ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 453/2016

Decizia nr. 453/2016

Asupra recursului civil de față constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată în data de 9 iunie 2009, sub nr. nr. xxx/2009 pe rolul Tribunalul Maramureș, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B., C. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând rectificarea situației tabulare cuprinse în C.F. Breb, sub B6, în partea privind nr. top, în sensul radierii dreptului de proprietate al Comunității locale ortodoxe din com. Breb, cu repunerea în situația anterioară de C.F. în favoarea A.; obligarea pârâtei B. să predea în deplină proprietate și folosință imobilul în natură casă parohială și teren, inclusiv. porțiunea cu destinație de cimitir cuprinsă în C.F. Breb; intabularea dreptului de proprietate al reclamantei în C.F. Breb, cu titlu de restabilire a proprietății, cu cheltuieli de judecată.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 34 alin. (1) pct. 1 și 3 din Decretul-Lege nr. 115/1938, art. 480 C. civ., Decretul-Lege nr. 126/1990, Legea nr. 182/2005.

Prin precizarea de acțiune depusă la dosar fila 78-79, vol. I, reclamanta A. a arătat că introducerea în cauză a C., a fost făcută pentru opozabilitatea hotărârii față de aceasta, iar prin precizarea depusă la fila 19 vol. II, a arătat că revendică suprafețele de 2.700 mp și 1.017 mp teren, curte și grădină aferente casei parohiale, identificate ca atare prin raportul de expertiză.

Prin cererea reconvențională formulată la 29 noiembrie 2009, pârâta B. a solicitat obligarea reclamantei să îi predea în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul înscris în C.F. Breb, în natură reprezentând biserică veche monument istoric; constatarea unui drept de creanță în favoarea B. în proporție de 75% din valoarea imobilului pentru îmbunătățirile aduse casei parohiale din satul Breb și construirea unui grajd, cu obligarea reclamantei la suportarea acestuia; acordarea unui drept de retenție asupra casei parohiale și a terenului aferent, până Ia achitarea dreptului de creanță; constatarea că a dobândit dreptul de proprietate asupra bisericii, a terenului aferent și a casei parohiale, fie în temeiul art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177/1948, fie în temeiul art. 17 și art. 27 din Decretul-Lege nr. 115/1938.

Prin sentința civilă nr. 682 din 12 aprilie 2012, Tribunalul Maramureș a admis acțiunea precizată a reclamantei; a admis în parte cererea reconvențională formulată de către pârâta-reclamantă reconvențională; a dispus rectificarea situației tabulare cuprinsă în C.F. Breb, radierea dreptului de proprietate al Comunității locale Ortodoxe din com. Breb și repunerea în situația anterioară de carte funciară în favoarea A., din C.F. Breb, număr topografic X; a dispus intabularea dreptului de proprietate al reclamantei A. asupra imobilului cuprins în C.F. Breb, cu titlu de restabilire a proprietății; a obligat pârâta B. să predea reclamantei B., în deplină proprietate și folosință, următoarele imobile, cuprinse în CF Breb nr. top. X, în natură: casă parohială, suprafață de 2700 mp teren, parcelă identificată prin expertiza întocmită de expert D., anexa 1, între reperele: 1-2-3-4-23-22-20-15-17-18-19-1, teren ocupat de construcții și aferent acestora, hașurat cu linie albastru cyan; suprafața de 1.017 mp teren, parcelă identificată prin expertiza întocmită de expert D., anexa 1, între reperele: 14-15-20-21-14, hașurat cu linie verde, în natură arabil; a constatat existența unui drept de creanță în favoarea pârâtei-reclamante reconvenționale B, în sumă de 28.100 lei, reprezentând îmbunătățirile aduse casei parohiale din satul Breb; a acordat pârâtei reclamante-reconvenționale un drept de retenție asupra imobilelor casa parohială și teren aferent, până la achitarea de către reclamantă a sumei de 28.100 lei; a respins celelalte capete de cerere din cererea reconvențională precizată, având ca obiect revendicare și constatarea dobândirii dreptului de proprietate; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C., invocată de această pârâtă; a obligat pârâta-reclamantă reconvențională la plata, către reclamantă, a sumei de 4.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, compensând restul cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că, din expertiza tehnică judiciară întocmită în cauză de expertul D., a rezultat că terenul în litigiu are suprafața totală de 10.396 mp și că terenul măsurat face parte din parcele.

Parcela nr. top. X, fără suprafață determinată în CF, a fost înscrisă inițial în coala C.F. Breb, cu proprietar tabular inițial A.. Ulterior, sub B6 înscriere din 23 octombrie 1950, proprietar a devenit comunitatea locală ortodoxă română din com. Breb, imobilul fiind transcris în aceste condiții în C.F. Breb, tot fără suprafață determinată în C.F.

Datorită faptului că planul topografic al zonei este concretual (fără scară, pentru a putea fi determinată suprafața parcelei: lungimi și lățimi), nu s-a putut trage concluzii clare și ferme despre limitele parcelelor topografice și despre întinderile acestora, în contextul unei ridicări topografice actuale de precizie cu aparate performante. În plus, nici parcelele topografice din zonă nu au suprafețe determinate în C.F., deci determinarea exactă al parcelelor topografice în zonă nu se poate face, decât după A.ecinătățile parcelelor topo, recunoașterea în cascadă a vecinilor riverani topograficelor.

