ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2147/2015

Decizia nr. 2147/2015

Asupra cererii de recurs, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin Sentința nr. 1417/com/2014 din data de 6 februarie 2014 Tribunalul Bihor a respins acțiunea comercială formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Comuna Sânmartin, având ca obiect nulitate act juridic.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:

În fapt, tribunalul a reținut că, potrivit Contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 9 iulie 2007 de către Biroul Notarului Public B., depus la dosarul cauzei în copie certificată, reclamanta este adjudecatarul imobilului în litigiu, situat în localitatea C. și amplasat pe DN 76, la kilometrul 76, ce în natură reprezintă teren extravilan în suprafață de 104.182 mp, cu construcții edificate pe acest teren, constând din 13 depozite, înscris în Cartea Funciară Nedefinitivă nr. D. Sânmartin, cu nr. cadastral E., imobil aflat în domeniul privat al comunei Sânmartin și intabulat în Cartea funciară cu Încheierea din 2006, cu prețul de 1.121.000 euro, preț achitat integral la data autentificării actului de vânzare-cumpărare, imobilul fiind adjudecat în baza Procesului-verbal privind vânzarea la licitație publică din data de 12 iunie 2007 înregistrat la Primăria Comunei Sânmartin cu nr. G. din 12 iunie 2007.

Conform concluziilor Raportului de expertiză tehnică judiciară în specialitatea topografie, cadastru și geodezie, înregistrat la dosarul cauzei la data de 4 septembrie 2012, întocmit în cauză de expert tehnic topograf H., rezultă următoarele: Pentru că la O.C.P.I. imobilul în cauză nu are decât un singur C.F., în care este înscrisă o singură categorie de folosință, care ulterior a fost rectificată de O.C.P.I. din oficiu, expertul concluzionează cu certitudine că la data licitației și a încheierii contractului de vânzare-cumpărare, categoria de folosință a imobilului cu nr. cadastral E. înscris în C.F. nedefinitiv nr. D. Sânmartin era "Arabil extravilan"; că, întrucât, modificarea categoriei de folosință s-a făcut la cca 3 ani (cu încheierea O.C.P.I. din 22 septembrie 2010) după momentul cumpărării, cum rezultă din Contractul de vânzare-cumpărare din 9 iulie 2007), expertul poate afirma cu claritate că modificarea nu a fost făcută cu ocazia sau după momentul cumpărării; studiind argumentele prezentate în cuprinsul raportului de expertiză, se poate afirma că la data vânzării-cumpărării imobilului cu categoria de folosință în realitate curți, construcții cu vegetație forestieră - în extravilan, nu era inclus în fondul forestier.

Caracteristicile anterior menționate ale terenului în cauză sunt confirmate și potrivit concluziilor Raportului de contraexpertiză topografică întocmit în cauză de experți ing. I., dr. ing. J. și ing. K., înregistrat la dosarul cauzei la data de 7 iunie 2013, care atestă în fapt că, conform înscrierii din C.F. electronic nr. L. Sânmartin, la data licitației, respectiv a încheierii contractului de vânzare-cumpărare, categoria de folosință a terenului de sub nr. cadastral E. era arabil: conform înscrierii din același C.F., operațiunile de schimbare a categoriei de folosință a terenului nu s-au făcut cu ocazia cumpărării imobilului, ci la trei ani după acel moment; la data vânzării la licitație a terenului, terenul nu era inclus în fondul forestier.

Aspectele relevate de raportul de expertiză tehnică judiciară topografică, și respectiv, de raportul de contraexpertiză, se coroborează cu declarația martorei M., audiată în cauză la data de 1 martie 2012, la propunerea ambelor părți care atestă în sinteză că, din anul 2005 - deci și la momentul licitației - destinația terenului, deși era de teren extravilan, avea menționate ca detalii "curți, construcții", întrucât, Hotărârea Consiliului Local de trecere a terenurilor în proprietatea publică sau privată, care stătea la baza constituirii planului cadastral, nu detaliază categoria de folosință a acestora și lasă loc de interpretare.

Totodată, declarația martorului N., audiat în cauză la același termen de judecată, se atestă că, la momentul licitației, reclamanta cunoștea categoria de folosință a terenului în cauză, deoarece actele de identificare ale terenului erau atașate la caietul de sarcini pe care l-a achiziționat.

În consecință, potrivit probatoriului administrat în cauză, s-a constatat că în cauză nu se poate reține incidența unei fapte ilicite, ca element al răspunderii civile contractuale, care să conducă la anulabilitatea actului juridic astfel încheiat, nefiind întrunite în mod cumulativ elementele răspunderii civile contractuale, și deci, ale acordării despăgubirii (daunelor-interese), motiv pentru care, instanța a respins în întregime, ca nefondată, cererea introductivă formulată în cauză, conform dispozitivului.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel SC A. SRL, prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în totalitate a Sentinței comerciale nr. 1417 din 6 februarie 2014 a Tribunalului Bihor, în sensul admiterii acțiunii, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în ambele instanțe.

Prin Decizia nr. 19/C din 22 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta reclamantă SC A. SRL în contradictoriu cu intimata pârâtă Comuna Sînmartin împotriva Sentinței nr. 1417 din 6 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a menținut-o în totalitate și s-a respins cererea intimatei de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată în apel.

În motivare, instanța de apel a reținut următoarele:

Solicitarea apelantei de anulare a sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond pe considerentul că aceasta nu ar fi analizat fondul litigiului dedus judecății este nefondată.

Raportat la motivele invocate de către reclamantă în susținerea acțiunii s-a constatat că problema ce trebuie tranșată în speță este aceea de a stabili care era categoria de folosință a terenului la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, respectiv să se stabilească dacă acesta făcea parte sau nu din fondul forestier.

