ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2146/2015

Decizia nr. 2146/2015

Asupra cererii de recurs, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 31 august 2011, reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pe pârâtele SC B. SRL și SC C. SRL solicitând ca prin sentința ce se va pronunța în cauză să se constate nulitatea absolută a Procesului-verbal de licitație din 11 martie 2010, a Protocolului din 11 martie 2010 încheiat între reclamantă și prima pârâtă, a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 24 mai 2010 la BNP D., încheiat între reclamantă și prima pârâtă, și a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 15 iunie 2010 la același notar public, încheiat între cele două pârâte, precum și repunerea părților în situația anterioară în sensul restituirii bunului imobil în proprietatea reclamantei și rectificarea C.F. nr. X a localității Rm.Vâlcea.

Prin Sentința nr. 5500 din 21 decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția a II-a civilă, s-a respins cererea reclamantei ca neîntemeiată și s-a dispus obligarea acesteia la plata sumei de 4.000 RON cheltuieli de judecată către pârâta SC C. SRL.

Pentru a se pronunța în sensul arătat instanța de fond a reținut că potrivit Referatului nr. din 9 decembrie 2009 întocmit de Directorul General E., Adunarea Generală a Acționarilor a aprobat vânzarea unor active calificate ca neperformante, întrucât necesitau cheltuieli mari de reabilitare și modernizare, active construite în perioada 1970 - 1980, așa cum s-a reținut de Comisia de evaluare a activelor. Între aceste active se află și imobilul din litigiu situat în Rm.Vâlcea, strada Y nr. Z.

Imobilele au fost evaluate de F., conform Raportului de evaluare întocmit la 11 februarie 2009.

Prin Hotărârea A.G.E.A. din 20 ianuarie 2010, reclamanta a aprobat vânzarea activelor neperformante propuse prin referat, prin licitație publică cu strigare, în condițiile menționate în procesul-verbal de ședință.

Prin Hotărârea Consiliului de Administrație din 5 februarie 2010 s-au stabilit condițiile de vânzare și a fost numită Comisia de licitație formată din G., H., I. și J.

Prin Adresa din 10 martie 2010, acționarul principal SIF Oltenia a desemnat ca membru al comisiei de licitație, în calitate de președinte, pe G.

Condițiile vânzării au fost stabilite prin Caietul de sarcini privind vânzarea prin licitație publică deschisă cu strigare a imobilelor, fiind îndeplinite formalități de publicitate, așa cum reiese din înscrisurile depuse la dosar.

La data de 10 martie 2010, pârâta SC B. SRL a depus cerere de participare la licitație, iar prin Procesul-verbal de licitație din 11 martie 2010, comisia de licitație a constatat că există un singur ofertant care a oferit prețul de pornire a licitației de 257.928 RON fără TVA. În aceste condiții pârâta a fostă declarat câștigător, încheindu-se Protocolul din 11 martie 2010 privind stabilirea modalității de plată a prețului și de transmitere a dreptului de proprietate.

În urma licitației, între reclamantă și pârâta adjudecatar s-a încheiat Contractul autentic de vânzare-cumpărare din 27 mai 2010.

Ulterior, la data de 15 iunie 2010, pârâta SC B. SRL a vândut imobilul către pârâta SC C. SRL.

Imobilul din litigiu, la data vânzării la licitație, era închiriat societății SC K. SRL, conform Contractului de închiriere din 15 iunie 2004.

Ulterior transferurilor descrise mai sus s-a întocmit Raportul de audit la SIF Oltenia, pentru perioada 28 martie - 1 aprilie 2011, raport prin care s-a constatat exercitarea defectuoasă a atribuțiilor de către L. - tatăl lui E., directorul general al reclamantei - conform Contractului de mandat din 17 aprilie 2008.

Astfel, L., în calitate de membru al Consiliului de Administrație al SIF Oltenia, nu a gestionat eficient patrimoniul societăților din portofoliul SIF Oltenia, între aspectele reținute fiind cel legat de vânzarea de active din patrimoniul SC A. SA către SC C. SRL, firmă al cărei asociat a fost fiul său, E.

La data de 29 aprilie 2011, prin Hotărâre A.G.E.A., reclamanta a hotărât revocarea din funcția de director general a lui E., sesizarea organelor penale cu privire la săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, demararea procedurilor legale de antrenare a răspunderii acestuia pentru prejudicii rezultând din încheierea unor contracte de prestări servicii și achiziționarea unor mijloace fixe și obiecte de inventar fără legătură cu obiectul de activitate, precum și demararea procedurilor legale pentru anularea contractelor de vânzare-cumpărare a spațiilor comerciale vândute în perioada 2009 - 2011, având în vedere că prețul de vânzare a fost derizoriu, publicitatea licitațiilor a fost frauduloasă și din cauza conflictului de interese.

În urma celor hotărâte, la data de 31 august 2011 a fost introdusă prezenta acțiune în justiție în care s-a învederat că o primă cauză de nulitate absolută este aceea referitoare la existența unei cauze ilicite, actele contestate fiind încheiate cu încălcarea dispozițiilor art. 948 pct. 4 C. civ. raportate la cele ale art. 34 din Decretul 31/1954.

În ceea ce privește nulitatea Procesului-verbal de licitație din 2010 și a Protocolului din 2010, tribunalul a constatat că reclamanta, invocând o procedură de vânzare ocultă și superficială (anunțuri de publicare în cotidiane cu tiraj redus, fără descrierea imobilului oferit spre vânzare), invocă propria sa culpă în organizarea licitației, iar potrivit regulii "nemo auditur propriam turpitudinem allegans" nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în fața justiției de propria culpă pentru a valorifica un drept. Sancțiunea nulității absolute nu intervine când nerespectarea unor norme interne de organizare care nu au caracter imperativ îi este imputabilă chiar reclamantei.

Cât privește nerespectarea scopului pentru care a fost înființată societatea (obținere de profit) și încălcarea interesului social la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, tribunalul a arătat că a analiza caracterul performant sau neperformant al activului vândut presupune o analiză a mediului economic și financiar al societății, adică o analiză a oportunității actelor juridice invocate a fi nelegale. Or controlul de oportunitate poate fi făcut numai de adunarea generală extraordinară, singurul organ care poate avea calitatea de a rezolva această problemă, fără ca instanța să poată exercita vreun drept de control.

