ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1780/2016

Decizia nr. 1780/2016

Deliberând asupra recursului cu care a fost investită constată următoarele:

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost sesizat cu cererea reclamantei A. Oradea SRL, promovată împotriva pârâtei B. SRL solicitând obligarea acesteia la restituirea sumei de 642.021,66 RON, reprezentând onorariu de succes încasat pe nedrept, la plata sumei de 350.826,28 RON, reprezentând onorariu aferent lunii mai 2009 încasat pe nedrept, și plata sumei de 200.000 euro reprezentând daune-interese pentru prejudiciul cauzat de pârâtă prin executarea deficitară și cu întârziere a obligațiilor contractuale, plus cheltuieli de judecată.

S-a arătat în motivarea cererii că părțile au încheiat la 1 decembrie 2007 un contract de prestări servicii de management prin care pârâta se obliga să asigure managementul, comunicarea, și coordonarea proiectului "C." în schimbul unei remunerații de 70.000 euro pentru primele două luni contractuale și 70.000 euro lunar pentru următoarele 15 luni. Întrucât nu s-a respectat termenul inițial de finalizare a proiectului, la 19 decembrie 2008 părțile au încheiat actul adițional nr. 1 prin care au prelungit termenul de finalizare a Fazei I a proiectului până la data de 4 martie 2009, iar pentru motivarea managerului s-a prevăzut plata onorariului de succes de 135.000 euro dacă B. SRL și-ar fi îndeplinit obligațiile la termenul convenit.

S-a arătat că în aceste condiții pârâta a emis încă din 30 decembrie 2008, factura pentru plata onorariului de succes, deși, la data emiterii acesteia condiția realizării fazei I a proiectului nu era îndeplinită. Totuși, reclamanta a înregistrat în contabilitate factura și, din eroare, a efectuat plata deși, la scadența din 4 martie 2009 faza I de finanțare a proiectului nu a fost realizată, iar la data deschiderii oficiale a obiectivelor, corespunzător acestei faze, 11 martie 2009, nu era asigurat accesul rutier pe drumul principal și intrarea secundară, iar parcarea nu era finalizată.

Cu privire la capetele succesive de cerere, reclamanta a arătat că plata onorariului pentru luna mai 2009 a fost efectuată, deși aceasta nu era datorată, întrucât se integra fazei a II-a proiectului, cu privire la care părțile au convenit să nu continue colaborarea, iar în privința cererii referitoare la daune-interese, s-a arătat că pârâta datorează despăgubiri întrucât nu și-a îndeplinit corespunzător obligațiile contractuale.

Prin precizări reclamanta a indicat ca temei juridic dispozițiile legale incidente instituției plății nedatorate, subsidiar a invocat principiul îmbogățirii fără justă cauză.

Pârâta a formulat o cerere reconvențională, solicitând plata contravalorii serviciilor realizate și neachitate și a penalității aferente acestora, cerere care a fost suspendată și ulterior disjunsă de prima instanță.

Prin Sentința civilă nr. 501 din 3 februarie 2015, Tribunalul a admis doar în parte acțiunea principală obligând pârâta la plata sumei de 642.021,66 RON cu titlu de plată nedatorată, respingând în rest acțiunea ca neîntemeiată, și a dispus restituirea către reclamantă a sumei de 11.615 RON achitată ca taxă judiciară de timbru, precum și restituirea către pârâtă a onorariului de expert de 1.000 RON; a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată de 10.000 RON.

În motivarea sentinței, Tribunalul a reținut că între reclamantă, în calitate de client, și pârâtă în calitate de manager s-a încheiat la 1 decembrie 2007 contractul pentru prestarea de servicii de management de proiect, pârâtei revenindu-i obligațiile de a presta serviciile stabilite prin art. 6 al contractului și prin Planul proiectului.

În condițiile art. 3.1 al contractului, serviciile urmau să fie prestate termen de 17 luni, începând cu 1 decembrie 2007 și continuate până la finalizarea proiectului potrivit Planului sau revizuirii acestuia prin act adițional, în cazul în care contractul nu va fi fost reziliat potrivit art. 13 din contract.

