ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2253/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2253/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia

nr. 2253/2015

Asupra cauzei civile de față, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 1435 din 18 aprilie 2012, Tribunalul Covasna a admis în

parte acțiunea formulată, astfel cum a fost precizată de reclamanții A., B. și C.

în contradictoriu cu pârâtul

D. Covasna,

a obligat pârâtul la plata către reclamanți a

sumei de 311.472 lei, reprezentând chirie pentru perioada 05 februarie 2007 - 05

februarie 2010, pentru suprafața de teren de 2.063 mp și suprafața construită

desfășurată de 880 mp, iar, pentru perioada 16 ianuarie 2009 - 05 februarie 2010,

și pentru 311 mp suprafață construită; a obligat pârâtul la plata către

reclamanți a dobânzii legale prevăzută de O.G. nr. 9/2000 pentru chiria

datorată pentru fiecare lună din perioada 05 februarie 2007 - 05 februarie 2010,

scadentă la data de 10 a lunii următoare, până la plata integrală; a obligat pârâtul

la plata către reclamanți a sumei de 523.733 lei chirie pentru perioada 06

februarie 2010 - 03 decembrie 2010 pentru terenul în suprafață de 2.063 mp și

suprafața construită desfășurată de 1.191 mp; a obligat pârâtul la plata către

reclamanții a dobânzii legale prevăzută de O.G. nr. 9/2000 pentru chiria

datorată pentru fiecare lună din perioada 06 februarie 2010 - 03 decembrie 2010,

scadentă la data de 10 a lunii următoare, până la plata integrală; a obligat pârâtul

la plata către reclamanți a sumei de 3.006 lei chirie pentru perioada 04

decembrie 2010 - 31 decembrie 2010, pentru terenul în suprafață de 774 mp, la

care se adaugă dobânda legală prevăzută de O.G. nr. 9/2000, calculată asupra

sumei menționate de la data de 10 ianuarie 2011 și până la plata integrală; a

respins, ca nefondată, cererea reclamanților având ca obiect obligarea pârâtului

la plata sumei de 1.512 lei, reprezentând majorări de întârziere, a luat act că

nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, instanța

a reținut că reclamanții au formulat, la data de 20 iunie 2001, o notificare,

prin care au solicitat restituirea imobilului situat în Sfântu Gheorghe, jud.

Covasna, înscris în C.F., care a fost preluat abuziv de către stat de la

părinții reclamanților, fără titlu valabil.

Cererea de restituire a imobilului adresată

pârâtului în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost respinsă de Ministerul

Administrației și Internelor, însă, prin Decizia nr. 3797/2006 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, Ministerul Administrației și Internelor a

fost obligat, să emită decizie de restituire în natură a imobilului situat în mun.

Sf. Gheorghe, jud. Covasna, pentru întreg imobilul”.

La data de 05 februarie 2007, Ministerul

Administrației și Internelor a admis cererea care a format obiectul

notificării din 2001 și a emis Dispoziția de restituire în natură nr. 142/2007,

prin care a restituit,,în natură imobilul construcție P+1, având suprafața

construită de 440 mp și teren aferent în suprafață de 2.063 mp, identificat

conform schiței anexă”.

Întrucât reclamanții au dorit restituirea în

natură a suprafeței totale construite, de 751 mp, au formulat contestație

împotriva acestei dispoziții de restituire, iar, prin Decizia nr. 218 din 16

ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a menținut Decizia civilă

nr. 257/A din 09 aprilie 2008, prin care s-a schimbat în parte Dispoziția nr.

142 din 05 februarie 2007 și s-a dispus obligarea Ministerului

Administrației și Internelor, să restituie în natură și restul

construcției preluate de stat prin procesul verbal din data de 15 iunie 1946,

respectiv parterul corpurilor B, C și D individualizate prin raportul de

expertiză întocmit de expert E.”

Prin cererea din 01 octombrie 2008 reclamanții

au solicitat să li se restituie în natură și restul construcțiilor necuprinse

în Dispoziția nr. 142/2007, să se încheie contractul de închiriere a imobilului

și să se stabilească cuantumul chiriei pentru terenul în suprafață de 2.063 mp

și suprafața construită de 440 mp. Au mai solicitat ca plata chiriei să se facă

retroactiv de la data eliberării deciziei de retrocedare, atât pentru imobilul

ce a format obiectul Dispoziției nr. 142/2007, cât și pentru restul clădirilor

ce nu au fost cuprinse în dispoziție.

La această solicitare li s-a comunicat

reclamanților că D. Covasna, în calitate de utilizator al imobilului, va

încheia contractul de închiriere în termen de 15 zile de la data emiterii

dispoziției de restituire, iar obligația de plată devine scadentă la data de 10

a fiecărei luni.

Reclamanții au revenit cu o nouă solicitare

de încheiere a contractului de închiriere pentru întreg imobilul, cerere

înregistrată din 16 decembrie 2008, iar, pentru data de 23 ianuarie 2009, pârâtul

D.

Covasna

i-a

invitat la sediul acestuia pentru perfectarea și semnarea contractului.

Reclamanții s-au prezentat la data menționată,

însă nu s-a întocmit contractul și, prin adresele din 19 februarie 2009 și 10

martie 2009, au reiterat solicitările de predare a imobilului, încheierea

contractului de închiriere și plata chiriei. Prin adresa din 11 martie 2009, Ministerul

Administrației și Internelor le-a comunicat că solicitarea lor a fost

transmisă din nou la

D.

Covasna

spre

competentă soluționare.

Prin adresa din 23 aprilie 2009,

D. Covasna

a comunicat

reclamanților că este necesară îndreptarea erorii materiale din Decizia nr. 257/A

din 09 aprilie 2008 a Curții de Apel București, după care va trece la

întocmirea formalităților prevăzute de lege pentru rezolvarea solicitărilor

lor.

Prin încheierea Curții de Apel București din

06 ianuarie 2010 s-a dispus îndreptarea erorii materiale și s-a lămurit

dispozitivul Deciziei nr. 257/A din 09 aprilie 2008, în sensul că a fost

obligat Ministerul Internelor și Reformei Administrative, să restituie în

natură și restul construcției preluată de către stat, deținută de fostul

proprietar în baza procesului verbal din data de 25 iunie 1946, respectiv

parterul corpurilor B, C și D, individualizate prin raportul de expertiză

întocmit de expert E. și nu F., cum din eroare s-a trecut (…). Au fost păstrate

restul mențiunilor Dispoziției nr. 142/2007”.

Cu toate acestea, pârâtul nu a întocmit

protocolul de predare-primire și contractul de închiriere a imobilului nici

după perioada afectațiunii - 05 februarie 2010, folosind imobilul fără contract

de închiriere până la data predării - 03 decembrie 2010.