Astfel, parcelele top XX și top. XXX sunt situate în partea de Nord a terenului măsurat (10.396 mp), parcele aflate în vecinătatea drumului com.l parcele ocupate în prezent de cimitir. Delimitarea pe planul topo concretual dintre parcela top X și parcelele top XX și XXX se observă că ar fi aproximativ în dreptul intersecției de drumuri. Luându-se în calcul aspectele prezentate (planul topo concretual, inexistența suprafețelor determinate în C.F., așezarea geometrică al parcelelor topo în contextul planului topo concretual vizavi de elemente fixe linie, drumuri, linie, intersecții), expertul a considerat delimitarea dintre parcela top X și top XX, top XXX ca fiind pe aliniamentul punctelor 23 și 24. În aceste condiții, s-a stabilit că parcela top X v-a avea suprafața totală determinată de 9.825 mp, parcelă localizată între pct.: 1-2-3-4-23-24-7-8-9-10-11-12-131-4-15-16-17-18-19-1, imobil ce se poate împărți în trei categorii de folosință: suprafața măsurată de S măsurat=2.700 mp-parcelă situată între reperele: 1-2-3-4-23-22-20-15-17-18-19-1-hașurat cu linie albastru teren în natură curți construcții pe care se găsesc edificate următoarele construcții: casa parohială, biserică Veche de lemn, anexă, magazie, clopotniță și o ciupercă de lemn; suprafața măsurată de S măsurat =1.017 mp - parcelă situată între reperele: 14-15-20-21-14 - hașurat cu linie A.erde - teren în natură grădină, fără construcții; suprafața măsurată de S măsurat = 6679 mp parcelă situată între reperele: 23-5-6-24-7-8-9-10-11-12-13-14-21-20-22-23- hașurat cu linie neagră - teren în natură cimitir 10.396 mp = 2.700 mp (Cc)+1017 mp (grădină)+ 6.679 mp (Cimitir).

Împotriva acestei sentințe a declarat apel atât reclamanta A., cât și pârâții B., Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Maramureș și Administrația Finanțelor Publice Sighetu Marmației.

În motivarea apelului s-a arătat că reclamanta indică temei de drept al cererii de rectificare art. 34 pct. 1 și 3 din Decretul Lege nr. 115/1938.

Analizând acest text de lege, se constată că pct. 3 al art. 34 cuprinde două teze: una vizează situația în care nu mai sunt întrunite condițiile de existență a dreptului, iar cea de-a doua are în vedere situația în care efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea au încetat.

Nici una dintre aceste teze nu este aplicabilă în speță. Nu s-a arătat în ce împrejurări dreptul de proprietate al pârâtei s-a stins și nu există o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să se fi constatat acest lucru.

În ceea ce privește încetarea efectelor actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea, nu există dovadă că actul de trecere din proprietatea Statului Român în proprietatea Bisericii Ortodoxe și-ar fi încetat efectele. În ceea ce privește actul normativ de preluare din partea Statului Român a patrimoniului B., aceasta și-a produs efectele, în urma lui s-a produs și acel transfer din patrimoniul Statului în patrimoniul Bisericii Ortodoxe, iar abrogarea ulterioară a acestuia, după căderea regimului comunist, nu poate fi retroactivă.

La momentul înscrierii dreptului de proprietate al B., înscrierea s-a făcut în conformitate cu prevederile legale de atunci.

În privința lăcașurilor de cult, legiuitorul nu a tranșat foarte ferm problema, lăsând soluționarea chestiunilor divergente dintre cele două culte, comisiilor mixte special constituite și, în caz de nesoluționare pe cale amiabilă, instanțelor judecătorești.

Așadar, acțiunea în rectificare de carte funciară a reclamantei nu poate fi admisă, întrucât, după cum s-a arătat mai înainte, nu sunt incidente dispozițiile legale invocate.

Reclamantei nu-i sunt favorabile sub aspectul revendicării nici realitățile istorice și nici situația tabulară.

Proprietar de carte funciară este comunitatea ortodoxă română începând din 1950. Dreptul de proprietate asupra bisericii revendicate aparține acestui cult însă mult anterior.

După cum reiese din lucrarea “Biserici de lemn din Maramureș”, descendenții lui E., au construit la 1531 o biserică de lemn pe locul numit Copăciș, care apoi a fost reclădită anterior înființării cultului greco-catolic în România. Așadar, G. din Breb ființează de 478 de ani.

La acel moment nu a fost posibilă înscrierea în cartea funciară a proprietarei bisericii, respectiva Bisericii Ortodoxe, întrucât nu funcționa sistemul de publicitate imobiliară de care a uzat mai târziu K. și și-a înscris dreptul obținut prin preluare de la G. Condițiile de instituire a cultului greco-catolic în Transilvania sunt cunoscute și cu siguranță nu au avut un caracter mai puțin abuziv decât cel reclamat azi cu privire la preluarea patrimoniului A. odată cu instalarea regimului comunist.

În 1948, odată cu averea cultului greco-catolic, au trecut la cultul ortodox și marea majoritate a credincioșilor. În prezent ortodocșii sunt majoritari în localitate, aceștia fiind foștii greco-catolici sau moștenitorii lor.

Pe de altă parte, reclamanta nu poate justifica un interes în rectificarea cărții funciare potrivit art. 34 și 39 din Legea nr. 115/1938, dreptul de a formula o asemenea cerere revenind statului.

Pe fond, acțiunea reclamantei este neîntemeiată, pârâta A. este proprietara imobilului din litigiu, astfel că reclamanta nu este în măsură a revendica acest imobil.

În baza art. 36 din Decretul nr. 177/1948, “averea cultelor dispărute sau a căror recunoaștere a fost retrasă aparține de drept Statului”.

Potrivit art. 34 și 39 din Legea nr. 115/1938 rectificarea cărții funciare poate fi solicitată de orice persoană interesată.

Reclamanta nu poate justifica un asemenea interes, deoarece dreptul de proprietate a revenit Statului Român în baza decretului citat și, prin urmare, numai statul era îndreptățit să ceară rectificarea cărții funciare, nu și reclamanta.

Ulterior, A. a primit de la Statul Român imobilele în litigiu și s-a înscris în cartea funciară. Acest transfer este perfect valid deoarece Statul Român a dobândit un drept de proprietate asupra imobilelor în baza legii, astfel încât, fiind vorba de un mod originar de dobândire a proprietății, el nu trebuia înscris în Cartea Funciară.

De asemenea, transmiterea acestui drept unei alte persoane nu este ilegal, deoarece acest transfer s-a făcut printr-un act administrativ de autoritate, iar nu printr-un act de drept civil nr. 115/1938 supus reglementării prevederilor art. 17 din Legea nr. 115/1938.

