ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2719/2015

Decizia nr. 2719/2015 Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Galați, la data de 28 iunie 2005, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local Galați, prin primar și SC B. SA Galați, restituirea terenului în suprafață de 778 mp care a aparținut mamei sale, C., deținut abuziv de către pârâți. Reclamanta a arătat că, prin Decizia nr. 1717/SR din 12 mai 2005 emisă de Primăria municipiului Galați, în temeiul Legii nr. 10/2001, i s-a stabilit pentru o parte din teren, respectiv 238 mp, o despăgubire de 429.563.896 lei, iar pentru restul terenului nu există nici o soluție. La termenul din 3 octombrie 2005, reclamanta și-a modificat obiectul acțiunii în sensul că a solicitat restituirea suprafeței de 280 mp teren de la pârâtul primarul Municipiului Galați și a suprafeței de 540 mp de la pârâta SC B. SA Galați.

La același termen de judecată, față de precizările SC B. SA Galați, s-a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a instituției implicate în procesul de privatizare, respectiv D. București. În cauză s-a efectuat o expertiză topometrică, raportul acesteia concluzionând că suprafața de 238 mp teren expropriată conform Decretului nr. 63/1986 este afectată de lucrări de sistematizare, iar suprafața de 527 mp liberă de construcții este inclusă în proprietatea SC B. SA. Prin sentința civilă nr. 837 din 21 iunie 2006, Tribunalul Galați a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a D. București și a SC B. SA Galați și respins, ca nefondată, acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul primarul Municipiului Galați.

Curtea de Apel Galați, prin Decizia civilă nr. 234/A/2007, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului, a desființat hotărârea apelată și a trimis cauza, spre rejudecare, la același tribunal. În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Galați la 13 august 2007. Prin încheierea din 23 iunie 2008, instanța a dispus efectuarea unei contraexpertize topometrice, care a concluzionat următoarele: „Pentru imobilul revendicat de reclamanta, imobil situat în strada ... s-a solicitat un alt teren în compensare din lista cu imobile prezentată de Primăria Mun. Galați. Reclamanta a acceptat 3 locații: imobil str… S=400 mp, imobil str… S=700 mp și imobil str… S=800 mp.

Au fost identificate numai primele două adrese, la adresa din str… nu s-a putut identifica suprafața de 800 mp teren liber. Pentru suprafața de 238 mp din str… , reclamanta A. este îndreptățită să primească suprafața de 391 mp în strada ... sau 467 mp în str… " Prin încheierea din 2 iunie 2009, instanța a dispus suspendarea judecății, în temeiul dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ., până la soluționarea Dosarului nr. x/121/2008 al Tribunalului Galați, cauza fiind repusă pe rol la 07 septembrie 2011. Prin încheierea din 14 martie 2013 instanța a dispus, la solicitarea reclamantei cu acordul expres al reprezentantului pârâtei, efectuarea unei noi expertize topometrice, având ca obiective: identificarea imobilului din Galați; să stabilească dacă sunt libere de construcții; echivalența valorică a suprafeței de 238 mp teren din str… cu imobilele indicate pentru retrocedare prin compensare, concluziile raportului de expertiză fiind următoarele: - S= 500 mp - str… ; - S= 395 mp - ... cu nr. poștal ...; - S= 238 mp - str… ; Imobilul din str. Bourului nr. 18 nu a fost identificat neavând acces la acest teren.

Prin sentința civilă nr. 1303 din 02 octombrie 2014, Tribunalului Galați a admis, în parte, acțiunea și a obligat pe pârâtul primarul municipiului Galați la restituirea în natură către reclamantă a suprafeței de 238 mp teren - imobil situat în municipiul Galați, identificat inițial la adresa și numărul poștal Galați, în prezent fără număr poștal, identificat cu hașura de culoarea roșie în planul de situație Anexa 3 Raport expertiză topometrică expert I. care face parte integrantă din hotărâre, cu următoarele vecinătăți: la Sud - str… ; la Nord și Est -teren aflat în administrarea Primăriei Galați; la Vest imobil cu număr cadastral, proprietar E. - număr poștal ... și imobil cu număr cadastral, proprietar F. și G., fost strada ... Prin aceeași sentință a fost respinsă ca nefondată acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta SC B. SA Galați.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în baza probelor administrate (acte de stare civilă, adresa din 6 mai 2005 emisă de Primăria Municipiului Galați, evidențe de rol fiscal, sentința civilă nr. 3812 din 12 august 1974 a Judecătoriei Galați; sentința civilă nr. 4370 din 4 septembrie 2003 a Judecătoriei Galați prin care s-a constatat nulitatea ofertei de donație autentificată din 18 aprilie 1981) că autoarea reclamantei a fost proprietară pe o suprafață de 448 mp, astfel cum s-a statuat cu autoritate de lucru judecat prin sentința civilă nr. 3812/1974 a Judecătoriei Galați, dar că, în fapt, a stăpânit mai mult, fără a avea acte de proprietate.