Prin încheierea C.F. din 22 decembrie 2010

s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea reclamanților asupra

imobilului menționat, iar, prin contractul de închiriere din 27 mai 2011,

încheiat între părți, s-a stabilit chiria lunară de 774 euro pentru terenul de

774 mp ce face obiectul actului.

Pârâtul a făcut în speță dovada că s-a

adresat Inspectoratului General al Poliției Române pentru a se aloca fondurile

necesare pentru plata chiriei.

În aceste condiții, instanța de fond a

constatat, raportat la prevederilor art. 25 alin. (5) și (6) din Legea nr. 10/2001,

dispozițiile art. 1 și 3 din H.G. nr. 1886/2006 modificată, dar și art. 4

și 7 din același act normativ, că din starea de fapt expusă rezultă că

Dispoziția nr. 142 din 05 februarie 2007 emisă de Ministerul

Administrației și Internelor, având ca obiect imobilul construcție

P+1 cu suprafața construită de 440 mp și teren aferent în suprafață de 2.063 mp

a fost contestată de reclamanți, care au solicitat modificarea acesteia doar în

sensul de a se restitui întregul imobil - diferența de suprafață construită de

la 440 mp la 787 mp. Așadar, dispoziția menționată nu a fost analizată sub

aspectul temeiniciei și legalității restituirii suprafaței de 2.063 mp teren și

440 mp suprafață construită și, din acest punct de vedere, era irevocabilă, iar,

din data de 05 februarie 2007, pentru aceste suprafețe din imobil pe care pârâtul

le folosea trebuia să se achite reclamanților chiria prevăzută de art. 1/anexa 1

din H.G. nr. 1886/2006, modificată. În plus, prin încheierea Curții de Apel

București din 06 ianuarie 2010 s-a lămurit dispozitivul Deciziei nr. 257/A din 09

aprilie 2008, în sensul că au fost păstrate restul mențiunilor Dispoziției nr. 142/2007.

În situația în care pârâtul ar fi avut neclarități cu privire la conținutul

deciziilor indicate, putea solicita lămuriri imediat după pronunțarea acestora.

Prin urmare, pentru 2.063 mp teren și 880 mp suprafață

desfășurată construcții, chiria se va calcula de la data de 05 februarie 2007;

pentru diferența de suprafață construită, doar prin Decizia nr. 257A/2008,

irevocabilă prin Decizia nr. 218 din 16 ianuarie 2009 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, s-a dispus obligarea Ministerului Afacerilor și

Internelor, să restituie în natură și restul construcției preluate de stat prin

procesul verbal din 15 iunie 1946, respectiv parterul corpurilor B, C și D - ca

urmare, de la data de 16 ianuarie 2009 pârâtul datora chirie reclamanților

pentru suprafața de 311 mp (80 mp parter corp B, 80 mp parter corp C și 151 mp

parter corp D), în cuantumul prevăzut de art. 1 din H.G. nr. 1886/2006; în

consecință, pentru suprafața de 311 mp construcții, chiria se va calcula de la

data de 16 ianuarie 2009.

La stabilirea sumelor datorate de pârât

reclamanților cu titlu de chirie s-a avut în vedere și perioada afectațiunii de

trei ani, conform art. 16 din Legea nr. 10/2001, pentru fiecare din cele două

situații expuse anterior, precum și prevederile art. 7 din H.G. nr. 1886/2006. Ca

atare, pentru perioada 05 februarie 2007 - 05 februarie 2010, pentru suprafața

de teren de 2.063 mp și suprafața construită desfășurată de 880 mp, iar, de la

16 ianuarie 2009 la 05 februarie 2010 și pentru 311 mp suprafață construită,

valoarea totală a chiriei datorată de pârât era de 311.472 lei. Pentru perioada

06 februarie 2010-03 decembrie 2010, la stabilirea chiriei pentru terenul în

suprafață de 2.063 mp și suprafața construită desfășurată de 1.191 mp s-a avut

în vedere și faptul că pe raza mun. Sf. Gheorghe pentru imobile similare chiria

variază între 10 și 25 euro/mp/lună+T.V.A. pe suprafață construită (pentru

teren, valoarea chiriei lunare se poate raporta la prețul convenit de părți și

prin contractul de închiriere din data de 27 mai 2011, adică 1 euro/mp/lună).

Așadar, chiria de 12.500 euro lunar solicitată de reclamanți pentru această

parte din imobil este justificată, chiar dacă se are în vedere la calcul

valoarea minimă de 10 euro/mp pentru clădiri și 1 euro/mp teren, fiind în

concordanță cu prețurile practicate în zonă (în cazul în care se consideră ca

bază de calcul valorile minime ale chiriei, chiar și fără T.V.A., ar rezulta o

valoare de 13.793 euro/lună).

În cauză, pârâtul nu a propus alte probe prin

care să dovedească cuantumul chiriei percepute pentru imobile cu caracteristici

simulare. În consecință, cuantumul total al chiriei era de 523.733 lei (defalcat,

pe fiecare lună din această perioadă, transformat în lei la cursul B.N.R. din

data de 10 a lunii: 05 - 28 februarie 2010 - 44.428 lei, martie 2010 - 51.259 lei,

aprilie 2010 - 51.635 lei, mai 2010 - 52.343 lei, iunie 2010 - 52.750 lei,

iulie 2010 - 52.969 lei, august 2010 - 52.861 lei, septembrie 2010 - 53.526

lei, octombrie 2010 - 53.353 lei, noiembrie 2010 - 53.758 lei, iar pentru 01- 03

decembrie 2010 - 5.202 lei). Pentru perioada 04 decembrie 2010 - 31 decembrie 2010,

perioadă necuprinsă în contractul de închiriere semnat la data de 27 mai 2011

și valabil retroactiv de la data de 01 ianuarie 2011, valoarea chiriei datorate

pentru terenul de 774 mp era de 3.006 lei. Deoarece prin acțiunea inițială

reclamanții au solicitat plata sumei de 3.328 lei și au dovedit suma de 3.006 lei,

petitul 3 al acțiunii a fost admis doar în parte.

Instanța de fond a mai constatat că părțile

nu au solicitat întocmirea unui raport de expertiză pentru calculul chiriei

lunare și nici nu se impunea a fi administrată din oficiu o asemenea probă, cât

timp pentru determinarea cuantumului acesteia se putea face doar o operațiune

matematică.

În ceea ce privește dobânda solicitată pentru

sumele datorate cu titlu de chirie, instanța a apreciat că aceasta reprezintă

contravaloarea prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării sau

executării cu întârziere a obligației, cuantificarea acesteia putând avea loc

prin convenția părților sau în mod legal, prin voința legiuitorului; în

condițiile în care în speță prima ipoteză este exclusă, cuantificarea

prejudiciului încercat de reclamanți poate avea loc doar prin raportare la

dobânda legală prevăzută de O.G. nr. 9/2000, în vigoare la data formulării

primei cereri de plată a chiriei de către reclamanți.