Or, instanța de apel a constatat că, din considerentele hotărârii apelate rezultă că această problemă a fost analizată, astfel că nu se poate reține că instanța de fond nu a cercetat fondul cauzei. Este adevărat că, prima instanță a făcut referire la fapta ilicită ca element al răspunderii civile contractuale și nu la viciile de consimțământ invocate de reclamantă, însă eventualele lacune și inadvertențe ale motivării pot fi suplinite sau remediate prin motivarea instanței de apel, așa încât cauza nu poate fi trimisă spre rejudecare la tribunal, așa cum solicită apelanta, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile art. 297 C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, instanța de apel a reținut că pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra acestui imobil de la Ministerul Apărării Naționale în baza H.G. nr. 1308/2005.

Potrivit art. 1 din acest act normativ, "Se aprobă transmiterea unui imobil, având datele de identificare cuprinse în anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre, din domeniul public al statului și din administrarea Ministerului Apărării Naționale în domeniul public al comunei Sânmartin, județul Bihor, și în administrarea Consiliului Local al Comunei Sânmartin".

Conform anexei nr. 1 din hotărâre, caracteristicile tehnice ale imobilului sunt următoarele suprafața construită 2.157,27 mp, suprafața desfășurată 2.157,27mp, suprafața totală a terenului, inclusiv construcțiile 101.853 mp.

La data transmiterii dreptului de proprietate în favoarea pârâtei imobilul era înscris în CF nr. S.

Nr. top O. și P. au fost înscrise ca pășune în Valea de la Băi, iar nr. top Q. a fost înscris ca pădure.

S-a menționat că prima încheiere de întabulare din această carte funciară datează din 19 ianuarie 1944.

Potrivit documentației cadastrale întocmită la data de 15 martie 2006 de către expert R. și a Încheierii nr. 9671/2006, imobilul înscris în CF nr. S. a fost dezmembrat astfel: din nr. top O. s-a dezlipit suprafața de 10.436 mp, din nr. top P. s-a dezlipit suprafața de 166 mp, iar din nr. top Q. suprafața de 93.580 mp.

Din suprafața rezultată din dezlipire s-a constituit nr. cadastral nou E., în suprafață de 104.182 mp ce a fost transcris în CFNDF D. în favoarea comunei Sânmartin ca domeniu privat, conform H.C.L. Sânmartin din 16 martie 2006.

Deși prin documentația cadastrală s-a arătat că terenul are categoria folosință CC (curți construcții), în CFNDF D., în baza Încheierii nr. 96717 din 24 martie 2006 a O.C.P.I. Bihor, acesta a fost întabulat cu categoria de folosință arabil extravilan.

Prin H.C.L. Sânmartin din 16 februarie 2007 s-a aprobat vânzarea imobilului, procedura de vânzare fiind licitația publică deschisă.

Potrivit caietului de sarcini obiectul vânzării este compus din teren în suprafață de 104.182 mp și clădirile existente pe acest teren.

În privința terenului s-a făcut mențiunea că există plantații de arbori și pomi de intensitate redusă - aproximativ 8-10 pomi/1000 mp pe aproximativ 1/2 din suprafața acestuia.

Cât privește construcțiile s-a specificat că acestea ocupă aproximativ 5% din suprafața totală a terenului și au fost construite în anul 1952, scopul inițial al acestor clădiri fiind de depozit armament.

Ca urmare a licitației din data de 12 iunie 2007, între părți a fost încheiat Contractul de vânzare-cumpărare încheiat între părți, autentificat de BNP B. sub Încheierea din 9 iulie 2007, obiectul contractului constituindu-l imobilul înscris în CNDF nr. D. Sânmartin cu nr. cadastral E., reprezentând în natură teren arabil extravilan în suprafață de 104.182 mp, cu construcții edificate pe acest teren, reprezentând 13 depozite, construcții care nu sunt notate în cartea funciară.

Prin H.C.L. Sânmartin din 16 decembrie 2008 s-a aprobat întocmirea documentației PUZ privind introducerea în intravilan a terenului în suprafață de 104.182 mp în CNDF nr. D. Sânmartin pe seama reclamantei.

Prin Certificatul de urbanism din 21 mai 2009 emis în scopul întocmirii documentației PUZ privind introducerea în intravilan a terenului în suprafață de 104.182 mp, pe care se vor amplasa locuințe individuale, funcțiuni complementare și turism s-a solicitat reclamantei să obțină avizul I.T.R.S.V. Oradea.

Prin Adresa din 17 august 2009, I.T.R.S.V. Oradea i-a comunicat reclamantei apelante că nu acordă avizul pentru introducerea în intravilan a terenului cu nr. cadastral E. deoarece "această suprafață ca istoric, începând cu amenajamentul din 1976, 1987 și 1997, figurează ca "F"-uri, adică scoatere temporară din fond forestier. În amenajamentul din 2007 este trecut la "M"-uri - suprafață în litigiu".

De asemenea, s-a mai arătat că H.G. nr. 1308/2005 nu prevede schimbarea categoriei de folosință a terenului și că, în opinia I.T.R.S.V. Oradea, acest teren este fond forestier și nu este de acord cu trecerea în intravilan, având în vedere prevederile C. silvic.

Prin Încheierea din 22 septembrie 2010 a O.C.P.I. Bihor - Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Oradea, s-a dispus îndreptarea erorii materiale produsă în Încheierea din 2006, în sensul că suprafața de 10.602 mp este pășune, iar suprafața de 93.580 mp este pădure și nu cum dintr-o eroare materială s-a notat ca arabil sub B2 din CF nr. L. provenită din CFNDF D. Sânmartin.

Potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză de expert H. și răspunsului la obiecțiuni, cea mai mare suprafață din terenul în litigiu a avut ca și categorie de folosință pădure în perioada anilor 1880, iar în perioada anilor 1950 pe acest amplasament s-a construit de către Ministerul Forțelor Armate un depozit de armament și muniții ceea ce a presupus foarte multe lucrări de construcții, lucrări de construcții ce au cuprins o suprafață totală de 14.389 mp la care se adaugă suprafața potecilor de patrulare, suprafețele libere de vegetație pentru a asigura vizibilitatea între foișoarele de observație, suprafețele ocupate de gardurile duble de pe limita de proprietate, a gardurilor ce delimitau incinta depozitelor de muniții de perimetrul de bază, precum și suprafețele de teren liber dintre copaci de 1.525 m, pe exteriorul limitei vestice a imobilului, de-a lungul comunicației DN76, pentru mascarea obiectivului.

