ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1505/2020

Constatarea instanței că cele 2 petite ale cererii de chemare în judecată nu sunt subsidiare, încalcă prevederile art. 477 și 478 C. proc. civ., cu privire la limitele efectului devolutiv al apelului (ce s-a apelat și ce s-a judecat în prima instanța) dar și ale principiilor de drept procesual reglementate și anume principiul dispoziției părților - art. 9, principiul dreptului la un proces echitabil - art. 6, principiul contradictorialității - art. 14, principiul rolului activ al judecătorului - art. 22 C. proc. civ. La primul termen de judecata, în fond, reclamantul si-a precizat primul capăt de cerere în sensul ca solicita accesiunea cu privire la toate cele 4 corpuri de clădire și cea 10000 mp teren, având în vedere calificarea " Extinderii" ca fiind adăugata. Capătul doi de cerere se referea la situația calificării extinderii ca nefiind lucrarea adăugata, reclamantul dovedind dreptul de proprietate asupra extinderii doar intr-o anumita cota. Instanța de fond a motivat respingerea acestor capete de cerere, cu obiectul material astfel cum a fost precizat. Prin urmare, instanța de fond a avut în vedere aceasta solicitare, cu acest obiect material, cu situația de fapt descrisa la fiecare capăt de cerere. Împotriva reținerilor instanței arătate mai sus, apelantul nu a formulat motive de apel, ba chiar din contra a reiterat în apel solicitările din fond. Instanța de apel, la termenul de judecata din data de 11.01.2017, a solicitat apărătorului ales al apelantului sa precizeze obiectul accesiunii cu privire la capătul 1 de cerere. La opoziția sa privind inadmisibilitatea unor asemenea precizări în apel, instanța a revenit asupra acestei cereri. Probele administrate în cauza au vizat accesiunea cu privire la întreg imobilul administrat de regie iar concluziile orale și scrise ale tuturor pârtilor au vizat, cum era și legal, petitele astfel cum le-a stabilit reclamantul. Efectele apelului nu se pot răsfrânge decât asupra a ceea ce s-a judecat în prima instanța astfel ca instanța nu poate avea în vedere alte elemente ce nu au făcut obiectul cercetării în fond. Daca ar fi altfel, s-ar încalcă principiul dublului grad de jurisdicție, ceea ce ar fi inadmisibil, încălcând astfel principiul elementar în drept, respectiv garantarea dreptului la apărare. Referitor la încălcarea principiilor enumerate mai sus, nici o parte nu a pus concluzii pe o asemenea constatare, pentru simplul motiv ca aceasta chestiune nu a fost pusa în discuție, instanța încălcând atât drepturile pârtilor dar și principiul rolului activ al judecătorului și necesitatea imparțialității instanței, principii conform cărora instanța nu poate hotăra asupra niciunei chestiuni decât în urma relatărilor, probelor și dezbaterilor contradictorii.

În ceea ce privește aplicarea noului C. civ., consideră ca aceasta susținere, precum și argumentele instanței nu au suport legal, încălcând prevederile art. 58 din Legea nr. 71/2011 precum și ale art. 6 alin. (2) C. proc. civ. În speța se aplica legea în vigoare la data producerii faptei juridice, întrucât aceasta nu poate genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data săvârșirii. În acest sens invocă prevederile art. 6 alin. (2) C. civ. dar și practica și doctrina în domeniu. De esența accesiunii este edificarea/existenta lucrării în timp. Astfel cum aprecia și prof dr. D. ".. .accesiunea este supusa legii în vigoare la data producerii sau săvârșirii împrejurării sau faptei care atrage incidența accesiunii iar pentru fapte continue interesează legea în vigoare la data începerii acestora " - Aplicarea în timp a Noului C. civ. Nu sunt aplicabile prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, întrucât, în speța nu pot fi aplicabile dispozițiilor noului cod cu referire la efectele viitoare ale accesiunii în cazul situațiilor juridice născute sub vechiul cod. Aceasta pentru ca norma este de stricta interpretare și se refera la faptul ca o situație juridica a început sub imperiul vechii legi dar continua sa se desfășoare și sub imperiul noii legi, astfel încât ea poate genera și efecte viitoare. Fapta juridica cât și efectele ei, au fost realizate/produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi. Prin urmare, nefiind vorba de o fapta noua sau de un efect nou al acestei fapte nu se pune problema incidenței accesiunii reglementata de legea noua. Este greșita interpretarea instanței de apel conform căreia aplicarea legii vechi ar echivala cu o ultraactivitate a acesteia și încalcă prevederile art. 6 alin. (1) din Noul C. civ. privind principiul