Însă, întrucât reclamanții au solicitat

calcularea dobânzii în funcție de rata dobânzii de referință stabilită pentru

fiecare lună de B.N.R. la depozitele atrase, pentru perioada 05 februarie 2007 -

05 februarie 2010, pentru suprafața de teren de 2.063 mp și suprafața

construită desfășurată de 880 mp, iar, de la 16 ianuarie 2009 la 05 februarie 2010

și pentru 311 mp suprafață construită, și art. 3 din O.G. nr. 9/2000

prevede că dobânda legală în materie civilă se stabilește la nivelul dobânzii

de referință a B.N.R., diminuat cu 20%, cererea sub acest aspect a fost admisă

în parte. S-a reținut că, potrivit art. 4 din H.G. nr. 1886/2006, raportat

la art. 2 și 5 din O.G. nr. 9/2000, dobânda datorată, stabilită pentru sumele

neplătite, se calculează de la data scadenței chiriei pentru fiecare lună (data

de 10 a lunii următoare), cuantumul chiriei lunare fiind evidențiat anterior.

Referitor la cererea de plată a sumei de 1.512

lei, instanța a constatat că Primăria municipiului Sf. Gheorghe a calculat

majorări de întârziere pentru plata cu întârziere a impozitelor datorate de 1.386

lei. Reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1.512 lei

cu titlu de majorări de întârziere, dar în motivarea cererii lor au arătat că

pârâtul este vinovat de încheierea cu întârziere a protocolului de

predare-primire, fără de care nu se putea trece la intabularea imobilului în C.F.

Astfel, majorările de

întârziere percepute de Primăria Sfântu Gheorghe reprezintă sancțiunea pentru

achitarea cu întârziere a unor impozite, pe când suma pretinsă de reclamanți

are temei de fapt în întocmirea cu întârziere a unui protocol, împrejurare ce

nu generează plata unei sume cu titlu de majorări de întârziere.

Prin Decizia nr. 154/Ap din 11 decembrie 2013

a Curții de Apel Brașov s-a respins apelul declarat de pârâtul

D. Covasna

. Ulterior, însă,

prin Decizia nr. 1796 din 10 iunie 2014, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, s-a admis recursul pârâtului formulat

împotriva Deciziei nr. 154/Ap din 11 decembrie 2013 a Curții de Apel Brașov și

cauza a fost trimisă spre rejudecare pentru suplimentarea probatoriului.

Prin decizia Înaltei Curți au fost

soluționate irevocabil problemele de drept legate de prescripția dreptului la

acțiune pentru pretențiile formulate pe perioada 5 februarie 2007 și până la 27

iunie 2008, de dreptul reclamanților de a solicita chiria pentru perioada 27

iunie 2008 - 5 februarie 2010 pentru construcția P+1 cu o suprafață de 440 mp

și teren de 2.063 mp, iar, pentru corpurile parter în suprafață de 311 mp,

dreptul de a solicita chiria pe perioada 16 ianuarie 2009 - 5 februarie 2010,

de asemenea, pentru întreg imobil chiria pentru perioada 5 februarie 2010 - 3

decembrie 2010. S-a mai reținut că, în lipsa unei cereri reconvenționale,

constatarea calității de constructor de bună credință nu poate fi analizată,

iar o compensare a pretențiilor nu poate fi dispusă. S-a respins și excepția

lipsei calității procesuale pasive a apelantului.

Prin notele scrise depuse la 8 octombrie 2014,

pârâtul a solicitat compensarea cheltuielilor cu titlu de investiții în

construcții cu valoarea chiriei datorate, fără a preciza cuantumul acestor

investiții și fără a depune înscrisuri cu privire la valoarea lor, opunându-se

la efectuarea expertizei. La termenul din 29 octombrie 2014, s-a pus în vedere

acestuia să precizeze valoarea investițiilor și să la justifice, însă partea

și-a îndeplinit această obligație doar la ultimul termen de judecată, când a

arătat că solicită suma de 634.497,88 lei, reprezentând valoarea de inventar a

corpurilor de clădire etajate și construite B, C și D.

Prin Decizia civilă nr. 470/Ap din 01 aprilie

2015, Curtea de Apel Brașov, secția civilă,

a

admis, în parte, apelul declarat de apelantul D. Covasna împotriva sentinței

civile nr. 1435 din 18 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul Covasna, a modificat

în parte hotărârea apelată, în sensul că a admis excepția prescripției

dreptului material la acțiune pentru pretențiile din perioada 5 februarie 2007

- 27 iunie 2008; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului;

a obligat pârâtul să plătească reclamanților următoarele sume: 164.947,4 lei,

chiria actualizată pe perioada 27 iunie 2008 - 4 februarie 2010 pentru

construcția P+1, corpul A, cu o suprafață de 880 mp (440 mp P+440 mp) și teren

de 2.063 mp; 90.374 lei, dobândă aferentă chiriei calculată de la data

scadenței și până la 28 ianuarie 2015 și în continuare până la data plății; 27.048

lei, chiria actualizată pe perioada 16 ianuarie 2009 - 4 februarie 2010 pentru

corpurile de parter în suprafață de 311 mp; 13.933,2 lei, dobândă aferentă

chiriei calculată de la data scadenței și până la 28 ianuarie 2015 și în

continuare până la data plății; 523.731,7 lei, contravaloare lipsă de folosință

pe perioada 5 februarie 2010 - 3 decembrie 2010 pentru întregul imobil de 2.063

mp teren și 1.191 mp suprafață construită; 183.923,3 lei, dobândă aferentă

lipsei de folosință calculate de la data scadenței și până la 28 ianuarie 2015

și în continuare până la data plății; 3.006,38 lei, contravaloare lipsă de

folosință pentru suprafața de 774 mp teren pe perioada 4 decembrie 2010 - 31

decembrie 2010; 962,6 lei, dobândă aferentă lipsei de folosință calculate de la

data scadenței și până la 28 ianuarie 2015 și în continuare până la data plății;

a respins restul pretențiilor și a menținut celelalte dispoziții ale hotărârii;

a obligat apelantul să plătească intimatei A. cheltuieli de judecată în cuantum

de 15.928,87 lei.

