ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2781/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2781/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 2781/2015

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la

data de 19 aprilie 2006, sub nr. x/3/2006, reclamantele A. și B. au solicitat

instanței să dispună, în contradictoriu cu pârâta SC C. SA, anularea deciziei

nr. 38 din 24 ianuarie 2006 emisă de SC C. SA în calitate de unitate

deținătoare și obligarea acesteia la restituirea în natură a imobilelor (teren

și construcții) aparținând fostei D., situată în București.

În motivarea acțiunii, reclamantele au arătat

că, după apariția Legii nr. 10/2001 s-au adresat intimatei solicitând

restituirea în natură a imobilelor menționate prin notificarea nr. 392/2002,

însoțită de toate documentele necesare soluționării cererii, susținând că

imobilul în litigiu a aparținut autorului E., conform procesului verbal din

anul 1946 „partea I și a II-a”, înscrisuri emise de Comisia pentru înființarea

cărților funciare, imobil care a fost preluat în mod abuziv, fără titlu, astfel

cum rezultă din adresa emisă de P.M.B.

S-a mai arătat că decizia atacată, prin care

se respinge notificarea prin care se solicitase restituirea în natură a

imobilului, cu motivarea că restituirea în natură nu este posibilă, deoarece

imobilul face parte integrantă din activitatea societății, fiecare clădire,

spațiu, având un rol bine-definit, ele fiind necesare procesului de fabricație,

este nelegală, raportat la art. 9, 10 alin. (1) și (2) și 21 alin. (1) și (2)

din Legea nr. 10/2001, deoarece potrivit textelor legale evocate restituirea în

natură este obligatorie ori de câte ori este posibilă, unitatea deținătoare

neavând drept de opțiune și de acordare a restituirii în echivalent.

În drept, contestația a fost întemeiată pe

disp. art. 9, 10 alin. (1) și (2) și 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001

și Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Pârâta SC C. SA a formulat întâmpinare, prin

care a solicitat respingerea contestației, arătând, privitor la construcții, că

au fost modificate în proporție de 100% din starea lor inițială, fiind adăugate

noi construcții, omogenizate, iar, privitor la teren, că aceste construcții,

așa cum au fost modificate și completate de cădiri, ocupă aproape integral

terenul revendicat, singurul teren rămas neocupat de edificii fiind căile de

acces între multiplele obiective industriale care permit exploatarea, prin

ieșirea la calea publică, a tuturor edificiilor aflate în incinta SC C. SA.

Prin sentința civilă nr. 1352 din 22

octombrie 2007, Tribunalul București secția a IV-a civilă, a respins, ca

neîntemeiată, contestația formulată de reclamantele A. și B., prin mandatar F.,

în contradictoriu cu pârâta SC C. SA, prin administrator judiciar SC G. SRL.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut că prin notificarea înregistrată la BEJ - Q. sub nr. 392

din 08 februarie 2002 reclamantele A. și B. au solicitat unității deținătoare SC

C. SA emiterea unei dispoziții privind restituirea în natură sau despăgubiri

bănești privind imobilul situat în București, str. Xxx și str. yyy, fost D.,

actualmente SC C. SA. S-a menționat în cuprinsul notificării că D., fostă

proprietatea E., a fost naționalizată prin Legea nr. 119/1948.

Prin dispoziția nr. 38 din 24 ianuarie 2006,

emisă de SC C. SA, a fost respinsă cererea de restituire în natură a

imobilului, teren și construcții situat în București, constatându-se că

revendicarea în natură nu este posibilă, întrucât imobilul face parte

integrantă din activitatea societății, fiecare clădire, spațiu, având un rol

bine-definit, ele fiind necesare procesului de fabricație, iar, pe de altă

parte, pe o parte din teren s-au construit hale de producție, care se

integrează în fluxul tehnologic. S-a stabilit dreptul la despăgubiri al notificatoarelor

pentru imobilul menționat.

Având în vedere solicitarea reclamantelor din

prezenta acțiune, tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată, raportat

la faptul că în speță există o situație de excepție de la primul principiu

instituit de Legea nr. 10/2001, cel al prevalentei restituirii în natură,

deoarece aceasta măsură este expres înlăturată de la aplicare de lege și nu

este posibilă.

Tribunalul a avut în vedere în primul rând

dispozițiile art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, care stabilesc că „măsurile

se stabilesc doar în echivalent dacă persoana îndreptățită era asociat la

persoana juridică proprietară a imobilelor și activelor la data preluării

acestora în mod abuziv cu excepția situației în care persoana îndreptățită era

unic asociat sau persoanele îndreptățite asociate erau membrii ai aceleiași

familii”.

În prezenta cauză, reclamatele, în calitate

de moștenitoare ale defunctului E., solicită restituirea în natură sau

despăgubiri bănești pentru imobilul, teren și construcție, care a aparținut D.,

naționalizată prin Legea nr. 119/1948, aspect care rezultă din chiar

notificarea formulată. In condițiile în care, conform adresei nr. x/a/2003

emisă de Primăria Municipiului București se comunică că nu se cunosc date cu

privire la modalitatea de preluare în proprietatea statului a imobilelor ce fac

obiectul notificării nu se poate aplica prezumția instituită de art. 24 din

Legea nr. 10/2001, care stabilește că, în condițiile în care nu se cunoaște

existența dreptului de proprietate și întinderea, acestea se prezumă a fi cele

din actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării

abuzive.

Cu toate acestea, deși nu există probe, nu se

poate avea în vedere afirmația reclamantelor din notificare, în sensul că

imobilul în litigiu ar fi trecut în proprietatea statului în urma Legii nr. 119/1948,

prin care a fost naționalizată D. De asemenea, conform Cap. l punctul 1 lit. e)

din H.G. nr. 250/2007 Norme Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001

sarcina probei proprietății la momentul deposedării abuzive revine persoanei

care pretinde dreptul.

Așadar, tribunalul a constatat că

reclamantele nu au făcut dovada faptului că autorul lor era proprietarul

imobilului în litigiu la data preluării abuzive, înscrisurile emise de Comisia

pentru înființarea cărților funciare făcând dovada proprietății autorului E.,

ca persoană fizică doar la nivelul anului 1946 și doar asupra unor clădiri

identificate limitativ.

Tribunalul a reținut că de la acel moment și

până la momentul naționalizării, există probe în sensul că dreptul de

proprietate ar fi fost transferat D.