În privința categoriei de folosință s-a arătat că înscrierea menționată în CF-urile vechi nu mai corespunde întrutotul cu realitatea din teren, întrucât folosința terenului suferă schimbări și evoluează o dată cu comunitățile locale. Identificarea categoriei de folosință a terenului revine persoanei autorizate să întocmească documentația cadastrală care este obligată să înscrie în documentație și categoria de folosință.

În noile cărți funciare categoria de folosință se stabilește de topograf în teren și se înscrie în CF, în baza unui act autentic eliberat de primărie și nu în baza a ceea ce era înscris în CF-urile vechi. Înscrierea categoriei de folosință din CF-ul vechi se înscrie sau nu în cel nou numai la convertirea CF-ului vechi într-unui nou și aceasta numai până la întocmirea unei documentații cadastrale cu situația reală din teren.

Expertul a concluzionat că la data preluării de către pârâtă, imobilul avea categoria de folosință de curți construcții cu vegetație forestieră în extravilan, însă în CFNDF D. Sânmartin a fost trecut ca și arabil extravilan. Schimbarea categoriei de folosință prin îndreptarea erorii materiale s-a realizat în anul 2010, însă registratorul trebuia să înscrie CC - curți construcții, cum apărea în documentația cadastrală și nu pădure și pășune.

În ceea ce privește categoria de folosință a terenului la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare expertul a arătat că aceasta era de curți construcții cu vegetație forestieră în extravilan și nu făcea parte din fondul forestier, deoarece, pe de o parte, nu a fost inclus în amenajamente silvice în ultimii 55 de ani și nu s-a întocmit inventarul fondului forestier, iar pe de altă parte, consistența arborilor este sub 0,4.

Așa cum rezultă din raportul de contraexpertiză efectuat în cauză, analizând înscrisurile de carte funciară și H.G. nr. 1308 din 27 octombrie 2005 experții au apreciat că imobilul în litigiu nu a fost inclus niciodată în fondul forestier, deoarece anterior emiterii hotărârii de guvern imobilul aparținea domeniului public al statului și era în administrarea M.A.N., iar ulterior imobilul a fost trecut în domeniul public al comunei Sânmartin și în administrarea Consiliului local al Comunei Sânmartin.

Pentru construirea depozitelor de muniție a fost cu siguranță defrișată pădure acolo unde era, iar după construire au fost plantați arbori de camuflaj aspect ce rezultă din faptul că aceștia sunt crescuți pe biutele de pământ construite pentru protecția depozitelor. Nu tot terenul este acoperit de vegetație arborescentă, care în mare parte este sub formă de tufișuri și copaci răzleți și numai o parte înspre exteriorul proprietății este pădure.

Experții au mai arătat că prin construirea acelor depozite, terenul și-a schimbat în mod automat categoria de folosință, chiar dacă aceasta nu a fost înregistrată în CF, așa cum nu au fost înscrise nici construcțiile edificate, deoarece la acea vreme nu prezenta interes un asemenea demers. Prin documentația cadastrală recepționată de O.C.P.I. Bihor în 21 martie 2006 executantul lucrării, în temeiul art. 8.2.10 din Normele tehnice privind introducerea cadastrului general, aprobate prin Ordinul nr. 534/2001, a stabilit corect categoria de folosință ca fiind curți construcții, deși în CFNDF D. Sânmartin s-a înscris ca arabil, iar la data vânzării terenul nu era inclus în fondul forestier.

Potrivit Adresei din 18 septembrie 2012 a I.T.R.S.V. Oradea, la data de 9 iulie 2007 imobilul în litigiu era inclus în fondul forestier, așa cum este și astăzi, doar că prin H.G. nr. 1308/2005 a trecut în proprietatea Consiliului local Sânmartin, însă fără a fi schimbată categoria de folosință.

Prin Adresele din 9 octombrie 2013 din 23 decembrie 2013, I.T.R.S.V. Oradea răspunde pârâtei că nu deține în administrare suprafețe aparținând domeniului public sau UAT Sânmartin.

Conform Adresei din 7 august 2012 a Ocolului Silvic Oradea, de la data transmiterii terenului din administrarea Ocolului Silvic Oradea în folosința Ministerului Forțelor Armate conform Decretului nr. 249/1951 și H.C.M. nr. 297/1951, Ocolul Silvic Oradea nu a mai executat nicio lucrare silvică prevăzută de amenajamentul silvic și normele tehnice deoarece nu s-a permis intrarea în obiectiv în această perioadă, iar prin Hotărârea nr. 1308 din 27 octombrie 2005 suprafața respectivă a ieșit din evidentele ocolului.

La data de 7 noiembrie 2013 experții au depus la dosar o precizare potrivit căreia au ajuns la concluzia că la data de 9 iulie 2007 fostul depozit de exploziv Sânmartin era cuprins în fondul forestier, fiind evidențiat în amenajamentul silvic al Ocolului Silvic Oradea, ca ocupație a unor persoane juridice, conform Adresei din 31 octombrie 2013 emisă de Direcția Silvică Bihor.

Prin Adresa din 14 ianuarie 2014, Direcția Silvică Bihor a comunicat pârâtei referitor la Adresa din 31 octombrie 2013, că motivul pentru care depozitul de exploziv era evidențiat în amenajamentul Ocolului Silvic Oradea este aceea că după întocmirea protocolului privind transmiterea acestui imobil din domeniul public al statului și din administrarea M.A.N. în domeniul public al comunei Sânmartin și în administrarea Consiliului Local al comunei Sânmartin, Direcției Silvice Bihor nu i-a fost comunicat acest act pentru a fi operate în evidențele specifice amenajamentului silvic, modificările ce se impun, însă va proceda la modificarea evidențelor de amenajament, în sensul diminuării în mod corespunzător a suprafeței administrate de Direcția Silvică Bihor, Ocolul Silvic Oradea.

