ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1100/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față reține următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă, la data de 12 noiembrie 2009, reclamanta U.C.M.R. - A.D.A. a chemat în judecată pe pârâta SC C.S.I.

SRL pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligată pârâta la plata sumei de 167.578,34 lei, reprezentând 78.202,59 lei remunerații restante datorate de pârâtă pentru perioada aprilie 2006-decembrie 2006, cu titlu de drepturi de autor și conexe dreptului de autor pentru retransmiterea prin cablu, suma de 89.375, 75 lei penalități de întârziere, datorate de pârâtă pentru întârzierea plății remunerațiilor aferente perioadei ianuarie 2006 - decembrie 2006, penalități calculate până la data de 31 octombrie 2009, obligarea pârâtei, pentru perioada 1 noiembrie 2009, data plății efective a remunerației în cuantum de 78.202,59 lei, aferente perioadei ianuarie 2006 - decembrie 2006, la plata penalităților de 0,10% zi de întârziere aferente acestei remunerații restante.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că potrivit deciziei O.R.D.A. nr. 135/2005 și Protocolului publicat prin decizia O.R.D.A. nr. 60/2009 U.C.M.R. - A.D.A. a fost desemnată unic colector al remunerațiilor cuvenite titularilor de drepturi de autor și conexe pentru retransmiterea prin cablu datorate potrivit metodologiei publicate prin decizia O.R.D.A. nr. 124/2005, aplicabilă până la data de 06 aprilie 2009 inclusiv și a metodologiei stabilite prin hotărârea arbitrală publicată prin decizia O.R.D.A. nr. 44/20094; Pârâta a încheiat cu U.C.M.R. - A.D.A. autorizația - licența neexclusivă pentru operatorii de rețele prin cablu din 26 septembrie 2005, privind retransmiterea nealterată, simultană și integrală prin fir, cablu, prin fibră optică sau orice procedeu similar ori printr-un sistem de difuzare prin unde ultrascurte a programelor și serviciilor de programe ce conțin opere din repertoriu U.C.M.R.

- A.D.A., valabilă până la data de 6 aprilie 2009. Pârâta nu și-a respectat toate obligațiile prevăzute de actele cu caracter normativ și de autorizația licență neexclusivă încheiata cu U.C.M.R. - A.D.A. Remunerațiile pretinse prin cererea de chemare în judecată au fost determinate potrivit raportaților depuse de U.C.M.R. - A.D.A. de către pârâtă și anexate cererii. Prin sentința nr. 808 din 1 iunie 2010 Tribunalul a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune; a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 78.202,5 lei remunerații restante datorate de pârâtă pentru perioada aprilie 2006-decembrie 2006 și 78.202,59 lei penalități de întârziere; a fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata în continuare a penalităților ca neîntemeiat și s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 44 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, învestită cu soluționarea apelurilor declarate de ambele părți, prin Decizia nr. 198/A din 30 iunie 2011, a admis căile de atac și a schimbat în parte sentința în sensul constatării ca rămas fără obiect a capătului de cerere privind remunerația restantă în cuantum de 78.902 lei, ca urmare a achitării sumei la 3 mai 2011; a obligat pârâta la plata către reclamantă a penalităților aferente aceste remunerații calculate de la data scadenței lor până la data de 3 mai 2011; au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței apelate și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.100 lei cheltuieli de judecată în apel, pentru considerentele ce urmează.

Cât privește capătul de cerere principal, Curtea a reținut că în faza de judecată a apelului pârâta a depus la dosar la termenul din 5 mai 2011 ordinul de plată din 3 mai 2011, prin care s-a făcut dovada achitării remunerației compensatorii restante, în valoare de 78. 202,50 lei, astfel că s-a constatat că această cerere a rămas fără obiect. Referitor la cererea de acordare a penalităților de întârziere, Curtea a apreciat că s-a reținut corect aplicabilitatea principiului de drept „accesorium sequitur principale ”, calculul și acordarea acestora neputând fi desprinse de debitul principal, care le-a generat. Mai mult, prin adresa din 25 mai 2007 pârâta a recunoscut existența unor obligații bănești către pârâtă, iar ca o consecință a neexecutării acestor debite, au devenit incidente prevederile contractuale privind aplicarea clauzei penale.

