ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2719/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2719/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia nr. 2719/2015

Asupra cauzei civile de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Galați, la data de 28 iunie 2005, reclamanta A. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâții Consiliul Local Galați, prin primar și SC B. SA

Galați, restituirea terenului în suprafață de 778 mp care a aparținut mamei

sale, C., deținut abuziv de către pârâți.

Reclamanta a arătat că, prin Decizia

nr. 1717/SR din 12 mai 2005 emisă de Primăria municipiului Galați, în temeiul

Legii nr. 10/2001, i s-a stabilit pentru o parte din teren, respectiv 238 mp, o

despăgubire de 429.563.896 lei, iar pentru restul terenului nu există nici o

soluție.

La termenul

din 3 octombrie 2005, reclamanta și-a modificat obiectul acțiunii în sensul că

a solicitat restituirea suprafeței de 280 mp teren de la pârâtul primarul Municipiului

Galați și a suprafeței de 540 mp de la pârâta SC B. SA Galați.

La același termen

de judecată, față de precizările SC B. SA Galați, s-a dispus introducerea în

cauză, în calitate de pârâtă, a instituției implicate în procesul de

privatizare, respectiv D. București.

În cauză s-a

efectuat o expertiză topometrică, raportul acesteia concluzionând că suprafața

de 238 mp teren expropriată conform Decretului nr. 63/1986 este afectată de

lucrări de sistematizare, iar suprafața de 527 mp liberă de construcții este

inclusă în proprietatea SC B. SA.

Prin sentința

civilă nr. 837 din 21 iunie 2006, Tribunalul Galați a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a D. București și a SC B. SA Galați și respins, ca nefondată,

acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul primarul Municipiului Galați.

Curtea de Apel

Galați, prin Decizia civilă nr. 234/A/2007, a admis apelul declarat de

reclamantă împotriva sentinței tribunalului, a desființat hotărârea apelată și

a trimis cauza, spre rejudecare, la același tribunal.

În rejudecare,

dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Galați la 13 august 2007.

Prin

încheierea din 23 iunie 2008, instanța a dispus efectuarea unei contraexpertize

topometrice, care a concluzionat următoarele:

„Pentru

imobilul revendicat de reclamanta, imobil situat în strada ... s-a solicitat un

alt teren în compensare din lista cu imobile prezentată de Primăria Mun.

Galați.

Reclamanta a

acceptat 3 locații: imobil str. ... S=400 mp, imobil str. ... S=700 mp și

imobil str. ... S=800 mp. Au fost identificate numai primele două adrese, la

adresa din str. ... nu s-a putut identifica suprafața de 800 mp teren liber.

Pentru

suprafața de 238 mp din str. ..., reclamanta A. este îndreptățită să primească

suprafața de 391 mp în strada ... sau 467 mp în str. ...."

Prin

încheierea din 2 iunie 2009, instanța a dispus suspendarea judecății, în

temeiul dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la

soluționarea Dosarului nr. x/121/2008 al Tribunalului Galați, cauza fiind

repusă pe rol la 07 septembrie 2011.

Prin

încheierea din 14 martie 2013 instanța a dispus, la solicitarea reclamantei cu

acordul expres al reprezentantului pârâtei, efectuarea unei noi expertize

topometrice, având ca obiective: identificarea imobilului din Galați; să

stabilească dacă sunt libere de construcții; echivalența valorică a suprafeței

de 238 mp teren din str. ... cu imobilele indicate pentru retrocedare prin

compensare, concluziile raportului de expertiză fiind următoarele:

-

S= 500 mp - str. ...;

-

S= 395 mp - ... cu nr. poștal ...;

-

S= 238 mp - str. ...;

Imobilul din

str. Bourului nr. 18 nu a fost identificat neavând acces la acest teren.