În schimbul serviciilor prestate, managerul de proiect încasa un onorariu lunar, în plus, clientul s-a obligat managerului de proiect un onorariu de succes de 450.000 euro, la finalizarea proiectului, în condițiile și termenele prevăzute în planul proiectului, conform art. 9 pct. 1 și pct. 3 din contract.

La 19 decembrie 2008 părțile au încheiat actul adițional nr. 1, convenind majorarea onorariului lunar și decalarea fazei I a proiectului, care a fost planificată a avea loc în martie 2009.

În privința onorariului de succes, prin același act adițional, s-a stabilit că acesta avea să fie plătit în două tranșe, respectiv 30% pentru faza I a proiectului în cuantum de 135.000 euro, iar restul de 70% la finalizarea fazei a II-a. Plata primei tranșe a onorariului de succes urma să fie facturată până la 24 decembrie 2008, urmând a fi plătită în cazul inaugurării cu succes a fazei I a proiectului la 4 martie 2009.

S-a reținut că, deși părțile nu au prevăzut expres că managerul nu avea dreptul la plata acestui onorariu dacă faza I a proiectului nu era inaugurată până la data convenită, totuși aceasta reprezenta o condiție suspensivă care afecta executarea obligației de plată. În condițiile în care pârâta a remis reclamantei factura aferentă onorariului de succes în valoare de 642.021,66 RON, reclamanta a achitat-o anterior scadenței, cu ordinele de plată nr. x și nr. y.

Prima instanță a reținut că faza I a proiectului nu a fost inaugurată conform înțelegerii părților, deschiderea oficială a obiectivului având loc la 11 martie 2009, în condiții necorespunzătoare și a înlăturat apărările pârâtei referitoare la forța majoră determinată de condițiile meteo nefavorabile, arătând că apărările acesteia reprezintă o cauză exoneratoare de răspundere doar în măsura în care obiectul litigiului se rezumă la angajarea răspunderii contractuale. În măsura în care reclamanta a invocat ca temei al restituirii plata nedatorată, dispozițiile art. 1082 C. civ. nu sunt incidente, fiind evaluată doar neîndeplinirea condiției suspensive menționate în actul adițional. Constatând condiția neîndeplinită, prima instanță a conchis că prestațiile executate anterior trebuie restituite, întrucât nu erau datorate, nefiind relevant motivul pentru care condiția nu s-a îndeplinit.

În ceea ce privește capetele ulterioare de cerere instanța a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile plății nedatorate ori celei a îmbogățirii fără justă cauză și dat efect dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., reținând că este obligată să judece în limitele cauzei cererii, așa cum aceasta a fost precizată.

Nici în privința daunelor-interese prima instanță nu a validat pretenția reclamantei, în temeiul acelorași considerente.

Împotriva sentinței a declarat apel pârâta B. SRL. În esență apelanta a susținut că i-au fost ignorate apărările referitoare la inadmisibilitatea acțiunii fondate pe plata nedatorată, atâta vreme cât contextul litigiului nu poate ignora premisa că între părți s-au derulat raporturi contractuale, iar plata a avut ca fundament executarea contractului. Temeiul restituirii fundamentat pe faptul juridic ilicit are întotdeauna un caracter subsidiar unei acțiuni în răspundere contractuală, care trebuie să reprezinte suportul pretențiilor, în caz contrar acțiunea fiind inadmisibilă. Chiar și dacă s-ar admite ca fiind admisibil temeiul acțiunii indicat de reclamantă, apelanta a susținut că oricum, condițiile plății nedatorate nu erau întrunite.

Prin Decizia civilă nr. 1833/A din 10 octombrie 2015 a fost admis apelul declarat de pârâta B. SRL, schimbată în parte sentința, respinsă în tot acțiunea reclamantei A. Oradea SRL și obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța decizia, instanța de apel a reținut că, deși nu se poate constata ignorarea de către prima instanță de fond a apărărilor pârâtei fondate pe inadmisibilitatea acțiunii, totuși soluția instanței a avut la bază aplicarea greșită a legii.