Prin Decizia civilă nr. 234/A/2007, Curtea de Apel Galați a reținut concluziile raportului de expertiză întocmit de expert H. -filele 247 - 252 - conform căruia suprafața de 527 mp revendicată de reclamantă, respectiv imobilul din Galați, este liber de construcții aflat în proprietatea SC B. SA Galați în suprafața totală de 18.403,31 mp, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Agriculturii la 23 mai 2002 în baza H.G. nr. 834/1991; că această pârâtă nu a fost notificată pentru restituirea suprafeței de teren deținută; că reclamanta a solicitat teren în compensare pentru suprafața de 238 mp dar ca nu a optat pentru nici o suprafață inclusă în lista terenurilor disponibile.

În rejudecare, urmare a probatoriului administrat, reclamanta a optat, la termenul din 15 septembrie 2014, pentru imobilul situat în Galați, identificat potrivit raportului de expertiză întocmit de expert I. Având în vedere constatările făcute de completul de judecată cu prilejul cercetării la fața locului efectuată, la 15 septembrie 2014, procesele-verbale de cercetare la fața locului filele 10, 11 dosar și înscrisurilor depuse de către pârâta primarul Municipiului Galați, la 24 martie 2014, tribunalul a reținut că suprafața de 238 mp teren identificată potrivit suplimentului la raportul de expertiză întocmit de expert I. este liber de construcții și poate fi retrocedată reclamantei ca echivalent al suprafeței de teren de care aceasta a fost expropriată prin Decizia nr. 63 din 17 august 1986. Cu privire la solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei SC B. SA la restituirea suprafeței de 524 mp teren, identificată prin raportul de expertiză topometrică efectuat în cauză, tribunalul a reținut că potrivit probatoriului administrat, terenul în discuție face parte dintr-o suprafață mai mare, de 18.403,31 mp, deținută de pârâta SC B. SA Galați, conform certificatului de proprietate asupra terenului din 23 mai 2002 emis în baza Legii nr. 15/1990 și H.G.

nr. 834/1991 și intabulat în C.F. din 18 iunie 2003. Terenul revendicat de reclamantă este situat în incinta pârâtei, liber de construcții, nu este afectat de amenajări de utilitate sau servituti legale și reprezintă în fapt o curte interioară a pârâtei, cu ieșire la strada … S-a reținut că pârâta SC B. SA a fost înființată prin H.G. în 1991, iar prin actul de înființare s-a stabilit capitalul social - deținut inițial de Statul Român - sub formă de acțiuni până la privatizarea societății, în valoarea capitalului fiind incluse și bunurile mobile și imobile care au reprezentat patrimoniul societății și care în temeiul dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 au devenit proprietatea societății.

În 1996, pârâta SC B. SA a devenit societate cu capital privat - deci cu mult înainte de apariția Legii nr. 10/2001 - astfel că nu face parte din categoria societăților comerciale vizate de disp.art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât din structura acționariatului rezultă cert că statul nu este acționar la SC B. SA Galați. Tribunalul având în vedere că pârâta a dovedit că asupra terenului în litigiu are un drept de proprietate dobândit cu respectarea legislației în vigoare și că nu face parte din categoria societăților comerciale vizate de art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, a reținut că acțiunea reclamantei pentru acest capăt de cerere este neîntemeiată.

S-a apreciat că această soluție se impune cu atât mai mult cu cât aspectul litigios a fost dezlegat anterior de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 2018 din 21 martie 2012 pronunțată în Dosarul nr. x/44/2008 -invocată de părți - efectul pozitiv al puterii lucrului judecat impunându-se și în prezenta cauză sub forma prezumției, menită să asigure evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești, respectarea ordinii și stabilității juridice. Împotriva sentinței tribunalului, au declarat apel reclamanta și pârâtul Municipiul Galați, prin primar.