În ceea ce privește existența unor interese contrare și a încălcării obligației de loialitate de către directorul general al reclamantei, tribunalul a constatat că, din coroborarea art. 152 alin. (1), art. 1441 și art. 1443 alin. (1), (2) și (4) din Legea nr. 31/1990, rezultă că sancțiunea încălcării obligației de loialitate este aceea a revocării din funcție și a angajării răspunderii pentru daunele care au rezultat pentru societate, răspundere atrasă pe calea acțiunii promovată de societate, conform art. 155 din lege. Prin urmare, nu se poate vorbi de anularea actului juridic prin prisma încălcării obligației de loialitate și a existenței conflictului de interese.

În ceea ce privește prețul derizoriu invocat drept cauză de nulitate absolută, tribunalul a constatat că, potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză, spațiul vândut avea o valoare de piață estimată prin comparații directe de 303.200 RON. Expertul observator a stabilit o altă valoare, de 545.909 RON, prin metoda capitalizării venitului (de estimare a câștigurilor viitoare realizabile din exploatarea spațiului prin închiriere). Expertiza întocmită de expertul desemnat din oficiu răspunde obiectivului stabilit de instanță, anume acela de a stabili prețul de piață al imobilului vândut, neavând relevanță juridică estimarea câștigurilor viitoare, așa cum a reținut expertul observator al reclamantei. Prețul vânzării a fost de 257.928 RON. În aceste condiții, nu se poate vorbi despre neseriozitatea prețului. Chiar în prezența unui preț mult inferior valorii lucrului, nu se poate vorbi despre un preț derizoriu, ci despre un preț lezionar care poate pune problema numai a acțiunii în resciziune.

În ceea ce privește frauda la lege, definită ca o manoperă folosită de părți spre a realiza pe calea actului juridic o finalitate interzisă de reglementările în vigoare prin eludarea indirectă și ocultă a unei norme prohibitive, în speță s-a susținut că aprobarea adunării generale a acționarilor ar fi fost obținută prin inducerea în eroare asupra faptului că imobilele erau deja evaluate, condiții în care nu s-au aprobat prețurile de vânzare, nefiind autorizată vânzarea către societăți comerciale în care directorii erau implicați.

Față de această susținere, tribunalul a arătat că Hotărârea A.G.E.A. a fost precedată de Referatul din 9 decembrie 2009 întocmit de directorul general, hotărâre prin care s-a aprobat vânzarea activelor enumerate în acest referat, calificate drept neperformante. Din Adresa din 1 august 2009, reiese că acționarul majoritar ce deținea 73,7494% din capitalul social, a adus la cunoștința reclamantei că orice decizie de înstrăinare de active necesită avizul prealabil al SIF Oltenia, în calitatea sa de acționar majoritar, astfel că nu se poate vorbi de inducerea în eroare cu privire la conținutul referatului. În plus, A.G.A., ulterior hotărârii A.G.E.A. din data de 20 ianuarie 2010, nu și-a exercitat atribuțiile de control al gestiunii consiliului de administrație, potrivit dispozițiilor art. 111 lit. d) din Legea nr. 31/1990. Aceasta avea puterea de a suspenda producerea efectelor hotărârii consiliului de administrație, în legătură cu modalitatea de vânzare a activului din prezentul litigiu. Mai mult, reprezentantul acționarului majoritar, ca președinte al comisiei de licitație, a acceptat ca și câștigător al licitației, la prețul de pornire de 247.928 RON, pe pârâta SC B. SRL, procesul-verbal de adjudecare fiind semnat din partea acționarului majoritar de către G. În acest context nu se poate vorbi de o lezare a interesului social, atâta timp cât acționarul majoritar a fost reprezentat în toate etapele operațiunii de vânzare-cumpărare, neacționând în formele descrise anterior.

De asemenea, s-a reținut că la dosar nu există dovezi ale concertului fraudulos al părților contractante în ceea ce privește fraudarea interesului social, aspectul invocat de reclamantă referitor la ajungerea în final a bunului în patrimoniul terțului subdobânditor C. SRL, al cărui fondator este directorul general al reclamantei, nefiind prin el însuși suficient pentru dovada intenției frauduloase.

Împotriva acestei sentințe s-a formulat apel în termen legal de către reclamanta SC A. SA.

Curtea de Apel Pitești, prin Decizia nr. 27/A-C din 22 septembrie 2013 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă, obligând apelanta să plătească intimatei SC C. SRL suma de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii s-a formulat recurs în termen legal de către apelantă, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., reclamanta făcând o amplă prezentare a parcursul litigiului în fața instanței de fond și a instanței de apel.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 1960 din 30 mai 2014, a admis recursul, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Astfel, instanța supremă a reținut că, în esență, criticile aduse sentinței se referă la motivarea hotărârii instanței de apel pe care o consideră sumară și superficială, reproșându-i că nu a răspuns tuturor argumentelor aduse în cererea introductivă și în apel, precum și că motivarea se întemeiază pe argumente contradictorii sau străine de natura pricinii.

Instanța supremă a reținut că, într-adevăr, argumentele aduse de instanța de apel nu au legătură ori sunt insuficiente atât în privința primului motiv de nulitate, respectiv prețul derizoriu al vânzării ca argument al existenței cauzei ilicite, raportat la statutul activului, care nu era unul neperformant, ci dimpotrivă, activul producea venituri considerabile prin închiriere, cât și în privința celui de-al doilea motiv de nulitate, respectiv frauda la lege față de aspectul că instanța s-a limitat la a aprecia că textele legale invocate de reclamantă, prevăzând o anumită sancțiune, nu pot constitui temei și pentru o acțiune în nulitate, dar fără a argumenta o atare limitare.

Sub acest aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reținându-se că instanța de apel, practic, nu a intrat în cercetarea fondului, ceea ce impune reluarea judecății cauzei.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel Pitești sub nr. x/90/2012.

