ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1087/2015

Decizia nr. 1087/2015

Deliberând asupra recursului de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Arad în data de 21 aprilie 2010, reclamanta Asociația A., în contradictoriu în contradictoriu cu pârâții B., C. și SC D. SRL, a solicitat instanței să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de B.N.P. E., din 30 aprilie 2009, pentru cauză ilicită, respectiv încălcarea prevederilor imperative ale art. 28 alin. (6) și (7) din Legea nr. 1/2000; anularea vânzării-cumpărării autentificate de B.N.P. E. din anul 2009, în temeiul art. 948 C. civ. și al principiului anulabilității actelor subsecvente unui act nul, această pârâtă fiind de rea-credință, și rectificarea CF nr. AA, BB, CC, DD, EE, FF, GG, HH Bocsig în sensul revenirii la situația anterioară de CF de sub B1, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, a arătat că imobilele care sunt individualizate în CF-urile menționate au fost proprietatea reclamantei, provenind din titlul de proprietate din data de 10 aprilie 2009, cu destinația de arabil și pășune. În opinia reclamantei, prin mijloace dolosive, fostul președinte al reclamantei, împreună cu autori necunoscuți, au contrafăcut actele A, înscenând modificarea organelor de conducere, schimbarea prevederilor statutului în sensul eliminării interdicțiilor legale de înstrăinare a terenului și vânzarea unei părți considerabile către terți. Reclamanta a susținut că, fără niciun mandat și drept, domnul lercan loan a semnat și a aplicat ștampila asociației, renunțând la peste 80 de ha la întocmirea actelor în vederea eliberării titlurilor de proprietate, apărând evidentă graba cu care s-a obținut înregistrarea actelor de modificare a statutului, de ridicare a titlului și de vânzare a peste 200 ha din pășune. Mai mult, reclamanta a susținut că acesta a obținut copii după titlul anterior eliberării acestuia, la data de 04 mai 2009, prin proces verbal semnat de către dl. Primar F., în calitate de președinte al comisiei locale de fond funciar, și dl. G., ca delegat al Asociației. Reclamanta a învederat că, deși H. și dl. B. au fost avertizați asupra ilegalităților comise, totuși s-au perfectat actele de înstrăinare a terenurilor vândute, deoarece colile de CF au fost blocate mai multe zile de un extras de CF de autentificare, neștiindu-se cui se intenționează a se înstrăina. Reclamanta a mai subliniat că a depus cerere de notare în CF a procesului, dar sub diferite pretexte, angajații de la CF Ineu au tergiversat primirea cererii, aceasta fiind înregistrată ulterior și fiind respinsă pentru acest motiv. Aceste aspecte au fost aduse la cunoștința organelor de cercetare penală printr-o plângere penală înregistrată la Parchetul de pe lângă Judecătoria Ineu, care se află în curs de soluționare.

Reclamanta a mai învederat că pârâta de rangul 2 avea cunoștință despre împrejurarea că există probleme privind terenurile din litigiu, astfel încât, în opinia reclamantei, aceasta nu se poate prevala de buna sa credință.

Prin sentința civilă nr. 752 din 3 noiembrie 2010 pronunțată în Dosarul nr. x/108/2010, Tribunalul Arad a admis cererea formulată de reclamanta Asociația A. în contradictoriu cu pârâții B., C. și SC D. SRL, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de notar public E., din 30 aprilie 2009, încheiat între reclamant și pârâții B. și C.; a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de notar public E. Din anul 2009, încheiat între pârâții B. și C. și pârâta SC D. SRL; a dispus rectificarea C.F. nr. AA, C.F. nr. BB, C.F. nr. CC, C.F. nr. DD, C.F. nr. EE, C.F. nr. FF, C.F. nr. GG, C.F. nr. HH Bocsig, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâților SC D. SRL și al pârâților B. și C., cu revenirea la situația anterioară de carte funciară de sub B1, în fiecare carte funciară în parte, respectiv a reînscrierii dreptului de proprietate al reclamantului asupra parcelelor înscrise în aceste cărți funciare; a admis în parte cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC D. SRL în contradictoriu cu pârâții B. și C. și a obligat pârâții-chemații în garanție B. și C. să plătească pârâtei SC D. SRL suma de 1.673.200 RON, cu titlu de restituire preț, precum și suma de 21.394,4 RON, cu titlu de daune interese, respingând, ca nefondate, restul pretențiilor formulate; a obligat pârâții B. și C. să plătească reclamantului Asociația A. suma de 20.860 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată și a obligat aceiași pârâți B. și C. să plătească pârâtei SC D. SRL suma de 20.848 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

S-a reținut, în esență, că că suprafețele de teren reconstituite în favoarea composesoratului prin titlul de proprietate din 10 aprilie 2009 nu puteau fi înstrăinate în niciun mod, în întregime sau în parte, dispoziția legii constituind o limitare a exercițiului dreptului de proprietate în sensul scoaterii acestor terenuri din circuitul civil, încălcarea interdicției impusă de lege atrăgând nulitatea absolută a actului juridic, în condițiile art. 962 alin. (2) C. civ.

Referitor la cel de-al doilea capăt de cerere, tribunalul a reținut că încălcarea unei interdicții imperative a legii de către primii contractanți a putut fi lesne observată de către pârâta SC D. SRL, atât din cuprinsul cărților funciare, cât și din cuprinsul titlului transmițătorilor, astfel că, în aceste circumstanțe, pârâta nu mai poate invoca cu succes în favoarea sa buna credință, deoarece aceasta nu există.

În raport de considerentele și dispozițiile art. 962 alin. (2) C. civ., care interzic încheierea de contracte asupra unor bunuri care nu se găsesc în comerț, prin efectul legii, tribunalul a admis și cel de-al doilea capăt de cerere și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de notar public E. Din anul 2009, încheiat între pârâții B. și C. și pârâta SC D. SRL.