Având în vedere, pe lângă afirmația chiar a

reclamantelor din notificare și actele din dosarul de notificare, respectiv

bilanțul de profit și pierderi al Fabricii de mașini și turnătoria - E. și

procesul verbal al Adunării generale Extraordinare din 1946, precum și

destinația imobilelor a căror restituire se solicită-construcțiile având

destinația de hală montaj, turnătorie, tâmplărie etc., s-a apreciat că imobilul

nu poate fi constatat ca fiind proprietatea persoanei fizice E. la momentul

preluării abuzive, prezumția fiind în sensul că, o dată preluate cu ocazia

naționalizării D. prin Legea nr. 119/1948, reprezentau proprietatea acestei

persoane juridice la momentul naționalizării. In concluzie, întrucât așa cum

rezultă din procesul verbal al Adunării Extraordinare al D., E. nu era asociat

unic și nici toți asociații nu erau membrii ai aceleiași familii, s-a constatat

că art. 18 din Legea nr. 10/2001 înlătură expres de la aplicare principiul

restituirii în natură.

Tribunalul a avut în vedere la respingerea

contestației și imposibilitatea restituirii în natura a terenului,

întrucât, pe lângă incidența art. 18 din legea nr. 10/2001, sunt aplicabile

dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în conformitate cu care,

dacă pe terenul pe care s-au aflat construcții preluate în mod abuziv s-au

edificat construcții noi, autorizate, persoana îndreptățită va obține

restituirea în natură a părții de teren rămase liberă.

Din schița anexă nr. 6 la raportul de

expertiză specialitatea topografie rezultă în mod clar că nu există o porțiune

de teren liberă, neafectată de construcții noi, care să poată fi restituită în

natură. S-a avut în vedere, în acest sens, și amplasamentul construcțiilor noi

identificate pe schiță în culoarea portocaliu, precum și al celorlalte dotări

în strânsă legătură cu clădirile noi, precum și posibilitățile de acces la

aceste clădiri, strict necesare procesului de producție.

Afirmația reclamantelor potrivit căreia ar fi

posibilă restituirea în natură a întregului imobil, teren-delimitat cu culoarea

albastru pe schița anexă nr. 6 și construcții nu a fost primită, deoarece

construcțiile noi nu sunt autorizate.

Conform alin. (3) al art. 10 din Legea nr. 10/2001

„se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții

neautorizate în condițiile legii după data de l ianuarie 1990, precum și

construcții ușoare sau demontabile”', or construcțiile edificate după anul 1948

nu sunt construcții ușoare sau demontabile și sunt anterioare anului 1990, așa

cum rezultă din raportul de expertiză. Alin. (3), subsecvent alin. (2) vine să

precizeze exact alin. (2), stabilind că este posibilă restituirea în natură

doar dacă construcțiile neautorizate sunt ulterioare anului 1990.

Având în vedere dispozițiile art. 26 din Legea

nr. 10/2001, tribunalul a respins contestația, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței

civile nr. 1352/2007 au declarat apel contestatoarele A. și B. formulând

critici de nelegalitate și netemeinicie.

Judecarea apelului a

fost suspendată în perioada 2 mai 2008-12 iunie 2009, prin acordul părților.

Judecarea apelul a

fost suspendată în perioada 18 decembrie 2009-5 aprilie 2011, în baza art. 243 alin.

(1) pct. 1 C. proc. civ. ca urmare a cererii apelantei-reclamante A. privind

introducerea în proces a moștenitorilor apelantei-reclamante B., decedată pe

parcursul judecării apelului, I. fiind introdusă în cauză în calitate de

moștenitoare ai defunctei B., în baza certificatului de moștenitor nr. 90 din 24

septembrie 2009 emis de B.N.P. - H. (fila 189-193 din dosarul de apel, vol. I).

Prin încheierea din

data de 9 septembrie 2011 instanța a încuviințat administrarea probelor

necesare pentru soluționarea cauzei și ordinea de administrare a acestora.

La data de 18

ianuarie 2013 Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului – A.V.A.S. a

depus la dosar cerere de intervenție accesorie în interesul intimatei-pârâte SC

C. SA, prin care a solicitat respingerea apelului declarat de contestatoare,

cerere ce a fost încuviințată în principiu prin încheierea din data de 22

februarie 2013.

Instanța a dispus

introducerea în cauză a moștenitorilor apelantei-contestatoare A., decedată pe

parcursul judecării apelului, respectiv J. și K., conform certificatului de

moștenitor nr. X/2013 emis de BNP - L. și M.

Prin deciziei nr. 549/A

din 18 decembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis

apelul declarat de apelantele contestatoare I. (moștenitoarea defunctei B.), J.

și K. (moștenitorii defunctei A.), împotriva sentinței civile nr. 1352 din 22

octombrie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în

contradictoriu cu intimata SC C. SA prin consorțiul de lichidatori SC N. SRL și

O. și intervenienta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, cu sediul

în București.

A schimbat în tot

sentința civilă nr. 1352 din 22 octombrie 2007 pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, în sensul admiterii contestației.

A anulat decizia nr. 38

din 24 ianuarie 2006 emisă de intimata-pârâtă SC C. SA și a obligat

intimata-pârâtă SC C. SA la restituirea în natură a imobilului situat în

București, compus din teren în suprafață de 17.860 m.p. și din toate

construcțiile situate pe teren, imobil identificat prin raportul de expertiză

întocmit de expert P. și avizat de OCPI sub nr. 215 din 14 martie 2014, sub

condiția despăgubirii prealabile a SC C. SA de către apelanții-contestatori cu

suma de 5.177.914 lei, reprezentând valoarea de piață a construcțiilor noi

autorizate.

A respins, ca

neîntemeiată, cererea de intervenție accesorie formulată de A.V.A.S. și a obligat

intimata-pârâtă SC C. SA la plata către apelanții-contestatori I., J. și K. a

sumei de 23.880 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea de Apel a avut în vedere următoarele considerente:

Prin notificarea

înregistrată la BEJ - Q. din 08 februarie 2002, A. și B. au solicitat SC C. SA

restituirea în natură sau despăgubiri bănești privind imobilul situat în str. XXX

și str. XXX, fost D. actualmente SC C. SA, fostă proprietatea E.