neretroactivității. Este nelegala aplicabilitatea prevederilor noului C. civ., în ceea ce privește accesiunea, în condițiile în care fapta juridica s-a încheiat sub imperiul vechii legi si, la acea vreme, prevederile accesiunii (si cu atât mai mult a noilor reguli) nici nu s-ar fi putut aplica întrucât nu existau două proprietăți diferite, ci un singur proprietar, Statul Roman. (Pretinsele lucrări au fost efectuate de intimat la nivelul anilor 1991-2000 în calitate de chiriaș iar statul a realizat corpuri noi de construcții la nivelul anilor 1970). Aceste aspecte trebuiau avute în vedere de către instanța de apel: momentul începerii/sfârșitului lucrărilor coroborat cu incidența sau nu a accesiunii care presupune existenta a doi proprietari. In caz contrar, s-ar ajunge la concluzia absurda ca o fapta juridica încheiata sub imperiul legii vechi ar putea genera, în virtutea legii noi, efecte pe care nu le-ar fi avut sub imperiul legii vechi. Prevederile C. civ. privind aplicarea legii în timp trebuie coroborate cu prevederile art. 58 alin. (1) din Legea nr. 71/2011: în toate cazurile în care accesiunea imobiliară artificială presupune exercitarea unui drept de opțiune de către proprietarul imobilului, efectele accesiunii sunt guvernate de legea în vigoare la data începerii lucrării. De asemenea, și în C. civ. nou, art. 577 alin. (2) se prevede faptul ca "dreptul de proprietate asupra lucrării se naște în favoarea proprietarului imobilului din momentul începerii lucrării." Lucrarea nu a fost începută după apariția noului C. civ. prin urmare eventualul drept de dobândire a proprietății prin accesiune nu s-a născut acum, și nu poate fi reglementat de legea noua. Instanța susține în continuare ca art. 584 nu presupune un drept de opțiune, nefiind aplicabile prevederile art. 58 din Legea nr. 71/2011 ci cele ale art. 5 din aceeași lege care precizează ca se aplica legea noua raporturilor de proprietate începute sub imperiul vechi dar care subzista și după intrarea în vigoare la legii noi. Ambele articole avute în vedere de reclamant ca temei de drept, art. 584 respectiv art. 587 C. civ. presupun un drept de opțiune ceea ce face incident în speța art. 58 din Legea nr. 71/2011. Toate acestea trebuie coroborate și cu prevederile art. 577 alin. (2) (..."dreptul de proprietate se naște în favoarea proprietarului din momentul începerii lucrării, pe măsura realizării ei"), ale art. 581 (..." în cazul în care autorul lucrării autonome cu caracter durabil asupra imobilului altuia este de buna credința, proprietarul imobilului are dreptul…"), ale art. 583 alin. (1) (..."proprietarul imobilului dobândește dreptul de proprietate asupra lucrării adăugate necesare din momentul efectuării acestuia"..), ale art. 587 "proprietarul poate cere înscrierea intr-o noua carte funciară a unui drept de coproprietate". In ceea ce privește susținerea instanței ca art. 584 C. civ. prevedere o opțiune a proprietarului doar cu privire la dezdăunare, aceasta este greșita. Proprietarul imobilului devine proprietarul lucrării de la momentul efectuării acesteia iar obligația de dezdăunare se naște odată cu dreptul corelativ de proprietate. Prin urmare dreptul de opțiune exista, proprietarul imobilului fiind obligat la dezdăunare daca solicita constatarea accesiunii. Toate aceste texte se refera la faptul ca proprietatea se dobândește prin accesiune la momentul săvârșirii lucrării, atunci născându-se dreptul de a cere constatarea accesiunii dar și la faptul ca proprietarul avea la îndemâna un drept de opțiune în ceea ce privește acțiunea în constatarea accesiunii. După cum reiese din înscrisuri, "extinderea" era finalizata mult înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ.. Ba mai mult, în condițiile art. 579 și 586, apelantul nu se mai bucura de nicio prezumție legala ca extinderea ar fi efectuata de el, sau ca ar fi fost de buna credința, în condițiile în care acesta era detentor precar iar statul a intabulat dreptul sau de proprietate. Nu în ultimul rând, una dintre cereri se refera la solicitarea rectificării CF în urma admiterii accesiunii, aspect asupra căruia instanța de apel nici nu s-a pronunțat. Cererile de înscriere, precum și acțiunile în justiție, întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 7/1996, indiferent de data introducerii lor, se soluționează potrivit normelor materiale în vigoare la data încheierii actului sau, după caz, la data săvârșirii ori producerii faptului juridic generator al dreptului supus înscrierii, cu respectarea normelor procedurale în vigoare în momentul introducerii lor (art. 80 din Legea nr. 71/2011).