La termenul din data de 22 aprilie 2015, curtea de apel a recalificat calea de atac exercitată împotriva sentinței tribunalului ca fiind recurs, în raportat la dispozițiile art. 12 și 26 din Legea nr. 202/2010, având în vedere că sentința recurată a fost pronunțată la data de 2 octombrie 2014, după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, care înlătură calea de atac a apelului în materia Legii nr. 10/2001. Prin Decizia nr. 160 din 25 mai 2015, Curtea de Apel Galați, secția I civila, a respins, ca nefondate, ambele recursuri. Cu privire la recursul reclamantei care a vizat soluția de respingere a solicitării de a i se restitui în natură și suprafața de 527 mp teren aflată în proprietatea pârâtei SC B. SA Galați, curtea de apel a reținut că din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că pârâta SC B. SA a fost înființată prin H.G.

în 1991, prin actul de înființare stabilindu-se capitalul social al acesteia - deținut inițial de Statul Român -sub formă de acțiuni, până la privatizarea societății, în valoarea capitalului fiind incluse și bunurile mobile și imobile care au reprezentat patrimoniul societății și care în temeiul dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 au devenit proprietatea societății. Cu privire la titlul de proprietate pe care pârâta îl are asupra terenului în litigiu, curtea de apel a reținut că acesta este reprezentat de Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului din 23 mai 2002 emis în baza Ordinului ministrului nr. 67/2002, ordin emis în baza Legii nr. 15/1990 și H.G.

nr. 834/1991, care a fost intabulat în cartea funciară, devenind opozabil erga omnes. Mai mult, curtea de apel a arătat că valabilitatea titlului de proprietate al pârâtei a fost supusă controlului judecătoresc, în cadrul unei acțiuni în anulare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, ce a format obiectul Dosarului nr. x/121/2009, instanțele stabilind, cu caracter irevocabil, că pârâta are un drept de proprietate dobândit cu respectarea legislației în vigoare, acțiunea în anulare fiind respinsă. Critica recurentei reclamante potrivit căreia nu poate fi reținută în cauză puterea lucrului judecat a Deciziei civile nr. 2018/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât această hotărâre privește o altă persoană, a fost înlăturată, cu motivarea că aceasta se bazează pe o confuzie între instituția puterii lucrului judecat și cea a autorității de lucru judecat, făcută de recurenta reclamantă.

S-a reținut că pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătorești irevocabile privind soluționarea unei probleme juridice nu este necesară existența triplei identități de părți, cauză și obiect, ci este necesară doar probarea identității între problema soluționată irevocabil și problema dedusă judecății, instanța de judecată fiind ținută sa pronunțe aceeași soluție. În ceea ce privește recursul pârâtului, care a vizat soluția tribunalului de acordare a unui teren în compensare reclamantei pentru suprafața de 238 mp, s-a reținut că oferirea de bunuri în compensare este o măsura reparatorie prevăzută de legea specială, iar acordarea acestei măsuri nu poate fi lăsată de legiuitor la aprecierea discreționară a entității sesizate cu soluționarea notificării.

Cu alte cuvinte, s-a reținut că în cazul în care se face dovada că există bunuri pe care în mod abuziv, nejustificat, unitatea deținătoare refuză să le ofere în compensare persoanelor cărora nu le poate restitui imobilele în natură, instanța de judecata poate sancționa acest abuz, dispunând ea însăși acordarea acestei masuri reparatorii în echivalent, în soluționarea contestației intentate împotriva dispoziției emise sau a refuzului emiterii acesteia. S-a reținut că în raportat de probele administrate, care au demonstrat existența în domeniul privat al municipiului Galați a unui teren ce poate fi acordat în compensare reclamantei, refuzul constant al pârâtului de a face o ofertă reclamantei cu privire la acesta a fost, mai degrabă, unul discreționar, opoziția manifestată nefiind justificată de împrejurări obiective.