Prin Adresa din 12 ianuarie 2015, Direcția Silvică Bihor a comunicat instanței de apel că la data de 9 iulie 2007 imobilul cu nr. cadastral E. figura, din eroare, ca făcând parte din amenajamentul silvic al Ocolului Silvic Oradea, deși prin H.G. nr. 1308/2005 imobilul a fost scos definitiv din fondul forestier, această eroare datorându-se faptului că protocolul de predare-primire nu i-a fost comunicat de către M.A.N. pentru a face cuvenitele modificări, iar în prezent acest imobil nu mai face parte din amenajamentul silvic, fiind scos din evidențe în anul 2013.

S-a mai precizat că de la data transmiterii terenului din administrarea Ocolului Silvic Oradea în folosința Ministerului Forțelor Armate conform Decretului nr. 249/1951 și H.C.M. nr. 297/1951, Ocolul Silvic Oradea nu a mai executat nicio lucrare silvică prevăzută de amenajamentul silvic și normele tehnice deoarece nu s-a permis intrarea în obiectiv în această perioadă.

Potrivit art. 960 C. civ. "Dolul este o cauză de nulitate a convenției când mijloacele viclene, întrebuințate de una din părți sunt astfel, încât este evident că, fără aceste mașinații, cealaltă parte nu ar fi contractat. Dolul nu se presupune".

Întrucât în caietul de sarcini și în studiul de oportunitate s-a consemnat corect atât starea de fapt cât și starea de drept a imobilului, astfel cum aceasta apărea înscrisă în cartea funciară la momentul licitației, nu se poate reține că pârâta ar fi întrebuințat mijloace viclene pentru a o determina pe reclamantă să încheie contractul de vânzare-cumpărare.

Având în vedere că dolul nu se presupune, în speță reclamanta nu a dovedit că stabilirea categoriei de folosință prin documentația cadastrală ce a stat la baza întabulării pârâtei ar fi fost rezultatul unei conivențe între pârâtă și persoana autorizată pentru stabilirea unei alte categorii de folosință decât cea reală, cu scopul de a o determina pe reclamantă să încheie contractul, cu atât mai mult cu cât potrivit expertizelor efectuate în cauză prin documentația cadastrală s-a stabilit în mod corect categoria de folosință a imobilului.

Prin urmare susținerea reclamantei potrivit căreia la încheierea contractului pârâta ar fi folosit mijloace dolosive, este nefondată.

Cât privește eroarea asupra substanței obiectului invocată de reclamantă, din probele administrate în cauză, respectiv raport de expertiză și contraexpertiză, declarațiile martorilor, înscrisuri, instanța de apel a reținut că deși la data transmiterii dreptului de proprietate în favoarea pârâtei, terenul în litigiu era înscris în cartea funciară în categoria pădure și pășune, în fapt, prin defrișarea pădurii existente și construirea depozitului de muniție în anul 1952 acesta și-a schimbat categoria de folosință în teren cu construcții în extravilan, însă s-a omis efectuarea cuvenitelor mențiuni în cartea funciară.

Prin urmare, raportat la dispozițiile art. 8.2.10, 9.3.1 și 9.3.2 din Normele Tehnice privind introducerea cadastrului general, aprobate prin Ordinul nr. 534/2001, prin documentația cadastrală avizată de O.C.P.I. Bihor din 21 martie 2006, executantul lucrării a stabilit corect categoria de folosință ca fiind curți construcții în extravilan, aspect ce rezultă și din rapoartele de expertiză și contraexpertiză.

Susținerea apelantei referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 77 și 78 din Legea nr. 18/1991, ale Ordinului nr. 326/2001 și ale C. silvic este nefondată deoarece aceste dispoziții nu sunt aplicabile, schimbarea categoriei de folosință având loc la nivelul anilor 1950, însă, așa cum s-a arătat mai sus, nu a fost menționată în cartea funciară.

Este adevărat că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare terenul în litigiu era evidențiat în amenajamentul silvic al Ocolului Silvic Oradea, ca ocupație a unor persoane juridice, însă așa cum rezultă din Adresa din 12 ianuarie 2015 a Direcției Silvice Bihor la data de 9 iulie 2007 acest imobil figura, din eroare, ca făcând parte din amenajamentul silvic al Ocolului Silvic Oradea, întrucât fusese scos definitiv din fondul forestier în baza H.G. nr. 1308/2005, acesta fiind radiat din evidențe în anul 2013.

De asemenea, trebuie avută în vedere și Adresa din 7 august 2012 a Ocolului Silvic Oradea potrivit căreia, de la data transmiterii terenului din administrarea Ocolului Silvic Oradea în folosința Ministerului Forțelor Armate, Ocolul Silvic Oradea nu a mai executat nicio lucrare silvică prevăzută de amenajamentul silvic și normele tehnice deoarece nu s-a permis intrarea în obiectiv în această perioadă, iar prin Hotărârea nr. 1308 din 27 octombrie 2005 suprafața respectivă a ieșit din evidențele ocolului.

Prin urmare, instanța de apel a apreciat că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu mai făcea parte din fondul forestier, figurând doar din eroare în amenajamentul silvic, astfel că nu se poate reține că reclamanta ar fi fost în eroare cu privire la categoria de folosință a terenului, nefiind incidente dispozițiile art. 954 alin. (1) C. civ.

De altfel, așa cum rezultă din declarația martorilor Ș., N. și T., reprezentanții reclamantei au vizitat terenul și au luat cunoștință de starea terenului și a construcțiilor.

Împrejurarea că la aproximativ 3 ani după încheierea contractului, prin încheierea de îndreptare a erorii materiale din 22 septembrie 2010 Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Bihor - Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Oradea a modificat mențiunea cu privire la categoria de folosință a imobilului, revenind la cea anterioară anului 1950, nu-i este imputabilă pârâtei și nu este de natură să includă terenul în litigiu în fondul forestier atât timp cât de peste 60 de ani, acesta are altă categorie de folosință.

