ÎCCJ, decizie (scj.ro #130771)

Acțiune în anularea unei hotărâri arbitrale. Rolul activ al arbitrului

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Arbitrajul

Index alfabetic : acțiune în anulare

-hotărâre arbitrală

-rolul activ al arbitrului

C. proc. civ. din 1865, art. 358

10

alin. (1), art. 364 lit. g), i)

Decretul nr. 167/1958, art. 16 lit. a)

Rolul activ al arbitrului în aflarea adevărului în materia procedurii arbitrajului se concretizează în evidențierea tuturor aspectelor de fapt care pot conduce la cea mai bună soluționare în drept sau în echitate a problemelor aduse în fața tribunalului arbitral, părțile semnatare ale convenției arbitrale având la rândul lor drepturi și obligații.

Faptul că reclamanta nu și-a îndeplinit obligația de a-și dovedi pretențiile și apărările în susținerea acțiunii nu poate fi imputată arbitrului, sub forma unei lipse de diligență a acestuia de a cerceta și stărui în stabilirea situației de fapt, neexistând vreo normă legală care să-l oblige pe arbitru să se erijeze în avocatul uneia dintre părți, sub pretextul exercitării rolului activ.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 551 din 15 martie 2016

Notă

: Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011.

Pentru a pronunța astfel, tribunalul arbitral a reținut, în esență, după prezentarea unui vast expozeu asupra modului de stabilire a faptelor pe baza probelor analizate, următoarele:

Cu privire la nerespectarea garanției de bună execuție, tribunalul arbitral a constatat că aceasta nu a fost realizată nici pentru fulgi, nici pentru pelete și că nerealizarea testului de funcționare nu a fost cauzată de motive dincolo de controlul intimatei, chiar dacă eșecul a fost consecința prezenței substanțelor organice în materia primă de alimentare. Ca urmare, intimata nu a reușit să efectueze un test de funcționare cu rezultate pozitive în perioada convenită și trebuie obligată la plata unor penalități conform contractului și Anexei 1.

S-a mai reținut că, la momentul încheierii actului adițional la Anexa 1 prevăzută în Raport, intimata nu a fost în eroare cu privire la obiect și nici indusă în eroare de vreo fraudă a reclamantei, raportul fiind valabil încheiat.

Astfel, instanța arbitrală a concluzionat că modificarea art. 11.3 din contract a fost valabilă, având în vedere că eșecul testului de funcționare nu a fost cauzat de motive dincolo de controlul intimatei, instalația nefiind acceptată conform art. 9 (12) din contract. În consecință, intimata a fost obligată să întreprindă măsurile prevăzute în contract și amendamentele la acesta, în scopul de a realiza teste de funcționare cu rezultate pozitive și să suporte cheltuielile legate de aceste etape.

Cu privire la pretențiile reclamantei în cuantum de 288.042 Euro, tribunalul arbitral a constatat că, potrivit raportului, în principiu reclamanta are dreptul să primească sumele datorate pentru costurile de consum de utilitate, salariile personalului de operare și pierderile de produse.

Astfel, analizând pretențiile reclamantei, instanța arbitrală a reținut că factura nr. 4431 din 23 februarie 2009 în valoare de 55.253 Euro este prescrisă, în conformitate cu art. 3.1 și art. 7.2 din Decretul nr. 167/1958 și că termenul de prescripție nu a fost întrerupt, în speță neexistând nicio recunoaștere explicită, nici tacită în numele intimatei.

Tribunalul arbitral a mai constatat că, deși intimata a formulat obiecții la sumele pretinse de reclamantă, aceasta din urmă nu a exhibat dovezi care să susțină suportarea unor astfel de costuri și care să dovedească valoarea lor, în afară de rapoartele elaborate și semnate de către ea, rapoarte lipsite de vreo dovadă care să demonstreze suportarea efectivă a costului.

În concluzie, s-a reținut că pretențiile întemeiate pe facturile nr. 4562 din 15 aprilie 2009, nr. 4672 din 15 mai 2009, nr. 4751 din 27 mai 2009, nr. 4937 din 2 iulie 2009, nr. 5096 din 30 iulie 2009, nr. 5243 din 31 august 2009 și nr. 5569 din 3 noiembrie 2009 nu au fost dovedite, motiv pentru care pretențiile reclamantei au fost respinse.

Totodată, s-a apreciat ca fiind nerelevantă verificarea dacă aceste pretenții se încadrează în plafonul de 5% din prețul contractului, aplicabil tuturor penalităților posibile pentru eșecul garanției de bună execuție în conformitate cu Anexa 1.