Pentru dovedirea

calității de proprietar al autorului E., notificatoarele au atașat

Procesul-verbal din 9 decembrie 1946 de înscriere în cartea funciară nr. X/1940,

Anexă la procesul-verbal Partea I-a Date referitoare la imobil și Partea a II-a

Date privitoare la proprietate; iar pentru dovedirea calității de moștenitoare

ale autorului de pe urma căruia au solicitat acordarea măsurilor reparatorii

prevăzute de Legea nr. 10/2001 au atașat la notificare certificatele de

moștenitor din 8 iulie 1996, din 27 mai 1997 și din 4 octombrie 1999.

În data de 7

decembrie 2005 notificatoarele au completat dosarul administrativ format la SC

C. SA ca urmare a înregistrării notificării nr. 392/2002, cu Planul Cadastral

scara 1/500 emis de Comisia pentru Înființarea Cărților Funciare București

privind imobilul din str. xxx și str. yyy eliberat și legalizat de Arhivele

Naționale din 24 august 2005.

Conform „Procesului-verbal

încheiat în data de 11 august 2005 la sediul SC C. SA București privind

revendicarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 de moștenitorii legali ai

numitului E.”, SC C. SA a propus moștenitorilor lui E. acordarea de măsuri

reparatorii în echivalent pentru imobilul notificat, în sumă de 9.380 mil. lei

(266.477 euro), în baza Raportului de evaluare efectuat de SC C. SA în luna

iulie 2005.

De asemenea, la

solicitarea SC C. SA a fost întocmită, în luna septembrie 2005, Documentația

Tehnică – Plan de situație a terenului aflat în incinta societății, din str. xxx.

Prin Referatul întocmit de Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 instituită

în baza deciziei nr. 242 din 23 iunie 2005 în cadrul SC C. SA s-a stabilit că

din actele depuse de notificatoare „se prezumă că imobilul revendicat situat în

str. xxx, clădiri și teren, se găsea la data de 11 iunie 1948 în proprietatea

lui E.”.

Prin Decizia nr. 38

din 24 ianuarie 2006, intimata-pârâtă SC C. SA a stabilit faptul că nu a putut

fi clarificat fără echivoc obiectul notificării întrucât moștenitorii nu au

putut depune titlul sau procesul-verbal prin care s-a făcut predarea-primirea

bunurilor imobile la 11 iunie 1948 și că din actele depuse se prezumă că

imobilul revendicat, teren + clădiri, se găsea la 11 iunie 1948 în proprietatea

lui E.

În temeiul

dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și a dispozițiilor art. 24

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prin art. 1 al deciziei nr. 38/2006 SC C. SA a

respins cererea de restituire în natură a imobilului (teren + construcții)

situat în str. xxx, cu motivarea că „restituirea în natura nu este posibilă

întrucât imobilul face parte integrantă din activitatea societății, fiecare

clădire, spațiu având un rol bine definit, ele fiind necesare procesului de

fabricație, iar pe de altă parte, pe o porțiune de teren s-au edificat hale de

producție, care se integrează în fluxul tehnologic”.

De asemenea, prin art.

2 din decizie, SC C. SA a dispus acordarea de despăgubiri persoanei

îndreptățite, în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și

plata despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.

Prin urmare,

intimata-pârâtă SC C. SA a constatat că este legal investită conform Legii nr. 10/2001,

prin înregistrarea notificării nr. 392/2002 de către notificatoarele A. și B.,

iar prin Decizia nr. 38/2006 a stabilit faptul că: E. a avut calitatea de proprietar

la momentul 11 iunie 1948 al imobilului notificat, compus din teren și clădiri;

prin urmare, a stabilit faptul că E. are calitatea de persoană îndreptățită

conform Legii nr. 10/2001; notificatoarele au calitatea de moștenitoare legale

ale persoanei îndreptățite, în baza certificatelor de moștenitor atașate

notificării; SC C. SA are calitatea de unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001,

având în vedere că a reținut drept temei juridic al acestei Decizii

dispozițiile art. 20 alin. (1) din lege conform cărora are calitatea de a se

pronunța asupra notificării societatea comercială la care statul sau o

autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar sau

asociat majoritar; preluarea de către stat a imobilului notificat a fost abuzivă,

în sensul Legii nr. 10/2001.

Prin contestația

formulată împotriva deciziei nr. 38/24 ianuarie 2006, contestatoarele A. și B.

(decedate pe parcursul judecății, ai căror moștenitori au fost introduși în

cauză) au dedus judecății instanței legalitatea și temeinicia felului măsurilor

reparatorii acordate de unitatea deținătoare prin decizia contestată,

solicitând obligarea acesteia la restituirea în natură a imobilelor (teren și

construcții) ce au aparținut autorului E., situate în București, str. xxx și str.

yyy.

Întrucât aspectele

referitoare la - calitatea de persoană îndreptățită la obținerea măsurilor

reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, calitatea de moștenitori legali de

pe urma persoanei îndreptățite ale persoanelor care au formulat notificarea nr.

392/2002, calitatea de unitate deținătoare a emitentului deciziei, precum și

caracterul abuziv al preluării - au fost stabilite în procedura administrativă

de către entitatea investită cu soluționarea notificării, respectiv de

intimata-pârâtă SC C. SA, instanța de apel a constatat că aceste aspecte

nu mai puteau fi repuse în discuție în cadrul contestației formulate de

notificatoare, deoarece se opunea principiul neagravării situației în propria

cale de atac. Or, pentru a respinge contestația prin care notificatoarele

solicitau verificarea legalității și temeiniciei tipului de măsuri reparatorii

acordate prin decizia contestată, tribunalul a reținut că reclamantele nu au

făcut dovada faptului că autorul lor era proprietarul imobilului în litigiu la

data preluării abuzive, în acest fel, agravând contestatoarelor situația în

propria cale de atac și depășind limitele investirii instanței, astfel cum au

fost stabilite de contestatoare prin formularea cererii de chemare în judecată

de față.

Relativ la critica

prin care apelantele-contestatoare au susținut greșita aplicare de către

instanța de fond a dispozițiilor art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001,

reținută ca impediment legal la restituirea în natură a imobilului notificat,

instanța de apel a constat critica ca fiind întemeiată deoarece nu este

întrunită premisa pentru a putea fi reținută incidența textului de lege evocat,

în sensul că imobilul notificat nu era proprietatea unei persoane juridice, la

momentul preluării abuzive.