Urmare a acestor soluții, în condițiile art. 34 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, tribunalul a dispus rectificarea C.F. nr. AA, C.F. nr. BB, C.F. nr. CC, C.F. nr. DD, C.F. nr. EE, C.F. nr. FF, C.F. nr. GG, C.F. nr. HH Bocsig, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâților SC D. SRL și al pârâților B. și C. cu revenirea la situația anterioară de carte funciară de sub B1, în fiecare carte funciară în parte, respectiv a reînscrierii dreptului de proprietate al reclamantului asupra parcelelor înscrise în aceste cărți funciare.

Cât privește cererea de chemare în garanție formulată de către pârâta SC D. SRL împotriva pârâților B. și C., prima instanță a reținut că aceasta este întemeiată în parte, nici pârâții neformulând apărări concrete asupra acestei cereri, ci rezumându-se doar să demonteze susținerile reclamantului.

Conform art. 1337 C. civ., vânzătorul este de drept obligat, după natura contractului de vânzare, a răspunde către cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut, sau de sarcinile la care s-ar pretinde supus acel obiect și care n-ar fi declarate la facerea contractului, obligația de garanție având conținutul reglementat în cuprinsul art. 1341 C. civ., conform căruia, în caz de evicțiune, cumpărătorul are dreptul de a pretinde de la vânzător: restituirea prețului, fructele, dacă este dator a le întoarce proprietarului care l-a evins, cheltuielile de judecată avansate în procesul cu evingătorul, dar și cele avansate în procesul contra vânzătorului, precum și daune-interese și cheltuielile de autentificare a contractului de vânzare-cumpărare.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel pârâții B., C. și SC D. SRL Timișoara.

Prin decizia civilă nr. 1055 din 20 octombrie 2011 pronunțată în Dosarul nr. x/108/2010, Curtea de Apel Timișoara a anulat, ca insuficient timbrat, apelul declarat de către pârâții B. și C. împotriva sentinței primei instanțe și a respins apelul declarat de pârâta SC D. SRL Timișoara împotriva aceleiași hotărâri.

Prin decizia civilă nr. 3413 din 22 octombrie 2013 pronunțată, Înalta Curte de Casație și Justiție București, secția a ll-a civilă, a admis recursul declarat de pârâta SC D. SRL Timișoara împotriva deciziei civile nr. 1055 din 20 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, pe care a casat-o în parte și a dispus trimiterea apelului declarat de pârâta SC D. SRL Timișoara împotriva sentinței civile nr. 752 din 3 noiembrie 20110 a Tribunalului Arad, spre rejudecare aceleiași instanțe, menținând restul dispozițiilor deciziei cu privire la apelul declarat de către pârâții B. și C.

S-a constatat că, instanța de recurs a apreciat, din analiza considerentelor hotărârii atacate, faptul că instanța nu a soluționat toate motivele de apel formulate de pârâta SC D. SRL, respectiv lipsa calității de reprezentant a numitul G., în calitate de președinte al Asociației A. de a promova prezenta acțiune sau de a reprezenta A., întrucât la dosarul cauzei nu există nicio mențiune cu privire la mandatul expres acordat în acest sens cu votul Adunării Generale.

S-a reținut că această chestiune trebuia lămurită, având în vedere că însăși reclamanta-vânzătoare în cadrul contractului de vânzare-cumpărare din 30 aprilie 2009 a contestat legalitatea actului de înstrăinare, invocându-și practic propria culpă, ceea ce atrage incidența principiului „nemo auditur propriam turpitudinem allegans", potrivit căruia nimeni nu se poate prevala de culpa sa pentru valorificarea unor drepturi pe cale judiciară, iar în speța de față, chiar reclamanta invocă nerespectarea unor norme legale de către Asociația A.

Tot în același context, s-a reținut că nu au fost cercetate toate aspectele deduse judecății referitoare la aplicarea dispozițiilor art. 28 alin. (7) din Legea nr. 1/2000, pentru a se putea verifica dacă a existat o cauză ilicită la încheierea acestor acte juridice, ca motiv de nulitate absolută și, de asemenea, înlăturarea prezumției de bună-credință a terțului subdobânditor de către prima instanță și reținută de instanța de apel nu a fost dovedită, din perspectiva dispozițiilor art. 1899 alin. (2) C. civ.

Deși sarcina probei revenea reclamantei, potrivit dispozițiilor art. 1169 C. civ., în cauză, instanța supremă a constatat că nu au fost administrate probe în acest sens și nici nu există elemente care să conducă la înlăturarea prezumției de bună-credință a terțului subdobânditor, instanțele apreciind, că din titlul vânzătorului, pârâta SC D. SRL putea cunoaște faptul că acesta provine de la A., care nu avea dreptul să înstrăineze, în raport de dispozițiile art. 28 alin. (7) din Legea nr. 1/2000, astfel că, încălcarea unei interdicții imperative a legii de către primii contractanți nu mai poate institui în favoarea sa, prezumția de bună-credință.