În rejudecare, prin Decizia nr. 376/A-C din 22 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis apelul declarat de reclamanta SC A. SA, împotriva Sentinței nr. 5500 din 21 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția a II-a civilă, a fost schimbată sentința în parte, în sensul că s-a admis cererea și s-a constatat nulitatea absolută a Procesului-verbal de licitație din 11 martie 2010, a Protocolului din 11 martie 2010, a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 27 mai 2010 și a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 15 iunie 2010.

S-a dispus repunerea părților în situația anterioară prin restituirea prestațiilor.

Au fost obligate intimatele-pârâte la plata sumei de 15.898,56 RON cheltuieli de judecată către apelanta-reclamantă.

În motivare, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

Instanța de apel a reținut că apelanta-reclamantă a învestit instanța de judecată cu o acțiune în nulitate a cărei întemeiere în drept a constituit-o prevederea art. 948 pct. 4 C. civ., art. 966 și 968 C. civ., referitoare la cauză în sens de scop mediat al actelor juridice a căror nulitate se solicită, susținându-se ca fiind ilicită.

Prin urmare, primul motiv doveditor al cauzei ilicite, care conturează scopul ilicit urmărit de părți, se prefigurează chiar în faza de demarare a procedurii de licitație a imobilului în cauză care a fost, în prealabil, evaluat (deci fără o hotărâre care să exprime voința acționarilor), de către un expert care nu avea calificarea de evaluator independent, întrucât s-a ocupat de întocmirea situațiilor financiare ale SC A. SA aferente anului 2008, în calitate de împuternicit director economic al SC M. SRL și SC N. SRL la licitația organizată de SC A. SA în vederea vânzării de active.

Acest evaluator a stabilit un preț derizoriu raportat la veniturile pe care spațiul în discuție le aducea societății.

Dovada prețului de evaluare ca fiind unul derizoriu o reprezintă contractul de închiriere perfectat cu O., în care chiria lunară este de 24.359,03 RON fără TVA, astfel cumulat pentru intervalul cuprins între 15 iunie 2004 și 15 iunie 2015 imobilul ar fi generat o chirie de 2.923.083,6 RON, or, valoarea stabilită prin raportul de evaluare este sub acest preț, respectiv 257.928 RON.

Prin urmare, nu se poate spune că acest activ era neperformant, sens în care s-a concluzionat că scopul mediat urmărit de persoanele cu atribuții în administrarea SC A. SA nu a fost acela de a realiza activități economice în vederea obținerii de beneficii (profit pentru societate), ci în scop personal.

Persoanele însărcinate să administreze bunurile societății au urmărit așadar un scop mediat ilicit și anume însușirea de bunuri din patrimoniul societății a căror exploatare ulterioară să conducă la beneficii în interes propriu.

Or, în cazul actelor juridice încheiate de societatea comercială, scopul se circumscrie satisfacerii interesului social.

Prin urmare, s-a reținut că nu poate fi primită susținerea instanței de fond în sensul că prin vânzarea bunului cu o sumă corespunzătoare valorii acestuia nu s-a produs societății vânzătoare niciun prejudiciu având în vedere faptul că în materie comercială prejudiciul nu se confundă cu paguba efectivă, ci poate consta în diminuarea unui beneficiu. Ca atare, ceea ce interesează este scopul concret către care se îndreaptă voința celor care se obligă.

Nerespectarea scopului pentru care a fost înființată societatea conduce la concluzia încălcării interesului social pentru a cărui dovadă nu era necesară o analiză aprofundată a istoricului imobilului în litigiu, care să implice cheltuieli majore și inutile, conform susținerii instanței de fond, ci era suficientă luarea în considerare a contractului de închiriere menționat pentru a se stabili eficiența acestui spațiu prin veniturile obținute din chirie.

În cauza de față scopul vânzătoarei - societate comercială, ar fi trebuit să fie obținerea celui mai mare profit de pe urma operațiunii în cauză, acesta fiind și motivul pentru care A.G.E.A. a aprobat ca vânzarea să se facă prin licitație publică, modalitate menită să conducă la realizarea acestui scop.

Modalitatea aleasă de A.G.E.A. a avut în vedere și respectarea unor principii de bază ale licitației, între care transparența și egalitatea de tratament a participanților, inclusiv sub aspectul informațiilor de care dispun cu privire la bun sau la procedura în cauză.

Or, în cauză s-a constatat că și această procedură a fost deturnată de la principiile arătate, având în vedere modalitatea de publicitate folosită de comisia de licitație, prin apelarea numai la anunțuri publicate în presa locală, respectiv un singur cotidian "Q.", limitând astfel posibilitatea de informare a participanților la licitație.

Cu referire la aceste aspecte, instanța de apel a subliniat că nici argumentul invocat în susținerea corectei organizări a procedurii licitației, cu respectarea dispozițiilor legale, în sensul existenței acordului A.G.E.A. pentru vânzarea prin procedura licitației cu strigare, nu este relevant având în vedere că nu s-a susținut și nici nu s-a dovedit că acest for decident a aprobat prețul de vânzare, preț care așa cum s-a arătat anterior a fost stabilit prealabil aprobării A.G.E.A., după cum nici că aceasta ar fi mandatat directorul societății să intermedieze vânzarea.

De asemenea, instanța de apel a constatat că, datorită acestor deficiențe vizând publicitatea vânzării, a fost nevoie de amânarea licitației și numai la cel de-al treilea termen s-a prezentat un singur ofertant, SC B. SRL, societate care nici nu prezenta un interes special în achiziționare, față de precizarea făcută de apărătorul pârâtei SC C. în sensul că vânzarea imediată s-a impus ca urmare a dificultăților financiare în care se afla societatea.

În altă ordine de idei, este lipsit de consistență și apreciat ca atare faptul că nu s-a formulat acțiune în anulare a A.G.E.A. din 24 aprilie 2009 a SC A. SA sau acțiune în răspunderea administratorului pe temeiul Legii nr. 31/1990-R, atâta vreme cât nu s-a făcut dovada cunoașterii și statuării situației reale a imobilului, sens în care revocarea unilaterală a actului juridic respectiv Hotărârea A.G.E.A. nu mai era posibilă (art. 969 alin. (2) C. civ.).