Pentru a

stabili momentul preluării abuzive, Curtea de Apel a avut în vedere

dispozițiile art. 1.3. lit. a) din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, potrivit cărora incidența

preluării abuzive nu este prezumată, ci, în funcție de fiecare situație,

entitatea obligată prin lege să soluționeze notificarea trebuie să aprecieze

situația respectivă ca încadrându-se în prevederile legii potrivit art. 2 alin.

(1) din lege. Or, prin decizia nr. 38/2006, intimata-pârâtă a stabilit acest

moment ca fiind data de 11 iunie 1948, respectiv data intrării în vigoare a

Legii nr. 119/1948 privind naționalizarea întreprinderilor industriale,

bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, constatare ce nu a fost

contestată de reclamante în cadrul contestației.

Având în

vedere dispozițiile art. 10 din Legea nr. 119/1948 potrivit cărora „La predarea

întreprinderii se va încheia un proces-verbal, în triplu exemplar, la care se

vor alătura copii de pe inventar și bilanț. Un exemplar al procesului-verbal se

va înmâna vechiului proprietar, un altul se va păstra de întreprindere, iar

ultimul se va înainta Ministerului de resort”, coroborate cu relațiile

referitoare la situația juridică a imobilului notificat, instanța de apel

a constat că imobilul notificat a fost preluat în fapt de către stat. Curtea de

Apel a avut în vedere adresa din 13 octombrie 2011 prin care P.M.B. - Serviciul

Evidență Domeniu Public și Privat a comunicat situația juridică a imobilului

notificat, în sensul că imobilul, astfel cum a fost identificat prin raportul

de expertiză specialitatea topografie întocmit de expert P., reprezintă

imobilul înscris în Cartea funciară din anul 1940 cu Procesul-verbal nr. x/1940,

la adresa str. xxx și str. yyy, în privința căruia nu se dețin date cu privire

la actul normativ de preluare în proprietatea statului.

La

momentul reținut de intimata-pârâtă ca fiind momentul preluării abuzive, 11

iunie 1948, calitatea de proprietar al imobilului notificat aparținea persoanei

fizice E., așa cum a reținut însăși unitatea deținătoare prin decizia

contestată, iar nu unei persoane juridice, cum în mod greșit a reținut

tribunalul, instanța de apel apreciind ca temeinic fundamentat în fapt și

în drept istoricul proprietății notificate, așa cum a fost redat în cadrul

motivelor de apel.

Prin

actul autentificat de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, sub nr. X/1906 - R. a

vândut lui S., Ș. și R. precum și autorului contestatoarelor, E., imobilul

situat în București, Câmpu Moșilor, compus din teren și clădiri. Prin actul de

vânzare cumpărare autentificat sub nr. X/1915 moștenitorii lui R. (T., Ț., U.

și V.) au vândut întreaga avere succesorală, mobilă și imobilă, rămasă de pe

urma defunctului R., inclusiv imobilul situat în str. Câmpul Moșilor, lui Ș. și

lui E.

Prin actul

de vânzare cumpărare autentificat sub nr. X/1915 un alt moștenitor al

defunctului R. - W. - a vândut lui Ș. și lui E. partea sa din averea

succesorala, avere succesorală ce includea și imobilul situat în Str. Câmpul

Moșilor.

Prin contractul

autentificat sub nr. X/1915 S., în calitate de moștenitor al defunctului R., a

vândut lui Ș. și E. partea sa din averea succesorala moștenită de la acesta,

avere ce includea și terenul din Câmpul Moșilor. Prin contractul autentificat

sub nr. X/1915 Ș. și E. au înființat societatea în nume colectiv „T. și fiii”

cu sediul în București, str. Câmpul Moșilor, societate care s-a dizolvat în

anul 1918, patrimoniul acesteia, inclusiv terenul din str. Câmpul Moșilor

revenind lui E., așa cum rezulta din documentul intitulat „Darea de seamă a

Consiliului de Administrație către Adunarea Generală Ordinară a Acționarilor”

(fila 41 din dosarul de apel, vol. I). Prin contractul autentificat de

Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, din 5 mai 1923, X., Y., Z. și A.A. au vândut

lui E. părțile lor indivize din imobilul situat în București, str. Câmpul

Moșilor, pe cale le aveau moștenire de la tatăl acestora, B.B., ce reprezenta

averea moștenită de la bunicul C.C., imobil în suprafață totală de 1416 m.p., din care suprafața vândută reprezintă 236 m.p.

Prin contractul

autentificat de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, din 8 decembrie 1925, D.D.

și E.E. au vândut lui E. părțile lor indivize din imobilul situat în București,

str. Câmpul Moșilor, pe cale le aveau moștenire de la tatăl acestora, B.B., ce

reprezenta averea moștenită de la bunicul C.C.. În cuprinsul contractului se

face mențiunea că toate celelalte părți din imobil au fost cumpărate de E. mai

înainte, prin actele autentice de Trib. Not. Ilfov la nr. X/1922 și X/1923, la

momentul încheierii contractului autentificat sub nr. X/1925 făcând obiectul

vânzării ultimele cote-părți din acest imobil, moment de la care E. devine

proprietar exclusiv asupra întregului imobil situat în str. Câmpul Moșilor, în

suprafață totală de 1416 m.p.

Prin contractul

autentificat de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, din 12 aprilie 1926, F.F. a

vândut lui E. terenul situat în București, Aleea Principesa Maria, în suprafață

totală de 13392,37 m.p. Pe acest teren E. a edificat o serie de construcții, în

baza autorizațiilor din 20 octombrie 1919, emise de Primăria Orașului

București. Conform Procesului-verbal din 9 decembrie 1946 emis de Comisiunea

pentru înființarea Cărților Funciare în București, a fost înscris în cartea

funciară dreptul de proprietate în favoarea lui E. asupra imobilului situat în

București, str. xxx și yyy, în componența arătată în cuprinsul acestui înscris,

în baza actelor de proprietate și a planului anexat.

Din coroborarea

acestor înscrisuri - respectiv procesul-verbal din 9 decembrie 1946 emis de

Comisiunea pentru înființarea Cărților Funciare în București și actele de

vânzare-cumpărare autentice relatate – instanța de apel a reținut că

apelantele-contestatoare au făcut dovada dreptului de proprietate asupra

imobilului notificat.