În considerentele hotărârii, instanța de

apel a reținut următoarele:

Criticile din apel, legate de tardivitatea

depunerii acțiunii, respectiv prescripția dreptului la acțiune au fost

soluționate irevocabil prin Decizia nr. 1796 din 10 iunie 2014 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, în sensul că s-a reținut a fi prescrise pretențiile

formulate pe perioada 5 februarie 2007 - 27 iunie 2008 pentru imobilele

restituite prin dispoziția de restituire, astfel că, față de prevederile art. 315

alin. (1) C. proc. civ., problema de drept dezlegată este obligatorie și nu mai

poate fi reanalizată în prezentul apel. Apărările intimatului referitoare la

rejudecarea condițiilor de intervenire a suspendării prescripției nu pot fi

analizate față de dispozițiile exprese ale textului citat.

De asemenea, excepția lipsei calității

procesual pasive a Inspectoratului de Poliție al Județului Covasna a fost

respinsă irevocabil prin aceeași decizie, așa încât, potrivit art. 315 alin.

(1) C. proc. civ., se impune respingerea excepției.

Cât privește regimul juridic al

construcțiilor, din Dispoziția nr. 142 din 5 februarie 2007, din raportul de

expertiză întocmit de expert E. în Dosarul nr. x/3/2007 al Curții de Apel

București și din hotărârile judecătorești (Decizia nr. 3797 din 12 aprilie 2006,

Decizia nr. 257/A din 9 aprilie 2008) se reține că reclamanții au primit în

natură suprafața de teren de 2.063 mp și construcția P+1 - corp A de 880 mp (prin

Dispoziția nr. 142 din 5 februarie 2007), iar, ulterior, parterul corpurilor B -

80 mp, C - 80 mp și D - 151 mp (total 311 mp). Construcțiile nerestituite au

fost identificate de expert și prin procesul verbal din 16 februarie 2008 ca

fiind corpul B1- regim P+1 de 102 mp, etajele de la corpurile B - 80 mp, C - 80

mp, D -151 mp și corpul E 1 - regim P+1 de 464 mp.

Prevederile art. 294 alin. (2) C. proc. civ.

permit părților să solicite compensarea legală și în apel, condițiile

compensării vizând, conform art. 1144 C. civ., reciprocitatea obligațiilor,

existența unor bunuri fungibile și caracterul cert, lichid și exigibil al

creanțelor.

În ceea ce privește creanța invocată de pârât,

reprezentând contravaloarea investițiilor în sumă de 634.497,88 lei, se

constată că aceasta nu este certă. Valoarea de inventar a mijloacelor fixe nu a

fost acceptată de reclamanții în sensul art. 379 alin. (3) C. proc. civ.,

astfel că fișele depuse în probațiune nu sunt opozabile acestora. Pe de altă

parte, pârâtul a solicitat investițiile realizate la corpurile de clădire ce nu

au fost restituite reclamanților, respectiv contravaloarea etajărilor efectuate

la corpurile B, C și D, or, atât timp cât aceste corpuri nu au fost restituite

reclamanților, nu pot forma obiect al compensării. Raportul de evaluare nr. 28

din 20 decembrie 2006 efectuat de experta G. are o valoare extrajudiciară și nu

a fost însușit de reclamanți, astfel că nu poate fi avut în vedere la stabilirea

câtimii creanței. Pe de altă parte, raportul de expertiză a evaluat două

corpuri de clădire B1, E1 și o terasă de 650.000 lei, la valoarea din 20

decembrie 2006, însă pârâtul nu și-a precizat creanța în funcție de această

sumă și de aceste corpuri, prin urmare compensația nu poate fi raportată la

această valoare. Totodată, intenția de demolare a acestor investiții de către

pârât, astfel cum a fost înaintată prin adresa din 14 aprilie 2011, constituie

un motiv în plus în a considera incertă creanța propusă spre compensare, astfel

că, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1144 C. civ. și art. 294 alin.

(2) C. proc. civ., urmează a se respinge cererea de compensare.

Referitor la pretențiile formulate, prin

raportare la dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în cauză pârâtul

datorează chiria pentru perioada 27 iunie 2008 - 5 februarie 2010 pentru

imobilele restituite inițial (construcție P+1 de 440 mp și teren de 2.063 mp),

chiria pentru perioada 16 ianuarie 2009 - 5 februarie 2010 pentru imobilele

acordate ulterior (corpurile de parter de 311 mp), iar, pentru întregul imobil,

chiria pentru perioada 5 februarie 2010 - 3 decembrie 2010.

Susținerile pârâtului cu privire la

excluderea chiriei pentru data de 27 iunie 2008 din calculul pretențiilor

urmează a fi înlăturate, întrucât, raportat la data introducerii acțiunii, 27

iunie 2011, aceasta zi se ia în calcul la pretențiile formulate. De altfel,

ziua de 27 iunie 2008 a fost inclusă și de instanța de casare în calculul

pretențiilor datorate de pârât, iar faptul că aceeași instanță a reținut prescripția

față de această dată se interpretează în sensul aplicării dispozițiilor art. 16

lit. b) din Decretul-Lege nr. 167/1958.

Pretențiile în cuantum de 3.006 lei, solicitate

pentru perioada 4 decembrie 2010 - 31 decembrie 2010, reprezentând chirie

pentru terenul în suprafață de 774 mp, cu dobânda legală, au fost contestate în

cadrul recursului, pârâtul considerând că, neavând efect retroactiv, contractul

de închiriere nu putea fi avut în vedere la calculul lor. În decizia de casare,

instanța de recurs a reținut că prin preluarea folosinței imobilului la data de

3 decembrie 2010 încetează obligația legală de plată a chiriei, fără însă a

dispune respingerea acestor pretenții, astfel că, în rejudecare, se vor

reanaliza și aceste pretenții.

Dreptul reclamanților la contravaloarea lipsei

de folosință pentru imobilul care le-a fost restituit prin hotărâre

judecătorească, cu obligația de a îi menține afectațiunea, derivă din

prevederile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2010 raportat la H.G. nr. 1886/2006.

Acest drept a fost recunoscut și de instanța de casare, astfel că susținerile

pârâtului legate de netemeinicia lor sunt nefondate. În speță sunt incidente

dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și prevederile H.G. nr. 1886/2006,

astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 343/2007, în raport cu care lipsa

de folosință a imobilului în perioada supusă afectațiunii legale se traduce

prin contravaloarea chiriei stabilite prin hotărâre de Guvern. Obligația de

plată a chiriei este una legală, iar aceasta subzistă și în ipoteza în care nu

se încheie un contract de închiriere în formă scrisă, stabilirea contravalorii

lipsei de folosință a imobilului fiind raportată la cuantumul chiriei prevăzute

de lege. Scadența de drept pentru obligația de plată a chiriei este prevăzută

expres de art. 4 din H.G. nr. 1886/2006, la data de 10 a fiecărei luni.

Pentru perioada ulterioară duratei de

afectațiune, dreptul proprietarilor la contravaloarea lipsei de folosință a

imobilului derivă din prevederile art. 40 din Legea nr. 10/2001.