Curtea de apel a stabilit că pentru a se putea dispune restituirea plății nedatorate în condițiile art. 1092 C. civ. trebuiau îndeplinite cumulativ 3 condiții: prestația solvensului (reclamanta să fi fost executată cu titlu de plată; datoria în vederea căreia s-a făcut plata să nu existe din punct de vedere juridic între solvens și accipiens (pârâta); plata să fi fost făcută din eroare.

Enumerând condițiile, în analiza acestora instanța de apel a constatat că două dintre acestea nu sunt îndeplinite. Astfel a reținut că obligația de plată a onorariului de succes a avut temei contractual, fiind consacrată în art. 9 pct. 3 din contract și în art. 4 din actul adițional din 19 decembrie 2008, subliniind că este esențial pentru existența faptului juridic ilicit al plății nedatorate, lipsa acordului de voință al părților.

Or, în cauză, acordul de voință este materializat atât în contractul încheiat la 1 decembrie 2006, cât și în actul adițional din 19 decembrie 2008, acte prin care părțile au prevăzut obligația de plată a clientului în privința onorariului de succes. Invocându-se de către reclamantă neîndeplinirea condiției convenite contractual pentru plata onorariului de succes, reclamanta a invocat, practic, o neexecutare a contractului, ceea ce nu poate reprezenta fundamentul concluziei că obligația nu a existat din punct de vedere juridic, într-un raport contractual.

A subliniat Curtea de apel că îndeplinirea sau nu a condițiilor în care intimata avea obligația de plată a onorariului de succes se analizează exclusiv prin prima clauzelor contractuale agreate de părți. Astfel, obligația de plată a onorariului de succes are izvor contractual, fiind corelativă obligației pârâtei de a finaliza faza I a proiectului până la 4 martie 2009. Fără a ignora caracterul de condiție suspensivă a obligației corelative a reclamantei, instanța a subliniat că îndeplinirea condiției privește cadrul contractual, inclusiv evaluarea forței majore invocată de către pârâtă.

S-a concluzionat că nu se poate reține că obligația de plată a fost o obligație lipsită de cauză și că nu a existat din punct de vedere juridic.

Curtea a mai constatat că nici condiția ca plată fi fost efectuată din eroare, nu a fost îndeplinită, în cauză nefiind administrată nicio probă în acest sens. Plata a fost făcută la 7 aprilie 2009 și 9 noiembrie 2009 ulterior datei de 11 martie 2009 cât faza I a proiectului trebuia să fie finalizată, reclamanta neputând invoca împrejurarea că personalul de specialitate din departamentul său financiar contabil a efectuat plata din eroare, fără a cunoaște neîndeplinirea condiției care perfecta obligația de plată. Contextual, instanța a arătat că răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității societății comerciale revine administratorului societății potrivit art. 10 din Legea nr. 82/1991 a contabilității, prin urmare, reclamanta își invocă propria culpă, în mod nepermis, pentru recuperarea sumelor.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel a declarat recurs reclamanta A. Oradea SRL solicitând, în principal, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei la instanța de apel pentru o nouă judecată în fond, în subsidiar, modificarea acesteia în sensul respingerii apelului pârâtei ca nefondat.

Premergător dezvoltării motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5, pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. recurenta a subliniat că nu face obiectul recursului și intră în puterea lucrului judecat cu interpretarea pe care instanța de apel a dat-o pct. 4 din actul adițional din 19 decembrie 2008, respectiv că finalizarea fazei I a proiectului până la 4 martie 2009, reprezintă o condiție suspensivă în relația de obligație de plată a onorariului de succes.

Primul motiv de recurs fundamentat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și pct. 9 C. proc. civ., deduce instanței de recurs critica referitoare la neanalizarea acțiunii promovată de către reclamantă și pe temeiul subsidiar invocat, îmbogățirea fără justă cauză.

Deși instanța de apel a reținut că reclamanta a indicat acest temei juridic al cererii, constând în lipsa fundamentului plății nedatorate, a respins acțiunea fără a proceda la analiza temeiului subsidiar al acesteia, în condițiile în care niciun considerent nu a fost exprimat referitor la îmbogățirea fără justă cauză.

Al doilea motiv de recurs vizează insuficienta motivare a deciziei precum și contradictorialitatea unora dintre considerente.