Este exact că religia greco-catolică și-a redobândit dreptul de a funcționa ca un cult legal în România.

În privința bunurilor însă nu se pot omite prevederile Decretului-Lege nr. 126/1990 potrivit căruia reconstituirea dreptului de proprietate a lăcașurilor de cult și a terenurilor aferente nu se poate realiza decât prin:

- decizia unei comisii mixte formată din reprezentanții clericali ai cultelor care au deținut bunurile până în anul 1948 și ai cultului care a preluat bunurile după acest an;

- existența opțiunilor credincioșilor din comunități le pentru uzul cărora aceste bunuri sunt destinate.

Cu privire la incidența și constituționalitatea acestui act normativ, s-a pronunțat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 23/1993 care este obligatorie pentru toate instanțele judecătorești.

Dacă s-ar da curs cererii reclamantei ar urma ca în cartea funciară să fie înscris Statul Român și în niciun caz reclamanta care, astfel, nu își justifică nici un interes la acțiune, așa cum s-a arătat mai înainte.

Înscrierea pârâtei are ca temei legal Decretul nr. 358/1948, mod de dobândire a proprietății, act normativ nesupus cenzurii instanțelor judecătorești a fost abrogat prin Decretul-Lege nr. 9/1989, aplicabil potrivit art. 1 C. civ. de la data intrării în vigoare și nu retroactivează. Nu acest act normativ a stabilit, restabilit drepturile de proprietate ale cultelor religioase, ci Decretul-Lege nr. 126/1990, care prevede expres modul de reconstituire a dreptului de proprietate, persoana competentă a-l dispune și actul ce trebuie emis.

Prin urmare, prin lege, nu instanțele judecătorești restabilesc dreptul de proprietate, nu este atributul lor, deși O.G.R. nr. 64/2004 prevede posibilitatea acțiunii în justiție potrivit dreptului comun.

Pe de altă parte, potrivit art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177/1948: “dacă cei trecuți de la un cult la altul reprezintă cel puțin 75% din numărul credincioșilor comunității locale a cultului părăsit. întreaga avere se strămută de drept în patrimoniul comunității locale a cultului adoptat.”

Este evident că în localitatea Breb a avut un asemenea fenomen, aspect ce reiese și din adresa și din adresa din 12 octombrie 2009 a Direcției Județene de Statistică Maramureș, potrivit căreia la recensământul populației și locuințelor din anul 2002, din totalul de 1.184 de cetățeni ai satului Breb, 1.020 suflete aparțin cultului ortodox, 131 de persoane sunt greco-catolice, iar 44 aparțin altor confesiuni.

Așadar, credincioșii greco-catolici, reprezintă, procentual aproximativ 11%, credincioșii ortodocși circa 85%, iar restul de peste 3% aparțin altor confesiuni.

În prezent o acțiune în rectificare în Cartea Funciară, se poate întemeia pe dispozițiile art. 36 din Legea nr. 7/1996, iar nu pe dispozițiile art. 34 pct. 1 și 3 din Decretul-Lege nr. 115/1938, care nu mai este în vigoare sub acest aspect. Art. 129 alin. (1) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 7/1996 se referă doar la “dispozițiile procedurale de înscriere ale Decretului-Lege nr. 115/1938” care continuă să fie aplicabile nu însă și la temeiul juridic al acțiunii în rectificare.

Acțiunea în rectificare de carte funciară poate fi formulată pe cale principală, sau cu caracter accesoriu. În speță, acțiunea de rectificare este formulată pe cale principală, nefiind îndeplinite niciuna din condițiile prevăzute de art. 34 din Legea nr. 7/1996. Nu sunt îndeplinite nici condițiile art. 34 din Decretul-Lege nr. 115/1938, chiar dacă ar mai fi în vigoare.

În aceste circumstanțe de fapt și de drept privitoare la imobilul supus judecății, trebuie considerat că se află incidente dispozițiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în raport de care “regimul juridic al imobilelor care au aparținut cultelor religioase, preluate de stat sau alte persoane juridice, va fi reglementat prin acte normative. Până la adoptarea acestor reglementări, este interzisă înstrăinarea imobilelor în cauză sau schimbarea destinației acestora”.

În privința lăcașelor de cult care au aparținut F. (greco-catolică) și au fost preluate de G., art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 precizează că situația juridică a acestora se v-a stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanți clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri.

Dispoziția legală evocată reglementează o procedură specială pentru rezolvarea situației juridice a lăcașurilor de cult preluate de G., procedură care se bazează pe acordul reprezentanților celor două culte și pe dorința credincioșilor, fiind exclusă intervenția autorității judecătorești.

B. În legătură cu cererea reconvențională, cererile de la pct. „a”, „d” și „e” sunt justificate în baza următoarelor argumente:

Așa cum rezultă din extrasul C.F., proprietara tabulară a bunurilor din litigiu este “Comunitatea ortodoxă din Breb” și, în această calitate, cererea în revendicare este legală și întemeiată.

Începând cu anul 1950 când s-a operat înscrierea în C.F. a dreptului de proprietate, casa parohială, biserica și terenurile aferente se află în folosința comunității ortodoxe.

După evenimentele din 1989 un grup de credincioși uniți cu Roma, în urma unei altercații au sustras cheia de la biserica veche prin forță și au ocupat biserica-monument istoric din localitate.

De asemenea, referitor la casa parohială, a fost adusă acesteia o serie de îmbunătățiri (inclusiv construirea unui grajd) care ajung la 75% din Valoarea totală a imobilului și de aceea urmează ca reclamanta să fie obligată la plata dreptului de creanță cu acordarea dreptului de retenție.

În privința cererii de la poziția „d”, potrivit art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177 din 04 august 1948 pentru regimul general al cultelor religioase “dacă cei trecuți de la un cult la altul reprezintă cel puțin 75% din numărul credincioșilor comunității locale a cultului părăsit, întreaga avere se strămută de drept în patrimoniul comunității locale a cultului adoptat. Cazurile prevăzute în acest articol vor fi constatate și soluționate de judecătoria populară a locului”.