Prin sentința

civilă nr. 1303 din 02 octombrie 2014, Tribunalului Galați a admis, în parte,

acțiunea și a obligat pe pârâtul primarul municipiului Galați la restituirea în

natură către reclamantă a suprafeței de 238 mp teren - imobil situat în

municipiul Galați, identificat inițial la adresa și numărul poștal Galați, în

prezent fără număr poștal, identificat cu hașura de culoarea roșie în planul de

situație Anexa 3 Raport expertiză topometrică expert I. care face parte

integrantă din hotărâre, cu următoarele vecinătăți: la Sud - str. ...; la Nord

și Est -teren aflat în administrarea Primăriei Galați; la Vest imobil cu număr

cadastral, proprietar E. - număr poștal ... și imobil cu număr cadastral,

proprietar F. și G., fost strada ...

Prin

aceeași sentință a fost respinsă ca nefondată acțiunea formulată în

contradictoriu cu pârâta SC B. SA Galați.

Pentru a

hotărî astfel, tribunalul a reținut, în baza probelor administrate (acte de

stare civilă, adresa din 6 mai 2005 emisă de Primăria Municipiului Galați,

evidențe de rol fiscal, sentința civilă nr. 3812 din 12 august 1974 a

Judecătoriei Galați; sentința civilă nr. 4370 din 4 septembrie 2003 a

Judecătoriei Galați prin care s-a constatat nulitatea ofertei de donație autentificată

din 18 aprilie 1981) că autoarea reclamantei a fost proprietară pe o suprafață

de 448 mp, astfel cum s-a statuat cu autoritate de lucru judecat prin sentința

civilă nr. 3812/1974 a Judecătoriei Galați, dar că, în fapt, a stăpânit mai

mult, fără a avea acte de proprietate.

Prin Decizia

civilă nr. 234/A/2007, Curtea de Apel Galați a reținut concluziile raportului

de expertiză întocmit de expert H. -filele 247 - 252 - conform căruia suprafața

de 527 mp revendicată de reclamantă, respectiv imobilul din Galați, este liber

de construcții aflat în proprietatea SC B. SA Galați în suprafața totală de

18.403,31 mp, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate

emis de Ministerul Agriculturii la 23 mai 2002 în baza H.G. nr. 834/1991; că

această pârâtă nu a fost notificată pentru restituirea suprafeței de teren

deținută; că reclamanta a solicitat teren în compensare pentru suprafața de 238

mp dar ca nu a optat pentru nici o suprafață inclusă în lista terenurilor

disponibile.

În rejudecare,

urmare a probatoriului administrat, reclamanta a optat, la termenul din 15

septembrie 2014, pentru imobilul situat în Galați, identificat potrivit

raportului de expertiză întocmit de expert I.

Având în

vedere constatările făcute de completul de judecată cu prilejul cercetării la

fața locului efectuată, la 15 septembrie 2014, procesele-verbale de cercetare

la fața locului filele 10, 11 dosar și înscrisurilor depuse de către pârâta primarul

Municipiului Galați, la 24 martie 2014, tribunalul a reținut că suprafața de

238 mp teren identificată potrivit suplimentului la raportul de expertiză

întocmit de expert I. este liber de construcții și poate fi retrocedată

reclamantei ca echivalent al suprafeței de teren de care aceasta a fost

expropriată prin Decizia nr. 63 din 17 august 1986.

Cu

privire la solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei SC B. SA la

restituirea suprafeței de 524 mp teren, identificată prin raportul de expertiză

topometrică efectuat în cauză, tribunalul a reținut că potrivit probatoriului

administrat, terenul în discuție face parte dintr-o suprafață mai mare, de

18.403,31 mp, deținută de pârâta SC B. SA Galați, conform certificatului de

proprietate asupra terenului din 23 mai 2002 emis în baza Legii nr. 15/1990 și

H.G. nr. 834/1991 și intabulat în C.F. din 18 iunie 2003.

Terenul

revendicat de reclamantă este situat în incinta pârâtei, liber de construcții,

nu este afectat de amenajări de utilitate sau servituti legale și reprezintă în

fapt o curte interioară a pârâtei, cu ieșire la strada ....

S-a reținut

că pârâta SC B. SA a fost înființată prin H.G. în 1991, iar prin actul de

înființare s-a stabilit capitalul social - deținut inițial de Statul Român -

sub formă de acțiuni până la privatizarea societății, în valoarea capitalului

fiind incluse și bunurile mobile și imobile care au reprezentat patrimoniul

societății și care în temeiul dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990

au devenit proprietatea societății.