În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a arătat că instanța de apel a concluzionat că se impune admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței, în sensul respingerii în tot a acțiunii, nefiind prezentat niciun considerent referitor la netemeinicia fundamentului acesteia bazat pe îmbogățirea fără justă cauză.

În ceea ce privește existența motivelor contradictorii recurenta a arătat că o parte a considerentelor deciziei conchid în sensul că îndeplinirea sau nu a condițiilor în care reclamanta avea obligația de plată a onorariului de succes se analizează prin prisma clauzelor contractuale agreate de părți, aceasta fiind o obligație asumată contractual de către A. Oradea SRL. Contrar concluziei proprii, în considerente ulterioare, instanța de apel a stabilit că obligația contractuală a pârâtei reprezintă, într-adevăr, și o condiție suspensivă a obligației corelative a intimatei-reclamante de plată a onorariului de succes.

Recurenta apreciază că aceste considerente sunt contradictorii de vreme ce instanța de apel a stabilit concomitent chestiuni antagonice în logica juridică care nu pot, deopotrivă, să reprezinte suportul rațional al deciziei.

În fine ultimul motiv de recurs deduce instanței greșita aplicare a legii, respectiv a dispozițiilor art. 1017 C. civ., precum și ale celor art. 992, art. 993 și art. 1092 C. civ.

S-a arătat că, deși în esență instanța de apel a stabilit că obligația de plată a onorariului de succes era afectată de condiție suspensivă, a ignorat dispozițiile art. 1017 C. civ. care, definind condiția, statuează că obligația condiționată suspensiv devine perfectă numai după îndeplinirea acesteia, fapt care lipsește de relevanță apărările pârâtei legate de justa cauză a neexecutării contractului.

Recurenta a subliniat că obligația sa de plată a onorariului de succes a fost asumată sub modalitatea condiției suspensive, astfel încât neîndeplinirea condiției afectează însăși existența obligației din punct de vedere juridic, fiind evident, că nu se poate pretinde executarea unei obligații în legătură cu care condiția care o afectează nu s-a îndeplinit. Recurenta a subliniat că s-a certificat în doctrină și jurisprudență că în cazul condiției suspensive în conținutul raportului juridic nu există decât posibilitatea nașterii și manifestării retroactive ale unui drept subiectiv simplu și a unei obligații corelative simple. Această facultate este, pendente conditione, un drept subiectiv distinct recunoscut creditorului care are dreptul să spere, și o obligație negativă corelativă ce revine debitorului, de a nu întreprinde nimic de natură a afecta posibilitatea manifestării evenimentului viitor, condiția. În stadiul anterior condiției obligația prefigurată de părțile raportului juridic nu există, ceea ce implică concluzia că obiectul raportului juridic presupune o conduită subsumată specificului conținutului arătat.

Așadar, pendente conditione obligația nu există, iar raportul juridic angajat sub condiție nu are aptitudinea să producă niciun efect.

Astfel, dacă debitorul plătește anterior condiției suspensive a cărui îndeplinire numai este posibilă, cum este cazul în speță, acesta a făcut o plată fără temei contractual și poate cere restituirea acesteia pe temeiul plății nedatorate.

În fine, recurenta a arătat că au fost greșit aplicate dispozițiile art. 992, art. 993 și art. 1092 C. civ., în măsura în care instanța de apel a reținut că nu este îndeplinită condiția ca plata pretins nedatorată să fi fost făcută din eroare, în măsura în care nu există probe în acest sens.

Recurenta a arătat că de lege lata condiția erorii sub care s-a făcut plata nu există, dar chiar dacă în doctrină este impusă, ca principiu, aceleași studii subliniază că eroarea solvensului nu este necesară în cazul unei plăți efectuate pentru o obligație afectată de condiție suspensivă, dacă această condiție nu se îndeplinește. Mai mult, în literatură s-a subliniat că cerința erorii este cu atât mai mult estompată dacă accipiensul a fost de rea-credință, în cauză intimata având știința exactă că nu i se cuvine onorariul de succes promis în condițiile contractului și ale actului adițional.

Împotriva recursului intimata B. SRL a formulat întâmpinare, solicitând pe fond respingerea recursului.