În ceea ce privește reținerea de către instanța a faptului ca în cauza nu operează efectul pozitiv al autorității de lucru judecat dedus din considerentele sentinței civile nr. 1552/2001 a Tribunalului București precum și necesitatea administrării probelor, consideră ca instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegala (art. 488. alin. (1) pct. 6,7 și 8). Instanța de apel apreciază ca prezenta cauza nu are legătura cu precedenta, cea care a avut ca obiect revendicarea unei părți din imobil și care s-a finalizat prin pronunțarea sentinței civile nr. 1552/2001, definitiva și irevocabila. Instanța de apel susține, în mod contradictoriu și nelegal, pe de o parte ca " hotărârea pronunțata în acțiunea în revendicare nu are caracter constitutiv de drepturi, ci caracter declarativ al dreptului de proprietate", în condițiile în care acțiunea în revendicare este o acțiune în realizarea dreptului, iar nu una în constatare. Pe de alta parte, aceasta susține ca instanța care a pronunțat hotărârea în revendicare nu a "dezlegat aspecte de fapt referitoare la imobilul din cauza de fata și la aplicabilitatea … unor sintagme specifice accesiunii, noțiuni de drept care, de altfel, nici nu erau reglementate în acel moment". Pe lângă faptul ca noțiunile de drept privind accesiunea erau de mult reglementate, în dosarul de revendicare au fost administrate probatorii care au vizat întreg imobilul situat în b-dul x nr. 3 și acest lucru s-a efectuat tocmai în vederea identificării, din întreg imobilul aflat la adresa poștala respectiva, a imobilului autorului reclamantului. In cadrul dosarului de revendicare promovat de autorul apelantului a fost administrata proba cu expertize topo și construcții, expertize care au vizat, atât partea din imobil, obiect al restituirii cât și partea de imobil administrata de RAAPPS. Unul din obiectivele expertizei a fost ca expertul sa stabilească "daca se poate aprecia ca o unitate locativa distinctă aceasta construcție alipită celei vechi fie în actuala configurație, fie cu minime lucrări de modificare a construcției". Din lecturarea sentinței mai sus amintite acest obiectiv a fost trasat expertului imobiliar E., care a stabilit ca acel corp, respectiv C2b (fostul corp B) este autonom, având acces, grupuri sanitare proprii, utilități și poate funcționa independent prin închiderea unui culoar. Instanța de apel a preluat susținerile apelantului reclamant conform căruia afirmația expertului F., expertul topo, anume aceea ca " instanța urmează sa dispună soluția juridica a corpului alipit", se refera la faptul ca o alta instanța decât cea care s-a pronunțat în dosarul de revendicare, ar urma sa aprecieze în acest sens. Numai ca acea instanța, luând în considerare expertiza imobiliara efectuata de expert E., în același dosar, a putut dispune restituirea imobilul în vechea configurație, cea din anul 1946. După lecturarea cu atenție a sentinței civile nr. 1552/2001 - al cărei conținut a intrat în puterea de lucru judecat - pagina 4 și pagina 9, se observă ca motivarea instanței de fond este corecta, ca nu exista suprapuneri intre imobile și ca lucrarea corpul C2 b este o lucrare autonoma, ce poate funcționa independent. Aceste considerente au permis pronunțarea dispozitivului respectiv și restituirea imobilului în acea configurație. În caz contrar, daca se considera ca cele două corpuri de clădire nu pot funcționa independent, nu era posibila restituirea în natura. Instanța de apel nu a înlăturat în niciun fel susținerile sale în acest sens, ignorând argumentele instanței de revendicare, dar și reținerile expertului evaluator care au intrat în puterea lucrului judecat, fiind consemnate în considerentele decisive. Instanța de apel face aprecieri contrare expertizelor administrate atât în prezenta cauza, cât și în dosarul de revendicare. Afirmația instanței conform căreia corpul C2a se afla pe terenul proprietatea reclamantului și ca C4b se afla pe terenul proprietatea statului este adevărata și în concordanta cu înscrierile în cărțile funciare și nu este de natura sa susțină suprapunerile pe care instanța încearcă sa le explice. Constatarea instanței ca nu reiese explicit din considerentele sentinței nr. 1552/2001 inexistenta suprapunerilor este contrazisa de dispozitivul acesteia prin care s-a restituit partea de construcție ce a aparținut autorului reclamantului, reglementând în acest fel situația de fapt. La fel este și constatarea implicita a faptului ca partea din imobil identificata ca fiind corpul C2b nu poate funcționa independent, dedusa din expertiza în construcții. Autonomia acestui corp a fost stabilita conform considerentelor sentinței mai sus invocata., unde se subliniază ca din punct de vedere funcțional corpul de clădire alipit are toate