Apelanta arată că a demonstrat mai sus că în prezent, în satul Breb există 1.010 credincioși ortodocși față de 131 credincioși greco-catolici, iar la momentul anului 1948 proporția a fost de 100% în favoarea cultului ortodox.

Este evident că și în localitatea Breb acest fenomen de trecere a credincioșilor de la cultul greco-catolic la cultul ortodox, aspect ce v-a fi dovedit cu acte.

În ipoteza în care instanța nu va împărtăși acest punct de vedere de la pct. d, arată apelanta, sunt incidente în cauză prevederile art. 17 din Decretul-Lege nr. 115/1938. Astfel, potrivit art. 17, drepturile reale asupra imobilelor se vor dobândi numai dacă între cel care dă și cel care primește dreptul este acord de voință asupra constituirii sau strămutării dreptului de proprietate. Este evident, că acest lucru s-a întâmplat. În temeiul art. 27 din același act normativ, drepturile reale dobândite în temeiul uzucapiunii, vor rămâne valabil dobândite dacă titularul dreptului le-a posedat cu bună credință, potrivit legii, timp de 20 de ani.

Lipsa convocării pentru comisia specială nu se datorează B., ci reclamantei, care, deși au inițiat un Protocol înregistrat la nr. 4 din 22 februarie 2009, A. a refuzat să dea curs instanței de a realiza un acord cu privire la folosința bisericii vechi.

Instanța de fond reține (corect) că judecătoria populară nu a pronunțat o hotărâre de constatare a îndeplinirii condițiilor prevăzute în art. 37 alin. (1)-(3) din Decretul nr. 187/1948 ca și cum acest lucru ar fi imputabil B., și, deci, acesta ar fi un motiv în plus pentru revendicarea bisericii, omisiunea judecătoriei fiind încă o culpă în sarcina B.

Nu este de acord cu susținerea instanței că “nu este chemată să verifice istoricul bisericii în litigiu, ci situația tabulară din anul 1948 precum și cea care a urmat ulterior”.

O altă reținere greșită pe care se bazează motivarea hotărârii se referă la folosința de către reclamantă a bisericii vechi din anul 1990 fără a fi conturbată în folosință de pârâtă.

În legătură cu preluarea abuzivă  în anul 1948 a averilor bisericești de la cultul greco-catolic și desființarea acestui cult, sunt depuse la dosar trei acte denumite “Proclamație”, “Apel către clerul și poporul bisericii române unite” și “Comitetul Eparhial de Unificare”, toate fiind emanații ale reprezentanților cultului greco-catolic. Așadar, despre ce vorbim? Abuz, trădare, conștiință, trecere benevolă sau impusă, la ortodoxism?

Prin apelul formulat, pârâtul Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Maramureș și Administrația Finanțelor Publice Sighetu Marmației, a solicitat respingerea acțiunii formulate împotriva Statului Român prin Ministerul Publice ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuala, iar pe fond, a solicitat admiterea recursului, modificarea în totalitate a sentinței atacate cu consecința respingerii acțiunii.

În motivarea apelului se arată că prin acțiunea formulată, având ca obiect uzucapiune, reclamantul a chemat în judecată Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice deoarece, raportat la data înscrierii în C.F., se prezumă că proprietarii sunt decedați neavând capacitate de folosință.

Întrucât, potrivit art. 7 din Decretul nr. 31/1954, capacitatea de folosință încetează odată cu moartea persoanei fizice, aceasta nu are nici calitatea de a fi parte într-un proces în sensul reglementat prin art. 41 și urm. C. proc. civ.

Obligația identificării moștenitorilor, în vederea citarii acestora revine reclamantului acțiunii - având, în speță, ca obiect, dobândirea proprietății imobilului prin prescripție achizitivă, uzucapiune.

In prezenta cauză reclamantul urmărește să își stabilească un drept în raport cu statul, pe care îl consideră, raportat la data înscrierii în cartea funciară, moștenitor al proprietarilor tabulari.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, “terenurile situate în intravilanul localității, care au aparținut cooperatorilor sau altor persoane care au decedat, în ambele cazuri fără moștenitori, trec în proprietatea comunei, orașului sau a municipiului, după caz și în administrarea primăriilor”.

Totodată, potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954, “Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. EI participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop”.

Din coroborarea textelor legale sus-menționate cu dispozițiile art. 680 C. civ., rezultă că moștenitor în cazul succesiunilor vacante este statul, dar nu prin Ministerul Finanțelor Publice, ci prin unitatea administratiA. teritorială de la ultimul domiciliu al defunctului.

Aceeași concluzie se desprinde și din dispozițiile art. 68 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, care dau competența de a solicita deschiderea succesiunii “ori cărei persoane interesate, . procurorului, precum și . a secretariatului consiliului local al localității în raza căreia defunctul și-a avut ultimul domiciliu, atunci când are cunoștință că moștenirea cuprinde bunuri imobile”.

În consecință, presupunând că pârâții sunt decedați fără moștenitori, cu privire la capătul de cerere privind constatarea succesiunii vacante nu are calitate procesuală pasivă Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Totodată, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, nu are calitate procesuală pasivă pe capătul de cerere privind constatarea uzucapiunii, dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 stabilind expres entitatea în patrimoniul căreia intră terenurile persoanelor decedate fără moștenitori, iar în cauzele privind constatarea uzucapiunii calitatea procesuală pasivă este atrasă de calitatea de proprietar al bunului imobil asupra căruia se invocă posesia exercitată.

Ca atare, calitatea procesuală pasivă pe acest capăt de cerere are com. Breb prin comunitatea locală, iar nu, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și numai dacă se face dovada că proprietarii terenului au decedat și ca succesiunea este A.acanta.

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, stă în proces în litigiile referitoare la bunurile din domeniul public al Statului, astfel cum este definit prin art. 3 din Legea nr. 213/1998.