În 1996,

pârâta SC B. SA a devenit societate cu capital privat - deci cu mult înainte de

apariția Legii nr. 10/2001 - astfel că nu face parte din categoria societăților

comerciale vizate de disp.art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001,

întrucât din structura acționariatului rezultă cert că statul nu este acționar

la SC B. SA Galați.

Tribunalul

având în vedere că pârâta a dovedit că asupra terenului în litigiu are un drept

de proprietate dobândit cu respectarea legislației în vigoare și că nu face

parte din categoria societăților comerciale vizate de art. 21 alin. (1) și (2)

din Legea nr. 10/2001, a reținut că acțiunea reclamantei pentru acest capăt de

cerere este neîntemeiată.

S-a

apreciat că această soluție se impune cu atât mai mult cu cât aspectul litigios

a fost dezlegat anterior de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr.

2018 din 21 martie 2012 pronunțată în Dosarul nr. x/44/2008 -invocată de părți

- efectul pozitiv al puterii lucrului judecat impunându-se și în prezenta cauză

sub forma prezumției, menită să asigure evitarea contrazicerilor între

considerentele hotărârilor judecătorești, respectarea ordinii și stabilității

juridice.

Împotriva

sentinței tribunalului, au declarat apel reclamanta și pârâtul Municipiul

Galați, prin primar.

La termenul

din data de 22 aprilie 2015, curtea de apel a recalificat calea de atac

exercitată împotriva sentinței tribunalului ca fiind recurs, în raportat la

dispozițiile art. 12 și 26 din Legea nr. 202/2010, având în vedere că

sentința recurată a fost pronunțată la data de 2 octombrie 2014, după intrarea

în vigoare a Legii nr. 202/2010, care înlătură calea de atac a apelului în

materia Legii nr. 10/2001.

Prin Decizia

nr. 160 din 25 mai 2015, Curtea de Apel Galați, secția I civila, a respins, ca

nefondate, ambele recursuri.

Cu privire la

recursul reclamantei care a vizat soluția de respingere a solicitării de a i se

restitui în natură și suprafața de 527 mp teren aflată în proprietatea pârâtei SC

B. SA Galați, curtea de apel a reținut că din înscrisurile depuse la dosar,

rezultă că pârâta SC B. SA a fost înființată prin H.G. în 1991, prin actul de

înființare stabilindu-se capitalul social al acesteia - deținut inițial de

Statul Român -sub formă de acțiuni, până la privatizarea societății, în

valoarea capitalului fiind incluse și bunurile mobile și imobile care au

reprezentat patrimoniul societății și care în temeiul dispozițiile art. 20 alin.

(2) din Legea nr. 15/1990 au devenit proprietatea societății.

Cu privire la

titlul de proprietate pe care pârâta îl are asupra terenului în litigiu, curtea

de apel a reținut că acesta este reprezentat de Certificatului de atestare a

dreptului de proprietate asupra terenului din 23 mai 2002 emis în baza

Ordinului ministrului nr. 67/2002, ordin emis în baza Legii nr. 15/1990 și H.G.

nr. 834/1991, care a fost intabulat în cartea funciară, devenind opozabil erga

omnes.

Mai mult,

curtea de apel a arătat că valabilitatea titlului de proprietate al pârâtei a

fost supusă controlului judecătoresc, în cadrul unei acțiuni în anulare a

certificatului de atestare a dreptului de proprietate, ce a format obiectul Dosarului

nr. x/121/2009, instanțele stabilind, cu caracter irevocabil, că pârâta are un

drept de proprietate dobândit cu respectarea legislației în vigoare, acțiunea

în anulare fiind respinsă.

Critica

recurentei reclamante potrivit căreia nu poate fi reținută în cauză puterea

lucrului judecat a Deciziei civile nr. 2018/2012 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, întrucât această hotărâre privește o altă persoană, a fost

înlăturată, cu motivarea că aceasta se bazează pe o confuzie între instituția

puterii lucrului judecat și cea a autorității de lucru judecat, făcută de

recurenta reclamantă.