Actualizarea chiriei

cu rata indicelui de inflație este prevăzută de art. 7 din H.G. nr. 1886/2006,

care arată că cuantumul chiriilor se va actualiza anual cu indicele de inflație

prin hotărâre a Guvernului, în acest sens fiind emisă H.G. nr. 507/2014 privind

actualizarea cuantumului chiriilor aferente imobilelor retrocedate și afectate

unor destinații de interes public cu indicele prețurilor de consum aferent

perioadei cuprinse între luna ianuarie a anului 2007 și luna mai a anului 2014.

Dobânda legală este

datorată în baza art. 1088 alin. (1) C. civ., potrivit cu care daunele interese

pentru neexecutarea unei obligații bănești cuprind dobânda legală. Această

dobândă a fost stabilită prin O.G. nr. 9/2000, ce a produs efecte până la data

abrogării sale la 31 august 2011, iar, în continuare, sunt incidente

prevederile O.G. nr. 13/2011. Criticile pârâtului referitoare la neaplicarea

dobânzilor legale în lipsa unui contract de închiriere sunt neîntemeiate,

întrucât obligația de plată a chiriei subzistă potrivit legii chiar și în

condițiile în care nu s-a încheiat un astfel de contract. De asemenea,

dispozițiile art. 40 din Legea nr. 10/2001, care arată că deținătorul trebuie

să plătească proprietarilor o sumă calculată pe zi de întârziere, reprezentând

contravaloarea lipsei de folosință a imobilului restituit, nu exclud incidența

prevederilor art. 1088 alin. (1) C. civ., textul de lege vizând de fapt toate

daunele interese rezultate din lipsa de folosință a imobilului, deci inclusiv

dobânzile legale. Potrivit art. 1088 alin. (2) C. civ., aceste dobânzi curg de

drept de la data scadenței prevăzute de art. 4 din H.G. nr. 1886/2006 și nu de

la data cererii de chemare în judecată. Pretențiile solicitate de reclamanți

sunt anterioare încheierii contractului de închiriere din 27 mai 2011, motiv

pentru care nu prezintă relevanță acest contract în cazul chiriei legale,

astfel cum s-a reținut și prin decizia de casare.

În ceea ce privește

efectele în timp ale O.G. nr. 9/2000, susținerile pârâtului sunt neîntemeiate,

întrucât acest act normativ este aplicabil raporturilor juridice existente la

data la care legea producea efecte. Astfel, pentru pretențiile solicitate până

la data de 31 august 2011 sunt aplicabile prevederile O.G. nr. 9/2000, iar,

începând cu 1 septembrie 2011, dispozițiile O.G. nr. 13/2011.

Daunele interese sub forma actualizării cu

rata indicelui de inflație și a dobânzii legale reprezintă obligații distincte

și pot fi cumulate. Indicele de inflație reprezintă un calcul matematic

aplicabil unui fenomen economic, prin intermediul căruia se măsoară gradul de

depreciere a valorii banilor aflați în circulație, respectiv coeficientul de

scădere a puterii de cumpărare. Cât privește dobânda, aceasta reprezintă

câștigul, folosul ori profitul pe care l-ar fi obținut reclamanții din

investirea banilor dacă pârâtul ar fi plătit debitul la termen.

Pentru cuantificarea chiriei și a lipsei de

folosință, în rejudecare s-a suplimentat probatoriul cu proba cu expertiză

contabilă. Aceasta a cuprins două variante, cu sau fără aplicarea indicelui de

inflație.

Față de prevederile art. 4 și art. 7 din H.G.

nr. 1886/2006, cât și dispozițiile art. 1088 C. civ., prin raportare la O.G. nr.

9/2000 și 13/2011, s-au menținut parțial obligațiile de plată stabilite în

sarcina pârâtului, astfel: 164.947,4 lei, chiria actualizată pe perioada 27

iunie 2008 - 4 februarie 2010 pentru construcția P+1, corp A, cu o suprafață de

880 mp (440 mp P+ 440 mp 1) și teren de 2.063 mp prin încadrarea imobilului în

rangul II și luarea în calcul a anexei 1 din H.G. nr. 343/2007 privind

modificarea și completarea H.G. nr. 1886/2006 de stabilire a chiriilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv (încadrarea imobilului în zona de rang II a

respectat prevederile art. 3 din H.G. nr. 1886/2006 și art. 2 lit. c) din Legea

nr. 351/2001, potrivit cărora municipiile de importanță județeană au rangul II);

90.374 lei, dobânda aferentă chiriei calculată de la data scadenței și până la

28 ianuarie 2015, în temeiul O.G. nr. 9/2000 până la 30 august 2011 și, în baza

O.G. nr. 13/2011, din 1 septembrie 2011 până la 28 ianuarie 2015 și în

continuare până la data plății; 27.048 lei, chiria actualizată pe perioada 16

ianuarie 2009 - 4 februarie 2010 pentru corpurile de parter în suprafață de 311

mp, potrivit anexei 1 din H.G. nr. 343/2007 privind modificarea și completarea H.G.

nr. 1886/2006; 13.933,2 lei, dobânda aferentă chiriei calculată de la data

scadenței și până la 28 ianuarie 2015, în temeiul O.G. nr. 9/2000 până la 30

august 2011 și, în baza O.G. nr. 13/2011, din 1 septembrie 2011 până la 28

ianuarie 2015 și în continuare până la data plății.

În ceea ce privește

pretențiile pentru lipsa de folosință a imobilelor pe perioada ulterioară

duratei de afectațiune (5 februarie 2010 - 3 decembrie 2010), pentru întregul

imobil de 2.063 mp teren și 1.191 mp suprafață construită, acestea s-au calculat

potrivit art. 40 din Legea nr. 10/2001. În speță, decizia de restituire a

imobilului a fost emisă la 5 februarie 2007, perioada de afectațiune de 3 ani

prevăzută de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 a fost până la 5 februarie

2010, iar protocolul de predare-primire a fost încheiat la 3 decembrie 2010,

peste termenul de 30 de zile prevăzut de art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, pentru perioada 5 februarie 2010 - 3 decembrie 2010 pârâtul

datorează contravaloarea lipsei de folosință a imobilului nerestituit în

cuantum de 523.731,7 lei și nu chiria legală cuvenită în perioada de

afectațiune.

Potrivit adresei din 6

iulie 2010 emisă de pârât, chiria ofertată a fost de 5.000 euro lunar, în timp

ce pretențiile reclamanților au fost inițial de 25.000 euro lunar, apoi de

12.500 euro lunar. Conform adreselor reținute și de prima instanță, folosința

spațiilor construite și a terenurilor în zonă variază între 10-25 euro/mp + T.V.A.

pentru construcții și 1 euro/mp pentru teren, astfel că, în lipsa altor dovezi

din partea pârâtului cu privire la cuantumul acestor valori, s-a constatat că

pretențiile de 12.500 euro/lună sunt în concordanță cu prevederile art. 40 din Legea

nr. 10/2001.