În aceste condiții, curtea de apel a reținut că soluția tribunalului în sensul acordării terenului în compensare, chiar și în lipsa ofertei venite din partea primăriei, nu poate fi apreciată ca încălcând dispozițiile legale în materie. S-a mai reținut că susținerea recurentului pârât în sensul că terenul atribuit în compensare nu poate fi restituit întrucât este inclus într-un proiect de modernizare a domeniului public aprobat prin Hotărârea Consiliului Local nr. 5 din 30 ianuarie 2014, a fost în mod corect înlăturată de tribunal în condițiile în care actul administrativ în discuție vizează „Modernizarea str… ", traseul străzii propuse pentru modernizare asigurând legătura între J. și K., fiind situat, deci, pe latura opusă imobilului în discuție.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta a declarat un nou recurs. Recurenta reclamantă susține că decizia recurată este nelegală întrucât recalificarea caii de atac din apel în recurs s-a făcut cu nerespectarea cerințelor legale. Arată că art. 12 și 26 din Legea nr. 202/2010 fac referire la decizia de respingere a notificării, care poate fi contestată la tribunal în termen de 30 de zile de la comunicare si nu la cauzele, întemeiate pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, în care au fost pronunțate hotărâri judecătorești. In concluzie, susține că în mod nelegat a fost privata de o cale de atac, respectiv cea a apelului, motiv pentru care, în opinia sa, recursul de față este admisibil.

În ceea ce privește fondul cauzei, arată că prin decizia recurată au fost încălcate dispozițiile art. 2 alin. (2) și art. 9 din Legea nr. 10/2001, precum și cele ale art. 1 alin. (1) lit. a)-f) și alin. (2) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 cu privire la cererea de restituire a celor 527 mp tern deținut abuziv de pârâta SC B. SA Galați. Arată că pe tot parcursul procesului pârâta nu a făcut dovada că suprafața de teren sus-menționată ar fi fost în patrimoniul său la apariția Legii nr. 15/1990, fiind de notorietate că până la apariția Legii nr. 31/1990 terenul folosit de fostele întreprinderi socialiste se afla în folosința si administrarea acestora și nu în patrimoniul lor.

Mai arată că prin decizia recurată s-a reținut în mod greșit că aspectul litigios al cauzei, a fost dezlegat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 2018 din 21 martie 2012 si că efectul pozitiv al puterii lucrului judecat se impune și în prezenta cauză sub forma prezumției menite să asigure evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătorești, respectarea ordinii si stabilității juridice, susținând că instanța a omis să observe că între cele două dosare nu este aceeași situație faptică care să atragă aceeași încadrare juridică. Mai susține că în cauză, atât pârâta, cat si paratul Municipiul Galați, prin primar nu au avut niciodată în proprietate terenul autoarei sale, fiindu-i aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în sensul păstrării calității de proprietar prin succesiune avută la momentul preluării bunului in mod abuziv.

In concluzie, arată că reținerea puterii lucrului judecat se face doar în situația când aspectele semnalate corespund fondului cauzei, atât pe situațiea de fapt, cît si pe încadrarea juridica, ceea ce nu este cazul în speță. La data de 27 noiembrie 2015, Înalta Curte, din oficiu, a invocat excepția inadmisibilității recursului în raport de caracterul irevocabil al hotărârii atacate și a rămas în pronunțare asupra acesteia.

Analizând cu prioritate această excepție datorită caracterului său peremptoriu, Înalta Curte constată următoarele: În ceea ce privește critica vizând greșita recalificare de către Curtea de Apel Galați, prin încheierea din 22 aprilie 2015, a căii de atac din apel în recurs, Înalta Curte constată că recalificarea căii de atac s-a întemeiat pe dispozițiile art. 12 și 26 din Legea nr. 202/2010, astfel cum rezultă din motivarea încheierii de ședință de la acea dată, însă recurenta reclamantă combate acest temei juridic susținând că, față de obiectul acțiunii, aceste dispoziții legale nu sunt aplicabile în cauză.

O astfel de susținere nu poate fi primită câtă vreme, în materia cererilor care au ca obiect bunuri care intră sub incidența Legii nr. 10/2001, există o reglementare specială, respectiv Legea nr. 202/2010, intrată în vigoare la 25 noiembrie 2010. Este adevărat că prin art. 26 alin. (3) din lege s-a precizat că "Decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată, de persoana care se pretinde îndreptățită, la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare". În raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct cu privire a masurile reparatorii ce se impun pentru imobilul ce face obiectul litigiului, făcând verificările ce se impun privind admisibilitatea cererii.