Reclamanta-apelantă, în calitate de proprietară are posibilitatea efectuării demersurilor necesare înscrierii în cartea funciară a categoriei de folosință reală.

Având în vedere considerentele mai sus arătate, în temeiul art. 296 C. proc. civ., apelul a fost ca nefondat.

Întrucât intimata nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată în apel instanța a respins cererea acesteia de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, în principal casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare și, în subsidiar, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului reclamantei, schimbării sentinței apelate cu consecința admiterii acțiunii și anulării contractului de vânzare-cumpărare autentificat de BNP B. în 9 iulie 2007 și a obligării intimatei la plata sumelor solicitate prin cererea de chemare în judecată.

După prezentarea unui scurt istoric al cauzei, recurenta-reclamantă formulează următoarele critici de nelegalitate:

Recurenta-reclamantă susține că prima instanță a ignorat obiectul principal al acțiunii (cerere în anulare) și, implicit, temeiul legal al acesteia, considerentele reținute de instanța de apel ignorând principiile disponibilității și dublului grad de jurisdicție în contextul în care critica societății reclamante a privit incidența art. 297 C. proc. civ. vizând în principal anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, primei instanțe, față de necercetarea fondului pricinii.

Totodată, încălcarea art. 129 C. proc. civ., a art. 261 pct. 5 C. proc. civ., precum și a principiului disponibilității rezultă și din faptul că instanța de apel a ignorat împrejurarea că prima instanță a respins acțiunea raportat la un temei juridic diferit de cel la care se referă acțiunea introductivă, analizând incidența răspunderii contractuale, iar nu nulitatea; în esență, rezoluțiunea presupune un act valabil încheiat, pe când nulitatea are în vedere un act juridic la încheierea căruia nu au fost respectate condițiile de valabilitate.

Prin urmare, în speța de față, instanța de apel a considerat în mod eronat că poate proceda la "suplinirea" sau la "remedierea" motivării, în contextul în care soluția apelată a fost pronunțată fără ca instanța să fi cercetat fondul pricinii. În acest sens, menționează că, incidența instituțiilor dolului și a erorii viciu de consimțământ este analizată în mod eronat, pentru prima dată în apel. Nefiind cercetată pricina, nu se ridica problema "remedierii" motivării, ci apărea necesitatea rejudecării cauzei.

Consideră că instanța de apel nu a analizat criticile privind efectele îndreptării erorii materiale, conform art. 53 și art. 33 alin. (5) și (6) din Legea nr. 7/1996, precum și art. 88 din Regulamentul de organizare și funcționare a birourilor de cadastru și publicitate imobiliară, ignorând faptul că erorile materiale sunt simple greșeli privind cifre, nume, etc, îndreptarea lor producând, în mod natural, efecte pentru trecut (întrucât se referă la o situație preexistentă).

Spre deosebire de această situație, corespunzătoare unei erori materiale, modificarea (adică aspectul reținut de către prima instanță în mod eronat) presupune o schimbare ce produce efecte pentru viitor. De altfel, tratamentul juridic diferențiat între îndreptarea unei erori materiale și modificare este subliniat și de terminologia art. 33 alin. (6) din Legea nr. 7/1996, care enumera în mod distinct rectificarea Cărții Funciare, modificarea și îndreptarea erorii materiale.

Mențiunile la care se referă Încheierea de Carte Funciară din 22 septembrie 2010, conform căreia terenul în discuție a avut, inclusiv la încheierea contractului, în majoritate, categoria de folosință pădure, nu au fost eliminate ca urmare a unei proceduri derulate conform art. 33 și 34 din Legea nr. 7/1996. În consecință, respectiva încheiere reflectă realitatea juridică. Or, instanța de apel nu a ținut cont de forța juridică a respectivei încheieri, ceea ce atrage incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Consideră că instanța de apel s-a rezumat la a relua considerente ale primei instanțe în ceea ce privește probatoriul.

Astfel, instanța de apel face referire la împrejurarea că o schimbare a categoriei de folosință ar fi avut loc "la nivelul anilor 1950", însă nu face o analiză a dispozițiilor legale incidente în perioada respectivă, pentru a verifica dacă într-adevăr se poate reține o atare schimbare a categoriei de folosință.

Considerentele instanței de apel sunt și contradictorii, mai arată recurenta. Astfel, pe de o parte, se reține ca schimbarea categoriei de folosință ar fi avut loc în "anii 1950", iar, pe de altă parte, se indică (în mod eronat) împrejurarea că instanța ar fi considerat că schimbarea aceleiași categorii de folosință ar fi intervenit "prin Hotărârea nr. 1308 din 27 octombrie 2005", motiv pentru care susține că este incident art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În contextul în care prin Încheierea de Carte Funciară emisă de A.N.C.P.I. - Oficiu de Cadastru și Publicitate Imobiliară Bihor - Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Oradea, din 22 septembrie 2010, s-a procedat la corectarea unei situații preexistente, cu efecte retroactive - în sensul că terenul a avut (și are) categoria de folosință pădure, iar instanța de apel, într-o manieră confuză, se referă la modificarea categoriei de folosință prin încheierea de carte funciară în discuție, fără a analiza regimul juridic al anilor 1950, pentru a verifica dacă la acel moment ar fi putut opera modificarea categoriei de folosință, rezultă că soluția criticată ignoră regimul juridic al modificării categoriei de folosință a unui teren.

Astfel, recurenta consideră că instanța de apel a ignorat că schimbarea categoriei de folosință a unui teren se poate realiza în anumite cazuri și presupune proceduri speciale, ce implică avize ale organelor agricole de specialitate, conform art. 77 și 78 din Legea nr. 18/1991 în baza Ordinului nr. 326/2001 trebuie întocmită în acest sens o documentație specifică și "o copie de pe avizul Ministerului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor pentru aprobarea schimbării categoriei de folosință se va înainta de oficiul de studii pedologice și agrochimice oficiului județean de cadastru, geodezie și cartografie, respectiv al municipiului București, pentru operarea în evidențele cadastrale a modificărilor survenite."