În temeiul art. 1088 C.

civ., pârâtul datorează și dobânda legală de 183.923,3 lei, aferentă lipsei de

folosință calculate de la data scadenței și până la 28 ianuarie 2015, în

temeiul O.G. nr. 9/2000 până la 30 august 2011 și, în baza O.G. nr. 13/2011,

din 1 septembrie 2011 până la 28 ianuarie 2015 și în continuare până la data

plății.

Cu privire la pretențiile în cuantum de 3.006,38

lei, reprezentând contravaloare folosință pentru suprafața de 774 mp pe

perioada 4 decembrie 2010 - 31 decembrie 2010, în mod corect prima instanță a

reținut că terenul a rămas în folosința deținătorilor. Din protocolul de

predare-primire din 3 decembrie 2010 rezultă că pentru această suprafață

părțile au convenit a încheia contract de închiriere, act ce s-a materializat

la 27 mai 2011, ceea ce denotă faptul că această suprafață nu a fost predată în

folosința reclamanților la data încheierii protocolului, astfel că pârâtul

datorează contravaloarea lipsei de folosință pentru acest imobil potrivit art. 40

din Legea nr. 10/2001. Cuantumul acestei lipse de folosință a fost corect

apreciat de instanța de fond la 1 euro/mp, luând în considerare ofertele de

piață existente la dosar, cât și contractul de închiriere încheiat de părți la

27 mai 2011. Referința la contractul de închiriere nu înseamnă aplicarea

retroactivă a acestui contract, ci doar un criteriu de apreciere pentru

determinarea prejudiciului, în lipsa altor dovezi din partea pârâtului.

În temeiul acelorași prevederi ale art. 1088 C.

civ., pârâtul datorează și dobânda legală de 962,6 lei, aferentă lipsei de

folosință calculată de la data scadenței și până la 28 ianuarie 2015, în

temeiul O.G. nr. 9/2000 până la 30 august 2011 și, în baza O.G. nr. 13/2011,

din 1 septembrie 2011 până la 28 ianuarie 2015 și în continuare până la data

plății.

În aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ., pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată către reclamanta

A., în cuantum de 15.928,87 lei, reprezentând onorariu avocațial de 15.500 lei și

428,87 lei contravaloarea cheltuielilor de transport. În ceea ce privește

onorariul privind expertiza, acesta a rămas în sarcina părților, fiind o probă

administrată în calea de atac promovată de pârât și care a profitat și reclamanților.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a

declarat recurs

pârâtul

D.

Covasna.

În motivarea recursului, recurentul a arătat

următoarele:

Nicio instanță inferioară în grad Înaltei Curți

de Casație și Justiție nu are abilitatea legală să interpreteze Decizia nr. 1796

din 10 iunie 2014, deoarece prin acest mecanism s-ar ajunge la încălcarea

dispozițiilor legii procedurale civile. Faptul că instanța supremă nu a dispus

în mod concret respingerea pretențiilor părții adverse nu poate echivala cu depășirea

rolului activ al judecătorilor Curții de Apel Brașov în apel, în modalitatea de

a oferi posibilitatea juridică părții adverse de a beneficia de ceea ce nu i

s-a acordat după exercitarea controlului judiciar la data de 10 iunie 2014, în

recurs.

În speță, Înalta Curte a statuat în sensul

că, prin preluarea folosinței imobilului la data de 03 decembrie 2010,

încetează obligația legală de plată a chiriei, fără însă a dispune reanalizarea

acestei dispoziții în rejudecare.

Or, prin interpretarea greșită a normelor de

drept raportate la situația de fapt, autoritatea și indepentența judecătorului

instanței de grad ierarhic inferior nu poate să aducă o finalitate juridică

care să intre în contradicție directă și iremediabilă cu cele cuprinse în art. 6

din Convenția Europeană a Dreptului Omului.

În decizia de casare, la pagina 13 a acestei

decizii, Înalta Curte reține în mod corect și legal că „pentru întregul imobil

se va putea solicita chiria pentru perioada 05 februarie 2010-03 decembrie 2010”,

unde data de 03 decembrie 2010 reprezintă data încheierii protocolului de

predare-primire a imobilului; de altfel, prin preluarea folosinței imobilului

încetează obligația

legală

de plată a chiriei. Această argumentare și constatare din partea Înaltei Curți

derivă din situația de fapt și de drept conform căreia dreptul material la

acțiune în favoarea intimaților s-a născut în data de 05 februarie 2007 - data

emiterii dispoziției de restituire emisă de M.A.I. - și, datorită pasivității

acestora privind (ne)exercitarea dreptului de a solicita chiria, s-a prescris

în termenul general de 3 ani, la data de 05 februarie 2010.

Referitor la daunele solicitate de intimați,

inclusiv „dobânzile legale”, recurentul a arătat că Înalta Curte a argumentat

legal și corect și această chestiune, întrucât contractul de închiriere din 27

mai 2011 s-a încheiat între părți după predarea imobilului către intimați.

Acest contract privește o perioadă ulterioară celei pentru care s-au solicitat

daune de către intimați, „neputând fi folosit pentru o eventuală compensare a

datoriilor.”

Prin urmare, solicitarea de „dobânzi legale”

din partea intimaților este total ilegală, caz în care urmează a se constata că

nu sunt întrunite nici condițiile prevăzute de art. 40 raportat la art. 25 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, privind

lipsa de folosință în sensul celor de mai sus.

Mai mult, această solicitare din partea

intimaților nu se încadrează nici în prevederile art. 2 și următoarele din O.G.

nr. 9/2000, cu modificările și completările ulterioare, deoarece nici

protocolul și nici contractul de închiriere, încheiat între intimați și recurent

la data de 27 mai 2011, nu au inclusă mențiunea și acordul comun al părților

contractante de a plăti sume cu titlu de dobânzi în cazul efectuării plății cu

întârziere, în concret sumele nu sunt purtătoare de dobânzi.

Nu se aplică în acest caz nici dispozițiile art.

1088 alin. (1) C. civ.

Cât privește argumentarea Curții de Apel

Brașov referitoare la acordarea „dobânzilor legale”, trebuie avut în vedere

faptul că dobânda în prezenta cauză nu poate să reprezinte contravaloarea unui „prejudiciu”

suferit de partea adversă, atât timp cât prejudiciul nu a fost definit, invocat

și dovedit de aceasta în fond, sub acest aspect. Mai mult, pasivitatea intimaților

de a revendica și valorifica acest drept prin concurența instanței de judecată

competente a intervenit când prevederile O.G. nr. 9/2000 erau deja abrogate.