În ceea ce privește greșita aplicare a legii intimata a arătat că recurenta este în eroare, deoarece condiția care afecta obligația de plată s-a îndeplinit. În acest sens recurenta a omis să precizeze că a existat o cauză exoneratoare de răspundere care a generat întârzierea cu 7 zile a finalizării fazei I a proiectului, cauză invocată de către pârâtă, dovedită cu acte, recunoscută și acceptată de către A. Oradea SRL la momentul respectiv. De altfel, intimata a arătat că numai sub aceste auspicii s-a efectuat plata de către adevăratul debitor, în baza unei obligații perfecte astfel încât este exclusă incidența faptului juridic ilicit ca izvor de obligații. Practic reclamanta a acceptat plata onorariului de succes cunoscând că întârzierea cu 7 zile a finalizării fazei I a proiectului a fost determinată de o forță majoră, asumată și acceptată ca atare de părți. S-au invocat și dispozițiile art. 8 pct. 4 din contract, potrivit cărora B. SRL este exonerat de răspundere în eventualitatea în care intervine o situație independentă de voința părților care face imposibilă realizarea totală sau parțială a obligațiilor de către managerul de proiect.

Intimata a arătat că devreme ce plata onorariului de succes a fost efectuat anterior inaugurării, 11 martie 2009, este evident că reclamanta a acceptat toate aceste consecințe făcând o plată în executarea contractului, iar nu în afara efectelor sale.

Analizând recursul, Înalta Curte l-a admis cu consecința casării deciziei atacate și trimiterii cauzei la instanța de apel pentru rejudecare.

Premergător dezvoltării considerentelor, având în vedere succesiunea motivelor de recurs expuse prin memoriul reclamantei, această instanță va analiza prevalent motivele care au stat la baza respingerii cererii, motive fundamentate pe neincidența în cauză a instituției plății nedatorate, iar succesiv, pe cele referitoare la temeiul subsidiar al acțiunii referitoare la îmbogățirea fără justă cauză.

Astfel, se reține că într-un prim motiv al recursului A. Oradea SRL invocă contradictorialitatea considerentelor care, conjugate, nu pot justifica soluția adoptată prin dispozitiv.

Recurenta a subliniat că instanța de apel a stabilit că în baza acordului de voință, contractul, părțile au prevăzut obligația de plată a onorariului de succes și condițiile în care se plătește acesta și că, invocându-se neîndeplinirea acestor condiții convenite contractual (o neexecutare contractuală), aceasta nu poate fi analizată decât prin prisma clauzelor contractuale agreate de părți, deoarece obligația de plată a onorariului de succes fiind corelativă obligației contractuale a pârâtei de finalizare a fazei I a proiectului la 4 martie 2009. Totodată a statuat și că obligația reclamantei a fost asumată sub condiție suspensivă, însă analiza privind îndeplinirea sau nu a acesteia privește cadrul contractual, cu luarea în considerare a relațiilor dintre părți și a apărărilor invocate, inclusiv a forței majore invocate de pârâtă.

Într-adevăr, în planul unui raționament juridic abstract, Curtea de apel a statuat două principii cu valoare juridică exactă, dar care sunt necongruente în speță.

Altfel spus, într-o primă idee, curtea de apel a statuat că în cadrul unui contract sinalagmatic, cum este contractul pentru prestarea de servicii de management de proiect dintre părțile cauzei, obligația uneia dintre părți își are cauza în executarea obligației corelative, aparținând celeilalte părți. Acest principiu obligă însă instanța a verifica între care dintre obligațiile generate contractual există această condiție bivalentă, prestație contra prestație, în special în acele contracte în care părțile își asumă mai multe seturi de obligații în care relația cauzală dintre acestea nu este unică. Examinând contractul pentru prestarea de servicii de management de proiect și actul adițional la acesta, rezultă că obligațiile aflate în această relație cauzală sunt cele stabilite în art. 6 și art. 9.1 din contract care definesc obiectul contractului, mai exact, obligația de realizare a serviciilor de management, comunicare și coordonare proiect și cea referitoare la plata onorariului pentru aceste servicii.