Astfel, se solicită instanței să respingă acțiunea formulata împotriva Statului Român prin Ministerul Publice ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuala.

Prin declarația proprie de apel, reclamanta A. a solicitat, în principal, în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței civile nr. 682 din 12 aprilie 2012, respingerea în totalitate a acțiunii reconvenționale formulată de reclamanta B. și obligarea intimatei B., la cheltuieli de judecată, în sumă de 7.982,8 lei; iar în subsidiar, în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., schimbarea în parte a sentinței civile nr. 682 din 12 aprilie 2012, în sensul constatării unui drept de creanță în favoarea pârâtei-reclamante reconvențional B., în sumă de 6.100 lei, cu respingerea dreptului de retenție acordat de instanța de fond intimatei pârâtă reclamantă reconvențional B. Cu cheltuieli de judecată în apel.

În dezvoltarea motivelor de apel se arată următoarele:

In legătură cu solicitarea principală din apel, având în vedere dispozițiile art. 295 C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 111 C. proc. civ., apreciază că instanța de fond, admițând în parte acțiunea reconvențională, a făcut o aplicare greșită a legii.

În conformitate cu dispozițiile art. 111 C. proc. civ., partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau neexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului. Astfel, cu încălcarea acestor dispoziții legale, instanța de fond, constată în favoarea pârâtei-reclamante reconvențional B., un drept de creanță în sumă de 28.100 lei, reprezentând îmbunătățiri aduse casei parohiale din satul Breb, deși pârâta-reclamantă reconvențional, avea posibilitatea de-a solicita plata de către reclamantă a sumei de mai sus.

Apelanta-reclamantă A., nefiind obligată, la plata către intimata-pârâtă B., a dreptului de creanță, dispoziția de acordare a unui drept de retenție, până la achitarea de către reclamantă a sumei de 28.100 lei, este neîntemeiată.

În ce privește solicitarea subsidiară din apel, soluția instanței de fond, în ce privește admiterea în parte a acțiunii reconvenționale, este nelegală și neîntemeiată și în privința cuantumului dreptului de creanță, precum și a recunoașterii unui drept de retenție, legat de creanța constatată.

Pentru determinarea cuantumului valoric al lucrărilor executate de intimata-pârâtă la casa parohială, s-au efectuat două lucrări de expertiză. Expertiza ing. H., care stabilește un preț tehnic actualizat al lucrărilor la suma de 28.100 lei și expertiza efectuată în cauză de expert I., care stabilește un preț tehnic actualizat de 22.037 lei, însă și cu o estimare a valorii de piață a lucrărilor executate de pârâtă în sumă de 6.100 lei.

Instanța de fond, fără motivare, raportat la cele două expertize, ia în considerare suma de 28.100 lei, atestată în expertiza H., contrar obiecțiunilor formulate la această expertiză, depuse în scris la dosar și care au determinat încuviințarea efectuării unei noi expertize. Criticile formulate la expertiza H., reiterate și în prezentele motive de apel.

În conformitate cu dispozițiile art. 494 alin. (3) C. civ., în cazul bunei credințe, proprietarul are dreptul, de-a înapoia valoarea materialelor și prețul muncii, sau de-a plăti o sumă de bani egală, cu aceea a creșterii valorii fondului.

Așa cum se atestă în lucrarea de expertiză a ing. I., lucrările necesare și utile, executate la casa parohială, de către intimata-pârâtă, au fost executate în perioada anilor 1969, 1972-1975, 1973, 1975-1976 și 1977, fiind integrate, unei construcții vechi, casa fiind folosită în continuare de intimata-pârâtă, acumulând uzură și urmând valoarea de circulație actuală a casei, determinată de expertă la suma de 17.740 lei.

În condițiile în care, valoarea de circulație a casei parohiale este de 17.740 lei, reținerea unei valori de 28.100 lei, pentru lucrările executate, este neîntemeiată, valoarea acestor lucrări putând fi apreciată, numai prin raportare la valoarea construcției, în modalitatea sporului de valoare dobândit de construcție, modalitate de despăgubire, care este la opțiunea proprietarului, în condițiile art. 494 alin. (3) partea finală C. civ.

Privitor la dreptul de retenție, acordarea acestuia, este nelegală.

Din textul dispozițiilor art. 494 alin. (3) C. civ., rezultă dreptul proprietarului de-a plăti constructorului de bună credință, valoarea muncii și prețul materialului sau sporul de valoare dobândit de imobil.

Constructorul nu are decât, o simplă creanță, a cărei realizare trebuie s-o facă în condițiile dreptului comun. Dacă legiuitorul ar fi voit să garanteze creanța constructorului de bună credință, prin dreptul de retenție, el ar fi făcut-o în articolul despre care ne ocupăm și care este sediul materiei. Neexistând aceasta, nici în art. 494 C. civ. și nici într-o altă dispoziție a codului, sub forma unei dispoziții generale, urmează a se aprecia că, creanța în situația dată nu este garantată prin retențiunea lucrului clădit.

Pe de altă parte, acordarea dreptului de retenție, nu poate fi justificat din motive de echitate, atâta timp, cât, intimata-pârâtă s-a folosit de acest bun, zeci de ani, contribuind la uzura actuală a imobilului, fără a despăgubi pe fostul proprietar, căreia legea specială, nu-i acordă un drept în despăgubiri.

Prin Decizia civilă nr. 105/A din 12 octombrie 2012, Curtea de Apel Cluj a admis, în parte, apelurile declarate de reclamanta A. și de pârâții B. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței instanței de fond, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins acțiunea precizată în totalitate și cererea reconvențională în ceea ce privește drepturile de creanță și de retenție; a menținut dispozițiile sentinței privind respingerea capetelor de cerere din cererea reconvențională și respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că reclamanta și-a întemeiat acțiunea și pe dispozițiile din Decretul-Lege nr. 115/1938 care, în art. 34 la pct. 1, prevăd că rectificarea unei întabulări sau înscrieri provizorii se v-a cere de orice persoană interesată, dacă înscrierea sau titlul în temeiul căruia s-a săvârșit nu au fost valabile, iar la pct. 3 al aceluiași articol prevăd că se poate cere rectificarea și dacă nu mai sunt întrunite condițiile de existență ale dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea.