utilitățile unei unități administrative distincte. De altfel, experta nu si-a argumentat susținerile sale din moment ce acest corp de clădire are acces (proprietatea apelantului nu are), are grupuri sanitare, bucătărie și tot ceea ce presupune un bun imobil independent, astfel cum este definit de Legea nr. 114/1996. În speța sunt incidente prevederile art. 430 C. proc. civ., având în vedere ca deja instanța s-a pronunțat cu privire la anumite aspecte care sunt supuse judecații de azi. De asemenea, prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. care statuează ca: "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat intr-un alt litigiu, daca are legătura cu soluționarea acestuia din urma", au aplicabilitate în speța. Este de observat și reținerea instanței din sentința amintita, anume aceea ca "terenul restituit de 743 mp (evident și construcția situata pe el) are poziția terenului aservit raportat la parcela totala de 12.532 mp - fond dominant" (ulterior, în urma măsurătorilor cadastrale, s-a constatat ca acest teren are o suprafața de 10047 mp.). În acest caz ca nu mai poate fi niciun dubiu cu privire la calificarea ca bun principal a imobilului administrat de regie și nu cel al apelantului, astfel ca nu sunt îndeplinite condițiile accesiunii care reprezintă un mod de dobândire a proprietății prin înglobarea materiala a unui lucru mai puțin important intr-un lucru considerat mai important. Existenta a două proprietăți diferite, partajabile, este susținuta de sentința civilă nr. 1552/11.12.2001, care a omologat expertizele efectuate în cauza care atesta ca extinderea este efectuata de stat după naționalizare și poate funcționa ca un corp independent, "având toate utilitățile unei unități locative distincte". De asemenea, expertiza nu releva anumite suprapuneri pe care le invoca reclamantul. Autorul reclamantului a fost pus în posesie, conform procesului-verbal nr. x/2005, fiind restituit imobilul identificat conform expertizei omologata de instanța, respectiv subsol, parter și etaj. Ulterior s-a efectuat și intabularea acestuia, în urma semnării de către părți a procesului-verbal de vecinătate. Prin urmare, instanța de apel nu poate susține ca nu au fost dezlegate aspecte de fapt care fac inoperanta instituția accesiunii. O instanța judecătoreasca a stabilit partea de proprietate a autorului apelantului, dispozitivul sentinței fiind susținut de considerentele sale care au în egala măsura putere de lucru judecat. In literatura de specialitate, exista unanimitate de opinii cu privire la faptul ca dobândește autoritate de lucru judecat atât dispozitivul cât și considerentele decisive (cele pe care se sprijină hotărârea) dar și cele decizorii, cele care deși adopta o soluție incidentala cu privire la un aspect dedus judecații și care a fost supus dezbaterii contradictorii, nu are corespondent și în dispozitiv. Prin urmare, o instanța nu mai poate stabili în contra acelei hotărâri judecătorești, o noua expertiza neputând stabili altceva. Acesta este și motivul pentru care instanța de fond nu a încuviințat proba cu expertiza solicitata, întrucât nu se putea retine o alta situație de fapt decât cea constatata în dosarul de revendicare. Apelantul s-a referit la " Extindere" la cele 4 corpuri de clădire și la terenul aferent de 10.000 mp teren, astfel ca toate probele solicitate s-au referit la aceasta compunere a imobilului, la suprapuneri și la calificarea extinderii, or toate aceste aspecte au fost deja tranșate printr-o alta expertiza omologata de instanța. Dovada în acest sens sunt și extrasele de carte funciara ale imobilelor părtilor (reclamantul și regia, respectiv Statul Roman). Acestea atesta o situație de drept, necontestata, astfel cum reiese și din procesul-verbal de vecinătate semnat de părți, regia și reclamantul, încă din anul 2011. Or, atâta vreme cât dreptul de proprietate a fost înscris, acesta a devenit opozabil tuturor. Mai mult, chiar partea a recunoscut aceste limite semnând acte de natura a facilita înscrierea în cartea funciara. In legătura cu investițiile efectuate (acest capăt de cerere are legătura cu obiectul dosarului disjuns și aflat pe rolul Curții de Apel București, secția contencios (Dosar nr. x/2014 - suspendat), instanța de revendicare, a constatat ca reclamantul de azi are calitatea de creditor și ca își poate valorifica pretenția sa printr-o acțiune în realizarea creanței nu printr-o acțiune în constatare. Deci o acțiune în accesiune în considerarea creanței sale este inadmisibila. De altfel, intimatul s-a mai judecat cu regia și a solicitat constatarea creanței sale, constând în realizarea unor lucrări la imobilul regiei (aceleași lucrări ca și cele invocate în prezenta cauza) iar prin decizia civilă nr. 690/2010, aceasta