Ca atare, față de aceste împrejurări, rezultă că Procesul-verbal de licitație din 11 martie 2010 este nul fiind rezultatul unei proceduri oculte și superficiale prin încălcarea normelor cu caracter imperativ.

Aceeași sancțiune se impune și cu privire la Protocolul din 11 martie 2010, având în vedere drepturile și obligațiile părților stipulate ca urmare a adjudecării bunului în litigiu, în virtutea principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului principal și repunerea părților în situația anterioară.

Cu referire la cel de-al doilea motiv de nulitate a actelor juridice în discuție, respectiv încălcarea dispozițiilor privind exercitarea mandatului primit, instanța de apel a constatat că susținerea instanței de fond și a celei de apel din primul ciclu procesual, potrivit căreia încălcarea obligațiilor prevăzute de Legea nr. 31/1990 precum și ale Legii nr. 297/2004, nu pot atrage decât răspunderea directorului, nu poate fi primită.

Faptul că actele normative enunțate nu se referă decât la această sancțiune, respectiv cea prevăzută de art. 1441 - 1443 raportat la art. 275 din Legea nr. 31/1990 și art. 225 din Legea nr. 297/2004, nu înseamnă că este singura consecință a actului încheiat cu nesocotirea obligației legale, respectiv contractuale, față de considerentul că acolo unde legea specială nu are prevederi se aplică în completare legea generală.

Or, în cauza de față, potrivit dreptului comun, art. 966 C. civ. vechi, în vigoare la data încheierii actelor a căror anulare se solicită, cauza ilicită atrage nulitatea actului astfel încheiat, fiind vorba de o condiție esențială de valabilitate a oricărei convenții, fără a exclude răspunderea persoanelor culpabile de producerea vreunui prejudiciu prin încălcarea acelorași dispoziții legale care au condus și la desființarea actului.

Așadar, ceea ce atrage nulitatea absolută nu este încălcarea acestor obligații de către director, ci faptul că prin aceste încălcări s-a urmărit de conivență cu contractantele realizarea unor interese personale în detrimentul intereselor societății vânzătoare care l-a împuternicit pentru această operațiune.

În acest context, se întrevede cel de-al treilea motiv de nulitate a actelor juridice menționate de apelantă, respectiv frauda la lege, întrucât potrivit art. 966 C. civ., obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea niciun efect, părțile neurmărind scopul contractului, ci dobândirea unor avantaje materiale către reprezentantul SC C. - E.

Contrar susținerilor regăsite în apărarea intimatei, calificarea unei fapte drept infracțiune este destinată desigur protejării interesului public, însă încălcarea dispozițiilor legale ale Legii nr. 31/1990, în prezenta cauză, sub aparența unei hotărâri adoptate de A.G.E.A., constituie fraudă la lege.

Dovada existenței unor interese personale rezidă din folosirea unor mijloace pe care legea le pune la dispoziție pentru un scop licit, dar deturnate pentru realizarea unor interese străine persoanei juridice, cu încălcarea dispozițiilor legale imperative, astfel că în mod greșit instanța de fond a apreciat că prin perfectarea vânzării nu s-au realizat interese contrarii și profit personal în detrimentul societății comerciale.

Sub acest aspect s-a subliniat că obligația de loialitate și de transparență în sensul raportării tranzacțiilor încheiate de societate cu membrii conducerii, cu salariații sau cu rudele acestora nu este o simplă regulă de conduită, ci este o obligație legală menită să asigure respectarea interesului social, așa cum s-a arătat.

În contextul arătat curtea de apel a reținut că SC A. SA este o societate comercială admisă la tranzacționare pe piața de capital în care SIF Oltenia deține acțiuni reprezentând 73,7494% din capitalul social, restul acțiunilor fiind deținute de persoane fizice sau juridice care cumpără și vând acțiuni SC A. SA pe piața de capital.

Așadar, apelanta este supusă dispozițiilor Legii nr. 297/2004, care funcționează după principiile legalității și transparenței, scopul fiind protecția investitorilor. Acțiunile tranzacționate pe această piață trebuie să reflecte fidel situația financiară a societăților cotate și că respectivele societăți sunt administrate cu loialitate potrivit regulilor de prudență, diligentă și ale bunei gestiuni.

Tocmai în considerarea realizării acestor deziderate regulile impuse salariaților societăților tranzacționate sunt mai stricte decât în cazul celorlalte societăți.

Rațiunea este aceea a protejării interesului public, întrucât administrarea presupune investițiile a sute de acționari și nu investiții ale unor persoane fizice, cum este cazul societăților de persoane cu un singur asociat.

Sub acest aspect, art. 225 din Legea nr. 297/2004, impune ca "(1) Administratorii societăților admise la tranzacționare sunt obligați să raporteze, de îndată, orice act juridic încheiat de către societate cu administratorii, angajații, acționarii care dețin controlul, precum și cu persoanele implicate cu aceștia, a cărui valoare cumulată reprezintă cel puțin echivalentul în RON a 50.000 euro. (2) În cazul în care societatea încheie acte juridice, cu persoanele menționate la alin. (1), vor fi respectate interesele acesteia, în raport cu ofertele de același tip existente pe piață. (3) Rapoartele prevăzute la alin. (1) vor menționa, într-un capitol special, actele juridice încheiate sau amendamentele la acestea și vor preciza următoarele elemente: părțile care au încheiat actul juridic, data încheierii și natura actului, descrierea obiectului acestuia, valoarea totală a actului juridic, creanțele reciproce, garanțiile constituite, termenele și modalitățile de plată. (4) Rapoartele vor menționa și orice alte informații necesare pentru determinarea efectelor actelor juridice respective asupra situației financiare a societății".

Pornind de la acest text, în cauză curtea de apel a reținut existența concertului fraudulos, element al fraudei la vânzarea imobilului, prin aceea că directorul SIF Oltenia, acționar majoritar la SC A. SA, era L., (tatăl directorului general al apelantei - E.), care prin Adresa nr. din 15 noiembrie 2007, a solicitat consiliului de administrație al SC A. SA revocarea și alegerea unui nou consiliu, cu propunerea ca persoanele care să facă parte din acesta să fie: P., E. și R.