Prin urmare, în măsura în care ar fi intervenit o "modificare" a categoriei de folosință a terenului ulterior încheierii contractului, operarea în evidențele Cărții Funciare a acesteia s-ar fi putut produce doar cu respectarea procedurii specifice, adică, implicit, pe baza avizului organului competent. Or, Încheierea de Carte Funciară din 22 septembrie 2010 nu s-a emis într-un astfel de context.

Totodată, fiind în prezența bun de interes național, conform art. 1 și 3 C. silvic (bun care s-a aflat doar în administrarea Ministerului Apărării Naționale, făcând parte din domeniul public, al statului - a se vedea H.G. nr. 1308/2005) procedura de schimbare a categoriei de folosință în cazul pădurilor este una restrictivă, așa cum rezultă din art. 37 C. silvic.

Mai susține și faptul că instanța de apel se raportează în mod eronat la H.G. nr. 1308/2005. Această hotărâre de guvern nu susține considerentele Curții de Apel Oradea, deoarece aceasta se referă, în mod exclusiv, la schimbarea intervenită în ceea ce privește titularul dreptului de proprietate publică și, respectiv al dreptului de administrare, de la acel moment, iar schimbarea categoriei de folosință a unui teren forestier presupune aplicarea unei proceduri restrictive, anume prevăzute de lege, care nu a fost parcursă în speța de față, neexistând nicio dovadă în acest sens.

Arată că ignorarea cadrului legal incident este subliniată și de împrejurarea că instanța de apel reține Adresa din 12 ianuarie 2015 emisă de Regia Națională a Pădurilor Romsilva - Direcția Silvică Bihor, care se contrazice cu poziția aceleiași entități (din cuprinsul Adresei din 31 octombrie 2013) prin care se atestă împrejurarea că terenul are categoria de folosința "pădure".

Totodată, "explicația" din respectiva adresă legată de protocolul de predare-preluare încheiat între Ministerul Apărării Naționale, pe care instanța de apel o preia, nu conduce la concluzia că decizia Curții de Apel Oradea ar fi corectă. Astfel, respectivul protocol a fost încheiat în baza H.G. nr. 1308/2005. Or, din moment ce H.G. nr. 1308/2005 nu prezintă relevanță pentru categoria de folosință a terenului, cu atât mai mult această categorie nu ar putea fi determinată de un simplu "protocol" încheiat în baza acelei hotărâri de Guvern; autoritatea în discuție se referă la "modificări" (adică la o schimbare a categoriei cu efect pentru viitor) ceea ce confirmă poziția recurentei.

Prin Adresa din 14 ianuarie 2014, emisă de Regia Națională a Pădurilor Romsilva - Direcția Silvică Bihor (depusă după închiderea dezbaterilor în fața primei instanțe), aceeași entitate menționa că "unitatea noastră va proceda la modificarea evidențelor de amenajament". Or, în prezent, se afirmă că modificarea s-ar fi produs din anul 2013. Poziția oscilantă în discuție este semnificativă pentru lipsa de seriozitate a ambelor adrese în discuție, pe care instanța de apel o ignoră, în detrimentul cadrului juridic relevant.

Recurenta mai arată și faptul că, considerentele instanței de apel privind împrejurarea că "Ocolul Silvic Oradea nu a mai executat nicio lucrare silvică (...) deoarece nu s-a mai permis intrarea în obiectiv în această perioadă" sunt străine de natura pricinii. Concret, din perspectiva categoriei de folosință a terenului vizat de contract, este irelevantă executarea sau nu a unei lucrări de amenajare silvică, iar nerespectarea unei obligații de efectuare a unor lucrări ce ar rezulta eventual din norme legale nu implică modificarea categoriei de folosință a unui teren; o atare situație poate avea repercusiuni doar în sensul aplicării unor eventuale sancțiuni.

Susține că instanța de apel a pornit, în mod eronat, de la concluzia greșită în sensul că la momentul licitației ar fi fost prezentată o categorie de folosință a terenului ce era corectă. S-a reținut și că reclamanta nu a demonstrat vreo conivență între intimată și persoana autorizată pentru "stabilirea unei alte categorii de folosință decât cea reală cu scopul de a o determina pe reclamantă să încheie contractul".

Recurenta arată că soluția instanței ignoră întrunirea exigențelor la care se referă art. 960 C. civ. și anume ca dolul să fie determinant pentru încheierea actului juridic și să provină de la cealaltă parte.

În ceea ce privește prima cerință, achiziționarea terenului de către recurentă a avut loc exclusiv în considerarea categoriei sale de folosință, adecvată pentru a servi scopului avut în vedere (amplasare de "locuințe individuale, funcțiuni complementare și turism", conform certificatului de urbanism obținut de societate).

În ceea ce privește cea de-a doua cerință, convingerea societății în sensul că terenul la care se referă contractul este apt scopului avut în vedere (adică elementul hotărâtor pentru cumpărarea sa și plata unui preț uriaș - 1.121.000 euro) a fost formată ca urmare a conduitei intimatei.

Astfel, recurenta susține că a acționat în contextul încrederii pe care o prezenta intimata, autoritate publică, pe baza informațiilor și a documentelor furnizate de aceasta, încheierea contractului realizându-se ca urmare a unei proceduri de licitație publică.

Consideră că în speță este incidentă ipoteza erorii viciu de consimțământ - enorm substantiam - aspect ignorat de instanța de apel. Un raționament corect al instanței de apel ar fi presupus să rețină faptul că societatea nu a cunoscut, în mod evident, față de argumentele expuse în cuprinsul recursului, la momentul încheierii contractului, că obiectul acestuia are altă categorie de folosință decât cea prezentată de intimată.

