsind intenția de a vinde. Ori, așa cum rezultă din probele administrate în cauză și din susținerile apelantei, soții M. nu au făcut demersuri în instanță pentru recuperarea imobilului, ci demersuri pentru recuperarea Societății D.V.

Ca atare, curtea în lipsa unui probatoriu fără echivoc și față de atitudinea vânzătorilor M., nu s-a putut reține lipsa intenției acestora de a înstrăina imobilul în litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare din 27 septembrie 1940. Împotriva Deciziei civile nr. 846/A din 14 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, reclamanta P.A. prin mandatar V.C. a declarat recurs, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului, iar pe fond admiterea acțiunii sale, astfel cum a fost formulată.

În criticile formulate, recurenta reclamantă după o prezentare amănunțită a situației de fapt, a susținut în esență următoarele: Instanța de apel în pronunțarea deciziei recurate, trebuia să se raporteze la contextul politic al perioadei Holocaustului, la realitatea de după război, precum și la textele legale reparatorii, astfel că în ceea ce privește decizia luată de soții M., de a vinde imobilul, aceasta a fost luată după instaurarea în 1940 a statului național legionar care dus o politică antisemită, așa cum rezultă din Constituția din 1938 și Legea revizuirii cetățeniei și ca atare, din punctul de vedere al nulității actului este esențială data încheierii actului și nu supozițiile privind intențiile vânzătorilor.

În cauză, instanța trebuia să rețină că Legea reparatorie nr. 607/1945 recunoștea ca fiind simulată o astfel de vânzare, în funcție de data efectuării ei, iar nu de momentul în care vânzătorul s-ar fi gândit să o efectueze, că în această situație, atât din probele din dosar, data actului de vânzare, cât și realitățile de fapt conduc la concluzia că vânzarea imobilului a fost determinată de obligată de a nu mai deține terenuri și de a-și pune averea la adăpost și nicidecum acela de a vinde bunul și de a încasa contravaloarea acestuia. Instanța de apel a reținut în mod greșit că după război, nici M.M. și nici soția sa nu ar fi făcut diligențele necesare raportat la legile reparatorii nr. 607/1945 și nr. 641/1914, pentru recuperarea imobilului, fără să țină cont de probatoriul administrat în cauză care face dovada eforturilor mandatarului J.M.

de recuperare a acțiunilor D.V.S., eforturi parțial încununate de succes, dar din păcate sistate din cauza decretului nelegal de lichidare a societății din 1949, acest mod de acțiune fiind pe atunci singurul valabil, deoarece Legile nr. 607/1945 și 641/1944 nu permiteau recuperarea imobilului. Recurenta reclamantă arată că, deși Legea nr. 607/1945 recunoștea vânzarea ca fiind simulată în mod discriminatoriu art. 34 al legii nu permitea evreilor care nu erau în țară la data semnării actului să invoce procedurile legii pentru recuperarea imobilului.

Astfel, prevederile art. 35 și art. 29, Legea nr. 641/1944 considerau nule de drept atât vânzarea locuințelor cât și a terenurilor aferente efectuate de proprietarii evrei, altele decât cele din vetrele satelor și târgurilor vândute către sătenii muncitori de pământ, astfel că orice alte asemenea vânzări făcute de către alte persoane se desființau de plin drept pe data efectuării lor, în condițiile legii, cum este chiar cazul actului atacat, care este nul de drept, întrucât vânzarea nu s-a efectuat către sătenii muncitori de pământ. Această situație rezultă și din declarațiile martorilor, iar art. 966 și 968 din C. civ., vin în susținerea acțiunii sale. Intimatul intervenient Ministerul Afacerilor Externe București, prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 21 februarie 2013, comunicată recurentei a invocat excepția nulității recursului în raport de dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ. Înalta Curte, examinând cererea de recurs din perspectiva criticilor indicate de parte, astfel cum acestea au fost circumscrise temeiurilor de drept indicate, reține inexistența motivelor de nelegalitate, în raport de reglementarea cuprinsă în art. 302 1 lit. c) C. proc. civ., pentru următoarele considerente. Recursul, cale extraordinară de atac, poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate, în reglementarea expresă și limitativă redată în art. 304 C. proc. civ. Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor. Conform, art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate, prevăzute expres și limitativ la pct. 1 - 9, iar potrivit dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc.

civ. indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Argumentația adusă de recurenta reclamantă în susținerea criticilor vizează istoricul cauzei, atitudinea procesuală a părților, situații de fapt și administrarea probatoriului, neîncadrabilă în temeiurile de drept indicate. Așadar, simpla prezentare a motivelor de netemeinicie de către recurenta reclamantă, reiterarea unor situații de fapt și referirile la probatoriul administrat, în lipsa unei argumentații în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de modificare indicate fac imposibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate al instanței de recurs.

Practic, prin criticile invocate recurenta reclamantă își exprimă nemulțumirea cu privire la soluția pronunțată de instanța de apel, care aduc în susținere argumente ce își propun să repună în discuție situații de fapt, precum și reinterpretarea probatoriului, împrejurare care situează analiza acestora în sfera controlului de temeinicie și nu în aceea a controlului de legalitate configurat expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ., trimiterile pe care recurenta le face la dispozițiile Legile nr. 607/1945 și 641/1944, la art. 966, 968 din C. civ. fiind pur formale, neargumentate în drept. În considerarea celor ce preced, constatând că recurenta nu s-a conformat obligației reglementată de dispozițiile art. 302 1 lit. c) C. proc.

civ. potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, lor, motivele de recurs și dezvoltarea lor, Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 306 alin. (2) C. proc. civ., va admite excepția nulității recursului formulată de intimatul intervenient și va constata nulitatea cererii de recurs în temeiul art. 302 1 lit. c) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite excepția nulității recursului formulată de intimatul intervenient Ministerul Afacerilor Externe București Constată nulitatea cererii de recurs formulată de reclamanta P.A. prin mandatar V.C. împotriva Deciziei civile nr. 846/A din 14 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, conform art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 26 februarie 2013. Procesat de GGC - AS