Prin urmare, recunoașterea făcută de pârâtă a produs efectul de întrerupere a termenului prescripției atât în ceea ce privește debitul principal cât și în ce privește penalitățile de întârziere aferente . Penalitățile de întârziere sunt datorate de pârâtă în temeiul dispozițiilor art. 4.4 lit. b) din contractul de licență neexclusivă încheiat între părți și respectiv a metodologiei pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 8/1996, publicată prin decizia O.R.D.A. nr. 124/2005, „fără punere în întârziere și fără nicio altă formalitate”, nefiind astfel necesară facturarea lor separată și înștiințarea debitorului cu privire la calculul acestora, astfel cum a susținut apelanta –pârâtă . Mai mult, emiterea cu întârziere a facturii fiscale nu are relevanță asupra exigibilității creanței, iar comunicarea cu întârziere nu este de natură a exonera debitorul de îndeplinirea obligației la termenul stabilit prin contract, sub sancțiunea penalităților.

Curtea a apreciat că în mod greșit a reținut instanța de fond aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor Legii nr. 469/2001, nefiind întrunite cerințele obligatorii prevăzute în cuprinsul dispozițiilor art. 1 din Lege, privind natura comercială a actului dedus judecații, autorizația de licență neexclusivă din 26 septembrie 2005, încheiată între părți fiind un act cu natură civilă. Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. solicitând, în esență, modificarea deciziei cu privire la acordarea penalităților, cu menținerea hotărârii primei instanțe privind capătul trei al cererii introductive de instanță, în sensul respingerii obligației de plată a penalităților până la data achitării obligației principale.

Din perspectiva motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se apreciază că deși în dispozitiv se arată că se admit ambele apeluri, din considerente rezultă în realitate că apelul pârâtei a fost respins. Cu privire la nelegalitatea deciziei invocată în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se arată că instanța a aplicat greșit dispozițiile metodologiei pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 8/1996, întrucât în cauză sunt aplicabile dispozițiile Codului fiscal referitoare la obligativitatea emiterii facturii pentru evidențierea penalităților de întârziere, reclamanta calculând T.V.A. la penalități tot cu încălcarea dispozițiilor Codului fiscal. O altă critică se referă la împrejurarea că instanța a încălcat atât prevederile art. 1, art. 3 și art. 16 din Decretul nr. 167/1958 coroborate cu prevederile art. 4.4 lit. b) și art. 4.1 din contractul din 26 septembrie 2005 încheiate între părți, cât și voința pârâtului.

Se arată că recunoașterea dreptului principal a cărei acțiune se prescrie, nu înseamnă recunoașterea dreptului accesoriu și întreruperea prescripției dreptului la acțiune a obligațiilor accesorii, deoarece odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind accesoriile. Totodată, se arată că dispozitivul hotărârii nu poate fi adus la îndeplinire, întrucât referirea la „data scadenței lor” din dispozitiv se referă la scadența reglementată prin art. 4.4 din contract, respectiv „din a 20-a zi a lunii următoare celei pentru care se datora”.

Arată recurentul că dreptul la acțiune, conform clauzelor contractuale, s-a prescris la data de 12 noiembrie 2009, detaliind datele scadente pentru fiecare sumă în parte începând cu ianuarie 2006 și până în februarie 2006. Se mai arată că valoarea penalităților neprescrise pentru perioada octombrie-decembrie 2006 sunt de 29.225,17 lei, iar sumele calculate după data introducerii acțiunii și neprescrise sunt de 898.034 lei. Judecata recursului a fost suspendată în temeiul dispozițiilor art. 244 C. proc. civ. până la soluționarea cererii de lămurire a dispozitivului deciziei recurate de la 11 septembrie 2012 și până la 1 aprilie 2014. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 1275/2013, soluționând recursul declarat de pârâta SC C.S.I.

SRL împotriva încheierii din 25 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, prin care cererea de lămurire a dispozitivului a constatat că, deși asupra acestei cereri instanța de apel a arătat în mod corect că nu reprezintă o soluție contradictorie admiterea apelurilor formulate de părțile cu interese contrare în cauză, cererea astfel cum a fost concepută de pârâtă, nu este susceptibilă de încadrare în dispozițiile art. 281 1 C. proc. civ. deoarece dispoziția de admitere a ambelor apeluri nu reprezintă o dispoziție cu valoare executorie, astfel încât să fie necesară lămurirea ei.

Numai dispozițiile prin care se dau dezlegări asupra fondului raportului juridic dedus judecății prin admitere ori în situația admiterii unor cereri accesorii este antrenată funcția executorie a hotărârii judecătorești; or, o soluție de respingere a unei cereri de chemare în judecată sau acele dispoziții ce țin de tehnica redactării dispozitivului în soluționarea căilor de atac, nu sunt dispoziții de natură a putea fi puse în executare, fie pentru că nu s-a stabilit nicio obligație în sarcina celui chemat în judecată (pentru cazul respingerii cererii), pronunțarea hotărârii judecătorești negenerând, din acest punct de vedere, nicio modificare în realitatea juridică anterioară promovării litigiului, fie pentru că ele reprezintă doar reflectarea soluției de admitere a căii de atac, fiind chestiuni de tehnică procedurală, fără valență executorie.