Recurentul a mai susținut că, dacă în forma

inițială a H.G. nr. 1886/2006 chiria s-a raportat la metru pătrat în funcție de

rangul localității, după modificarea prin H.G. nr. 343/2007 cuantumul chiriei

pe metru pătrat, stabilit prin Anexa 1 a acestei hotărâri, depinde de un

parametru suplimentar, și anume suprafața imobilului închiriat, în sensul că

scade pe măsura creșterii suprafeței imobilului, iar, astfel toate sumele la

plata cărora a fost obligat recurentul de către instanța de fond se

recalculează în condițiile legii și nu după aprecierea instanțelor anterioare.

Or, obligarea recurentului la plata sumelor pentru perioade anterioare intrării

în vigoare a H.G. nr. 343 din 11 aprilie 2007 încalcă principiul

neretroactivității legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția

României.

În speță, sumele datorate de recurent cu titlu

de „dobânzi legale” nu sunt încă executorii de drept, nu s-au imputat acestuia

printr-o sentință/decizie definitivă și irevocabilă a instanței de judecată

competente.

Recurentul a precizat că, în cauză, nu era

necesar a fi efectuată o expertiză de specialitate în ceea ce privește

stabilirea cuantumului chiriei, pentru că, în lumina art. 16 alin. (2) din

Constituția României, acesta este specificat în mod clar în cadrul H.G. nr. 343

din 11 aprilie 2007, iar, astfel, acesta nu putea fi obligat la plata unor sume

exorbitante, dar nici la plata contravalorii unei expertize, care generează

doar costuri în plus pentru ambele părți (atât timp cât există o reglementare

legală în vigoare, raportată la situația de fapt concretă și perioadele

concrete de timp).

Mai mult, aceste texte de lege cadru erau în

vigoare și la data/în perioada menționată de Înalta Curte pentru a se putea

calcula suma concretă și corectă în vederea efectuării plății chiriilor pentru

perioada 05 februarie 2010 - 03 decembrie 2010.

Or, instanța de apel a aplicat în mod greșit

legea, limitându-se doar la varianta inițială a H.G. nr. 1886/2006, neluând în

considerare prevederile H.G. nr. 343/2007.

În plus, instanța de apel a reținut în mod

eronat faptul că pârâtul nu a propus probe prin care să dovedească cuantumul

chiriei percepută pentru imobile cu caracteristici similare. Astfel cum rezultă

din Raportul de evaluare întocmit de expertul evaluator H., raport ce a fost

depus la dosarul cauzei la termenul de judecată din 19 septembrie 2012 și care nu

a fost contestat de către reclamanți, valoarea de piață a chiriei

optenabile pentru

imobilul în litigiu, având în vedere specificul acestuia, se plasează în

intervalul celor două valori estimate și stabilite la pagina 45 din raport: 5,54

euro/mp sau 22,93 lei/mp, valoare estimată prin metoda capitalizării venitului

generat de proprietate prin închiriere; 2 euro/mp sau 8,28 lei/mp, valoare

estimată prin comparația chiriilor de piață.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată

impuse în sarcina pârâtului (15.928,87 lei), în lumina art. 274 alin. (3) C.

proc. civ. recurentul a solicitat reducerea onorariul avocațial, acesta fiind

vădit disproporționat în raport cu complexitatea cauzei.

Prin întâmpinare, intimații au solicitat

respingerea recursului ca nefondat.

Examinând criticile

recurentului, Înalta Curte constată că este fondat pentru următoarele

considerente:

În cauză, recurentul

invocă o „interpretare” greșită a deciziei de casare de natură a conduce la

încălcarea unor dispoziții procedurale, fără însă a dezvolta în ce sens au fost

nerespectate prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Singura referire din recurs

privește constatarea anterioară a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

dezvoltată prin Decizia nr. 1796 din 10 iunie 2014, în legătură cu încetarea

obligației legale de plată a chiriei după data de 3 decembrie 2010, respectiv

după încheierea procesului verbal de predare primire semnat de părțile în

litigiu, caz în care, în opinia recurentului, nu s-ar fi dispus, la acel

moment, și „reanalizarea acestei dispoziții în rejudecare”.

În aceste condiții,

Înalta Curte apreciază că recurentul contestă soluția instanței de apel în ceea

ce privește acordarea de despăgubiri după data indicată, respectiv după 3

decembrie 2010.

Înalta Curte reține

că, față de dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare cu

trimitere, instanța care urmează să rejudece trebuie să procedeze numai în

sensul și în limitele stabilite prin hotărârea instanței superioare, pentru

rest cauza intrând în puterea lucrului judecat. Ca atare, singura îngrădire

adusă atribuțiilor judecătorilor de fond care rejudecă procesul după casare

este aceea că hotărârea instanței de control judiciar este obligatorie cu

privire la punctele de drept dezlegate. Starea de fapt a cauzei urmează însă să

fie stabilită numai de instanța de trimitere, care poate ajunge la o altă

concluzie sau la aceeași soluție.

În speță, prin

decizia de casare s-a statuat în sensul că: la dosarul cauzei se află

protocolul de predare efectivă a imobilului în litigiu, încheiat la data de 3

decembrie 2010, ceea ce semnifică stingerea obligației de plată după această

dată (întrucât prin preluarea folosinței imobilului încetează obligația legală

de plată a chiriei); pentru imobilul determinat inițial prin Dispoziția de

restituire nr. 142 din 5 februarie 2007, reclamanții pot solicita chiria pentru

perioada 27 iunie 2008 - 5 februarie 2010, conform H.G. nr. 1866/2006, astfel

cum a fost modificată prin H.G. nr. 343/2007; pentru corpurile de parter, în

suprafață de 311 mp, se poate cere chiria pentru perioada 16 ianuarie 2009 - 5

februarie 2010; pentru întregul imobil se pot solicita despăgubiri pentru

perioada 5 februarie 2010 - 3 decembrie 2010; regimul juridic al sumelor

datorate este diferit și trebuie analizat în raport de momentul când imobilul a

fost predat reclamanților, precum și momentul când s-a încheiat efectiv un

contract de închiriere.

Reanalizând situația

de fapt în raport de probele administrate, instanța de apel, în rejudecare, a

reținut că „din protocolul de predare primire din 3 decembrie 2010 rezultă că

pentru suprafața de 774 mp părțile au convenit a încheia contrat de închiriere,

act ce s-a materializat la 27 mai 2011, ceea ce denotă faptul că această

suprafață nu a fost predată în folosință reclamanților la data încheierii

protocolului, astfel că pârâtul datorează contravaloarea lipsei de folosință

pentru acest imobil (…)”.