În temeiul caracterului devolutiv al apelului, în speță, instanța supremă a reținut că se impune completarea probatoriului administrat, întrucât din considerentele deciziei pronunțate se constată că soluția de respingere a apelului pârâtei nu este susținută de probele din dosar, iar în acest sens, potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel trebuia să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanța, cu privire la toate chestiunile ce au făcut obiectul criticilor.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. dosar x/108/2010**, iar instanța de apel, constatând că, potrivit deciziei de casare, este învestită exclusiv cu rejudecarea cererii de apel declarată de pârâta SC D. SRL Timișoara (decizia sa fiind menținută sub aspectul anulării, ca insuficient timbrat a apelului declarat de pârâții B. și C.), cu respectarea întocmai a cerințelor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., a procedat la suplimentarea probatoriului sub aspectul lipsei calității de reprezentant a numitul G., în calitate de președinte al Asociației A. de a promova prezenta acțiune sau de a reprezenta A., incidența dispozițiilor art. 28 alin. (7) din Legea nr. 1/2000 și modul de aplicare în speță, pentru a se putea verifica dacă a existat o cauză ilicită la încheierea acestor acte juridice, ca motiv de nulitate absolută, și, respectiv cu privire la înlăturarea prezumției de bună-credință a terțului subdobânditor de către prima instanță, din perspectiva dispozițiilor art. 1899 alin. (2) C. civ.

În acest sens, s-au depus la dosar înscrisuri și s-au audiat martori, material probator din a cărui analiză, față de prevederile art. 282 și urm. C. proc. civ., art. 948 și art. 962 și art. 966 C. civ., art. 28 din Legea nr. 1/2000, curtea reține că prezentul apel este neîntemeiat, Tribunalul Arad pronunțând o hotărâre temeinică și legală, pentru considerentele expuse pe larg în cuprinsul acesteia și pe care instanța de apel și le însușește în întregime.

În ceea ce privește calitatea numitului G. de președinte a Asociației și de a promova prezenta acțiune sau de a reprezenta valabil A., curtea constată că acest aspect a făcut obiectul unui alt litigiu înregistrat pe rolul instanțelor de judecată, finalizat prin sentința civilă nr. 1050 din 13 iulie 2011 dată de Judecătoria Ineu în Dosar nr. x/246/2011, definitivă și irevocabilă, prin respingerea de către Tribunalul Arad, prin decizia civilă nr. 1281/R din 18 octombrie 2011, a recursului declarat de H. și I.

Prin această hotărâre, instanța de judecată s-a pronunțat irevocabil cu privire la organele de conducere ale Asociației-reclamante, statuând cu putere de lucru judecat în sensul validității hotărârilor Adunării Generale extraordinare din 31 mai 2009 și 01 iunie 2009, prin care este acordat numitului G. mandat pentru a reprezenta Asociația.

Pentru a pronunța această hotărâre, Judecătoria Ineu a reținut că, la data de 31 mai 2009, a avut loc ședința extraordinară a Asociației A. a localității Răpsig, având ca ordine la zi primirea de noi membrii, alegerea noului Consiliu de Administrație și demiterea celui vechi, anularea vechilor ștampile și emiterea unei noi ștampile cu nr. 2. De asemenea, la data de 01 iunie 2009 a avut loc ședința noului Consiliu de Adunare al pârâtei, având ca ordine de zi alegerea noii conduceri-președinte, administrator și împuternicirea președintelui, administratorului pentru a reprezenta Asociația la bănci, finanțe, Direcția Muncii, CASS Arad, Agenția șomaj, ITM, APIA și alte instituții care apără interesele Asociației.

Prin încheierea nr. 84 din 25 ianuarie 2010 pronunțată în Dosar nr. x/246/2010 al Judecătoriei Ineu, a fost admisă cererea petentei Asociația A. și s-a dispus autorizarea modificării actului constitutiv și statutul petentei conform Actului Adițional la statutul și actul constitutiv al petentei, autentificat la B.N.P. J. din 06 iulie 2009 și s-a reținut în fapt că la data de 31 mai 2009 a avut loc Adunarea Generala a membrilor A., prin procesul verbal încheiat la aceiași dată dispunându-se numirea noului consiliu de administrație, potrivit prevederilor art. 21 din O.G. nr. 26/2000 cu modificările și completările ulterioare.

S-a mai reținut că, prin decizia civilă nr. 822/2009 a Tribunalului Arad, secția civilă, dată în Dosar nr. x/246/2009, a fost dispusă înscrierea acestor mențiuni în Registrul special ținut de judecătorie. Potrivit procesului verbal întocmit la data de 1 iunie 2009, autentificat din 29 iunie 2009 la B.N.P. J. din Ineu, noul consiliu de administrație a hotărât numirea președintelui precum și a administratorului A. Răpsig, în conformitate cu prevederile art. 14 alin. (1) din statutul petentei. Potrivit Actului Adițional la statutul și actul constitutiv al petentei, autentificat la B.N.P. J. din 06 iulie 2009, întocmit ca urmare a proceselor verbale ale Adunării Generale a membrilor A. din data de 31 mai 2009 și respectiv al Consiliului de Administrație al petentei din data de 01 iunie 2009, s-a modificat actul constitutiv și statutul A. Răpsig.

Instanța de fond a mai reținut că pârâta este constituită ca persoană juridică fără scop patrimonial, conform prev. art. 26 din Legea nr. 1/2000 cu modificările ulterioare, respectiv prevederile O.G. nr. 26/2000 cu modificările ulterioare, privind asociațiile și fundațiile, iar reclamantul I. deține calitatea de membru în A. Răpsig de înființare până în prezent, și că reclamantul H. a deținut funcția de Președinte al A. Răpsig până la data de 29 aprilie 2009, când a fost înlocuit cu actualul președinte G., care deținuse anterior în cadrul A. Răpsig, funcția de administrator.

Prin această hotărâre, instanța de judecată s-a pronunțat irevocabil cu privire la organele de conducere ale Asociației-reclamante, statuând cu putere de lucru judecat în sensul validității hotărârilor Adunării Generale extraordinare din 31 mai 2009 și 01 iunie 2009, prin care este acordat numitului G. mandat pentru a reprezenta Asociația.

Ca atare, s-a constatat că numitul G., având calitatea confirmată judecătoresc de președinte al Asociației-reclamante, a promovat prezenta acțiune civilă în exercitarea mandatului valabil acordat în acest sens de către A. printr-o hotărâre a adunării generale a asociației a cărei legalitate nu s-a contestat în forma prevăzută de lege.