Totodată, în sensul celor de mai sus, s-a reținut și faptul că acționarul majoritar al apelantei SIF Oltenia, prin directorul general, a adus la cunoștința acesteia din urmă că deciziile de înstrăinare a imobilelor trebuie luate numai cu avizul acționarului majoritar, astfel că nu poate fi primită apărarea pârâtei cu privire la inexistența unei fapte de inducere în eroare în privința luării hotărârii de vânzare a pretinsului activ neperformant, atâta vreme cât s-a dovedit și nu s-a contestat legătura de rudenie dintre directorul acționarului majoritar al apelantei și directorul general al acesteia, tată - fiu, funcții în temeiul cărora, directorul general al SIF a aprobat vânzarea și a hotărât chiar componența comisiei de licitație, desemnând ca președintele acesteia să fie G.

Prin urmare, stabilirea reprezentării în C.A. al SC A. SA a persoanelor dorite de L. reprezintă o încălcare a reglementărilor interne ale SIF Oltenia.

Curtea de apel a constatat că cenzura instanței asupra actelor juridice de față nu trebuie să se limiteze numai la controlul de oportunitate, ci așa cum s-a subliniat și în faza precedentă, instanța trebuie să analizeze legalitatea acestora prin prisma dispozițiilor legale cărora li se supun.

În altă ordine de idei, din această perspectivă, instanța de apel a constatat că esențială în determinarea fraudei este stabilirea legăturii dintre acționarii implicați și reprezentanții acestora, iar pe de altă parte dobândirea spațiului cu intenție, sens în care s-a urmărit ca vânzarea spațiului pretins neperformant să profite în final altor persoane decât apelantei. În acest context se are în vedere, în special, situația SC S. SA, al cărei director general este Ș., fratele directorului general al SIF Oltenia, L., iar structura acționariatului este formată din următoarele societăți: SIF Oltenia, SC C. SRL, SC T. SA, persoane fizice și persoane juridice.

SC C. SRL - în patrimoniul căreia a intrat în final imobilul - este acționarul semnificativ al SC S. SA și a avut ca asociați unici pe directorul general al SC A. SA - E. și pe fratele său - Ț. -, iar SC T. SA are printre asociați pe numitul U., care este asociatul unic în cadrul SC B. SRL, societate care a dobândit prin licitație imobilul proprietatea SC A. SA.

Așadar, prin raporturile juridice în care s-au aflat conducătorii societăților comerciale între care s-au perfectat contractele de vânzare-cumpărare succesive cu privire la imobilul în litigiu, rezultă concertul fraudulos și conivența acestora în sensul că prin scoaterea din patrimoniul SC A. SA a acestui imobil ca pretins neperformant, deși dovezile sunt în sens contrar, s-a urmărit ajungerea acestuia în patrimoniul societății deținute de directorul general al SC A. SA - E.

Interpunerea societății B. SRL a constituit, așa cum s-a arătat anterior, numai un artificiu, dovadă fiind faptul că la scurt timp după achiziția acestui bun, (respectiv cumpărarea la data de 27 mai 2010 - prin autentificarea contractului de vânzare-cumpărare și vânzarea la data de 15 iunie 2010), această din urmă societate l-a și înstrăinat, fiind direcționat către societatea care a avut ca și fondatori frații E și Ț.

Colaborarea dintre asociatul SC B. SRL și SC A. - prin directorul acesteia și legătura de prietenie dintre aceștia este dovedită cu înscrisurile aflate la dosar fond, reprezentând facturile emise de apelantă pentru plata c/val serviciilor de transport și hoteliere de care a beneficiat asociatul SC B. SRL - U., astfel că nu se poate susține buna credință a primei cumpărătoare în achiziționarea bunului.

Că directorul general al SC A. nu a pierdut niciun moment controlul asupra SC C. SRL o dovedește declarația dată în calitate de învinuit de către numitul Ț. - fratele acestuia - referitoare la faptul că deține în continuare calitatea de economist în cadrul SC C. SRL.

Faptul că în evidențele O.R.C. Rm.Vâlcea nu s-au făcut mențiuni care să exprime realitatea în ce privește administrarea societății este o dovadă a faptului că s-a încercat sustragerea de la publicitate a persoanelor având funcții de conducere sau implicate în activitatea acestei societăți tocmai pentru a nu se face vreo legătură cu societatea în patrimoniul căreia s-a dorit a ajunge acest imobil.

Pregnantul caracter subiectiv al manierei în care s-a acționat în procedura licitației a spațiului din litigiu conduce cel puțin la prezumția acționării cu intenția obținerii în final a unui folos propriu, iar nu atingerea interesului social în ceea ce o privește pe apelantă.

În același context, s-a subliniat că nu se poate vorbi de o culpă proprie a apelantei, cum s-a apărat pârâta, chiar reprezentantul acesteia concertând fraudulos împotriva intereselor sociale.

Că bunul în litigiu nu era un activ neperformant o dovedește faptul că prin închirierea acestuia se obțineau venituri consistente pentru SC A. SA, iar după vânzarea acestuia SC C. a menținut contractul de închiriere cu O.

Este real că actele juridice ce formează obiectul prezentei cauze au fost încheiate de părți în formă autentică însă această împrejurare nu pune actul juridic la adăpost de acțiunea în anulare sau nulitate pentru vicii de consimțământ, lipsă capacitate, fraudarea legii sau cauză ilicită, împrejurări ce pot fi dovedite cu orice mijloc de probă.

Motivarea instanței de fond numai sub aspectul antrenării răspunderii conducătorilor societății este așadar irelevantă, având în vedere că nulitatea și plata despăgubirilor sunt două sancțiuni independente una de cealaltă, impunând două tipuri de acțiuni ca mijloace procesuale distincte.

Astfel, prin admiterea acțiunii în nulitate și repunerea părților în situația anterioară, are loc o reparație a prejudiciului suferit de societatea comercială, ca urmare a înstrăinării imobilului, iar acțiunea în răspundere reprezintă o sancțiune a conducătorului societății, dar care nu conduce automat la revenirea bunului în patrimoniul societății.