S-a apreciat că atât timp cât acțiunea în rectificare de carte funciară este, în majoritatea cazurilor, o acțiune accesorie, care se grefează pe o acțiune principală, ca cea în nulitatea actului de preluare a imobilului, rectificarea cărții funciare și restabilirea situației anterioare fiind doar consecința firească a constatării nulității actului de preluare, este necesară formularea unui astfel de capăt de cerere.

Fără capătul principal de cerere având ca obiect constatarea nulității preluării imobilului, nu se poate dispune rectificarea cărții funciare, cât timp fie titlul în baza căruia s-a făcut preluarea, fie preluarea în sine, nu au fost anulate, întrucât proprietarul actual al imobilului se poate prevala de titlul A.alabil în baza căruia s-a făcut preluarea.

S-a reținut, de asemenea, că nu i se poate pretinde instanței să extragă din motivarea acțiunii o semnificație de petit în sensul de obiect al cererii, pentru că, în acest fel, se intră pe tărâmul arbitrajului și a lipsei criteriilor de control.

S-a constatat că acțiunea reclamantei are trei capete de cerere: rectificare de carte funciară, predarea proprietății și intabulare; nu există un petit de constatare a nulității actului sau vreun alt petit ce privește acțiunea de fond în înțelesul art. 36 din Decretul-Lege nr. 115/1938, separat de acțiunea în rectificare. în motivarea acțiunii, reclamanta a dezvoltat mai multe argumente, arătând că operarea proprietății pe numele pârâtei a fost nelegală, iar actele în temeiul cărora s-a dispus intabularea nu îndeplineau condițiile legale, că lipsește actul de transmitere a proprietății sau că au încetat efectele actului juridic în temeiul căreia s-a făcut înscrierea. Și în precizarea de acțiune, reclamanta a arătat că înscrierea proprietății s-a făcut nevalabil, lipsind titlul.

Instanța de apel a reținut că, din multitudinea de motive invocate de către reclamantă; ar rezulta mai multe ipoteze ale art. 34 din Decretul-Lege nr. 115/1938 dar, deși a beneficiat de o apărare juridică prin avocat, aceste motive nu s-au concretizat într-un obiect al acțiunii.

Deoarece nu există acțiune de fond având ca obiect constatarea nulității titlului, instanța de apel a concluzionat că acțiunea în rectificare de carte funciară, care este o acțiune accesorie, nu poate fi admisă, întrucât urmează soarta principalului, or principalul nici măcar nu a fost formulat, pentru a putea fi analizat.

Întrucât cererea reconvențională a fost formulată în parte prin prisma intentării acțiunii principale, instanța de apel a apreciat că se impune respingerea și a cererii reconvenționale, pentru că în această ipoteză pârâta nu mai are niciun interes să formuleze pretenții proprii față de reclamantă.

Prin Decizia nr. 3051 din 31 mai 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamantei A. împotriva deciziei anterior arătate, care a fost casată, cauza fiind trimisă spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a art. 34 alin. (1) pct. 1 din Decretul-Lege nr. 115/1938, act normativ care este incident în cauză, în raport de statuările deciziei în interesul Legii nr. 21/2005, potrivit cărora acțiunea în rectificare de carte funciară, având ca obiect înscrierea în cartea funciară a unor drepturi reale imobiliare prevăzute în acte juridice valabil încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996, este guvernată de dispozițiile legii vechi, respectiv de Decretul-Lege nr. 115/1938.

În conformitate cu prevederile art. 34 alin. (1) pct. 1 din Decretul-Lege nr. 115/1938, „rectificarea unei intabulări sau înscrieri provizorii se v-a cere de orice persoană interesată dacă înscrierea său titlul în temeiul căruia s-a săvârșit nu au fost valabile”.

Prin urmare, instanța de recurs a apreciat că rectificarea unei intabulări sau înscrieri provizorii, este condiționata de verificarea valabilității înscrierii sau titlului în temeiul căruia s-a săvârșit.

Întrucât o astfel de verificare este obligatorie, ea constituie o chestiune prealabilă soluționării petitului privind rectificarea cărții funciare, care se analizează inclusiv pe cale incidentală, atunci când reclamanta nu a învestit instanța cu un capăt de cerere distinct având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului.

S-a mai reținut că instanța de apel nu a analizat valabilitatea titlului în temeiul căruia s-a realizat înscrierea în cartea funciară și, pe cale de consecință, nici criticile referitoare la identificarea proprietarului imobilelor în litigiu, cel care trebuie să figureze și în cartea funciară, urmând ca, în urma rejudecării, să fie analizate și aspectele de fond a pricinii, dezvoltate prin cererea principală și prin cea reconvențională.

Referitor la modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, s-a reținut că instanța de apel a pronunțat o soluție contradictorie care impune reanalizarea în rejudecare și a acestei excepții, în condițiile în care apelul Statului Român, prin care acesta preciza că nu are calitate procesuală pasivă, a fost admis, însă instanța de apel a considerat că acesta are calitate procesuală pasivă, întrucât în speță este vorba despre un imobil care se pretinde a fi fost preluat de către Statul Român, reprezentat legal de către Ministerul Finanțelor Publice, câtă vreme nu există prevederi legale exprese care să stabilească altă entitate responsabilă.

După casarea cu trimitere, cauza a fost reînregistrată sub nr. xxx/2009, la Curtea de Apel Cluj.

Prin precizările depuse la dosar, pârâta B. a solicitat respingerea cererilor reclamantei și admiterea cererii reconvenționale, în parte și, în consecință, obligarea reclamantei să îi predea în deplină proprietate și pașnică folosință, imobilul înscris în C.F., Breb, în natură biserică Veche monument istoric, să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra bisericii și a terenului aferent în temeiul art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177/1948, cu înlăturarea obligării ei la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul din 4 decembrie 2013 a fost respinsă cererea de intervenție în interesul pârâtei B., formulată de J. în prezent ortodocși și a urmașilor lor din Maramureșul Istoric.