Cu privire la dispozițiile art. 28 alin. (7) din Legea nr. 1/2000, în forma în vigoare la data încheierii contractelor contestate (aplicabilă speței, potrivit regulii de drept conform căreia nulitatea unui act juridic civil se analizează prin raportare la aspecte anterioare sau, cel mult, concomitente semnării actului, nu ulterioare), curtea constată că este justă interpretarea dată de tribunal acestui text de lege, care nu prevede nicio distincție cu privire la categoria terenurilor aparținând A., fiind fără relevanță juridică dacă acestea erau forestiere, pășune sau agricole. Astfel, art. 28 din Legea nr. 1/2000 prevede că:

„6) Membrii formelor asociative aflați în devălmășie sau indiviziune nu pot înstrăina propriile cote-părți unor persoane din afara acestora. (7) Terenurile acestor forme asociative nu pot fi înstrăinate în niciun mod, în întregime sau în parte".

În ceea ce privește jurisprudența Curții Constituționale, invocată de apelantă, obligatorie pentru instanțele de judecată, potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, instanța de apel a reținut că aceasta nu poate fi reținută în sensul dorit de societatea-pârâtă, respectiv că prevederile art. 28 alin. (7) din Legea nr. 1/2000 ar viza doar terenuri forestiere; în același sens, instanța anterioară a reținut caracterul atipic al dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere reconstituit în favoarea unor forme asociative care nu mai există de foarte multă vreme în sistemul juridic al țării noastre, independent de chestiunile de oportunitate ce au determinat alegerea de către legiuitor a unei forme neobișnuite de reglementare, prin readucerea în viața socială a unor forme străvechi de organizare, nu poate fi contestată legitimitatea voinței acestuia și nici constituționalitatea regimului juridic astfel amenajat. Este cazul unei forme de proprietate ce renaște, prin reconstituirea sa preexistentă, cu modalitățile legale mai sus arătate, modalități care, dacă n-ar fi vorba despre o organizare tradițională (care și-a dovedit viabilitatea în decursul istoriei), singulară și excepțională, ar putea suscita dubii de constituționalitate; reținându-se conformitatea acestor prevederi legale cu Constituția României, pe de o parte, iar, pe de altă parte, faptul că textul de lege arătat nu face nicio distincție între diferitele categorii de terenuri, astfel că nici instanța de judecată chemată să interpreteze și să aplice legea, nu o poate face.

În acest sens, al destinației terenului (agricol sau pășune), curtea constată că, potrivit titlului de proprietate din data de 10 aprilie 2009, terenul dat reclamantei era în categoria de folosință pășune, categorie în care a și fost exploatat, după cum rezultă din declarațiile martorilor audiați în prezentul ciclu procesual, care au fost unanimi în a arăta că, la data deplasării reprezentanților apelantei la teren, acesta era folosit efectiv ca și pășune.

De altfel, adeverința din 17 mai 2009 emisă de Primăria Bogsig arată că terenurile în discuție sunt arabile, a făcut obiectul unor cercetări în dosarul penal nr. x/P/2009, reținându-se caracterul său contrafăcut, astfel că nu poate fi valorificată în susținerea poziției procesuale a pârâtei.

Adeverințele din 17 iulie 2009 a Primăriei Ineu și din anul 2009 a Ocolului Silvic Zărand nu prezintă relevanță juridică în cauză, atâta timp cât, interdicția prevăzute de art. 28 alin. (7) din Legea nr. 1/2000 este una legală, nelimitată în timp, ce vizează toate terenurile aparținând formelor asociative de tipul A., fără nicio distincție între categoriile de folosință a terenurilor, terenuri ce nu pot fi înstrăinate în niciun mod, în întregime sau în parte.

Ca atare, instanța de apel a constatat, în privința ambelor contracte de vânzare-cumpărare, că acestea au fost încheiate cu nerespectarea unei interdicții legale imperative, ce viza imposibilitatea transmiterii terenurilor în discuție prin acte inter vivos, practic, scoțând terenurile din circuitul civil.

În ceea ce privește buna-credință a terțului subdobânditor la încheierea contractului în discuție, s-a reținut că probatoriul administrat în cauză este contradictoriu: martorii societății-pârâte afirmă că reprezentanții societății s-au interesat de situația juridică a terenurilor la diverse persoane calificate (OCPI, Primărie, notari, avocați), toți confirmând posibilitatea înstrăinării terenurilor în discuție.

Martorii reclamantei, însă, arată că au avut loc diferite discuții cu reprezentanții pârâtei, în cadrul cărora acestora li s-a atras atenția în mod repetat asupra nelegalității înstrăinării bunului.

Existența cercetărilor penale ce au dus la concluzia contrafacerii adeverinței Primăriei Bocsig privind destinația terenului relevă aspecte de natură să conducă la concluzia existenței unor manopere ce exclud din partea pârâților B. și C. a bunei-credințe și care viciază actele, iar, pe de altă parte, este greu de admis atitudinea reprezentanților pârâtei, care au perseverat în cumpărarea terenului, deși inclusiv martorii audiați la propunerea sa, au relevat incidente violente cel puțin verbale, petrecute cu ocazia deplasărilor în teren, care, coroborate cu declarația primarului localității, trebuiau să ridice semne de întrebare cel puțin cu privire la existența acordului pentru vânzare, dacă nu cu privire la validitatea vânzării.