Faptul că legiuitorul a înțeles să încadreze anumite fapte, comportamente în zona ilicitului civil sau penal este expresia scopului urmărit de protejare a unui interes public și a ordinii publice, iar încălcarea obligației de loialitate de către directorul societății fiind supusă reglementării Legii nr. 31/1990, denotă intenția legiuitorului de a imprima acestei conduite un caracter de interes public, depășind sfera interesului individual și intrând în noțiunea de ordine publică.

În ceea ce privește petitul vizând rectificarea CI a Rm.Vâlcea, având în vedere că la dosarul cauzei, apelanta a depus cartea funciară care aparține unui alt imobil, urmează ca acest petit să fie respins ca nedovedit.

Prin Decizia nr. 46/A-C din 15 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a respins cererea formulată de petenta SC A. SA privind completarea dispozitivului Deciziei nr. 376/A-C din 22 octombrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/90/2011.

În motivare s-a reținut că cererea petentei vizează neacordarea cheltuielilor de judecată indicate în nota depusă atașat cererii, fiind aplicabil art. 281

2

C. proc. civ.

Potrivit art. 281

2

C. proc. civ., dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în fond după casarea cu reținere, în termen de 15 zile de la pronunțare.

Asupra cererii de cheltuieli, curtea de apel s-a pronunțat prin acordarea acestora, neputându-se reține ipoteza textului menționat, care are în vedere numai omisiunea instanței de a se pronunța cu privire la un capăt de cerere, în speță cheltuielile de judecată.

Instanța de apel a constatat și că nota de cheltuieli nu s-a regăsit în dosarul de rejudecare, iar în concluziile scrise nu s-a făcut vorbire despre un anumit cuantum al cheltuielilor de judecată.

Modul de acordare a cheltuielilor, așa cum s-a realizat prin Decizia nr. 376/AC din 22 octombrie 2014, nu poate fi îndreptat pe această cale, care are în vedere exclusiv situația nepronunțării asupra cererii, iar nu situația admiterii în parte a acesteia.

Recurenta-reclamantă SC A. SA a declarat recurs împotriva Deciziei nr. 376/A-C din 22 octombrie 2014 și a Deciziei nr. 46/A-C din 15 ianuarie 2015, ambele pronunțate de Curtea de Apel Pitești, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Înalta Curte a pus în discuție la termenul de dezbateri, 21 octombrie 2015, excepția tardivității declarării de către reclamantă a recursului împotriva Deciziei nr. 376/A-C din 22 octombrie 2014 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, având în vedere că decizia recurată i-a fost comunicată recurentei-reclamante la data de 8 decembrie 2014, iar acesta a declarat recurs la data de 12 februarie 2015.

Recurenta-pârâtă SC A. SA a precizat că a declarat recurs numai în ceea ce privește modul de soluționare privind cheltuielile de judecată, iar motivele de recurs vizând cheltuielile de judecată se subscriu Deciziei nr. 46/A-C din 15 ianuarie 2015 pronunțată de aceiași curte de apel.

Prin urmare, Înalta Curte se consideră învestită numai cu soluționarea recursului declarat de reclamanta SC A. SA împotriva Deciziei nr. 46/A-C din 15 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care aceasta a solicitat admiterea recursului în sensul de a se acorda cheltuielile de judecată în cuantum de 53.460,73 RON, astfel cum au fost indicate prin nota de calcul anexă la cererea de completare dispozitiv, temeiul de drept fiind cel prevăzut de art. 274 C. proc. civ.

Raportat la art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că Decizia nr. 46/A-C din 15 ianuarie 2015 este nelegală întrucât nu rezultă de nicăieri faptul că instanța de apel ar fi "admis în parte" cheltuielile de judecată sau că ar fi respins motivat o altă parte din cheltuieli.

Pe de altă parte, consideră că este nelegal considerentul instanței în sensul că nu se poate utiliza calea procedurală a completării dispozitivului pe motiv că instanța s-a pronunțat, în condițiile în care suntem în prezența unor considerente neclare, iar omisiunea este vădită. Datorită acestui fapt reclamanta nu putea utiliza calea recursului pentru a lămuri chestiunea, întrucât nu era în prezența unei respingeri parțiale și i s-ar fi putut opune dispozițiile art. 281

2

C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă invocă încălcarea dispozițiilor art. 274 alin. (2) C. proc. civ., deoarece potrivit legii instanța nu putea reduce cheltuielile de judecată reprezentând taxe de timbru efectuate în apel și recurs. Considerentul potrivit căruia este culpa avocatului că nu a depus notă de calcul nu poate conduce la respingerea cererii de completare a dispozitivului, de vreme ce una dintre primele verificări ale instanței este cea referitoare la plata taxelor de timbru. Or, fiindcă aceasta verificare s-a făcut și dovezile există la dosar, instanța nu putea respinge plata acestora de către partea căzută în pretenții.

De asemenea, recurenta-reclamantă susține încălcarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., întrucât potrivit legii instanța poate "micșora" onorariile avocaților motivat, în funcție de complexitatea cauzei și de munca depusă, însă nu le poate înlătura în totalitate. Din lecturarea ultimului paragraf din considerentele Deciziei nr. 376/AC din 22 octombrie 2014 rezultă că instanța a obligat intimata-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxa de timbru și onorariu expert la instanța de fond, deci nu s-au acordat cheltuieli pentru onorariile avocațiale nici în primă instanță, nici în apel, nici în recurs deși instanța a admis apelul și a admis pe fond acțiunea formulată de aceeiași avocați, ca urmare a admiterii recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție, recurs formulat și susținut de aceiași avocați. Prin urmare, motivul de nelegalitate constă în aceea că instanța nu poate înlătura în totalitate cheltuielile reprezentând onorarii avocațiale ci poate doar să le micșoreze motivat pe criteriile legale.

Recurenta-pârâtă SC C. SRL a declarat recurs împotriva Deciziei nr. 376/A-C din 22 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului reclamantei și menținerii ca legală și temeinică a sentinței tribunalului.