acțiune a fost respinsa ca inadmisibila. In aplicarea prevederilor CEDO, s-a statuat ca nu exista nicio diferența intre cauzele admise sau respinse, hotărârea trebuind sa fie respectata și aplicata indiferent de rezultatul procesului (cauza pilot Service c. României). De asemenea, obligația de a executa o hotărâre nu se limitează la dispozitivul acesteia iar autoritățile nu pot repune în discuție problema soluționata prin hotărârea definitiva. In concluzie, CEDO a stabilit deja ca instanțele sunt obligate sa tina cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuție a situației soluționate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a art. 6 din Convenția CEDO (CAUZA Amuraritei c. României). In mod incorect, cu încălcarea prevederilor art. 430 și 431, instanța de apel a apreciat ca nu au intrat în puterea lucrului judecat aspectele privind construcția veche (cu privire la compunere), suprapuneri dar și calificarea construcției ulterior edificata, ca fiind autonoma. Din punct de vedere juridic, cele 2 proprietăți nu se afla în coproprietate și ambele au situații clare, fiind intabulate. Intimatul a făcut demersuri pentru intabularea proprietății sale, solicitând regiei semnarea unor procese-verbal de vecinătate în acest scop., în anul 2011. Cu aceasta ocazie, i s-a adus la cunoștința ca va trebui sa solicite un nou număr postal, având în vedere ca proprietatea statului era deja înregistrată la nr. x pe b-dul x. Cu toate acestea si-a intabulat proprietatea la același număr postal, ca și regia. Limitele de proprietate au fost recunoscute de părți, nu exista cote de coproprietate iar situația relevata de cartea funciara corespunde realității. In acest context, accesiunea și ieșirea din starea de "indiviziune" cu privire la întreaga proprietate deținute de Statul Roman, în condițiile recunoașterii limitelor de proprietate și intabulării celor două imobile, apare ca un gest excesiv, care nu prezintă nici măcar aparenta de echitate, cu atât mai puțin de legalitate. Fata de situația de drept și de fapt arătata, demersul instanței de a proceda la efectuarea expertizelor apare absolut inutil, necesitând timp și efort care nu au condus la dezlegarea procesului, probele administrate fiind interpretate nelegal și în contradicție cu expertizele anterioare care au condus la restituirea imobilului autorului intimatului. Interpretarea instanței, referitoare la faptul ca instanța de revendicare a dat doar anumite sugestii cu privire la situația lucrării - nu a extinderii pe care intimatul reclamant o pretinde - nu are nicio legătura cu realitatea și niciun suport juridic, corpurile noi fiind efectuate de statul roman, pe terenul statului roman, drept pentru care nu s-au restituit (situație reflectata ulterior în cărțile funciare deschise pe numele proprietarilor).

Cu privire la susținerile instanței privind expertizele, consideră ca acestea sunt nelegale încălcând prevederile art. 20 (respectarea principiilor fundamentale), art. 22 C. proc. civ. (rolul activ al judecătorului) și dar și art. 264 C. proc. civ. (aprecierea probelor) (art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8). A) Referitor la expertiza topografica administrata în cauza, reținerile instanței susțin înscrierile în cărțile funciare. Expertiza constata ca Statul Roman și intimatul-reclamant dețin în proprietate anumite construcții și terenul aferent acestora. De asemenea, constata ca varianta III a raportului de expertiza a fost întocmita în baza regulamentelor urbanistice și a servituților legale. Acesta varianta a fost dispusa de instanța numai daca suprafața astfel stabilita poate fi justificata de norme legale sau urbanistice - încheiere ședința 29.06.2018 și 30.05.2018. Cu toate acestea, instanța a respins solicitarea regiei ca expertul sa precizeze care sunt regulamentele avute în vedere și ce servituți a respectat, revenind asupra propriei hotărâri, încălcând astfel prevederile privind dreptul la apărare, apreciere probe, principiul legalității și contradictorialității. Așadar, regia nu a putut sa își spună punctul de vedere fata de opinia expertului. Constatarea expertului ca aceasta varianta respecta în mare parte regulamentele urbanistice (neindicate), normele (neindicate) și servituțile legale (neindicate), a fost suficienta pentru instanța. B) In ceea ce privește expertiza de evaluare, instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității în sensul ca nu au fost puse în discuție niciodată cotele de coproprietate și nici modalitatea de stabilire a acestora. Deși instanța în două ședințe de judecata, 16.05.2018 și 26.09.2018, a spus ca va pune în discuție suplimentarea probatoriilor cu privire la cote, spor de valoare, condițiile accesiunii, acest lucru nu s-a întâmplat. De