Cu privire la validitatea aparenței în drept, instanța de apel a mai reținut că, în literatura de specialitate se subliniază că principiul resoluto jure dantis, resolvitur jus acclpientis este o consecință, atât a celorlalte două principii ale efectelor nulității, cât și a principiului nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet (nemo dat quod non habet), în sensul că, dacă prin anularea actului juridic inițial se desființează dreptul transmițătorului din actul juridic subsecvent (și care a fost dobânditor al unui drept în actul juridic inițial), înseamnă că acesta a transmis un drept pe care nu îl avea, deci nici subdobânditorul nu putea deveni titularul acestui drept.

Sunt considerate excepții de la principiul resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis acele cazuri în care, pentru anumite rațiuni, anularea actului juridic inițial nu atrage și anularea actului juridic subsecvent, ci acesta din urmă este menținut, deși se află în strânsă legătură cu actul juridic desființat. De regulă, aceste excepții se întemeiază fie pe principiul ocrotirii bunei-credințe (în cazurile expres prevăzute de lege), fie pe necesitatea asigurării securității și stabilității circuitului civil.

Excepția invocată în speță de către pârâtă, respectiv situația terțului dobânditor de bună credință și cu titlu oneros, a fost o creație a jurisprudenței, care, însă, în materia actelor juridice privind drepturi supuse publicității imobiliare, și-a găsit o consacrare legislativă prin prevederile art. 34 pct. 1 și art. 36 din Legea nr. 7/1996, în forma în vigoare la data încheierii actelor juridice contestate.

Astfel, potrivit acestor texte de lege [preluate, de altfel și de noul C. civ., în prevederile art. 909 alin. (3) și art. 908 alin. (1) pct. 1 noul C. civ.], în cazul în care dobânditorul din actul juridic primar (înstrăinător în actul juridic subsecvent) și-a înscris dreptul real în cartea funciară, iar ulterior transmite acest drept printr-un act juridic cu titlu oneros unui subdobânditor de bună-credință, acesta din urmă va putea fi acționat în judecată, după declararea prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a nulității actului juridic primar, de către înstrăinătorul din actul primar, însă numai în termenul prevăzut de art. 36 din Legea nr. 7/1996 (3 ani de la data înregistrării cererii prin care subdobânditorul a solicitat înscrierea în cartea funciară, afară de cazul când dreptul material la acțiunea de fond nu s-a prescris); după expirarea acestui termen, subdobânditorul de bună-credință și cu titlu oneros se bucură pe deplin de efectele publicității imobiliare, deci dreptul său înscris în cartea funciară va fi opozabil înstrăinătorului din actul juridic primar, ceea ce echivalează cu menținerea actului juridic subsecvent.

Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996, o parte a doctrinei, precum și unele soluții din jurisprudență au extins excepția la cazul oricărui subdobânditor de bună-credință și cu titlu oneros al unui imobil, ceea ce a echivalat, practic, cu crearea pe cale jurisprudențială a unui nou mod de dobândire a proprietății, deși modurile de dobândire a proprietății erau (și sunt) expres și limitativ prevăzute de lege. O astfel de lărgire a excepției, invocată de pârâta-apelantă, nu se sprijinea însă pe vreun text de lege și nici nu ținea cont de faptul că, atunci când legiuitorul a dorit să deroge de la principiul în discuție, oferind protecție terțului subdobânditor de bună-credință, în anumite situații, a făcut-o în mod expres [spre exemplu, art. 1909 alin. (1) C. civ. din 1864, art. 20 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954), iar exceptio est strictissimae interpretationis.

Chiar și după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996 privind cadastrul și publicitatea imobiliară, au existat soluții jurisprudențiale care preferau pe subdobânditorul de bună-credință și cu titlu oneros al unui imobil în detrimentul proprietarului, însă această opinie agreată de pârâtă comportă discuții, în condițiile în care prevederile legii sunt imperative, iar, atâta timp cât legiuitorul nu distinge, nici interpretul legii, respectiv instituțiile chemate să aplice normele juridice în discuție, nu trebuie să o facă, or soluțiile care reprezintă derogări de la aceste dispoziții cu caracter general trebuie să se sprijine numai pe prevederi legale exprese.

Prevederile art. 30 și 31 din Legea nr. 7/1996 instituie prezumția conformității și valabilității drepturilor reale înscrise în cartea funciară, însă această regulă nu poate fi aplicată în sensul cerut de către pârâtă. Astfel, potrivit acestor texte legale „Dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în condițiile prezentei legi, în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credință, cât timp nu se dovedește contrariul.

Cuprinsul cărții funciare, în afara îngrădirilor și excepțiilor legale, se consideră exact numai în folosul acelei persoane care, în virtutea unui act juridic cu titlul legal, a dobândit cu bună-credință un drept real înscris în cartea funciară.

Dobânditorul este considerat de bună-credință dacă, la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului în folosul său, nu a fost notată nici o acțiune prin care se contestă cuprinsul cărții funciare sau dacă din titlul transmițătorului și din cuprinsul cărții funciare nu reiese vreo neconcordanță între aceasta și situația juridică reală".

Din interpretarea coroborată a acestor prevederi legale și aplicarea lor la particularitățile speței, instanța de apel a considerat, pe de o parte, că pârâții-vânzători cunoșteau că titlul lor de proprietate a fost încheiat cu nerespectarea interdicției prevăzute imperativ de legea specială, iar, în plus, în prezentul apel nu se mai poate analiza acest contract, față de menținerea prin decizia de casare, a soluției de anulare a apelului declarat de pârâții B. și C., astfel că ei nu se găseau în situația de a dobândi un drept în baza unui act juridic legal, nefiind nici de bună-credință. Pe de altă parte, dobânditoarea terenului în discuție, pentru a beneficia de prezumția invocată, trebuiau să cerceteze și titlul înstrăinătoarei, cu ocazia prezentării la notarul public în vederea încheierii contractelor, ocazie cu care puteau să observe că acesta provenea de la o persoană juridică ce nu avea dreptul să dispună de bun prin acte juridice între vii, aspect de natură să ridice semne de întrebare cu privire la valabilitatea titlului. În plus, dispozițiile art. 30 și 31 din actul normativ invocat constituie regula, dar norma specială, aplicabilă speței, o constituie art. 36, care se aplică cu prioritate, conform adagiului specialia generalibus derogant.