Recurenta-pârâtă susține că în mod greșit instanța de apel a apreciat faptul că primul motiv doveditor al cauzei ilicite se prefigurează chiar în faza de demarare a procedurii de licitație a imobilului, care ar fi fost evaluat anterior existenței unei hotărâri care să exprime voința acționarilor de către un expert care nu avea calificarea de evaluator independent.

Consideră că motivarea hotărârii recurate este străină de natura pricinii, fiind reținute de către instanță ca argumente în dovedirea concertului fraudulos, al caracterului ocult și ilicit al licitației, aspecte care exced atât cererilor cu care a fost investită instanța cât și raporturilor contractuale existente în cauză.

Părți în acest litigiu sunt SC A. SA, în calitate de reclamantă și SC B. SRL și SC C. SRL - în calitate de pârâte. La data încheierii actelor a căror nulitate se solicită, E. nu era reprezentantul nici uneia din societățile chemate în judecată iar aspectele reținute de către instanță despre familia acestuia și despre funcțiile deținute de membrii familiei sale exced analizei prezentei cauze.

Astfel, arată că mențiunea instanței, în motivarea hotărârii: "Prin urmare, stabilirea reprezentării în C.A. al SC A. SA a persoanelor dorite de L. reprezintă o încălcare a reglementărilor interne ale SIF Oltenia " este străină de natura pricinii.

Deși în dosarul cauzei nu există înscrisul intitulat Adresă din 15 noiembrie 2007 prin care directorul general al SIF Oltenia, L. ar fi solicitat revocarea și alegerea unui nou consiliu de administrație la SC A. SA, instanța a reținut acest document ca fiind unul care a stat la baza concertului fraudulos, dirijat de familia L., deși L. nu a fost niciodată director general al SIF Oltenia. De altfel în pagina a doua, primul rând al Raportului de control al CNVM invocat de SC A. SA se arată că L. la data la care se invoca Adresa din 15 noiembrie 2007 nu era director, el devenind director ulterior pe baza de mandat în SIF Oltenia începând cu data de 1 decembrie 2007.

Recurenta-pârâtă subliniază faptul că revocarea, respectiv alegerea consiliului de administrație se revocă, respectiv se alege de Adunarea Generală a Acționarilor prin vot secret, conform prevederilor Legii nr. 31/1990, art. 130 alin. (2) și art. 137 alin. (1) și alin. (4), deci, potrivit legii, reprezentarea în C.A. este apanajul în exclusivitate al A.G.O.A., neavând importanță pe cine dorim în C.A.

Consideră recurenta-pârâtă că în speță nu se poate reține culpa sa, culpă care să ducă la desființarea actului juridic încheiat, motivat de faptul că directorul general al SC A. SA nu a pierdut vreun moment controlul asupra societății pârâte, acest fapt fiind dovedit de declarația lui Ț. - fratele directorului, care deține în continuare calitatea de economist la SC C. SA; de reținut că la data la care societatea pârâtă a cumpărat imobilul, 15 iunie 2010, Ț., nu era angajat al acesteia, ci a devenit angajat la 10 decembrie 2010.

Din conținutul tuturor documentelor rezultă că la momentul încheierii actelor de înstrăinare (27 mai 2010 și 15 iunie 2010) și actelor premergătoare acestora (11 martie 2010) E., nu era asociat ori administrator al SC C. SRL. Faptul că anterior înstrăinării acestui imobil, E. a fost asociat al SC C. SRL, nu poate prezuma o înțelegere în sensul încălcării intereselor SC A. SA.

Recurenta-pârâtă susține că prin acțiunea introductivă nu se invocă de către reclamantă acest motiv de cauză ilicită, ci se susține că prin Referatul din 9 decembrie 2009 întocmit de directorul general s-au propus spre vânzare un număr de 7 spații comerciale, printre care și acest imobil și că în realitate acest imobil nu era neperformant. În această situație, instanța de apel nu avea posibilitatea să rețină ca și motiv al cauzei ilicite aspecte care nu au fost invocate de către reclamantă în acțiunea introductivă, ci să analizeze cauza în raport de acțiunea introductivă și de dispozițiile instanței de casare.

Consideră că argumentele reținute de instanța de apel în susținerea cauzei ilicite sunt eronate, arătând următoarele:

- evaluarea imobilului a fost realizată de expert F., nu de către un expert care nu avea calificarea necesară (acest motiv în sine nu reprezintă un motiv de cauză ilicită care să ducă la nulitatea unui act juridic în sensul manifestării de voință);

- raportul de evaluare a fost adus la cunoștința la acționarului majoritar, fiind înregistrat la SIF Oltenia, neexistând nici o reacție de nemulțumire din partea acționariatului (totodată același expert a evaluat și alte active imobiliare care au fost înstrăinate către alte societăți - de ex. SC V., fără nicio obiecțiune la momentul respectiv sau ulterior);

- activul era total neperformant având în vedere nomenclatorul din care rezultă că imobilul era construit în 1970;

- modalitatea de publicitate folosită de comisia de licitație nu a limitat nicicum posibilitatea de informare a participanților la licitație, așa cum a reținut instanța de apel. Din înscrisuri rezulta că licitațiile se țineau în fiecare zi de joi a săptămânii iar anunțurile privind vânzarea la licitație erau și acestea săptămânale. Cotidianul Q. în care a apărut anunțul nu este un ziar local, ci unul regional (Oltenia) fiind distribuit în județele Dolj, Gorj, Mehedinți, Vâlcea, Argeș, Olt.

- s-a reținut de către instanța de apel faptul că A.G.E.A. nu ar fi mandatat directorul SC A. SA să intermedieze vânzarea imobilului în cauză. Învederează faptul că nu exista această obligație, împuternicirile dându-se pe linie ierarhică, respectiv, A.G.E.A. împuternicește Consiliul de Administrație, iar Consiliul de Administrație împuternicește Directorul General în virtutea atribuțiilor prevăzute de Legea nr. 31/1990R și a prevederilor actului constitutiv. Directorul General reprezintă societatea în relațiile cu terții, avea obligația ca reprezentant să semneze la notariat, în numele și pentru SC A. SA, contractul de vânzare-cumpărare al spațiului comercial în cauză, conform Procesului-verbal de licitație din 11 martie 2010 și Protocolului din 11 martie 2010.