asemenea, în concluziile orale dar și pe parcursul procesului a reiterat instanței ca nu au fost administrate probatorii în acest sens. Cu toate acestea, instanța a considerat ca așa zisele investiții efectuate de dl. A. reprezintă o contribuție în argumentarea dobândirii unei cote de coproprietate prin accesiune. Aceasta în condițiile în care nu exista capăt de cerere privind solicitarea investițiilor și mai mult decât atât nici măcar intimatul reclamant nu le-a solicitat în concluziile orale. In calcularea cotelor instanța a considerat ca pretinsele lucrări efectuate, se pot transforma în cote de coproprietate, interpretând total eronat art. 587 alin. (1) C. civ.. Autorul lucrării este statul, proprietarul terenului vecin este dl. A., deci prin accesiune, dl. A. devine coproprietar al imobilului astfel rezultat, teren și construcție, în funcție de contribuția fiecăruia la acest imobil, nu în funcție de eventualele reparații efectuate. Acest raționament este cu atât mai contradictoriu cu cât aceeași instanța constata ca s-a născut o stare de coproprietate asupra imobilului compus din C2, în totalitatea lui și C4, în totalitatea lui. In ceea ce privește cuantumul investițiilor acestea nu au suport real, instanța interpretând eronat aceasta proba: pe de o parte nu sunt justificate întrucât nu exista dovada plații și efectuării acestora, autorizații, procese-verbale de recepție. Experta a răspuns acestei obiecțiuni a regiei ca a stabilit aceste lucrări de investiții în conformitate cu declarațiile reclamantului. Mai mult decât atât, lucrările la corpul C2b sunt lucrări de reparații iar toate celelalte apar ca fiind lucrări de construcții. Aceasta în condițiile în care conform contractului de închiriere din anul 1990 și a fisei locative dar și a planurilor (anexate) reiese ca toate aceste lucrări existau la preluarea imobilului de chiriaș, A.. Acest obiectiv nu avea nicio legătura cu aceasta cauza. Cu toate acestea instanța de apel l-a încuviințat, dar cu privire la întreg imobilul, drept pentru care, parte din lucrări exced perimetrului stabilit de expertul topo, cum ar fi terenul de tenis, tribuna, alei, gard). La solicitarea RAAPPS de a evalua cele 3 variante stabilite de expertul topo, instanța a respins acest obiectiv. De asemenea, în virtutea rolului sau activ, trebuia sa dispună evaluarea investițiilor, "in stabilirea cotelor", pentru fiecare varianta în parte, pentru imparțialitate și pentru a-și putea exprima un punct de vedere în acest sens. In alta ordine de idei, aceste sume conțin TVA pe când lucrările evaluate de statul roman nu conțin, încălcându-se astfel principiul egalității. De asemenea, ele sunt aproape de valoarea de înlocuire - corpul C4B, cu terasa și acces garaj, terase, împrejmuire - fiind luate în calcul, în mod contradictoriu și la contribuția statului și la contribuția intimatului reclamant. Unele dintre aceste obiecțiuni au fost ridicate înaintea instanței dar aceasta fie le-a respins, fie a considerat ca expertul a răspuns deja celor stabilite de instanță. Instanța a constatat ca a intervenit prin accesiune, o stare de coproprietate intre părți cu privire la imobilul compus din corpul C2, C3, C4 și suprafața de teren de 2587 mp., dar a calculat cota de coproprietate doar cu privire la corpurile și terenul aparținând Statului Roman, încălcând astfel prevederile art. 587 alin. (1) care prevede ca se înscrie într-o noua carte funciara un drept de coproprietate asupra imobilului astfel rezultat, deci nu cu privire la imobilul pe care l-a dobândit prin accesiune. Pentru a hotărî asupra celor de mai sus, instanța de apel a avut în vedere ca imobilul corp C2b nu este autonom, fiind construit ca o anexa a construcției vechi CI. La fel și garajul C4b și cabina poarta C3. Motivarea este contradictorie întrucât raportarea se face la construcția CI și nu la construcția C2, așa cum motivează mai sus (coproprietatea a luat naștere la corpurile C2 și C4). In privința terenului, instanța de apel nu motivează alegerea sa și nici nu explica cum se poate dobândi prin accesiune un teren în suprafața de 2587 mp. De asemenea, constata ca extinderea garajului a fost efectuata de intimatul reclamant deși tot în cuprinsul deciziei constata ca, cu buna credita, acest corp este edificat de statul roman. Motivarea este contradictorie, instanța neputând urmări un fir logic în concordanta cu realitatea întrucât statul roman nu are o construcție pe terenul intimatului reclamant. Și în eventualitatea în care intimatul reclamant ar fi efectuat aceste investiții, ele nu pot fi luate în calcul în considerarea unor cote de coproprietate. Intimatul reclamant a fost, pana în anul 2006, un detentor precar care are calitatea unui constructor de rea credința, conform art. 597 C. civ.