Ca atare, având în vedere că, la încheierea actului, pârâta a avut posibilitatea să cerceteze conținutul cărții funciare și a titlului vânzătorilor, față de temeiul înscrierii dreptului în CF, prin reconstituirea în favoarea reclamantei, de discuțiile tensionate la care chiar martorii pârâtei afirmă că au asistat, curtea constată că societatea-apelantă nu se poate prevala de buna-credință invocată, pentru a obține salvarea actului, având în vedere și prevederile art. 36 din Legea nr. 7/1996 precitate, fiind probată reaua sa credință, în condițiile în care nu a acționat cu diligenta specifică unui „bun părinte de familie".

Statutul A. sau hotărârile acestuia din 28 februarie 2009, din 28 aprilie 2009 nu pot salva actele contestate, în condițiile în care, în calitate de „bun părinte de familie", pârâta trebuia să acționeze cu maximă prudență, raportat la discuțiile purtate chiar cu membrii asociației sau reprezentantul legal al unității administrativ-teritoriale.

Împotriva ultimei decizii, pârâta a declarat recurs formulând următoarele motive de recurs, structurate după cum urmează:

Soluția pronunțată de respingere a apelului fără a analiza chestiunile puse în discuție prin intermediul apelului cu respectarea prevederilor art. 295

1

C. proc. civ., constituie o încălcare principiului devoluțiunii apelului ce guvernează această cale de atac. Se invocă art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și art. 312 din același cod.

Referitor la acest motiv de recurs, recurenta arată că, în mod greșit, instanța de apel a considerat că numitul G. avea acordat cu votul Adunării Generale, un mandat expres de a promova prezenta acțiune, în opinia sa acesta nu avea mandatul valabil de a promova prezenta acțiunea, așa încât nu avea calitate de reprezentant al asociației, întrucât Adunarea Generală din 09 aprilie 2010 nu a fost legal statutară. Sub acest aspect, recurenta face precizări amintitnd Dosarul nr. x/246/2011 care a avut ca obiect anularea hotărârii Adunării Generale din data de 31 mai 2009 și prezintă argumente vizând structura asociației și temeiul legal de constituire a acesteia, precum și dispozițiile legale privind asociația A.

În susținerea celui de-al doilea motiv de recurs, pârâta arată că, în rejudecare, instanța de apel nu s-a conformat deciziei de îndrumare a deciziei de casare a Înaltei Curți de Casație de lămurire, având în vedere că însăși reclamanta-vânzătoare în cadrul contractului de vânzare-cumpărare din 30 aprilie 2009 a contestat legalitatea actului de înstrăinare, invocându-și practic propria culpă, ceea ce atrage incidența principiului „nemo auditur propriam turpitudinem allegans", potrivit căruia nimeni nu se poate prevala de culpa sa pentru valorificarea unor drepturi pe cale judiciară, iar în speța de față, chiar reclamanta invocă nerespectarea unor norme legale de către Asociația A. Răpsig.

Așa fiind, recurenta apreciază că instanța de apel, în rejudecare nu a intrat în cercetarea fondului, nemotivând de ce a înlăturat această critică, întrucât aspectele relevate se referă numai la persoane fizice ce au constituit organele de conducere ale reclamantei, iar calitatea procesuală activă aparține organelor de conducere. Recurenta mai arată că problemele au fost generate de neînțelegerile dintre membrii asociației mai mult referitoare la fostul președinte H., deoarece acesta nu a înregistrat în contabilitatea asociației banii încasați la semnarea contractului de vânzare-cumpărare din anul 2009.

În susținerea celui de-al treilea motiv de recurs, pârâta arată că, nu au fost cercetate toate aspectele deduse judecății privind aplicarea dispozițiilor art. 28 alin. (7) din Legea nr. 1/2000. În opinia sa, acest text de lege nu este aplicabil, întrucât art. 26, 27 și 28 din Legea nr. 1/2000 nu se referă la terenuri agricole din categoria cărora fac parte terenurile din discuție, ci doar la terenurile forestiere, precum și faptul că odată cu apariția Legii nr. 247/2005 se abrogă în mod expres art. 39 care impunea același regim al interdicției prevăzute la art. 28 alin. (7) Legea nr. 1/2000 și terenurilor având categoria de folosință pășune și fânețe, instanța reține ca fiind „justa interpretarea data de prima instanța acestui text de lege, care nu prevede nicio distincție cu privire la categoria terenurilor aparținând A., fiind fără relevanță juridică dacă acestea erau forestiere, pășune sau agricole" fără a arata care au fost motivele pentru care a fost înlăturată această apărare, deși avea aceasta obligație potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

În continuare, recurenta - pârâtă învederează că dispozițiile art. 28 alin. (7) din Legea nr. 1/2000, nu este aplicabil în speță, acest articol de lege fiind modificat prin art. 1 pct. 31 al Titlului VI din Legea nr. 247/2005, iar după cum rezultă alin. (1) al art. 28, reglementează expres situația terenurilor forestiere și nu a terenurilor din categoria pășune, categorie din care fac parte imobilele ce fac obiectul prezentului litigiu.