S-a reținut că

pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătorești irevocabile

privind soluționarea unei probleme juridice nu este necesară existența triplei

identități de părți, cauză și obiect, ci este necesară doar probarea

identității între problema soluționată irevocabil și problema dedusă judecății,

instanța de judecată fiind ținută sa pronunțe aceeași soluție.

În ceea ce privește

recursul pârâtului, care a vizat soluția tribunalului de acordare a unui teren

în compensare reclamantei pentru suprafața de 238 mp, s-a reținut că oferirea

de bunuri în compensare este o măsura reparatorie prevăzută de legea specială,

iar acordarea acestei măsuri nu poate fi lăsată de legiuitor la aprecierea

discreționară a entității sesizate cu soluționarea notificării.

Cu alte

cuvinte, s-a reținut că în cazul în care se face dovada că există bunuri pe

care în mod abuziv, nejustificat, unitatea deținătoare refuză să le ofere în

compensare persoanelor cărora nu le poate restitui imobilele în natură,

instanța de judecata poate sancționa acest abuz, dispunând ea însăși acordarea

acestei masuri reparatorii în echivalent, în soluționarea contestației intentate

împotriva dispoziției emise sau a refuzului emiterii acesteia.

S-a reținut că

în raportat de probele administrate, care au demonstrat existența în domeniul

privat al municipiului Galați a unui teren ce poate fi acordat în compensare

reclamantei, refuzul constant al pârâtului de a face o ofertă reclamantei cu

privire la acesta a fost, mai degrabă, unul discreționar, opoziția manifestată

nefiind justificată de împrejurări obiective.

În aceste

condiții, curtea de apel a reținut că soluția tribunalului în sensul acordării

terenului în compensare, chiar și în lipsa ofertei venite din partea primăriei,

nu poate fi apreciată ca încălcând dispozițiile legale în materie.

S-a mai reținut

că susținerea recurentului pârât în sensul că terenul atribuit în compensare nu

poate fi restituit întrucât este inclus într-un

proiect

de modernizare a domeniului public aprobat prin Hotărârea Consiliului Local nr.

5 din 30 ianuarie 2014, a fost în mod corect înlăturată de tribunal în

condițiile în care actul administrativ în discuție vizează „Modernizarea str. ...",

traseul străzii propuse pentru modernizare asigurând legătura între J. și K.,

fiind situat, deci, pe latura opusă imobilului în discuție.

Împotriva deciziei

instanței de apel, reclamanta a declarat un nou recurs.

Recurenta

reclamantă susține că decizia recurată este nelegală întrucât recalificarea

caii de atac din apel în recurs s-a făcut cu nerespectarea cerințelor legale.

Arată că art. 12 și 26 din Legea nr. 202/2010 fac referire la decizia de

respingere a notificării, care poate fi contestată la tribunal în termen de 30

de zile de la comunicare si nu la cauzele, întemeiate pe dispozițiile art. 21

din Legea nr. 10/2001, în care au fost pronunțate hotărâri judecătorești. In

concluzie, susține că în mod nelegat a fost privata de o cale de atac,

respectiv cea a apelului, motiv pentru care, în opinia sa, recursul de față

este admisibil.

În ceea ce

privește fondul cauzei, arată că prin decizia recurată au fost încălcate

dispozițiile art. 2 alin. (2) și art. 9 din Legea nr. 10/2001, precum și cele

ale art. 1 alin. (1) lit. a)-f) și alin. (2) din Normele metodologice de

aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 cu privire la cererea de restituire a celor

527 mp tern deținut abuziv de pârâta SC B. SA Galați. Arată că pe tot parcursul

procesului pârâta nu a făcut dovada că suprafața de teren sus-menționată ar fi

fost în patrimoniul său la apariția Legii nr. 15/1990, fiind de notorietate că

până la apariția Legii nr. 31/1990 terenul folosit de fostele întreprinderi

socialiste se afla în folosința si administrarea acestora și nu în patrimoniul

lor. Mai arată că prin decizia recurată s-a reținut în mod greșit că aspectul

litigios al cauzei, a fost dezlegat de Înalta Curte de Casație și Justiție

prin Decizia nr. 2018 din 21 martie 2012 si că efectul pozitiv al puterii

lucrului judecat se impune și în prezenta cauză sub forma prezumției menite să

asigure evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătorești,

respectarea ordinii si stabilității juridice, susținând că instanța a omis să

observe că între cele două dosare nu este aceeași situație faptică care să

atragă aceeași încadrare juridică. Mai susține că în cauză, atât pârâta, cat si

paratul Municipiul Galați, prin primar nu au avut niciodată în proprietate

terenul autoarei sale, fiindu-i aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001 în sensul păstrării calității de proprietar prin succesiune

