ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 353/2016

Decizia nr. 353/2016

Ședința publică din

23 februarie

2016

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 14 septembrie 2011 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/3/2011, reclamanta A. a chemat-o în judecată pe pârâta B., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 11.531,5 euro, echivalentul a 47.002,394 lei, reprezentând rest de plată conform facturii fiscale din 28 noiembrie 2007 și a sumei de 25.324,6 euro, echivalentul a 102.223,06 lei, reprezentând penalități de întârziere calculate la suma de 60.692,15 euro până la 08 septembrie 2009 și până la 08 mai 2011, data introducerii cererii de chemare în judecată, precum și la plata sumelor reprezentând actualizarea acestor debite cu indicele de inflație de la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat că la

14 decembrie 2005, în calitate de prestator, a încheiat cu pârâta, în calitate de achizitor, contractul de prestări servicii, prin care s-a obligat să presteze ”digitizarea și identificarea blocurilor fizice și a altor elemente de peisaj de pe teritoriul României, mediu GIS și furnizarea de materiale grafice aferente-lot 4”, iar pârâta să plătească prețul convenit pentru serviciile prestate.

Contractul a fost modificat prin mai multe acte adiționale.

În continuare, a susținut că pentru serviciile prestate a emis factura din 02 iulie 2007, pe care pârâta a confirmat-o la plată, dar nu a achitat-o

în termen de 5 zile de la emitere, potrivit art. 15.1 din contract.

Astfel, a menționat că la 15 aprilie 2009, pentru tranșarea amiabilă a litigiului, părțile au încheiat un protocol de conciliere, prin care pârâta și-a asumat obligația de a achita suma de 60.692,15 euro și penalități de întârziere aferente conform prevederilor contractuale, într-un interval de timp cât mai scurt. A mai precizat că la 08 septembrie 2009, din suma datorată pârâta i-a plătit 49.160,65 euro, rămânând de achitat un rest de 11.531,5 euro, care formează obiectul cererii deduse judecății.

De asemenea, reclamanta a mai solicitat, potrivit art. 1084 C. civ., obligarea pârâtei la plata de penalități în cuantum de 0,05%/zi de întârziere, conform art. 19 pct. 19.2 din contract.

În drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 969-970, art. 1066, art. 1080, art. 1084 C. civ. și pe prevederile C. com.

Prin sentința civilă nr. 2676 din 01 martie 2012,

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis excepția lipsei dovezii calității de reprezentant al reclamantei și a anulat cererea ca fiind formulată de o persoană fără calitate de reprezentant al titularei demersului judiciar.

Prin Decizia civilă nr. 403 din 25 octombrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a admis apelul formulat de reclamantă împotriva sus-menționatei sentințe, pe care a anulat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

La 29 ianuarie 2014, cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub același număr de dosar.

În rejudecare după casare, prin sentința civilă nr. 3209 din 19 iunie 2014 a fost admisă acțiunea precizată și a fost obligată pârâta să plătească reclamantei următoarele sume: 11.531,5 euro rest de preț reprezentând contravaloare servicii, 25.324,6 euro penalități de întârziere aferente sumei de 60.692,15 euro, calculate până la 08 septembrie 2009, 3.459,45 euro penalități de întârziere aferente sumei de 11.531,5 euro, calculate pentru perioada 08 septembrie 2009 - 08 martie 2012 și penalități de întârziere în cuantum de 0,05 % pe zi aferente sumei de 11.531,5 euro, calculate de la 09 martie 2012 până la achitarea efectivă a acestei sume, precum și suma de 10.128 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamanta a prestat serviciile la a căror efectuare s-a obligat prin contract, astfel cum a fost modificat prin actul adițional din 11 decembrie 2006, valoarea totală a serviciilor prestate fiind de 60.692,15 euro, pentru care a emis factura  din 02 iulie 2007.

Având în vedere recunoașterea de către pârâtă a serviciilor prestate și acceptarea expresă la plată a facturii, confirmată de aplicarea pe aceasta a mențiunii ”bun de plată”, precum și în considerarea Protocolului de conciliere încheiat între părți la 15 aprilie 2009, prima instanță a reținut că pârâta datorează reclamantei suma de 60.692,15 euro.