Transgresarea acestui principiu la o obligație distinctă, aceea a plății onorariului de succes care își are cauza în condiția suspensivă a succesului proiectului în termenii stabiliți prin contract și actul adițional la acesta, precum și evaluarea sa sub auspiciile de mai sus, concomitent cu concluzia că această obligație nu este pură și simplă, plasează, într-adevăr, considerentele în neconcordanță.

Această neconcordanță derivă însă din distincția specifică dintre onorariu, privit ca preț al serviciilor, și onorariul de succes în legătură cu care chiar instanța de apel a stabilit că este afectat de o condiție suspensivă și căruia i-a aplicat un efect greșit, determinat de o greșită aplicare a legii.

Validând aserțiunile recurentei care a arătat că în măsura în care nu formulează recurs contra dezlegărilor date în legătură cu evaluarea că plata onorariului de succes este pentru reclamantă o obligație afectată de condiție suspensivă - în condițiile pct. 4 din actul adițional din 19 decembrie 2008 - acestea intră în puterea lucrului judecat, Înalta Curte va analiza în continuare critica referitoare la greșita aplicare a legii.

Condiția suspensivă, inerentă raporturilor contractuale, este, potrivit art. 1004 și art. 1017 C. civ., un eveniment viitor și necert ca îndeplinire de care depinde însăși perfectarea obligației astfel asumate.

În cauză, clientul A. Oradea SRL s-a obligat, în condițiile art. 9.3 din contract și art. 4 din actul adițional nr. x la acesta la plata unei prime tranșe a onorariului de succes dacă managerul B. SRL finaliza, în condițiile stabilite, faza I a proiectului la 4 martie 2009. Așadar, obligația clientului a fost asumată sub condiție suspensivă potestativă a creditorului onorariului de succes, depinzând de executarea proiectului până la o anumită dată, fiind indiferent dacă managerul de proiect vrea, poate, ori nu poate, în orice circumstanțe să atingă acest obiectiv.

A transpune condiția astfel stipulată în planul contractului și a-i da eficiență în cadrul verificării executării convenției - inclusiv prin evaluarea forței majore opuse de către pârâtă - înseamnă, de fapt, a evalua obligația sub condiție ca pe o obligație pură și simplă care nu ar putea fi paralizată decât printr-o excepție de neexecutare, ceea ce intră în contradicție cu cele stabilite deja prin chiar dezlegarea statuată în apel.

Din acest punct de vedere, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, determinată de o greșită evaluare a regimului obligației afectate de condiție suspensivă, aceasta neputând fi evaluată în funcție de culpa pârâtei în executarea neconformă a contractului.

Având totuși în vedere și apărările intimatei care a arătat că întârzierea de 7 zile în finalizarea fazei I a proiectului a fost acceptată de reclamantă, fiind dovedită cu acte, recunoscută și acceptată de către A. la momentul respectiv, Înalta Curte consideră că nu este epuizată cercetarea judecătorească, respectiv, dacă prin actele depuse la dosar intimata dovedește, de fapt, o reconfigurare a termenilor în care condiția suspensivă a plății onorariului de succes a fost stabilită, aceste aspecte urmând a fi verificate în rejudecarea cauzei.

O a doua critică legată de greșita aplicare a legii constă în evaluarea condițiilor plății nedatorate, instituție juridică ce a întemeiat, în principal, pretenția reclamantei.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte reține că instanța de apel a considerat neîndeplinite două dintre condițiile de admisibilitate a acțiunii, statuând, în primul rând că datoria reclamantei a existat din punct de vedere juridic, în cauză existând un contract, act cu caracter bilateral, încheiat la 1 decembrie 2007 și modificat prin actul adițional din 19 decembrie 2008 prin care părțile au prevăzut obligația onorariului de succes, iar în final, că plata solvensului, reclamanta, nu a fost făcută din eroare.

Fără a relua considerentele anterioare, Înalta Curte, revenind la dispozițiile art. 1017, amintește că obligația angajată sub condiție suspensivă, acea a plății onorariului de succes se perfectează numai la îndeplinirea condiției.

Astfel, deși obligația este conturată sub toate elementele sale structurale, până la îndeplinirea condiției aceasta nu există și executarea sa nu este datorată efectiv, fiind indiferent dacă astfel asumată, obligația ca atare își are izvorul într-un contract. Mai mult, dacă respectiva condiție nu se va fi îndeplinit, astfel cum susține reclamanta, obligația nu se naște și este considerată a nu fi fost concepută niciodată, cu toate efectele implicate, părțile fiind considerate în situația în care nu ar fi asumat niciodată obligația respectivă.