Au fost înlăturate apărările

formulate de intimata-pârâtă SC C. SA potrivit cărora procesul-verbal din 9

decembrie 1946 emis de Comisiunea pentru înființarea Cărților Funciare în

București nu face dovada dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu,

intimata-pârâtă susținând în acest sens că înscrierile în cartea funciară

existente în regat la anul publicității aveau drept efect opozabilitatea față

de terți, fără a garanta și existența sau valabilitatea dreptului de

proprietate, deoarece apelanții au făcut dovada dreptului de proprietate asupra

terenului notificat din coroborarea tuturor înscrisurilor administrate în cauză,

respectiv în baza actelor autentice privind transmiterea proprietății, precum

și în baza autorizațiilor de construire coroborate cu mențiunile din

procesul-verbal nr. x/1946 al Comisiunii pentru Înființarea Cărților Funciare

în București.

Prin sentința de fond

tribunalul a reținut că, de la momentul dobândirii dreptului de proprietate de

către E. asupra imobilului situat în București, str. xxx și yyy și până la

momentul preluării de către stat, există probe că dreptul de proprietate a fost

transferat către D., probe constând în: afirmația reclamantelor din notificare,

bilanțul de profit și pierderi al Fabricii de Mașini și Turnatoria - E. și procesul

verbal al Adunării Generale din 1946.

Instanța de apel

a apreciat a fi întemeiate criticile apelanților potrivit cărora instanța de

fond a făcut o greșită apreciere a probelor, deoarece în cuprinsul notificării nr.

392/2002 notificatoarele nu au arătat că imobilul notificat a fost proprietatea

D., ci că a fost utilizat în desfășurarea activității acestei societăți, menționând

în mod expres că imobilul notificat a fost proprietatea autorului lor, E.

Nici înscrisul

intitulat „Bilanțul de profit și de pierderi al Fabricii de Mașini și

Turnatoria - E.” încheiat la 31 decembrie 1947 nu a fost interpretat în mod

corect de către tribunal, acest înscris nefăcând dovada că imobilul în litigiu

se afla în patrimoniul Fabricii de Mașini și Turnătoria - E., ci, dimpotrivă,

relevă faptul că activul acestei societăți nu cuprindea niciun bun imobil,

fiind compus din debitori-bănci, investiții și garanții. S-a apreciat că nici

înscrisul intitulat „Procesul verbal al Adunării Generale din 1946” nu probează

faptul că imobilul notificat ar fi fost transferat în patrimoniul D., așa cum

în mod greșit a reținut tribunalul, deoarece nu cuprinde nicio mențiune în

sensul reținut de tribunal. Dimpotrivă, din înscrisul intitulat „Studiu

monografic” întocmit în data de 16 aprilie 1948 de Fabrica de Mașini și

Turnătoria - E. se reține că inventarul întreprinderii nu cuprinde imobile.

Instanța de apel

a reținut a fi întemeiată și critica apelanților potrivit căreia

instanța de fond a aplicat în mod greșit prezumția conform căreia - D. fiind

preluată cu ocazia naționalizării prin Legea nr. 119/1948, reprezenta

proprietatea acestei persoane juridice - deoarece Fabrica de Mașini și

Turnătoria - E. nu figurează în anexa Legii nr. 119/1948, iar probele

administrate în cauză au relevat că nu există un act de preluare în baza Legii nr.

119/1948 a Fabricii E., motiv pentru care instanța a reținut în cadrul

situației juridice că imobilul notificat a fost preluat în fapt de către stat.

La pct. II.2 din

cadrul concluziilor scrise intimata-pârâtă SC C. SA a analizat fiecare dintre

înscrisurile depuse de apelanți în dovedirea calității de persoană îndreptățită

conform legii a persoanei fizice E. și a solicitat instanței de apel să

constate că dreptul de proprietate asupra imobilului notificat nu aparține

persoanei fizice E., ci s-a aflat, la nivelul anului 1918, în patrimoniul

societății „T. și fiii, fabrica de mașini și turnătorie proprietari Ș. și E.”,

iar la nivelul anului 1939, în patrimoniul persoanei juridice D.

Curtea de Apel nu a

reținut aceste apărările intimatei-pârâte, deoarece probele administrate în

cauză dovedesc o altă situație juridică a întreprinderii „Fabrica de mașini și

turnătoria - E.”.

Astfel, se reține că

în M. Of. nr. 247 din 29 octombrie 1945 a fost publicat Actul constitutiv și Statutul „Fabricii de mașini și turnătoria - E.”, ce a fost înființată de E., G.G.,

H.H., I.I., J.J., K.K. și L.L., ca societate anonimă pe acțiuni, pe timp

nelimitat, având ca obiect de activitate fabricarea și comercializarea de

locomotive, vagoane, vehicule, mașini de tot felul, turnătorie, ateliere de

construcții de lemn, precum și orice obiect în legătură cu cele de mai sus (art.

3 din Actul constitutiv). Potrivit art. 6 din Actul constitutiv, capitalul

social subscris a constat numai în bani, fiecare dintre fondatori subscriind o

anumită sumă în lei.

Conform

certificatului emis de Camera de Comerț și Industrie „Fabrica de mașini și

turnătoria - E.” a fost înmatriculată la Oficiul Registrului Comerțului din 30 octombrie 1945. Potrivit Bilanțului încheiat la data de

31 decembrie 1946 activul societății era constituit din creanțe, investiții,

materiale și mărfuri, diverse conturi, imobilul în litigiu nefăcând parte din

activul „Fabricii de mașini și turnătoria - E.”, iar potrivit Studiului

Monografic întocmit în data de 16 aprilie 1948 de „Fabricii de mașini și

turnătoria - E.”, în inventarul acestei societăți nu figurau imobile.

Instanța de apel

a constat că nicio probă administrată în cauză nu relevă faptul că la momentul

preluării abuzive imobilul notificat se afla în patrimoniul vreunei persoane

juridice și a reținut că probele analizate dovedesc existența

dreptului de proprietate asupra imobilului notificat, la momentul preluării

abuzive, în patrimoniul persoanei fizice E., autorul notificatoarelor B. și A.,

autoarele apelanților.

Curtea de Apel a

constatat că este întemeiat și motivul de apel prin care s-a susținut

greșita aplicare și interpretare de către instanța de fond a dispozițiilor art.

10 din Legea nr. 10/2001, precum și netemeinicia soluției de respingere a

cererii de restituire în natură a imobilului notificat.

Ca impedimente la restituirea în natură s-a

reținut: amplasamentul construcțiilor noi identificate pe schiță în

culoarea portocaliu, precum și al celorlalte dotări în strânsă legătură cu

clădirile noi, posibilitățile de acces la aceste clădiri, strict necesare

procesului de producție, faptul că nu există autorizație pentru construcțiile

noi și faptul că art. 10 alin. (2) și (3) din lege permite restituirea în

natură doar în situația în care construcțiile neautorizate au fost edificate

ulterior anului 1990.