Referitor la diferența neachitată de preț în cuantum de 11.531,5 euro, tribunalul a reținut că obligația de plată incumba pârâtei în termenul convenit, precum și că interpretarea coroborată a prevederilor actului adițional nr. 3 cu mențiunile din corespondența părților relevă faptul că acestea au stabilit prețul de 0,073 euro/planșă, respectiv de 9,694 euro/bloc fizic corectat, în mod evident fără T.V.A. Raportat la ipotezele reținute, prima instanță a conchis că pârâtei îi revenea obligația plății integrale a sumei înscrise în factura fiscală emisă de reclamantă, care nu cuprindea vreo mențiune referitoare la T.V.A., astfel că diferența de preț în sumă de 11.531,5 euro reprezintă contravaloare servicii.

În același sens, a notat că plata efectuată de pârâtă în contul bugetului de stat nu a stins obligația de plată a sumei de 11.531,5 euro către reclamantă.

Cu privire la pretențiile reclamantei reprezentând penalități de întârziere, tribunalul a făcut aplicarea art. 19 din contractul părților, potrivit căruia, în cazul în care achizitorul nu achită facturile în termen de 28 de zile de la expirarea perioadei prevăzute la clauza 15.1, datorează prestatorului penalități de 0,05 %/zi de întârziere,

calculate la suma datorată și neachitată.

Astfel, în baza art. 19 din contract, respectiv a art. 969 și art. 1066 C. civ., tribunalul a reținut că pentru suma de 60.692,15 euro, reprezentând debit pârâta datorează reclamantei penalități de întârziere, în sumă de 25.324,6 euro, calculate până la 08 septembrie 2009 (data plății parțiale în cuantum de 49.160,65 euro), iar pentru restul de plată neachitat în sumă de 11.531,5 euro, penalități de întârziere în cuantum de 3.459,45 euro, calculate pentru perioada 08 septembrie 2009-08 martie 2012 și penalități de întârziere în cuantum de 0,05 % pe zi calculate de la 09

martie 2012 până la achitarea efectivă a acestei sume.

Prin Decizia civilă nr. 251 din 18 februarie 2015, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței civile nr. 3209 din 19 iunie 2014 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Pentru a decide în acest fel, curtea a reținut, în esență, că prima instanță a făcut o analiză riguroasă a aspectelor de fapt ale cauzei, la care a aplicat în mod corect prevederile legale incidente.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta B., indicând în memoriul depus la dosar motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând modificarea acesteia în sensul admiterii apelului și schimbării sentinței pronunțate în primă instanță, cu consecința respingerii cererii introductive.

În dezvoltarea criticilor formulate, autoarea a reprodus aproape integral motivele de apel.

De asemenea, a susținut că instanța de prim control judiciar nu a analizat criticile pe care le-a formulat referitor la incidența în speță a prevederilor Decretului nr. 213/1976 și nici nu s-a raportat în analiza cauzei la actul adițional din 11 decembrie 2006 în integralitatea lui, în considerentele deciziei recurate neregăsindu-se argumentele pentru care curtea ar fi înlăturat criticile menționate.

A mai arătat recurenta că

este incorectă soluția instanțelor de fond cu privire la acordarea penalităților de întârziere solicitate de reclamantă, întrucât acestea au ignorat momentul de la care contractul de prestări de servicii din 14 decembrie 2005, dedus judecății, a încetat să producă efecte juridice și nu au avut în vedere nici moneda stipulată pentru efectuarea plății.

În final, B. a susținut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor legale aplicabile.

La 05 februarie 2016 intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate, susținând că criticile formulate de recurentă nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

La termenul din 23 februarie 2016, în ședință publică, Înalta Curte a invocat, din oficiu, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., motivul de recurs de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.,

raportat la art. 287

16

din O.U.G. nr. 34/2006, la art. 84 C. proc. civ. și la art. 129 din Constituția României privitor la legalitatea căii de atac și, subsecvent acestuia, și motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ., referitor la alcătuirea instanței.

Analizând recursul din perspectiva motivelor de nelegalitate de ordine publică invocate din oficiu, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat, urmând a-l admite în considerarea următoarelor argumente:

Potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., ”motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, care însă este obligată să le pună în dezbatere părților.”