Având în vedere că în forma inițială a Legii nr. 1/2000 a existat și art. 39 alin. (1), potrivit căruia:

„Prevederile art. 26-28 se aplică în mod corespunzător și în cazul pășunilor și fânețelor ce au aparținut formelor associative care au deținut astfel de terenuri", însă acest articol a fost abrogat prin art. 1 pct. 41 al Titlului VI din Legea nr. 247/2005, ceea ce arată intenția clară a legiuitorului de a reintroduce terenurile cu destinația de pășune și fânețe în circuitul civil, instanța de judecata trebuia să respecte voința legiuitorului și nu să dea o interpretare proprie și să considere că interdicția impusă prin art. 28 pct. 7 are caracter general, cu privire la orice teren reconstituit doar pentru că forma de organizare este cea a composesoratului, având în vedere ca Legea nr. 1/2000 se referă atât la terenuri agricole cât și la cele forestiere, fiind structurată în capitole clar delimitate pentru fiecare în parte, iar textele de lege invocate de reclamantă se referă exclusiv la categoria terenurilor forestiere, odată ce sunt parte integranta a art. 28 și nu pot fi interpretate in extenso la toate categoriile de terenuri, din moment ce legiuitorul a înțeles să reglementeze în art. 28 strict cu privire la situația juridică a terenurilor.

Din cuprinsul art. 1 rezultă că prin adoptarea Legii nr. 1/2000 s-a urmărit crearea unui cadru în vederea stabilirii dreptului de proprietate persoanelor fizice și persoanelor juridice cate au formulat cereri pentru reconstituirea dreptului de proprietate atât pentru terenurile agricole cât și pentru terenurile forestiere, legiuitorul elaborând un act complex structurat pe fiecare categorie de folosință, având atât dispoziții generale înserate în art. 1-7, prevederi aplicabile retrocedărilor terenurilor agricole art. 8 - 23 cât și prevederi aplicabile retrocedărilor terenurilor forestiere la art. 24 - 29 și dispoziții finale și tranzitorii.

Întrucât legiuitorul a înțeles ca în cuprinsul actului normativ să delimiteze clar între categoriile de folosință cel agricol de cel forestier subliniază scopul urmărit de legiuitor privind necesitatea păstrării terenurilor forestiere în cadrul fondului forestier național, scopul legiuitorului expres stipulat la pct. 5 și 8 din același articol a fost ca, exclusiv suprafețele forestiere - și nu toate categoriile de terenuri deținute de către aceste forme asociative - să rămână în proprietatea indiviză pe durata existentei lor, iar în cazul dizolvării formelor asociative proprietatea indiviză a acestora urmează să treacă în proprietatea publică a consiliilor locale în raza cărora se afla terenurile respective, or imobilele terenuri retrocedate.

a) - Exista o distincție clară încă de la art. 1, prevederile art. 26 se referă atât la formele asociative de proprietate asupra terenurilor cu vegetație forestieră, pășuni și fânețe, păduri grănicerești, păduri urbariale, iar prevederile art. 28 se refera strict la organizarea terenurilor forestiere prevăzute la art. 26 întrucât toate punctele acestui articol se referă la terenurile forestiere dintre care explicit 1-5 și 8 și implicit 6 și 7.

b) - Cum interdicția instituita de art. 28 alin. (7) Legea nr. 1/2000 reprezintă o excepție a principiului liberei circulații a lucrurilor conform art. 963 și 1310 C. civ., în opinia sa recurenta arată că, prevederile art. 28 sunt de strictă interpretare neputându-se extinde și asupra categoriilor de teren de pășune și respectiv fânețe.

Terenurilor în litigiu s-a reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 1/2000, astfel că devine aplicabilă interdicția instituită de art. 28 pct. 7 cu motivarea că aceasta este datorită faptului că textul de lege nu distinge dacă este vorba despre teren cu destinație agricolă sau forestier astfel că sancțiunea este nulitatea absolută.

Instanța de apel arată ca dacă s-ar reține argumentul că textul art. 28 din Legea nr. 1/2000 ar viza doar terenurile forestiere, atunci ar fi nelegală reconstituirea în favoarea reclamantei în baza acestei prevederi legale a unui teren cu destinația pășune și ca o concluzie ce s-ar impune ar fi tot nevalabilitatea contractelor.

Instanța reține greșit această ipoteza în opinia recurentei, întrucât potrivit art. 1 din Legea nr. 1/2000 se poate reconstitui dreptul de proprietate persoanelor fizice și persoanelor juridice care au formulat astfel de cereri atât pentru terenurile agricole cât și pentru terenurile forestiere.

c) Faptul ca terenurile în discuție nu sunt forestiere rezultă și din:

- adeverința din 17 iulie 2009 eliberată de către Primăria Ineu din care rezultă că terenurile nu au vegetație forestieră și nu se încadrează în categoria de folosință vegetală forestieră conform C. silv., fiind terenuri arabile, adeverința din anul 2009 eliberată de către Ocolul Silvic Zatandul din care rezultă că terenurile nu fac parte din fondul forestier național, adeverința din 17 mai 2009 eliberată de către Primăria Bocsig din care rezultă că terenurile au fost transformate în arabile.

Chiar dacă în prezent pârâta arată că a făcut o plângere penală referitoare la falsul intervenit asupra acestei adeverințe, aceasta consideră că la data la care aceasta a fost prezentată de către B. i-a format convingerea ca aceste terenuri sunt agricole și deci nu se supun regimului aplicabil terenurilor forestiere.