Cum recurenta pârâtă a invocat ultima ipoteză (admiterea apelului reclamantei, dar și a apelului său, pârâtă în cauză), Înalta Curte a constatat că în mod legal instanța de apel a respins această cerere în temeiul art. 281 1 C. proc. civ. Totodată, prin aceeași cerere de lămurire a dispozitivului, pârâta a solicitat instanței de apel să indice care dintre criticile reclamantei au fost admise și care sunt criticile sale care au fost primite. Înalta Curte a constatat, de asemenea, că nici această solicitare nu este susceptibilă de încadrare în dispozițiile art. 281 1 C. proc.

civ., normă ce permite doar lămurirea înțelesului dispozitivului (în varianta normativă analizată și pentru care pârâta a optat în prima cerere), iar nu lămurirea considerentelor hotărârii; eventuala nemotivare a deciziei ori insuficienta argumentare a soluției adoptate sau neanalizarea unor critici susținute prin motivele de apel sunt apte de a fi susținute ca motive de recurs împotriva deciziei date în apel, pe temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., iar nu împotriva încheierii pronunțate asupra cererii de lămurire a dispozitivului; în consecință, Înalta Curte a respins ca nefondat acest motiv de recurs. Nici motivul de recurs susținut în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu poate fi primit, criticile formulate de recurentă pe acest temei privind soluția dată de instanța de apel celei de-a doua cereri, prin care a solicitat să se lămurească același dispozitiv cu privire la întinderea și aplicarea lui.

Această cerere s-a întemeiat pe împrejurarea că prin decizia instanței de apel s-a dispus obligarea sa la plata către reclamantă „a penalităților aferente acestei remunerații, calculate de la data scadenței lor până la data de 03 mai 2011”, cerere respinsă de instanța de apel prin referirea la dispozițiile art. 371 2 alin. (2) și (3) C. proc. civ.; recurenta pârâtă a susținut că instanța a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor anterior arătate. Din acest punct de vedere, Înalta Curte a constatat că dispozițiile art. 371 2 alin. (3) C. proc. civ.

reprezintă, într-adevăr, o normă neincidentă în argumentarea respingerii cererii pârâtei, întrucât actualizarea unei creanțe de către executorul judecătoresc presupune ca premisă existența unei creanțe certe, determinate în cuprinsul dispozitivului, iar nu a unei creanțe determinabile, astfel cum corect instanța de apel a calificat dispoziția anterioară a dispozitivului; cu toate acestea, atare constatare nu este de natură a conduce la modificarea încheierii recurate pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ci doar la înlăturarea referirii la textul menționat, întrucât soluția este legală din perspectiva celorlalte argumente redate în cuprinsul considerentelor încheierii recurate. Totodată, recurenta a susținut că instanța de apel a stabilit doar în sarcina executorului judecătoresc atribuția de determinare a creanței având ca obiect penalitățile datorate reclamantei.

Înalta Curte a reținut că prevederile art. 371 2 alin. (2) C. proc. civ. stabilesc că în cazul în care prin titlul executoriu au fost acordate dobânzi, penalități sau alte sume, fără să fi fost stabilit cuantumul acestora, calcularea acestora se va realiza de către organul de executare, potrivit legii, ceea ce și instanța de apel a constatat. În plus, curtea de apel a argumentat că prin considerentele deciziei este detaliată modalitatea în care penalitățile curg și temeiul în drept al acestora, apreciindu-se că obligația stabilită prin dispozitivul deciziei nu este nici incertă, nici imposibil de executat, conținând, astfel cum prevede textul de lege citat, criteriile de calcul al penalităților, deci, o obligație determinabilă.

Totodată, Înalta Curte a constatat că celelalte aspecte ce privesc excepția prescripției dreptului material la acțiune și data scadenței stabilită de instanța de apel ca fiind 15 iunie 2007 (în raport de data de 25 mai 2007 ca dată a recunoașterii de către pârâtă a pretențiilor reclamantei reținută de instanța de apel), în absența unor critici în apel cu un atare obiect, precum și cuantumul penalităților de întârziere, nu pot constitui obiect al analizei în acest recurs, întrucât acestea sunt critici de nelegalitate îndreptate împotriva soluției date asupra apelurilor, prin Decizia civilă nr. 198/A/2011.