avută la momentul preluării bunului in mod abuziv. In concluzie, arată că

reținerea puterii lucrului judecat se face doar în situația când aspectele

semnalate corespund fondului cauzei, atât pe situațiea de fapt, cît si pe

încadrarea juridica, ceea ce nu este cazul în speță.

La data de 27 noiembrie

2015, Înalta Curte, din oficiu, a invocat excepția inadmisibilității recursului

în raport de caracterul irevocabil al hotărârii atacate și a rămas în

pronunțare asupra acesteia.

Analizând cu

prioritate această excepție datorită caracterului său peremptoriu, Înalta Curte

constată următoarele:

În ceea ce

privește critica vizând greșita recalificare de către Curtea de Apel Galați,

prin încheierea din 22 aprilie 2015, a căii de atac din apel în recurs, Înalta Curte

constată că recalificarea căii de atac s-a întemeiat pe dispozițiile art. 12 și

26 din Legea nr. 202/2010, astfel cum rezultă din motivarea încheierii de

ședință de la acea dată, însă recurenta reclamantă combate acest temei juridic

susținând că, față de obiectul acțiunii, aceste dispoziții legale nu sunt

aplicabile în cauză.

O astfel de

susținere nu poate fi primită câtă vreme, în materia cererilor care au ca

obiect bunuri care intră sub incidența Legii nr. 10/2001, există o reglementare

specială, respectiv Legea nr. 202/2010, intrată în vigoare la 25 noiembrie

2010.

Este adevărat

că prin art. 26 alin. (3) din lege s-a precizat că "Decizia sau, după caz,

dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în

natură poate fi atacată, de persoana care se pretinde îndreptățită, la secția

civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității

deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării,

în termen de 30 de zile de la comunicare".

În raport cu

spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția

instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva

deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în

natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea

unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe care o anulează, ci impune ca,

în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin

vreo dispoziție legală, să dispună ea direct cu privire a masurile reparatorii

ce se impun pentru imobilul ce face obiectul litigiului, făcând verificările ce

se impun privind admisibilitatea cererii.

Or, din moment

ce s-a reglementat că deciziile, respectiv dispozițiile motivate de respingere

a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor, pot fi

atacate la instanțele judecătorești, iar în cuprinsul art. 2 alin. (2) și în art.

14 din Legea nr. 10/2001 se fac referiri la restituirea imobilelor prin

hotărâre judecătorească, este evident că instanța, învestită cu cenzurarea

deciziei sau a dispoziției de restituire în natură, nu este limitată doar la

posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă

decizie/dispoziție de restituire în natură. Dimpotrivă, în virtutea dreptului

său de plenitudine de jurisdicție ce i s-a acordat prin lege, instanța

judecătorească, cenzurând decizia/dispoziția de respingere a cererii de

restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde

cerințelor legii, o va anula, dispunând ea însăși, în mod direct, restituirea

imobilului preluat de stat tară titlu valabil.

O astfel de

soluție se impune și pentru că, în îndeplinirea atribuției de a verifica dacă

sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurii

reparatorii prin restituirea în natură a imobilului, judecătorul are a chibzui

și asupra eficienței soluției pe care o adoptă, în timp ce retrimiterea cauzei

la unitatea deținătoare a imobilului ar putea conduce la prelungirea

nejustificată a procedurii de restituire.

Așa cum de

altfel a stabilit Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii,

prin pronunțarea Deciziei nr. 20/2007, în cazul când unitatea deținătoare sau

unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită

prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de

restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte

bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, se impune, de

asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art.