Recurenta a achiziționat un teren cu caracteristici determinante complet diferite de cele avute în vedere la momentul la care a agreat implicarea în procedura de licitație. Astfel, ideea dezvoltării unui proiect imobiliar este incompatibilă cu un teren forestier. Exploatarea acestuia este extrem de restrictivă și antrenează costuri imense, aspect necontestat, de altfel, de către intimată. Categoria de folosință a terenului este o însușire substanțială, element în lipsa căruia societatea nu ar fi fost dispusă să plătească peste 1 milion de euro și, deci, să încheie contractul. Deci falsa reprezentare cade asupra unui element determinant. Intimata, autoritate a statului, nu poate susține că nu ar cunoaște legislația și, implicit, semnificația categoriei de folosință a unui teren, din perspectiva derulării anumitor proiecte investiționale.

De asemenea, susține că decizia recurată conține și considerente străine de natura pricinii. Astfel, împrejurarea că recurenta a vizualizat terenul este irelevantă întrucât categoria de folosința a unui teren nu poate fi stabilită pe baza unei simple vizite la fața locului. Prin urmare, simpla vizualizare a terenului nu putea conduce societatea la concluzia că informațiile și actele prezentate de intimată nu ar fi reale.

Intimata-pârâtă Comuna Sânmartin a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta-recurentă SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta-intimată Comuna Sânmartin a solicitat anularea Contractului de vânzare-cumpărare din 9 iulie 2007, ca urmare a vicierii consimțământului acesteia la încheierea lui, în principal prin dolul exercitat de pârâtă sau în subsidiar prin eroarea asupra substanței obiectului acestui contract, cu obligarea la restituirea prețului achitat de 1.121.000 euro împreună cu dobânda legală și cu obligarea la plata de despăgubiri în sumă de 151.139,97 RON ca urmare a prejudiciilor cauzate prin anularea contractului.

Critica privind încălcarea, în opinia recurentei-reclamante, a dispozițiilor art. 129, art. 261 pct. 5 și art. 297 C. proc. civ. este nefondată.

Curtea de apel, având în vedere caracterul devolutiv al apelului, nu avea motive să procedeze la trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, ci în calitate de instanță de apel avea obligația legală de a verifica "în limitele cererii de apel stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță" și totodată, facultatea de a "încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi", potrivit dispozițiilor art. 295 C. proc. civ.

Astfel, se reține că instanța de apel, analizând criticile apelantei-reclamante în susținerea cererii de anulare a sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare a constatat în mod corect "că, raportat la motivele cererii de chemare în judecată, problema ce trebuie tranșată în speță este aceea de a stabili care era categoria de folosință a terenului la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, respectiv să se stabilească dacă acesta făcea parte sau nu din fondul forestier."

Considerentele reținute de prima instanță în baza probatoriului administrat în cauză, în sensul că nu se poate reține existența unei fapte ilicite, ca element al răspunderii civile contractuale, care să conducă la anulabilitatea actului juridic astfel încheiat, nu pot reprezenta un motiv de desființare a sentinței, potrivit art. 297 alin. (1) C. proc. civ., așa cum corect a reținut instanța de apel, atâta timp cât prima instanță s-a pronunțat pe fondul cauzei, analizând problema categoriei de folosință a terenului la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare și arătând din ce cauză nu poate fi anulat contractul de vânzare-cumpărare, motivarea primei instanțe putând fi suplinită de către instanța ierarhic superioară în căile de atac. De altfel, nu i s-a produs nicio vătămare părții dacă prima instanță nu a analizat detaliat argumentele reclamantei în susținerea viciilor de consimțământ invocate, atâta timp cât acest neajuns a fost îndreptat prin considerentele deciziei din apel.

Totodată, acest aspect este lipsit de importanță în această fază procesuală, de vreme ce instanța de apel a analizat ea însăși motivele de nulitate constând în viciile de consimțământ invocate de reclamantă (dolul, eroarea asupra substanței obiectului), urmând a fi examinate în continuare susținerile recurentei cu privire la modul de aplicare a dispozițiilor legale în această materie.

Pentru același considerente nu poate fi primită nici critica prin care, bazându-se pe argumente identice, recurenta susține că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, soluționând o altă acțiune decât cea cu care a fost învestită.

De asemenea, verificând decizia recurată sub aspectul respectării prevederilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea instanței de apel satisface cerințele impuse de norma legală menționată, modul de redactare al deciziei permițând exercitarea controlului judiciar, astfel încât modificarea hotărârii în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi dispusă.

Nu sunt fondate nici criticile prin care, în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține nemotivarea și nelegalitatea deciziei recurate pentru încălcarea art. 33 - 34 și art. 53 din Legea nr. 7/1996 și art. 88 din Regulamentul de organizare și funcționare a birourilor de cadastru și publicitate imobiliară, precum și a efectelor Încheierii de Carte funciară din 22 septembrie 2010.

Recurenta consideră că instanța de apel nu a făcut diferența între îndreptarea erorii materiale, eroare corectată în Cartea funciară în 2010, la trei ani după încheierea contractului de vânzare-cumpărare și rectificarea, modificarea înscrierilor din Cartea funciară și nu a ținut cont de forța juridică a Încheierii de Carte funciară din 22 septembrie 2010

Procedura îndreptării erorilor materiale din cuprinsul cărților funciare este reglementată de art. 53 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 și de art. 88 din Regulament, invocate de recurentă, care prevăd că erorile materiale săvârșite cu prilejul înscrierilor sau radierilor se pot îndrepta, prin încheiere motivată, de către registratorul de la biroul teritorial, la cerere sau din oficiu, cu comunicarea acesteia persoanei interesate. Erorile vizate de art. 53 din Legea nr. 7/1996 sunt simple erori materiale în legătură cu numele proprietarilor, numerele topografice sau cadastrale și adresa de situare a imobilelor, erori care nu afectează fondul dreptului.

Prin urmare, categoria de folosință a terenului este unul din atributele parcelei, fiind necesară pentru înscrierea în Cartea funciară și stabilirea sarcinilor fiscale ce grevează imobilele, astfel că nu vizează o simplă eroare materială în sensul dat de dispozițiile art. 53 din Legea nr. 7/1996, ci însuși fondul dreptului - înscrierea în cartea funciară a categoriei de folosință reale a terenului conform planului cadastral întocmit cu ocazia vânzării terenului, operațiune ce putea fi valorificată de reclamantă, în calitate de proprietar, doar pe calea unei acțiuni în rectificare, astfel că acest motiv de recurs este nefondat.