Din acest punct de vedere, de vreme ce orice plată presupune o datorie, potrivit art. 1092, tot ceea ce s-a plătit fără a fi datorat este supus repetițiunii ca efect al plății nedatorate, deoarece obligația nefiind niciodată născută valabil, aceasta nu poate fi evaluată pe temei contractual.

De aceea, Înalta Curte arată că sunt rezultatul greșitei aplicări a legii acele dezlegări ale instanței de apel care arată că restituirea onorariului de succes poate fi cerută pe temei contractual, în ipoteza dată fiind indiferent dacă contractul încheiat de părți este încă în ființă, nefiind reziliat ori anulat total sau parțial, excluzând ca temei plata nedatorată.

Cât privește cerința ca plata să fi fost făcută din eroare, ca ultimă condiție de evaluare a temeiului restituirii, Înalta Curte arată că cerința erorii nu este de lege lata încorporată în textul legii, în condițiile în care plata nedatorată își găsește o reglementare relativ sumară în C. civ.

Conform unei soluții întemeiate pe dispozițiile art. 993 C. civ., s-a putut susține, fără distincție, că eroarea în care se află plătitorul (solvensul) este întotdeauna o condiție necesară a plății nedatorate.

Totuși, nu trebuie ignorat că eroarea este strâns legată de intenția de a plăti o datorie, fără a se identifica cu aceasta; eroarea afectează credința că există o datorie, adică o obligație validă care se urmărește stinsă prin acea plată.

De aceea, având în vedere că dispozițiile art. 993 C. civ. nu pot fi transferate fără nicio distincție în materia plății nedatorate, dar și că art. 1092 C. civ. nu preia în reglementarea specifică eroarea ca și condiție a restituirii plății nedatorate, este necesar a se distinge după cum inexistența datoriei a fost doar relativă ori a fost absolută la momentul plății, cum ar fi cazul în care obligația care se intenționa plătită nu a existat niciodată.

Așadar, aprecierea erorii în care solvensul s-a aflat la momentul efectuării plății trebuie evaluată, de principiu, cazual, având în vedere toate aceste circumstanțe, pentru a stabili dacă solvens a plătit datoria crezând că este debitor al lui accipiens, deși nu era.

În condițiile în care instanța de apel a apreciat că lipsa cerinței erorii se justifică pe împrejurarea că nimeni nu se poate prevala de propria culpă pentru a se apăra de răspundere, instanța de recurs arată că analiza erorii nu s-a grefat pe aceste cerințe care, în condițiile rejudecării cauzei în apel, vor fi reanalizate.

Cât privește setul de critici referitor la lipsa analizei temeiniciei cererii raportat la cauza acțiunii subsidiar invocate, Înalta Curte reține motivele de recurs ca fiind întemeiate, câtă vreme instanța de apel, respingând acțiunea fondată pe instituția plății nedatorate, nu a soluționat cererea pe fundamentul îmbogățirii fără justă cauză.

Criticile formulate se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în măsura în care se constată că instanța de apel nu s-a conformat obligației de a soluționa cauza în limitele exclusive ale sesizării, ceea ce a avut implicit drept consecință lipsa oricăror analize referitoare la temeiul îmbogățirii fără justă cauză al pretenției. De aceea, în rejudecare, urmează a fi avut în vedere și acest temei subsidiar invocat de către reclamantă.

Astfel, în baza tuturor celor dezlegate prin această decizie, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (5) și art. 315 alin. (3) C. proc. civ., hotărârea atacată va fi casată, iar cauza trimisă instanței de apel pentru o nouă judecată. Cu același prilej, vor fi analizate și cererile accesorii formulate de părți având ca obiect plata cheltuielilor de judecată solicitate, inclusiv a celor efectuate în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta SC A. Oradea SRL - prin administrator judiciar Consorțiul Format din D. SPRL împotriva Deciziei civile nr. 1833/A din 10 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 31 octombrie 2016.

Procesat de GGC - CL