Constatând că tribunalul a interpretat greșit

aceste dispoziții legale, s-a reținut întemeiată critica apelantelor,

potrivit căreia o asemenea interpretare a dispozițiilor art. 10 din lege este

de natură a conferi protecție juridică celui care a edificat în mod ilegal

construcții pe terenul preluat în mod abuziv.

Având în vedere că

imobilul notificat a fost preluat în fapt, neexistând un act de preluare astfel

cum rezultă din situația juridică comunicată la dosar de instituțiile

competente, rezultă astfel că regimul juridic al imobilului este reglementat de

dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001.

Prin

raportul de expertiză specialitatea topografie întocmit de expert P. s-a procedat

la identificarea imobilului notificat, în baza actelor vechi de proprietate

(act de vânzare autentificat sub nr. X/1906 și schița anexă, act de vânzare

autentificat sub nr. X/1923, act de vânzare autentificat sub nr. X/1925 și act

de vânzare autentificat sub nr. X/1926), identificarea imobilului fiind expusă

în Planul de situație ce reprezintă Anexa 15 la raportul de expertiză.

De

aceea, având în vedere faptul că probele administrate în cauză, raportul de

expertiză specialitatea topografie a identificat imobilul ce a făcut obiectul

notificării nr. X/2002 prin raportare la actele vechi de proprietate, enumerate

în cuprinsul raportului, la certificatul de atestare a dreptului de proprietate

emis în favoarea SC C. SA, raport ce a avut în vedere documentațiile cadastrale

având ca obiect imobilul notificat, extrasele de carte funciară, avizul emis de

OCPI, Curtea de Apel a constat că este nefondată apărarea intimatei-pârâte

conform căreia autoarele apelanților nu ar fi formulat notificare în baza Legii

nr. 10/2001.

De

asemenea, expertul specialitatea topografie a precizat că acest imobil este

inclus în suprafața menționată în certificatul de atestare a dreptului de

proprietate asupra terenurilor seria M03 din 26 noiembrie 1997 emis în baza H.G.

nr. 834/1991 în favoarea intimatei-pârâte SC C. SA.

Prin

raportul de expertiză specialitatea construcții întocmit de expert M.M. și

depus la dosar la data de 13 septembrie 2013, astfel cum a fost completat prin

Completarea depusă la dosar în data de 14 noiembrie 2013, expertul desemnat de

instanță a identificat toate construcțiile ce se află pe terenul revendicat,

starea actuală a acestor construcții, respectiv existente pe teren sau

demolate, a identificat construcțiile noi, edificate pe teren după anul 1948, a precizat care dintre construcțiile noi au fost realizate în baza unei autorizații de

construire - la acest punct s-a realizat Completarea la raportul de expertiză,

depusă la dosar la data de 14 noiembrie 2013, în cuprinsul căruia expertul

construcții a avut în vedere toate autorizațiile de construire obținute pe

parcursul procesului de către intimata-pârâtă SC C. SA. La pct. 3.3 din

Completarea la raportul de expertiză expertul a stabilit valoarea de piață a

construcțiilor noi edificate pe terenul notificat în baza unei autorizații de

construire, la suma de 5.177.914 RON.

Din

interpretarea dispozițiilor art. 10 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001,

republicată, reiese că alin. (2) instituie o excepție de la principiul

restituirii în natură reglementat de art. 7 alin. (1) din lege, în ipoteza în

care pe teren se află construcții noi, ce au fost edificate în baza unor

autorizații de construire; iar alin. (3) reglementează un caz particular

al principiului restituirii în natură, în ipoteza în care pe teren se află construcții

neautorizate, edificate chiar și după data de 1 ianuarie 1990, precum și

construcții ușoare sau demontabile.

Principiul

restituirii în natură operează în ipoteza reglementată la alin. (3) al art. 10

din lege, indiferent dacă construcțiile au fost ridicate, fără autorizație

legală, înainte sau după 1 ianuarie 1990.

Din

coroborarea dispozițiilor art. 10 alin. (2) potrivit cărora pentru suprafața

ocupată de construcții noi măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent cu

cele ale art. 10 alin. (5) din lege, potrivit cărora, se revine la principiul

restituirii în natură, și în ipoteza în care, pe terenurile preluate în mod

abuziv s-au edificat, ulterior preluării abuzive, construcții autorizate, cu

condiția ca: aceste construcții să nu mai sunt necesare unității deținătoare și,

ca, persoana îndreptățită să achite acesteia o despăgubire reprezentând

valoarea de piață a construcției respective, stabilită potrivit standardelor

internaționale de evaluare.

Instanța

de apel a reținut că prima condiție stipulată de această normă juridică

este întrunită, deoarece din probele administrate în cauză de intimata-pârâtă SC

C. SA cu privire la stadiul procedurii de insolvență reiese că, încă din data

de 14 noiembrie 2012 (Buletinul Procedurilor de Insolvență din 14 noiembrie 2012),

judecătorul sindic a aprobat metoda de vânzare a bunurilor debitoarei SC C. SA

prin vânzarea în bloc a tuturor bunurilor mobile și imobile ale debitoarei, în

vederea continuării activității de către un eventual cumpărător. De asemenea,

Curtea mai reține, din extrasul de carte funciară nr. CF XXX că asupra

imobilului compus din teren în suprafață de 94762 m.p. și construcții în suprafață utilă de 53362 m.p. este notată promisiunea bilaterală de

vânzare-cumpărare conform actului notarial din 25 septembrie 2013, cu termen de

perfectare a contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică în termen de

90 de zile de la soluționarea litigiilor în mod definitiv și irevocabil.

Nu

a fost reținută apărarea formulată de intimata-pârâtă SC C. SA conform căreia aprecierea

asupra necesității în activitatea comercială a imobilelor notificate este o

chestiune de oportunitate lăsată de legiuitor la latitudinea exclusivă a

entității investite, deoarece condiția prevăzută de art. 10 alin. (5) din lege

este o chestiune de apreciere a probelor asupra căreia instanța are plenitudine

de competență și de aplicare a legii, neputând fi lăsată la aprecierea

arbitrară a entității investite cu soluționarea notificării. Dimpotrivă, dacă

s-ar accepta punctul de vedere al intimatei-pârâte, ar însemna respingerea

contestației persoanei nemulțumite de refuzul unității deținătoare de a

restitui în natură imobilul notificat, fără a fi analizată pe fond.