În ce privește schimbarea categoriei de folosință a terenului, deși susține că instanța de apel s-a raportat în mod eronat la H.G. nr. 1308/2005, în realitate, recurenta aduce în dezbaterea judiciară aspecte vizând evaluarea probatoriului.

Astfel, cu referire la elementele de fapt ale pricinii - care rămân ca atare stabilite, fără posibilitatea de reevaluare în recurs - instanța de apel a constatat că pârâta Comuna Sânmartin a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu de la Ministerul Apărării Naționale în baza H.G. nr. 1308/2005. Din acest act normativ și din procesul-verbal de predare-primire încheiat între Primărie și M.A.N., a rezultat că s-a transmis un imobil format din teren și construcții, cu drumuri și alei interioare, delimitat prin gard de restul terenului învecinat, fără să reiasă faptul că s-ar fi transmis și pădure sau numai pădure. Ulterior, prin H.C.L. nr. 253 din 16 martie 2006 s-a aprobat dezmembrarea și trecerea depozitului de muniție în domeniul privat al comunei Sânmartin, identificarea lui exactă prin nr. cadastral E., Sânmartin. S-a întocmit schița cadastrală, prin care s-au identificat clădirile și terenul, în vederea înscrierii imobilului în Cartea funciară a comunei Sânmartin, de către un topograf autorizat care, în fișa corpului de proprietate a constatat că terenul este în suprafață de 140.182 mp, iar pe acesta sunt amplasate 13 construcții, înscriindu-l în CF nou formată, nr. D., nr. cadastral E., ca arabil extravilan cu construcții.

Raportat la aceste elemente de fapt, care nu pot fi reevaluate în calea extraordinară de atac, instanța de recurs constată că în mod corect instanța de apel a reținut, făcând referire la adresele depuse la dosar din partea unor instituții ale statului care se ocupă de fondul forestier, că susținerea referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 77 și 78 din Legea nr. 18/1991, ale Ordinului nr. 326/2001 al Ministerului Agriculturii și ale C. silvic este nefondată, deoarece aceste dispoziții nu sunt aplicabile, schimbarea categoriei de folosință având loc la nivelul anilor 1950, însă nu a fost menționată în cartea funciară.

Astfel, s-a arătat cu trimitere la probele administrate în cauză, că suprafața de teren în litigiu a avut la data preluării sale de către Primăria Sânmartin de la M.A.N., categoria de folosință de curți construcții cu vegetație forestieră, în extravilan, instanța de apel invocând, în susținerea deciziei sale și: Adresa din 12 ianuarie 2015 a Direcției Silvice Bihor, în care se arăta că, la data de 9 iulie 2007, acest imobil figura, din eroare, ca făcând parte din amenajamentul silvic al Ocolului Silvic Oradea, întrucât fusese scos definitiv din fondul forestier în baza H.G. nr. 1308/2005, acesta fiind radiat din evidențe în anul 2013; Adresa din 7 august 2012 a Ocolului Silvic Oradea din care rezulta că de la data transmiterii acestui teren în folosința Ministerului Forțelor Armate, Ocolul Silvic nu a mai executat nicio lucrare silvică deoarece nu s-a permis intrarea în acest obiectiv în acea perioadă.

Recurenta-reclamantă a invocat și faptul că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. În sprijinul acestui motiv, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta s-a referit la încălcarea prevederilor art. 960 și art. 954 alin. (1) C. civ.

Critica potrivit căreia la încheierea contractului pârâta ar fi folosit mijloace dolosive, fiind incidente dispozițiile art. 960 C. civ., este nefondată.

Nulitatea actului juridic civil reprezintă acea sancțiune civilă aplicabilă actului juridic civil încheiat cu încălcarea normelor legale edictate pentru încheierea sa valabilă. Prin urmare, din definiția nulității, rezultă că motivele de nulitate ale actului juridic civil trebuie să fie anterioare sau cel mult, contemporane încheierii actului, nicidecum ulterioare acestuia.

Conform art. 960 C. civ., "Dolul este o cauză de nulitate a convenției când mijloacele viclene, întrebuințate de una din părți, sunt astfel, încât este evident că, fără aceste mașinații, cealaltă parte n-ar fi contractat. Dolul nu se presupune."

Prin urmare, persoana care invocă existența dolului, drept cauză de anulabilitate a actului juridic civil, trebuie să-l dovedească. Fiind un fapt juridic, dolul poate fi probat prin orice mijloc de probă, inclusiv martori sau prezumții simple.

În cauză nu se poate reține însă existența unui astfel de motiv de nulitate, instanța de apel motivând cu justețe faptul că reclamanta nu a dovedit că stabilirea categoriei de folosință prin documentația cadastrală ce a stat la baza întabulării pârâtei ar fi fost rezultatul unei conivențe între pârâtă și persoana autorizată pentru stabilirea unei alte categorii de folosință decât cea reală, cu scopul de a o determina pe reclamantă să încheie contractul.

De asemenea, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare reclamanta a cunoscut starea de fapt și starea de drept a imobilului, întrucât în caietul de sarcini și în studiul de oportunitate s-a consemnat corect situația imobilului, astfel cum aceasta apărea înscrisă în cartea funciară la momentul licitației, iar potrivit expertizelor efectuate în cauză prin documentația cadastrală s-a stabilit în mod corect categoria de folosință a imobilului.

Nefondată este și critica referitoare la faptul că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, reclamanta ar fi fost în eroare la categoria de folosință a terenului, fiind incidente dispozițiile art. 954 C. civ.

Astfel, reclamanta a susținut că eroarea viciu de consimțământ în prezenta cauză a constituit-o falsă reprezentare a realității cu privire la categoria de folosință a terenului, respectiv că imobilul cumpărat l-a reprezentat un teren arabil extravilan cu construcții, iar substanța obiectului actului este constituită din calitățile în