Conform prevederilor art. 725 alin. (3) din același Cod, hotărârile sunt supuse căilor de atac și termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunțate.

În speță, prin sentința civilă nr. 3209 din 19 iunie 2014,

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis acțiunea precizată formulată de reclamanta A. și a obligat-o pe pârâta B. să plătească acesteia, în baza contractului de prestări de servicii din 14 decembrie 2005,

modificat prin actul adițional din 11 decembrie 2006, sumele reținute în precedent.

În contractul menționat, aflat la fila 33 în Dosarul nr. x/3/2011 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială, pârâta B. este menționată ca parte contractantă, în calitate de achizitor.

Prin urmare, față de natura juridică a contractului dedus judecății și raportat la data întocmirii lui, rezultă că actul din care derivă pretențiile deduse judecății este guvernat de O.U.G. nr. 60/2001

privind achizițiile publice, în vigoare până la 29 iunie 2006.

Ordonanța evocată a fost abrogată la 30 iunie 2006 prin O.U.G. nr. 34/2006, care, la rândul ei, a fost completată prin O.U.G. nr. 19/2009 cu art. 287

16

.

Art. 287

16

alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006 a fost modificat prin pct. 71 al O.U.G. nr. 77/2012 începând cu 01 ianuarie 2013 și prevede că ”hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată numai cu recurs, în termen de 5 zile de la comunicare; recursul se judecă de Secția contencios administrativ și fiscal a curții de apel.”

Norma legală precitată fiind una de procedură, este de imediată aplicare și era incidentă în cauză la data pronunțării sentinței primei instanțe, conform dispozițiilor art. 725 alin. (3) C. proc. civ. și dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 76/2012.

Cum decizia atacată prin recursul de față a fost pronunțată în calea de atac a apelului, de un complet constituit în compunerea prevăzută de lege pentru soluționarea acestei căi de atac, ulterior intervenirii modificării alin. (1) al art. 287

16

din O.U.G. nr. 34/2006 prin punctul 71 al O.U.G. nr. 77/2012 începând cu 01 ianuarie 2013, Înalta Curte reține că hotărârea primei instanțe nu era susceptibilă de a fi atacată cu apel, urmând a fi cenzurată exclusiv în calea extraordinară de atac a recursului.

Astfel, instanța supremă a invocat nelegalitatea căii de atac soluționate prin decizia atacată și nelegala compunere a instanței care a pronunțat-o, reținând incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 1 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când instanța care a pronunțat hotărârea atacată ”a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2)”, respectiv când ”nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale.”

Conform dispozițiilor art. 299 C. proc. civ., sunt supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională, în condițiile prevăzute de lege.

Totodată, art. 84

C. proc. civ. prevede că exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită.

Astfel, susținerile reprezentantei intimatei recurentei în sensul că în dispozitivul sentinței tribunalului s-a menționat că este susceptibilă de a fi atacată cu apel, vor fi înlăturate, reținându-se că nu are relevanță calea de atac menționată în dispozitivul sentinței, deoarece aceasta este stabilită de legiuitor și, potrivit textului mai sus menționat, în cauză este recursul.

Normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 din Constituția României.

Astfel, în considerarea prevederilor legale anterior expuse, Înalta Curte constată că hotărârea atacată în prezenta cale de atac a fost pronunțată de curtea de apel, de un complet constituit într-o compunere greșită, în condițiile în care, potrivit dispozițiilor art. 299 alin. (1) C. proc. civ. și art. 287

16

din O.U.G. nr. 34/2006, calea de atac prevăzută împotriva acesteia este recursul, care se soluționează în complet de trei judecători.

În raport de considerentele mai sus expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3), raportat la art. 304 pct. 1 și la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., cu aplicarea dispozițiilor art. 287

16

din O.U.G. nr. 34/2006, urmează să admită recursul, să caseze decizia atacată și să trimită cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, care să soluționeze recursul în compunerea prevăzută de art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Cu ocazia rejudecării, această instanță va avea în vedere și celelalte critici expuse în memoriile de recurs, precum și toate apărările și excepțiile invocate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva Deciziei civile nr. 251 din 18 februarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza aceleiași instanțe spre rejudecare în completul prevăzut de lege pentru judecata recursurilor.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 februarie 2016.