Prin Decizia nr. 227/A din 11 decembrie 2013, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a respins apelurile declarate de reclamanta A. și de pârâta B.; a admis apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a schimbat în parte sentința tribunalului, în sensul respingerii acțiunii precizate a reclamantei împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru lipsa calității procesuale pasive.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel, în rejudecare, a reținut că asupra imobilului înscris în C.F. Breb, biserică și cimitir, parcelă fără suprafață determinată, proprietară tabulară a fost A.

Prin încheierea din 23 octombrie 1950, s-a transcris în C.F. a com. Breb, în favoarea Comunității locale ortodoxe române din com. Breb. Din raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză rezultă că terenul în litigiu are o suprafață de 10.396 mp, reprezentând 3 parcele: o parcelă în suprafață de 2.700 mp pe care sunt construite o casă parohială, biserica veche de lemn, anexă, magazie, clopotniță și o ciupercă de lemn; parcela în suprafață de 1.017 mp de natură grădină; o parcelă în suprafață de 6.679 mp având natura de cimitir.

Având în vedere îndrumările obligatorii ale instanței supreme, potrivit cărora în cadrul acțiunii în rectificare de carte funciară, constatarea nevalabilității titlului statului poate fi analizată pe cale incidentală, ca o chestiune prealabilă, chiar în lipsa formulării exprese de către reclamantă a unui capăt de cerere distinct, instanța de apel a constatat nevalabilitatea parțială a preluării parcelelor în suprafață de 2.700 mp și în suprafață de 1.017 mp de către Statul Român de la reclamantă și a transmiterii lor în favoarea Comunității locale ortodoxe române din com. Breb, inclusiv a încheierii de carte funciară nr. 28 din 23 octombrie 1950, în baza art. 34 pct. 1 din Decretul-Lege nr. 115/1938, conform îndrumărilor instanței de casare, respectiv în baza art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996 în forma aflată în vigoare la data înregistrării acțiunii introductive de instanță.

Instanța de apel a mai reținut că apelul reclamantei A. a vizat, în principal, respingerea în totalitate a cererii reconvenționale formulate de pârâta B., iar în subsidiar, schimbarea doar în parte a sentinței, în sensul constatării unui drept de creanță în favoarea pârâtei de 6.100 lei. în loc de 28.100 lei și respingerea dreptului de retenție al pârâtei.

Cererea reconvențională formulată de pârâtă a fost admisă în parte, de către instanța de fond, cu privire la suma de 28.100 Iei reprezentând îmbunătățiri aduse la imobilul în litigiu și anexelor acestuia, constând în lucrări de consolidare a fundației, turnarea pardoselei de ciment sclivisit în pridvor, înlocuit dușumele în camere, turnat ciment sclivisit, tavanele, acoperiș, așa cum a rezultat din probele administrate în cauză, respectiv raportul de expertiză tehnică efectuat de expertul H., coroborat cu declarațiile martorilor audiați în cauză.

Instanța de apel a reținut că solicitarea subsidiară a apelantei-reclamante, de diminuare a sumei reprezentând îmbunătățiri aduse imobilului de către pârâtă, de la suma de 28.100 lei, la suma de 6.100 lei, se bazează pe raportul de expertiză efectuat de expertul I. conform căruia valoarea de piață a lucrărilor executate de pârâtă este de 6.100 lei, reprezentând 34,4% din prețul de piață al clădirii. S-a considerat de către instanța de apel că această evaluare este greșită, deoarece valoarea casei a fost redusă în mod artificial la suma de 19.213 lei prin aplicarea coeficientului de reducere de 0,30 %, luând în considerare numai casa, fără teren, deși reclamanta a revendicat atât casa, cât și terenul.

Cu privire la dreptul de retenție asupra imobilelor, acordat pârâtei până la achitarea de către reclamantă a sumei de 28.100 lei reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor, instanța de apel a reținut că acesta reprezintă un mijloc de garantare a executării obligației de plată de către reclamantă și o excepție de neexecutare. Cum pentru a putea dispune de imobilele ce fac obiectul dreptului de retenție reclamanta trebuie să plătească pârâtei suma datorată, s-a apreciat că aplicarea dispozițiilor art. 111 C. proc. civ. s-a făcut corect în speță, cu privire la constatarea dreptului de retenție, considerente pentru care a fost respins apelul declarat de reclamantă.

Referitor la apelul pârâtei B., instanța de apel a reținut că nu este posibilă constatarea dobândirii dreptului de proprietate de către pârâtă asupra bisericii, a terenului aferent și a casei parohiale în temeiul-art. 111 C. proc. civ. și a art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177/1948, întrucât B. nu a respectat dispozițiile art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177/1948 invocat de către aceasta, constând în parcurgerea procedurii prevăzute de acest text legal și obținerea hotărârii judecătorești.

S-a considerat că nu poate fi primită nici solicitarea pârâtei-apelante de constatare a dobândirii dreptului de proprietate asupra bisericii și terenului aferent, în temeiul Decretului-Lege nr. 115/1938.

Conform art. 27 din Decretul-Lege nr. 115/1938, în cazul în care s-au înscris, fără cauză legitimă, drepturi reale care pot fi dobândite în temeiul uzucapiunii, ele vor rămâne valabil dobândite dacă titularul dreptului le-a posedat cu bună credință, potrivit legii, timp de 10 ani. Expresia „potrivit legii”, trimite la condițiile posesiei prevăzute de C. civ., respectiv ca posesia aptă să ducă la uzucapiune să fie utilă și neviciată. S-a reținut că Statul Român a intervenit desființând cultul greco-catolic și atribuind bunurile aparținând parohiilor greco-catolice, comunităților ortodoxe. Prin urmare, s-a apreciat că o posesie bazată pe violență, nu duce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, deoarece posesia a fost viciată, indiferent cât timp a trecut de la data înscrierii dreptului real, fără cauză legitimă, în cartea funciară.