În consecință, aceste critici nu pot fi evaluate de această instanță de recurs în prezentul cadru procesual, nefiind chestiuni ce privesc întinderea și aplicarea dispozitivului, instanța de apel însăși invocând în mod legal prin încheierea recurată imposibilitatea reaprecierii asupra acestei excepții și revenirii asupra soluției adoptate și prevalându-se de invocarea puterii lucrului judecat, în realitate, de dezînvestirea sa. În măsura în care recurenta pârâtă a formulat astfel de critici și în cadrul recursului declarat împotriva Deciziei civile nr. 198/A din 30 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, acestea vor fi analizate de instanța de recurs în cadrul Dosarului nr. 44921/3/2009, înregistrat pe rolul acestei instanțe.

Înalta Curte, analizând decizia instanței superioare de fond prin prisma criticilor formulate reține caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed. Cu privire la motivul de modificare întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se constată că Înalta Curte de Casație și Justiție, validând încheierea pronunțată în camera de consiliu de la 25 octombrie 2012 prin Decizia nr. 1275/2013, a statuat cu autoritate de lucru judecat că dispozitivul nu cuprinde elemente contradictorii, deoarece dispoziția de admitere a ambelor apeluri nu reprezintă o dispoziție cu valoare executivă astfel încât să fie necesară lămurirea ei, arătându-se în mod corect că soluția de admitere a ambelor apeluri nu reprezintă o soluție contradictorie.

Se precizează că, strict procedural, dacă apelantul formulează mai multe motive de apel, din care unele sunt fondate, iar restul nefondate, instanța nu poate să dispună admiterea în parte a apelului. Înalta Curte, constată că în corpul deciziei nu există dispoziții contradictorii câtă vreme soluția de admitere a apelului pârâtului a fost determinată de achitarea de către acesta în apel a remunerației restante în cuantum de 78.202,50 lei, la care a fost obligat în primă instanță. Susține recurenta aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1, art. 3 și art. 16 din Decretul nr. 167/1958 ceea ce a condus la aplicarea greșită a legii în sensul obligării sale la plata penalităților de întârziere deoarece termenul de la care curge dreptul de a solicita plata penalităților de întârziere ia naștere după data de 20 a lunii următoare celei pentru care se datorează remunerația.

Potrivit dispozițiilor art. 1 „Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege. Odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii. Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă”. Conform art. 3 „Termenul prescripției este de 3 ani, iar în raporturile dintre organizațiile socialiste, de 18 luni. Prin derogare de la dispozițiile alineatului precedent, în raporturile ce izvorăsc din asigurare, termenul de prescripție este de 2 ani, în afara acelor raporturi ce izvorăsc din asigurările de persoane în care obligațiile devin exigibile prin ajungerea la termen sau prin amortizare; cu privire la primele de asigurare datorate în temeiul asigurărilor prin efectul legii, sunt aplicabile dispozițiile art. 22”.

Totodată, conform art. 16 alin. (1) lit. a) „Prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripție”. Critica formulată este vădit nefondată câtă vreme pentru dreptul principal a operat întreruperea prescripției ca urmare a recunoașterii debitului de către recurentă, ceea ce semnifică și întreruperea prescripției pentru dreptul accesoriu-plata penalităților de întârziere. Pretinde recurenta încălcarea normelor din Codul fiscal, fără a specifica care este textul de lege încălcat, apreciind subsidiaritatea Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și a drepturilor conexe față de dispozițiile fiscale. Într-adevăr, exigențele fiscale pretind obligativitatea emiterii facturii pentru ca debitorul să se poată descărca de obligațiile sale către creditor.

Numai că în cauză sunt incidente dispozițiile speciale, derogatorii ale deciziei O.R.D.A. nr. 124/2005 privind Metodologia privind utilizarea de retransmitere prin cablu a operelor muzicale, audiovizuale, cinematografice, scrise, plastice, a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, preluate din radiodifuzări inițiale, și a tabelului cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite titularilor de drepturi de autor și titularilor de drepturi conexe dreptului de autor, pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 8/1996, în temeiul căreia s-a încheiat între părți contractul civil de licență neexclusivă. Conform clauzei contractuale de la art. 4.4 lit. b), penalitățile de întârziere, în cuantum de 0,10 % pe fiecare zi de întârziere, penalitățile de întârziere sunt datorate “fără punere în întârziere și fără nicio altă formalitate”.

Așadar nu era necesară facturarea penalităților de întârziere și înștiințarea separată cu privire la calculul și cuantumul acestora cum se pretinde de către recurentă. Înalta Curte, pentru cele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC C.S.I. SRL împotriva Deciziei nr. 198/A din data de 30 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 1 aprilie 2014.