- potrivit art. 225 din Legea 297/2004, nu se sancționează cu nulitatea absolută actul care nu a fost raportat de către administratorul societății tranzacționate care a încheiat respectivul act (Decizia nr. 4085 din 21 noiembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție). Pe de altă parte, art. 271 din Legea nr. 297/2004 prevede posibilitatea antrenării răspunderii patrimoniale a administratorului a cărui culpă a fost constatată și nu desființarea actului comercial încheiat (Decizia nr. 4085 din 21 noiembrie 2013).

- în mod greșit a reținut instanța de apel că derularea licitației fără transparență este o cauză de nulitate absolută, câtă vreme nu sunt încălcate norme legale imperative. Menționează că transparența se poate vedea chiar în convocarea A.G.E.A. întrucât în finalul convocării se spune clar că materialele supuse aprobării se află la sediul societății și pot fi consultate de cei interesați. În afară de M. Of. al României, convocatorul a fost publicat și în presă.

De asemenea, transparența rezultă și din raportul curent din data de 18 decembrie 2009 înaintat către Comisia Națională a Valorilor Mobiliare și Bursa de Valori București, prin care se informează piața de capital și nu numai (rapoartele fiind publice) despre convocarea de către Consiliul de Administrație al SC A. SA a A.G.E.A. din 20 ianuarie 2010, ora 11, cu următoarea ordine de zi: "aprobarea vânzării unor active neperformante, în vederea obținerii fondurilor necesare dezvoltării și modernizării activității de producție ".

Ulterior, prin Hotărârea A.G.E.A. din 20 ianuarie 2010, întrunită cu respectarea reglementărilor prevăzute de legislația în vigoare, s-a aprobat vânzarea activelor neperformante propuse prin Referatul din 9 decembrie 2009 prin licitație publică cu strigare, în condițiile menționate în procesul-verbal de ședință A.G.E.A.

Totodată consideră că derularea licitației fără transparență nu este o cauză de nulitate absolută, câtă vreme nu sunt încălcate norme legale imperative, deși publicitatea a fost făcută inclusiv prin convocatorul de ședință. De asemenea, consideră că fraudarea legii prin vânzarea imobilului către o persoană interpusă, așa cum a susținut apelanta, și încălcarea art. 144

1

, art. 144

3

raportat la art. 152 din Legea 31/1990 și art 225 din Legea 297/2004 privind piața de capital nu au fost confirmate. De altfel, "invocarea prevederilor art. 144

3

din Legea nr. 31/1990 republicată, care reglementează instituția răspunderii juridice a persoanelor care au încălcat obligațiile de diligență, respectiv de prudență față de societate prin actele încheiate în numele acesteia nu pot conduce la constatarea nulității absolute a actului încheiat." (Decizia nr. 4085 din 21 noiembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție)

Recurenta-pârâtă consideră că nu este nul actul juridic care nu a adus societății profitul scontat, ci doar actul încheiat cu nerespectarea scopului social; în speță adunarea generală extraordinară a acționarilor a decis vânzarea respectivelor active, însă hotărârea acestora nu a fost atacată. Mai mult decât atât, nu pentru toate imobilele înstrăinate în baza aceleiași hotărâri A.G.E.A. reclamanta a introdus acțiuni în instanță.

Susține că prin promovarea acestei acțiuni, reclamanta nu face altceva decât să invoce propria culpă în organizarea licitației, invocând nerespectarea de către ea însăși a unor norme interne de organizare care nu au un caracter imperativ și astfel nu se poate susține incidența sancțiunii nulității absolute a actelor de înstrăinare enumerate în acțiunea introductivă.

Deci, potrivit 968 C. civ., ceea ce interesează pentru valabilitatea cauzei actului juridic, este ca aceasta cauză să existe, să fie reală, licită și morală iar în prezentul dosar nu a fost dovedit contrariul.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă consideră că instanța de apel a analizat fictivitatea și simularea comportamentelor conducerii executive a apelantei-reclamante, prin încălcarea obligațiilor de loialitate și transparență față de acționari, teză susținută de reclamanta SC A. SA într-o modalitate prin care aceasta își susține propria culpa.

Nu s-a negat faptul că anterior actelor de înstrăinare, E. a avut calitatea de asociat al SC C. SRL, însă la data încheierii acestor acte a căror nulitate absolută se solicită, acesta nu mai avea nici o calitate, cu atât mai mult cu cât nulitatea absolută invocată trebuie să existe la data întocmirii actului, să fie contemporană cu acesta.

În ceea ce privește frauda la lege A.G.A. SC A. SA, ulterior hotărârii A.G.E.A. din data de 20 ianuarie 2010, nu și-a exercitat atribuțiile de control al gestiunii consiliului de administrație, potrivit art. 111 lit. d) din Legea nr. 31/1990; aceasta avea puterea de a suspenda producerea efectelor hotărârii consiliului de administrație, în legătură cu modalitatea de vânzare a activului din prezentul litigiu.

Arată că întreaga motivare a hotărârii instanței de apel privește activitatea internă a apelantei SC A. SA, practic sunt sancționate toate demersurile realizate de către apelantă în relațiile cu terții.

Mai mult decât atât, instanța de apel prin decizia recurată, a învederat că sancțiunea, care intervine în cazul fraudării legii pentru nerespectarea unei interdicții de înstrăinare, nu poate opera automat, fără a se tine cont dacă părțile au avut intenția de a frauda dispozițiile legale la încheierea actului juridic, deoarece s-ar ajunge la aplicarea automată a sancțiunii prin deturnarea scopului pentru care a fost reglementată nulitatea absolută pentru frauda la lege.

În speță, prin interpretarea restrictivă a noțiunii de fraudă la lege, s-ar ajunge la soluția de a-l sancționa pe cumpărătorul de bună credință, care nu a avut intenția de a frauda, ci care a urmărit un scop licit la încheierea actului juridic, și de a-l cong