Considerând că nu pot fi admise capetele de cerere având ca obiect constatarea dreptului de proprietate al pârâtei asupra bisericii și a terenului aferent, în baza art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177/1948 sau a art. 17 și 27 din Decretul-Lege nr. 115/1938, instanța de apel a reținut că nu poate fi admis nici capătul de cerere având ca obiect obligarea reclamantei să îi predea pârâtei în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul înscris în C.F. Breb, în natură biserică monument istoric.

Instanța de apel a apreciat că problema majorității numărului membrilor comunității ortodoxe actuale, raportat la numărul membrilor comunității greco-catolice, nu este hotărâtoare, față de dezlegările și îndrumările obligatorii date, în această speță, de către instanța de casare și având în vedere că pârâta nu a urmat procedura prevăzută de art. 37 din Decretul nr. 177/1948 în timpul cât a fost în vigoare, că nu și-a întemeiat cererea reconvențională pe dispozițiile art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 și nu în ultimul rând, reținând că membrii comunității creștine ortodoxe din localitatea Breb au o biserică nouă, impunătoare, în care se pot desfășura toate serviciile religioase, în condiții mult mai bune decât în biserica veche reprezentând monument istoric, considerente în baza cărora a fost respins, ca nefundat, apelul declarat de pârâta B.

Totodată, a fost admis apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Maramureș, cu consecința schimbării în parte a sentinței tribunalului, în sensul respingerii acțiunii precizate a reclamantei împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru lipsa calității procesuale pasive.

În soluției, instanța de apel a reținut că imobilul în litigiu se află înscris în cartea funciară pe numele Comunității ortodoxe române din com. Breb, județul Maramureș și este revendicat de către A. Întrucât imobilul nu face parte din domeniul public al statului, astfel cum este el definit în art. 3 din Legea nr. 213/1998, coroborat cu art. 26 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, s-a apreciat că acest pârât nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta A. și pârâta B.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 1844 din 11 iunie 2014, pronunțată în Dosarul nr. xxx, a admis recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâta B. împotriva Deciziei nr. 227/A din 11 decembrie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, a casat decizia recurată, trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a reținut următoarele:

Recurenta reclamantă critică greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, greșita admitere a cererii reconvenționale în ceea ce privește valoarea îmbunătățirilor și acordarea unui drept de retenție, precum și greșita aplicare a dispozițiilor referitoare la cheltuielile de judecată.

La rândul său, recurenta pârâtă critică admiterea acțiunii de rectificare carte funciară, susținând că instanța nu era învestită cu o cerere în constatarea nulității actului de preluare, că nu a motivat reținerea dispozițiilor art. 34 pct. 3 din Decretul-Lege nr. 115/1938 și că nu a aplicat dispozițiile legilor speciale care prevăd proceduri administrative ce exced controlului instanțelor judecătorești.

Înalta Curte apreciază că aceste critici sunt, în parte, întemeiate. Astfel, în primul ciclu procesual, cauza a fost trimisă spre rejudecare în apel cu îndrumarea, pentru instanța de trimitere, de a verifica, pe cale incidentală, în procedura de soluționare a cererii principale de rectificare a cărții funciare, valabilitatea titlului în baza căruia s-a procedat la intabulare.

De asemenea, s-a solicitat instanței de trimitere să reanalizeze excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, față de motivarea contradictorie a instanței de apel.

În legătură cu prima critică dezvoltată în recursul reclamantei, referitoare la calitatea procesuală pasivă a statului, Înalta Curte a reținut că instanța de apel a apreciat că Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, nu are calitate procesuală în cauză, întrucât imobilul, obiect al litigiului, nu face parte din domeniul public al statului.

Această soluție a fost criticată în recurs de reclamanta A., care a susținut, întemeiat, că nu se poate restrânge calitatea de subiect al raportului juridic litigios a statului numai în legătură cu un bun ce aparține domeniului public.

Este corectă critica reclamantei, în condițiile în care, în cauză, calitatea procesuală a statului este atrasă de împrejurarea că a deținut în patrimoniu imobilul în litigiu, astfel că, într-un proces de rectificare a cărții funciare, în soluționarea petitului privind repunerea părților în situația anterioară, în calitate de fost deținător care ar putea opune un drept, hotărârea trebuie să îi fie opozabilă. De altfel, analiza legalității titlului pârâtei, cu care aceasta s-a înscris în cartea funciară, presupune atât Verificarea legalității operațiunii de preluare de către stat, cât și temeiul juridic al transmiterii ulterioare a acestuia către pârâtă. în acest context se impune a fi verificată, în ceea ce privește preluarea efectivă a bunului, incidența Decretului nr. 358/1948, înscris în Cartea Funciară a imobilului, a cărui aplicare a fost contestată chiar în întâmpinarea formulată de Statul Român, în contradictoriu cu părțile litigante care pretind, fiecare, un drept de proprietate asupra imobilului. Prin urmare, din acest punct de vedere, s-a statuat că, Statul Român are calitate procesuală pasivă, urmând a figura ca pârât în litigiul dedus judecății.

Celelalte critici ale recurentei reclamante referitoare la aspectele subsidiare soluției principale, privind existența sau inexistența unei hotărâri pronunțate în realizarea obligației de plată a contravalorii îmbunătățirilor, modalitatea de calcul a acestora, acordarea dreptului de retenție sau a cheltuielilor procesuale, vor putea fi analizate numai în raport de soluția dată în ceea ce privește stabilirea titularului dreptului de proprietate.

Verificând criticile din recursul pârâtei, Înalta Curte reține că prima susținere, cea privind inexistența unui petit în constatarea nevalabilității titlului statului este lipsită de suport legal, în condițiile în care instanța de control judiciar a dezlegat, în primul ciclu procesual, această problemă de drept, statuând că instanța, pe cale incidentală, într-o acțiune în rectificare de carte funciară, poate analiza, nulitatea titlului însc