Cu referire la apelul incident formulat de regie, în primul rând, instanța nu a combătut argumentele regiei la apelul principal, întrucât acestea au fost considerate apărări. Apelul incident a fost formulat odată cu întâmpinare, or întâmpinarea reprezintă tocmai apărările paratului cu privire la cererile reclamantului. In al doilea rând, deși admite cererea reconvențională formulata de RAAPPS, îl obliga pe apelantul principal la plata cotei de coproprietate de 93.7% către Statul Roman. Aceasta dispoziție se subsumează motivului de apel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6, întrucât deși admite cererea nu dispune în sarcina apelantului nicio obligație fata de regie. Mai mult, aceasta dispoziție încalcă și prevederile art. 9 din C. proc. civ., încălcând dreptul de dispoziție al pârtilor, având în vedere ca toate părțile au pus concluzii de admitere a acesteia. În plus, și daca nu admitea cererea reconvențională, în temeiul aceluiași principiu, instanța trebuia sa dispună plata sultei atât către stat cât și către regie, având în vedere petitul formulat de apelant, ieșirea din starea de coproprietate și atribuirea imobilului cu plata sultei către parate, respectiv RAAPPS și Statul Roman.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8, cu referire la dispozițiile instanței de apel cu privire la neacordarea cheltuielilor de judecata efectuate de RAAPPS cu experții parte (deși au fost depuse documente în justificarea acestora, anume facturi și ordine de plata în valoare de 4000 RON, cate 2000 pentru fiecare expert parte). În primul rând, în mod greșit a aplicat instanța prevederile art. 18. alin. (3). În accepțiunea instanței o cheltuiala făcuta pentru un proces, în virtutea unui contract nu poate fi recuperata. Instanța de apel a ignorat prevederile aceluiași articol, aliniatul următor, alin. (4), care face trimitere la faptul că dovezile de plată ale experților parte se vor depune în instanță. Existenta acestei norme face ca partea sa își poată recupera cheltuielile efectuate cu expertul parte, pentru ca, daca ar fi cum spune instanța de apel, reținerea acestei norme nu ar avea nici sens, și nici aplicabilitate. Așa cum se retine în practica judiciara (decizia civilă a ICCJ nr. 1610/2015), angajarea de expert parte constituie o cheltuiala ocazionata de proces în virtutea dreptului de apărare și poate fi recuperata. Experții parte au fost încuviințați de instanță, fiind depuse la dosar dovezile de plată. Referitor la obligarea regiei la plata către intimatul reclamant a cotei de 6,73 % din cheltuielile efectuate de acesta, proporțional cotei de coproprietate, este de observat ca regia nu este singurul parat în cauza, ba mai mult, Statul Roman este obligat sa atribuie apelantului reclamant cota de 93,27% din imobil, contra unei sulte. Prin urmare, statul a avut calitatea de intimat și a căzut în pretenții. Regiei, deși i s-a admis cererea reconvențională și cheltuielile de judecata, nu i s-a dispus în sarcina nici obligație. Prin urmare, dispozitivul, pe lângă faptul ca este contradictoriu, este și nelegal, încălcând dispozițiile art. 453, privind acordarea cheltuielilor de judecata, instanța trebuind sa oblige și Statul Roman la plata acestor cheltuieli. În concluzie, se arată că hotărârea instanței de apel este nelegala. Instanța de apel s-a dovedit a fi părtinitoare, încălcând principii procesuale legiferate. A dispus luarea de 2 ori a dosarului doar în prezenta apelantului principal (deși fusese fixata ora iar cu o ocazie a dispus, la solicitarea expertului evaluator, efectuarea unei adrese x ședința din data de 17.01.2017), a încuviințat probatorii, anume evaluarea investițiilor fără capăt de cerere în acest sens, a dispus evaluarea terenului de sub construcția C2a, fără sa pună în discuția pârtilor acest lucru - ședința din 18.03.2018 - a dispus cu privire la cote și la complementaritatea capetelor de cerere fără sa pună în discuție aceste aspecte. In drept, au fost invocate dispozițiile art. 483, 488 alin. (1) pct. 6,7,8, și art. 497 C. proc. civ. La data de 13 mai 2019 intimatul A. a formulat întâmpinare la recursul formulat de pârâta Regia Autonomă - Administrația Patrimoniului și Protocolului de Stat, invocând excepțiile netimbrării recursului și lipsei de interes în exercitarea căii de atac, în condițiile în care se arată că recurenta prin hotărârea recurată a obținut câștig de cauză. Se arată că al treilea și al patrulea motiv de recurs vizează chestiuni de apreciere a probelor, astfel că acestea nu se circumscriu criticilor de nelegalitate care pot fi deduse în recurs. Se solicită respingerea recursului, întrucât motivele de casare invocate sunt nefondate. Recurenta-pârâtă Regia Autonomă - Administrația Patrimoniului și Protocolului de Stat a formulat la data de 29 mai 2019, răspuns la întâmpinarea formulată de intimat. Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat la data de 7 iunie 2019, concluzii scrise la cererea de recurs formulată de pârâta Regia Autonomă - Administrația Patrimoniului și Protocolului de Stat. Prin încheierea din 18 februarie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul formulat de pârâta Regia Autonomă - Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat împotriva deciziei nr. 1673 din 28 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a fixat termen de judecată, fiind considerate neîntemeiate apărările intimatului A. privind excepția lipsei de interes și nulitatea recursului declarat de către pârât. Înalta Curte a constatat fondat recursul pentru considerentele expuse mai jos. În ceea ce privește primul motiv de recurs, care va fi analizat prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care se critică constatarea instanței de apel că cele două petite ale cererii de chemare în judecată nu sunt subsidiare, în raport de prevederile art. 477 și 478 C. proc. civ., cu privire la limitele efectului devolutiv al apelului (ce s-a apelat și ce s-a judecat în prima instanța), dar și ale principiilor de drept procesual, și anume principiul dispoziției părților - art. 9, principiul dreptului la un proces echitabil - art. 6, principiul contradictorialității - art. 14, principiul rolului activ al judecătorului - art. 22 C. proc. civ., sunt de reținut următoarele. Prin sentința civilă nr. 887/8.07.2015 pronunțată în dosarul nr. x/2014 Tribunalul București, secția a IV-a Civilă a admis excepția necompetenței materiale și a dispus declinarea competenței de soluționare a capetelor 3, 4 și 5 de cerere în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. A dispus disjungerea capetelor 1 și 2 de cerere și a cererii reconvenționale formulate de pârâta-reclamantă R.A.A.RP.S. și formarea unui nou dosar având ca obiect accesiune imobiliară, acțiune în constatare și ieșire din indiviziune. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a Civilă la data de 22.07.2015 sub nr. x/2015. Astfel, cererea de chemare în judecată cu care a fost învestită prima instanță de fond a constat în capetele 1 și 2 din cererea inițială, așa cum au fost precizate, legat de petitul 2, prin cererea înregistrată la data de 15.12.2014. Capetele de cerere 1 și 2 au fost formulate în modul următor: - (1) în principal, obligarea pârâților Statul Român și RA-APPS să-i lase în deplină proprietate lucrarea adăugată (denumită "Extinderea") realizată de pârâte, la construcția proprietatea sa, situată în b-dul x nr. 3, și corelativ, înscrierea în CF a dreptului de proprietate astfel recunoscut; - (2) în subsidiar, recunoașterea unui drept de coproprietate asupra construcției realizate parțial pe terenul proprietatea sa, situată în b-dul x nr. 3, precum și asupra terenului aferent acesteia și corelativ, înscrierea în CF a dreptului de coproprietate astfel recunoscut, în proporția pe care o va stabili instanța și ieșirea din starea de coproprietate în sensul atribuirii prin plată către reclamant a adăugirii construcției și a terenului aferent acestora. Capătul principal de cerere a fost întemeiat pe prevederile art. 584 raportat la art. 578 Noul C. civ., iar capătul subsidiar de cerere a fost întemeiat pe prevederile art. 587 Noul C. civ. Cu privire la capătul 2 de cerere s-a menționat expres, atât în cererea de chemare în judecată inițială (pag. 7), cât și în precizarea capătului 2 de cerere (înregistrată la data de 15.12.2014), că are caracter subsidiar, fiind formulat pentru ipoteza în care instanța va aprecia că nu sunt aplicabile regulile incidente în cazul lucrărilor cu caracter durabil, adăugate, care în viziunea reclamantului făceau obiectul capătului 1 de cerere, formulat cu caracter principal. Aceasta este și modalitatea în care au și fost analizate de către prima instanță de fond, iar reclamantul nu a contestat această calificare prin apelul formulat, așa cum corect susține recurenta. Instanța de apel, sub acest aspect, a reținut următoarele: "Din motivarea în fapt și în drept a cererii de chemare în judecată ce face obiectul cauzei de față, Curtea constată că în realitate aceasta nu are mai multe capete de cerere, ci un singur capăt de cerere, prin care reclamantul solicită să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra lucrării adăugate ("Extinderea") și asupra terenului aferent acesteia, ca efect al accesiunii imobiliare artificiale. Ambele petite astfel cum au fost formulate de reclamant se întemeiază pe aceeași situație de fapt și pe aceeași cauză (accesiunea imobiliară artificială), deci nu urmăresc realizarea unor pretenții diferite, ci ambele petite urmăresc recunoașterea faptului că reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului menționat, ca efect