Or, din moment ce s-a reglementat că deciziile, respectiv dispozițiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor, pot fi atacate la instanțele judecătorești, iar în cuprinsul art. 2 alin. (2) și în art. 14 din Legea nr. 10/2001 se fac referiri la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanța, învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziției de restituire în natură, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă decizie/dispoziție de restituire în natură. Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicție ce i s-a acordat prin lege, instanța judecătorească, cenzurând decizia/dispoziția de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerințelor legii, o va anula, dispunând ea însăși, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat tară titlu valabil.

O astfel de soluție se impune și pentru că, în îndeplinirea atribuției de a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurii reparatorii prin restituirea în natură a imobilului, judecătorul are a chibzui și asupra eficienței soluției pe care o adoptă, în timp ce retrimiterea cauzei la unitatea deținătoare a imobilului ar putea conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire.

Așa cum de altfel a stabilit Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, prin pronunțarea Deciziei nr. 20/2007, în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. (1) C. proc. civ. și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea reclamantului.

Prin urmare, a concluzionat instanța supremă, refuzul nejustificat al unității deținătoare, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime. Ca atare, calificând ca recurs calea de atac împotriva sentinței, curtea de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 202/2010 privind accelerarea proceselor în justiție, potrivit cărora art. 1 alin. (3) al art. 26 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare, se modifică, în sensul că hotărârea tribunalului, prin care s-a soluționat cererea formulată de persoana îndreptățită în temeiul Legii nr. 10/2001, este supusă recursului, care este de competența curții de apel. Curtea de apel a avut în vedere și art. 26 conform căruia dispozițiile modificate ale art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță, având în vedere că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată la data de 2 octombrie 2014, după data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010. Potrivit considerentelor arătate, rezultă că instanța anterioară a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 202/2010, atunci când a constatat că împotriva sentinței tribunalului este deschisă doar calea de atac a recursului și a procedat în consecință la calificarea și soluționarea acesteia.

Reținând că a fost corect calificată calea de atac de către curtea de apel, Înalta Curte constată că recursul este inadmisibil, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile susceptibile de a fi atacate cu recurs sunt hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională. Prin urmare, o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi de atac decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte căile de atac a hotărârilor judecătorești nu pot exista în afara legii. Regula are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea însăși a acestora să se realizeze în condițiile legii.

Or, în speță, reclamanta a exercitat pentru prima oară, calea de atac a recursului împotriva sentinței dată de tribunal în primă instanță, recurs care a fost soluționat prin Decizia nr. 160/R din 26 mai 2011 a Curții de Apel Galați, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Așa fiind, exercitarea de către reclamantă, pentru a doua oară, a aceleiași căi de atac a recursului împotriva deciziei dată de curtea de apel, ca instanță de recurs, față de dispozițiile legale anterior menționate, este inadmisibilă. Instituirea unei singure căi de atac - cea a recursului - în cazul hotărârilor judecătorești pronunțate în litigii de genul celui de față, nu constituie o modalitate de îngrădire a dreptului de liber acces la justiție.

În lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului se constată că dreptul la un proces echitabil nu garantează, sub nicio formă, exercițiul a două căi de atac și, cu atât mai puțin, un rezultat favorabil pentru reclamant. Considerând inadmisibilitatea drept folosirea unui mijloc procedural de către o persoană căreia legea nu îi conferă îndreptățirea sau pe care legea nu îl acceptă și constatând că reclamanta a formulat recurs împotriva unei decizii irevocabile, pronunțată de curtea de apel în recurs, Înalta Curte va admite excepția inadmisibilității prezentei căi de atac. Pentru considerentele precedente, recursul declarat în cauză va fi respins, ca inadmisibil, pentru că, așa cum prevăd dispozițiile art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc.

civ., vizează o hotărâre irevocabilă, ce nu poate fi atacată pe această cale. De altfel, această concluzie decurge și din regula unicității dreptului de a folosi o cale de atac, care se epuizează chiar prin exercițiul lui, deoarece o altă soluție ar tinde la ipoteza acceptării unui ''recurs la recurs".

PENTRU ACESTE

MOTIV

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 160/R din 25 mai 2015 a Curții de Apel Galați, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 noiembrie 2015.