297 alin. (1) C. proc. civ. și să constate, pe baza materialului probator

administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea reclamantului.

Prin urmare, a concluzionat instanța

supremă, refuzul nejustificat al unității deținătoare, echivalează cu refuzul

restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat,

pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră

nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși

Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi

exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru

apărarea intereselor sale legitime.

Ca atare, calificând ca recurs calea

de atac împotriva sentinței, curtea de apel a făcut o corectă aplicare a

dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 202/2010 privind accelerarea proceselor în

justiție, potrivit cărora art. 1 alin. (3) al art. 26 din Legea nr. 10/2001

privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989, republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 798

din 2 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare, se modifică,

în sensul că hotărârea tribunalului, prin care s-a soluționat cererea formulată

de persoana îndreptățită în temeiul Legii nr. 10/2001, este supusă recursului,

care este de competența curții de apel.

Curtea de apel

a avut în vedere și art. 26 conform căruia dispozițiile modificate ale art. 26 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare

în primă instanță, având în vedere că hotărârea instanței de fond a fost

pronunțată la data de 2 octombrie 2014, după data intrării în vigoare a Legii nr.

202/2010.

Potrivit

considerentelor arătate, rezultă că instanța anterioară a făcut o corectă

aplicare a dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 202/2010, atunci când a

constatat că împotriva sentinței tribunalului este deschisă doar calea de atac

a recursului și a procedat în consecință la calificarea și soluționarea

acesteia.

Reținând

că a fost corect calificată calea de atac de către curtea de apel, Înalta Curte

constată că recursul este inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 299

alin. (1) C. proc. civ., hotărârile susceptibile de a fi atacate cu recurs sunt

hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și hotărârile

altor organe cu activitate jurisdicțională.

Prin urmare, o

hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi de atac decât cele

expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte căile de atac a hotărârilor

judecătorești nu pot exista în afara legii.

Regula

are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție

prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele

prevăzute de lege, dar și că exercitarea însăși a acestora să se realizeze în

condițiile legii.

Or, în speță,

reclamanta a exercitat pentru prima oară, calea de atac a recursului împotriva

sentinței dată de tribunal în primă instanță, recurs care a fost soluționat

prin Decizia nr. 160/R din 26 mai 2011 a Curții de Apel Galați, secția I civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Așa fiind,

exercitarea de către reclamantă, pentru a doua oară, a aceleiași căi de atac a

recursului împotriva deciziei dată de curtea de apel, ca instanță de recurs,

față de dispozițiile legale anterior menționate, este inadmisibilă.

Instituirea

unei singure căi de atac - cea a recursului - în cazul hotărârilor

judecătorești pronunțate în litigii de genul celui de față, nu constituie o

modalitate de îngrădire a dreptului de liber acces la justiție.

În lumina

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului se constată că dreptul

la un proces echitabil nu garantează, sub nicio formă, exercițiul a două căi de

atac și, cu atât mai puțin, un rezultat favorabil pentru reclamant.

Considerând

inadmisibilitatea drept folosirea unui mijloc procedural de către o persoană

căreia legea nu îi conferă îndreptățirea sau pe care legea nu îl acceptă și

constatând că reclamanta a formulat recurs împotriva unei decizii irevocabile,

pronunțată de curtea de apel în recurs, Înalta Curte va admite excepția

inadmisibilității prezentei căi de atac.

Pentru

considerentele precedente, recursul declarat în cauză va fi respins, ca

inadmisibil, pentru că, așa cum prevăd dispozițiile art. 377 alin. (2) pct. 4 C.

proc. civ., vizează o hotărâre irevocabilă, ce nu poate fi atacată pe această

cale.

De

altfel, această concluzie decurge și din regula unicității dreptului de a

folosi o cale de atac, care se epuizează chiar prin exercițiul lui, deoarece o

altă soluție ar tinde la ipoteza acceptării unui ''recurs la recurs".

PENTRU ACESTE

MOTIV

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil

recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 160/R din 25 mai 2015

a Curții de Apel Galați, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 27 noiembrie 2015.