Curtea

de Apel nu reține nici apărarea formulată de intimata-pârâtă SC C. SA conform căreia

aprecierea îndeplinirii acestei condiții se poate face doar prin raportare la

momentul emiterii deciziei contestate, deoarece instanța analizează întrunirea

condițiilor prevăzute de art. 10 din lege la momentul pronunțării hotărârii, în

caz contrar s-ar nega chiar rolul unei contestații formulate de partea

interesată cu privire la felul măsurilor reparatorii ce pot fi acordate în

temeiul Legii nr. 10/2001, în cadrul căreia instanța este obligată să aibă în

vedere situația juridică și în fapt, la zi, adică până la momentul pronunțării

hotărârii, a imobilului notificat în litigiu.

Astfel,

în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc. civ. s-a admis apelul declarat de

apelantele contestatoare I. (moștenitoarea defunctei B.), J. și K.

(moștenitorii defunctei A.) împotriva sentinței civile nr. 1352 din 22

octombrie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în

contradictoriu cu intimata SC C. SA prin administrator judiciar SC N. SRL și N.N.

prin reprezentant permanent O.O. și intervenienta Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului, sentința civilă nr. 1352 din 22 octombrie 2007

pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, fiind schimbată în

tot, în sensul admiterii contestației și anulării deciziei nr. 38 din 24 ianuarie

2006 emisă de intimata-pârâtă SC C. SA.

În

temeiul dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care instituie

principiul restituirii în natură coroborat cu art. 10 din Legea nr. 10/2001

rep., instanța de apel a obligat intimata-pârâtă SC C. SA la restituirea

în natură a imobilului situat în București, str. Xxx, compus din teren în

suprafață de 17.860 m.p. și din toate construcțiile situate pe teren, imobil

identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert P. și avizat de OCPI din

14 martie 2014, sub condiția despăgubirii prealabile a SC C. SA de către

apelanții-contestatori cu suma de 5.177.914 lei, reprezentând valoarea de piață

a construcțiilor noi autorizate. În temeiul dispozițiilor art. 49 și art. 51 C.

proc. civ. s-a respins ca neîntemeiată cererea de intervenție accesorie

formulată de A.V.A.S.

Constatând că

intimata-pârâtă SC C. SA a căzut în pretenții prin admiterea apelului declarat

de apelanții-contestatori, aceasta a fost obligată, în temeiul dispozițiilor art.

274 alin. (1) C. proc. civ., la plata sumei de 23.880 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată către apelanții-contestatori I., J. și K., reprezentând

14.880 lei onorariu de avocat dovedit cu chitanța din 17 decembrie 2013 și

9.000 lei onorarii de expertiză potrivit chitanțelor depuse la dosar.

Pârâta SC C. SA a

declarat recurs împotriva deciziei nr. 549A din 18 decembrie 2014 și a

încheierilor de ședință din 17 iunie 2011, 22 ianuarie 2012 și 26 noiembrie 2014,

iar intervenienta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (fostă

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului) a formulat recurs împotriva

aceleiași decizii, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2006 de Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă.

I. În dezvoltarea

motivelor de recurs, pârâta SC C. SA a formulat următoarele critici:

Printr-un prim motiv

de recurs, s-a invocat nelegalitatea hotărârii atacate și a încheirii de

ședință din 17 iunie 2011 din perspectiva modului de soluționare

a excepției perimării apelului, fiind invocate motivele de recurs prevăzute

de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.

Recurenta a invocat

aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art.

249 C. proc. civ. potrivit cărora „perimarea se întrerupe prin îndeplinirea

unui aci de procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea

care justifică un interes”, întrucât nu erau îndeplinite condițiile pentru

întreruperea perimării.

Arată că, motivarea

instanței de apel potrivit căreia termenul de perimare ar fi fost întrerupt

prin demersurile efectuate de către apelante la instituțiile statului în

vederea soluționării notificării nr. 390/2001 care formează obiectul

prezentului dosar este străină de natura pricinii și contrară dispozițiilor

legale incidente. Notificarea nr. 390/2001 nu face obiectul prezentului dosar, acesta

fiind reprezentat de contestarea deciziei nr. 38/2006 ce a fost emisă în

soluționarea notificării nr. 392/2001, astfel încât nu s-a făcut dovada că

apelanții au stăruit în judecata pricinii, ci, mai mult, aceștia s-au desistat

de soluționarea cauzei atât timp cât au adresat, la data de 10 iunie 2010,

o precizare la notificarea existentă pe rolul Primăriei Municipiului București

prin care au arătat că solicită numai despăgubiri, în contrast cu obiectul

contestației din prezenta cauză unde au solicitat restituirea în natură. Astfel,

actul reținut de instanță drept act întreruptiv de perimare nu este un act de

procedura efectuat în prezenta cauză ci, este o simplă precizare adresată

Primăriei, depusă în cadrul unei proceduri administrative.

Recurenta apreciază că

argumentarea instanței potrivit căreia depunerea unor înscrisuri în fața

unei autorități, ar putea echivala cu efectuarea unui act de procedură care să

conducă la întreruperea perimării în prezentul dosar nu își găsește niciun

fundament legal. Actul de procedură în sensul dispozițiilor art. 249 C. proc.

civ. poate avea doar înțelesul de act efectuat în cadrul acțiunii civile aflate

pe rolul instanței de judecată. Astfel, analizând condițiile pentru a opera

întreruperea suspendării, instanța de apel omite să aibă în vedere condiția

esențială care vizeză ca actul de procedură să fi fost efectuat în cauza de

față. Apreciază că, doar un act efectuat în prezentul proces, în interiorul

termenului de perimare, care să fi atestat intenția apelanților de a continua

judecata, ar fi fost apt să conducă la întreruperea perimării. Întrucât

succesiunea privind pe defuncta B. s-a dezbătut anterior suspendării judecății

cauzei și în lipsa îndeplinirii unui act de procedură în sensul legii,

singura soluție legală era aceea de a constata intervenită perimarea, prin

împlinirea termenului de 1 an, între momentul suspendării cauzei, 18 decembrie 2009

și până la data formulării primului act de procedură efectuat de apelanți în

scopul reactivării judecății, respectiv cererea de repunere pe rol din 11

martie 2011.