În opinia sa, instanța a săvârșit o mare greșeală înlăturând declarațiile martorilor recurentei, întrucât SC D. SRL este o societate înființată cu scopul cumpătații și lucrării terenurilor care fac obiectul prezentei cauze, fiind înființată de către un cetățean spaniol care nu cunoaște limba română, astfel că numărul limitat de persoane cu care a intrat în contact nu puteau fi decât angajați sau colaboratori (interpreți), iar prin acest raționament i-a fost încălcat dreptul la apărare, declarațiile acestora au relevat adevărul care erau în contradicție cu cele declarate de către martorii reclamanei: L. care afirma în repetate rânduri ca el i-a spus personal lui M. că terenurile nu pot fi cumpărate legal, aspecte cunoscute pentru că a lucrat în Ministerul de Interne și avea cunoștințe juridice cât și că s-a interesat la un jurist și la alte personae de specialitate. Instanța de judecată trebuia să determine puterea probantă și valoarea declarațiilor martorilor în soluționarea cauzei rezolvând două probleme, să stabilească dacă martorul este sincer, să stabilească dacă declarația lui corespunde realității.

Sinceritatea martorului este apreciată cu ajutorul anumitor elemente, precum: interesul martorului în proces, afecțiunea sau dușmănia dintre martor și una din parii, dar și prin confruntarea depoziției martorului cu alte mijloace de probă. Având în vedete ca martorul N. a arătat ca a fost de fata când au existat discuții între M. și L. și ca cei doi s-au certat intrucat L. vroia mai mulți bani, iar M. l-a concediat pe acesta, consideram ca sinceritatea lipsește cu desăvârșire. Referitor la martorii audiați în cauză, recurenta face mențiune și în privința martorului K. în afară de faptul că este membru al Comitetului de Conducere al reclamantei, are interesul în admiterea acțiunii. În continuare, recurenta prezintă pe larg declarațiile luate martorilor audiați în cauză, în legătură cu cumpărarea imobilelor din litigiu, precum și aprecieri cu privire la modul în care trebuia instanța de judecată să le administreze; în opinia recurentei instanța trebuia să se raporteze la cele trei momente ale mărturiei: perceperea faptului, memorizarea faptului perceput, reproducerea faptului perceput și memorizat, toate aceste împrejurări urmând a fi apreciate în funcție de vârsta, profesia, inteligența martorului, gradul său de cultura, obișnuința de a se exprima, intervalul de timp care a trecut de la data producerii evenimentului relatat etc, însă instanța nu a făcut aceste raportări lasand martorul să își spună povestea invatata și a procedat doar la consemnarea acesteia.

Instanța de apel a înlăturat buna sa credință, sens în care prezintă pe larg, audierea martorilor privind modul în care s-a stabilit încheierea contractului de vânzare - cumpărare a imobilelor din litigiu.

În continuare, recurenta susține că se află în situația subdobânditorului de bună - credință și cu titlul oneros al unui imobil, fiind aplicabil principiul validității aparenței de drept, dovedite în cauză, pentru a i se putea transmite proprietatea.

Un rol important în soluționarea pricinii erau dispozițiile art. 30 și 31 din Legea nr. 7/1996, republicată, iar despre înscrierile în cartea funciară a fost informată că la momentul vânzării terenurile aveau categoria de folosință arabilă și liberă de orice sarcini, nefiind notată nicio acțiune în justiție.

Recurenta susține că este un subdobânditor de bună - credință, iar în ipoteza în care s-ar dovedi că situația terenului nu este cea rezultată din titlurile de proprietate și din înscrierile din cartea funciară, eroarea în care s-a aflat este una comună și invincibilă, adică invocă teoria aparenței de drept.

Sub acest aspect, recurenta conchide în sensul că principiul validității aparentei în drept înlătură nulitatea actului juridic încheiat într-o situație de eroare comună, obștească, în care recurenta s-ar fi aflat înlăturându-se astfel o eventuală aplicare a principiului quod nullum est, nullum producit effectum, așa încât este dobânditori de bună credințăși cu titlu oneros a unui imobil care reprezintă o excepție de la anularea actului principal ce atrage desființarea și a actului accesoriu, prin aplicarea regulii accesorium sequitur principale. Pentru a contura cele spuse anterior, recurenta prezintă atitudinea administratorului recurentei în vederea dobândirii terenurilor din prezentul litigiu.

În încheiere, recurenta susține că interesul reclamanților în promovarea prezentei acțiuni trebuie să fie născut și actual, întrucât hotărârea Adunării Generale a Composesoratului din data de 28 februarie 2009, care a stat la baza vânzării imobilelor precum și Statutul și actul constitutiv modificat al A. nu este anulată și nu s-a cerut anularea acesteia, în temeiul căreia s-a încheiat contractual de vânzare - cumpărare autentificat din 30 aprilie 2009 de către B.N.P. E. și O. din Arad și prin care s-a transferat dreptul de proprietate asupra imobilelor către pârâții B. și C. și face precizarea că nu s-a uzat de procedura prevăzută de art. 23 alin. (2) din O.G. nr. 26/2000.

Intimata - reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând motivele de recurs prin prisma criticilor formulate din perspectiva dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin această hotărâre, instanța de judecată s-a pronunțat irevocabil cu privire la organele de conducere ale Asociației-reclamante, statuând cu putere de lucru judecat în sensul validității hotărârilor Adunării Generale extraordinare din 31 mai 2009 și 01 iunie 2009, prin care este acordat numitului G. mandat pentru a reprezenta Asociația, așa încât în mod corect a statuat instanța de apel că acesta are calitatea de reprezentant legal al A. de a promova prezenta acțiune. Având în vedere că în calea de atac a recursul cenzura judiciară se exercită numai din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de pct. 1 - 9 ale art. 304 C. proc. civ., nu vor mai fi expuse hotărârile și împrejurările potrivit cărora rezultă că numitul G. avea și calitatea de reprezentant a A. pentru demararea prezentului demers judiciar.

Sub acest aspect, așa cum rezultă din examinarea considerentelor deciziei atacate, instanța de apel a făcut o amplă motivare cu trimitere la doctrină și jurisprudență vizând conservarea unui act lovit de nulitate absolută, respectiv că pârâții-vânzători cunoșteau că titlul lor de proprietate a fost