În aceste condiții,

Înalta Curte constată că instanța de apel, ținând cont de îndrumările date de instanța

de control judiciar în legătură cu efectele încheierii procesului verbal de

predare primire și momentul semnării acestui act - cât privește suprafața

efectiv predată, a respectat limitele deciziei de casare asupra problemei de

drept dezlegate, astfel că nu se poate aprecia că a pronunțat o hotărâre

nelegală, cu încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., de

natură a atrage incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În privința daunelor

solicitate de reclamanți cu titlu de dobânzi, se constată că Înalta Curte nu a

dat nicio dezlegare în drept în această chestiune prin decizia de casare

pronunțată în primul ciclu procesual, astfel cum susține recurentul.

În speță, s-a reținut

că reclamanții sunt îndreptățiți să primească pentru perioada 27 iunie 2008 - 5

februarie 2010, respectiv 16 ianuarie 2009 - 5 februarie 2010, în funcție de

suprafețele imobilului pentru care trebuie stabilită chiria, astfel identificate

în fond, despăgubiri calculate în raport de dispozițiile art. 16 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, respectiv o chirie determinată în acord cu prevederile H.G. nr.

1886/2006, respectiv H.G. nr. 343/2007 (acte normative care prevăd modul de

calcul al chiriilor lunare aferente imobilelor ce intră sub incidența art. 16 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001).

Totodată, reclamanții

au dreptul de a primi de la pârât, pentru perioada 5 februarie 2010 - 3

decembrie 2010, despăgubiri pentru imobilul de 2.063 mp teren și 1.191 mp

suprafață construită, în raport de dispozițiile art. 40 din Legea nr. 10/2001,

respectiv o sumă calculată pe zi de întârziere, reprezentând contravaloarea

lipsei de folosință a imobilului restituit.

Acest drept, cum constată

și instanța de apel, a fost recunoscut și prin decizia de casare, caz în care

afirmațiile recurentului legate de neaplicarea în cauză a dispozițiilor art. 16

alin. (2) Legea nr. 10/2001, H.G. nr. 1886/2006, respectiv art. 40 raportat la art.

25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, sunt nefondate.

În prima situație,

prejudiciul creat prin neîndeplinirea la termen a obligațiilor de plată a unor sume

de bani poate fi acoperit și trebuie acoperit integral prin obligarea

debitorului la plata dobânzii legale. Conform legislației în vigoare la data

formulării acțiunii, evaluarea legală a despăgubirilor există în privința

prejudiciului suferit de creditor în cazul neexecutării unei obligații care are

ca obiect o sumă de bani, obligație ce se poate executa întotdeauna în natură.

De aceea, neexecutarea obligației de a da o sumă de bani nu poate avea drept

consecință obligarea debitorului la plata de despăgubiri compensatorii, care ar

trebui să constea tot într-o sumă de bani, ci numai la plata de despăgubiri

moratorii (pentru întârziere), conform art. 1088 C. civ.

Potrivit art. 16 din

Legea nr. 10/2001, „(1) În situația imobilelor având destinațiile arătate în

anexa nr. 2 lit. a), care face parte integrantă din prezenta lege, necesare și

afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes public, de învățământ,

sănătate ori social-culturale, foștilor proprietari sau, după caz,

moștenitorilor acestora li se restituie imobilul în proprietate cu obligația de

a-i menține afectațiunea pe o perioadă de până la 3 ani, pentru cele arătate la

pct. 3 din anexa nr. 2 lit. a), sau, după caz, de până la 5 ani de la data

emiterii deciziei sau a dispoziției, pentru cele arătate la pct. 1, 2 și 4 din

anexa nr. 2 lit. a). (2) În acest interval plata cheltuielilor de întreținere

aferente imobilului respectiv revine deținătorilor. În perioada prevăzută la alin.

(1) noul proprietar va fi beneficiarul unei chirii în cuantumul stabilit prin Hotărâre

a Guvernului”.

Conform art. 1 din

H.G. nr. 1886/2006, „Se aprobă cuantumul chiriilor lunare aferente imobilelor

care intră sub incidența art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind

regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, prevăzut în anexa nr. 1”.

În acest caz, lipsa

de folosință a imobilului în perioada supusă afectațiunii legale reprezintă în

fapt contravaloarea chiriei legale stabilite prin H.G. nr. 1886/2006, astfel

cum a fost modificată prin H.G. nr. 343/2007.

Dispozițiile art. 4

din H.G. nr. 1886/2006 sunt în sensul că „În situațiile prevăzute la art. 1 și

2, noul proprietar va încheia contractul de închiriere în formă scrisă cu

utilizatorul imobilului, în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a

prezentei hotărâri sau de la data emiterii deciziei/dispoziției de restituire,

după caz. În situația în care nu se încheie un contract de închiriere în formă

scrisă, obligația de plată a chiriei lunare devine scadentă de plin drept la

data de 10 a fiecărei luni”.

Conform art. 1088 alin.

(1) C. civ., „la obligațiile care au ca obiect o sumă oarecare,

daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară

de regulile speciale în materie de comerț, de fidejusiune și societate”. Art.

2 al aceluiași articol prevede că „aceste daune-interese se cuvin fără ca

creditorul să fie ținut a justifica despre vreo pagubă; nu sunt debite

decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care, după lege,

dobânda curge de drept”.

Așadar, dobânda

legală este datorată în temeiul art. 1088 C. civ. și ea trebuia stabilită în

condițiile O.G. nr. 9/2000 (act normativ ce a produs efecte până la data abrogării

sale), respectiv O.G. nr. 13/2011, începând cu data punerii în întârziere a

pârâtului, iar nu cu data de 10 a fiecărei luni, respectiv data scadenței.

Astfel, Înalta Curte

reține că, pentru a se putea acorda daune interese creditorului trebuie îndeplinită

o altă condiție, și anume debitorul să fie pus în întârziere cu privire la

executarea obligației sale. În speță, însă, instanța de apel a apreciat în mod

greșit că pârâtul datorează dobânda legală începând cu data scadenței

obligației de plată a chiriei lunare, în condițiile în care nu sunt incidente

dispozițiile art. 1079 alin. (2) C. civ.: „(1) Dacă obligația consistă în a da

sau în a face, debitorul se va pune în întârziere prin o notificare ce i se va

face prin tribunalul domiciliului său. (2) Debitorul este de drept în

întârziere: 1. în cazurile anume determinate de lege; (…)”. Prin art. 4 din

H.G. nr. 1886/2006 legiuitorul a instituit doar termenul în care obligația de

plată a chiriei lunare devine scadentă - la data de 10 a fiecărei luni - în cazul

în care nu se încheie un contract de închiriere în formă scrisă, fără a statua

în sensul că, după expirarea acestui termen, chiriașul ar fi de drept în

înt