Recurenta a criticat

hotărârea atacată întrucât instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut - extra

petita și a realizat o insuficientă cercetare a pretențiilor apelanților reclamanți,

fiind invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 raportat la art. 312

alin. (3) și alin. (5) C. proc. civ.

Se arată că prin notificarea

nr. 392 din 08 februarie 2002, apelantele-contestatoare au solicitat „restituirea

în natură sau despăgubiri bănești privind imobilul situat în str. xxx și yyy”,

iar prin contestația formulată au solicitat obligarea SC C. SA la restituirea

în natură a imobilelor (teren-construcții) aparținând fostei D. situată în

București, strada xxx, și strada yyy. Ulterior, în cursul apelului, apelantele

au depus contractul de vânzare-cumpărare autentificat de către Tribunalul

Ilfov, Secția Notariat din 12 aprilie 1926, potrivit căruia, la nivelul anului

1926, E. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în

București, Aleea Principesa Maria. Pentru terenul situat în fosta adresă str.

Principesa Maria nu s-a îndeplinit procedura prevăzută de Legea nr. 10/2010

(terenul notificat fiind localizat în yyy), și nici nu s-a formulat un petit

expres cu privire la acesta, nici în fața instanței de fond, nici în fața

instanței de apel.

Prin decizia atactă,

instanța a dispus restituirea în natură către apelanți a terenului situat în

București, str. Ziduri Moși, (actuala adresă), însă pentru a dispune astfel a

avut în vedere inclusiv terenul amplasat în Principesa Maria în suprafață de

13.392,37 mp, intimații dobândind în natură și imobilul situat la adresa

Principesa Maria, bun care nu a făcut obiectul notificării, contestației și

nici a cererii de apel. Astfel, în speță instanța de apel a acordat apelantelor

extra petita un bun care nu a fost niciodată solicitat, cu nesocotirea

cerințelor art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Printr-un alt motiv

de recurs s-a criticat hotărârea atacată din perspectiva necesității administrării

unor probe noi raportat la art. 312 alin. (3) ultima teză C. proc. civ., fiind

invocată și nelegalitatea încheierilor de ședință din 22 ianuarie 2012 și

26 noiembrie 2014.

Relativ la încheierea

de ședință din data de 22 ianuarie 2012, recurenta arată că prin expertiza topografică

administrată în cauză, expertul a identificat global imobilul ce a aparținut

fostei D. și nu doar imobilele ce fac obiectul notificării, cu

individualizarea distinctă a terenului situat la numărul T și a celui situat la

numărul T.

Respingerea

obiecțiunilor formulate la termenul din 22 ianuarie 2012 cu privire la identificarea

terenului solicitat prin notificare, este greșită și contrazice

propriile constatări ale instanței de apel, deoarece instanța a considerat că

imobilul ce s-a identificat prin expertiză a aparținut fostei D. însă, pe de

altă parte, atunci când a soluționat fondul cauzei instanța a considerat că

imobilele au aparținut persoanei fizice E. Deși au fost respinse obiecțiunile

privind identificarea distinctă a terenului amplasat în Principesa Maria, chiar

prin încheierea de ședință din data de 22 ianuarie 2012 instanța a dispus

efectuarea demersurilor către Primăria Municipiului București - Direcția

Evidență Patrimoniu pentru a se afla dacă Aleea Principesa Maria a purtat

anterior denumirea de Aleea yyy. Cu toate acestea, deși s-a primit răspuns în

sensul inexistenței unei identități între cele două numere poștale - adresa nr.

X/2195 din 23 februarie 2012 - cu ocazia pronunțării deciziei, instanța a ales

să ignore informațiile astfel obținute.

Observând că cele

două imobile aflate la numerele Y și X sunt diferite și că, obiectul notificării

l-a vizat doar pe cel de la numărul T se impunea ca expertul să identifice în

principal imobilele notificate, precum și delimitarea față de cel situat la

Aleea Principesa Maria nr. T., fiind necesară administrarea de probei noi,

respectiv a unei expertize topografie cadastru pentru identificarea imobilelor

ce au făcut obiectul notificării și delimitarea acestuia de terenul de la nr. poștal

Y de pe str. Aleea Principesa Maria.

Relativ la încheierea

de ședință din data de 26 noiembrie 2014, recurenta arată că, fără temei legal,

instanța a dispus respingerea solicitării privind încuviințarea unui

obiectiv suplimentar la expertiză cu privire la delimitarea imobilului situat

în str. Principesa Maria nr. T. cu motivarea că „este formulat peste termenul

de judecată, respectiv termenul la care s-au dezbătut probatoriile”. Apreciază

că soluția instanței nu beneficiază de un suport legal, deoarece nu a

solicitat încuviințarea unui mijloc de probă nou, ci suplimentarea unui mijloc

de probă deja încuviințat, utilitatea suplimentării probatoriului pentru

lămurirea situației de fapt se impunea din dezbateri ca urmare a

răspunsului P.M.B. care viza lipsa unei identități între cele două numere

poștale.

Arată că, și

obiecțiunile formulate la raportul de expertiză datorită lipsei avizului A.N.C.P.I.,

au fost respinse nelegal deoarece scopul acestui aviz este atestarea

rapoartelor de expertiză topografică sub aspectul corectitudinii datelor

topografice din punct de vedere tehnic. Cu toate acestea, deși instanța a

respins această obiecțiune cu motivarea că avizul A.N.C.P.I. este necesar doar

în ipoteza restituirii în natură, pe de altă parte, prin decizia recurată, s-a

dispus chiar restituirea în natură a imobilului identificat prin raportul de

expertiză și avizat O.C.P.I. la o dată anterioară demarării expertizei și care nu

vizeaza forma finală a raportului care a suportat numeroase modificări și completări.

Recurenta a invocat

nelegalitatea hotărârii întrucât a fost dată cu încălcarea principiilor

disponibilității, contradictorialității și oralității, motiv de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Se arată că

instanța de apel nu a pus în discuția părților incidența în

cauză a principiului non reformatio în pejus, deși Curtea de Apel a

apreciat că, instanța de fond nu era îndreptățită să repună în discuție

calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la obținerea măsurilor

reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 întrucât aceasta a fost stabilită de

către entitatea învestită cu soluționarea notificării.

Or, atât timp cât

acest principiu nu a fost reținut prin raportare la soluția primei instanțe,

conform dis