Referitor la pretențiile intimatei, respectiv suma de 240.000.00 CHF - reprezentând valoarea scrisorii de garanție executate și colectate de către reclamantă și suma de 44.634,82 CHF, sume revendicate ca plăți necuvenite din moment ce sunt plătite ca răspundere decurgând din Raport, instanța arbitrală le-a respins, reținând următoarele:

În ceea ce privește suma de 240.000 CHF, s-a reținut că intimata nu are dreptul de a pretinde rambursarea acesteia, întrucât reprezintă garanția primită de către reclamantă în sumă maximă

- 5% din prețul contractului -

ca penalități datorate pentru nerealizarea garanției de bună execuție din motive ce țin de controlul intimatei.

Sub acest aspect, s-a reținut că nu au fost efectuate cu succes teste de garanție de bună execuție nici pentru fulgi, nici pentru pelete din motive ce țin de controlul intimatei, astfel că aceasta datorează o penalitate maximă de 240.000 CHF, conform art. 13.4.2 din Anexa 1, intimata neavând dreptul de a pretinde restituirea acestei sume.

Totodată, s-a reținut că intimata nu are dreptul de a pretinde nici rambursarea sumelor pretins a fi deja plătite conform Raportului, întrucât în realitate eșecul testului garanției de bună execuție a fost determinat de motive ce țin de controlul intimatei, aceasta fiind obligată să întreprindă măsurile necesare pentru realizarea garanției de bună execuție și să suporte cheltuielile aferente.

Cu privire la dobândă, tribunalul arbitral a constatat că toate pretențiile celor două părți au fost respinse în întregime și că nu se datorează nicio dobândă.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta SC A. SA Borzești a formulat acțiune în anulare hotărâre arbitrală întemeiată pe dispozițiile art. 364 lit. g) și i) C. proc. civ.

Pentru a pronunța astfel, instanța a reținut, în esență, următoarele:

Referitor la excepția tardivității acțiunii în anulare s-a constatat că este neîntemeiată, apreciindu-se că acțiunea a fost depusă în termenul legal, considerat în raport cu data comunicării hotărârii arbitrale - data de 19 decembrie 2014 - și data depunerii la oficiul poștal - 19 ianuarie 2015.

Excepția inadmisibilității acțiunii în anulare, invocată de intimata-pârâtă B. Ltd Switzerland în raport cu dispozițiile noului Cod de procedură civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată, apreciindu-se că este lipsită de temei juridic având în vedere că litigiul cade sub incidența vechiului Cod de procedură civilă, acesta debutând la 12 aprilie 2012.

Instanța a mai reținut că hotărârea arbitrală nu încalcă principiile aflării adevărului, contradictorialității și al dreptului la apărare, întrucât cererea reclamantei nu a fost respinsă pentru lipsa probelor, ci a fost respinsă ca neîntemeiată, reclamanta putând fi considerată creditoarea pârâtei pe temeiul Raportului din 03 februarie 2009. Însă probele administrate de reclamantă nu au fost convingătoare cu privire la întinderea creanței, deoarece facturile au fost întocmite de aceasta fără o justificare faptică a cheltuielilor pretinse ca fiind efectuate în procesul de instalare și de punere în funcțiune a instalației ce a constituit obiectul litigiului.

Totodată, instanța de fond a apreciat că în mod just instanța arbitrală a constatat că nu poate obliga pârâta la plata sumelor menționate în facturi, aceste facturi fiind, în lipsa oricăror probe obiective, consecința manifestării unilaterale de voință a reclamantei.

S-a mai reținut că aprecierea instanței arbitrale asupra temeiniciei pretențiilor reclamantei reprezintă o chestiune de fapt, ce nu poate fi cenzurată de instanță având în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 358

10

alin. (1) și art. 358

11

alin. (4) C. proc. civ., în procedura arbitrală părțile sunt obligate să își dovedească faptele, iar arbitrul este cel care apreciază probele după intima lui convingere, apreciere care nu intră sub protecția normelor de ordine publică ori a celor imperative, invocate de reclamantă, prin prisma art. 364 lit. i) C. proc. civ.

În acest context, s-a reamintit că stabilirea situației de fapt este domeniul suveran al instanței arbitrale, iar judecata situației de fapt, inclusiv pentru considerentul lipsei dovezilor convingătoare privind întinderea pretențiilor, excede motivelor pentru care hotărârea arbitrală poate fi cenzurată, dat fiind faptul că aprecierea asupra situației de fapt nu cade sub protecția regulilor de ordine publică ori a celor imperative.

Pe de altă parte, instanța a reamintit că lipsa probelor convingătoare în dovedirea pretențiilor reclamantei nu poate fi reproșată arbitrului, fiind o sarcină a părților, potrivit art. 358

10

alin. (1) C. proc. civ., iar reclamanta nu poate să se prevaleze de lipsa sa de diligență în administrarea probelor reproșând instanței arbitrale că din cauza lipsei de probe convingătoare acesta a încălcat principiul dreptului la apărare, principiul aflării adevărului și principiul contradictorialității.

S-a considerat că doar în cazul în care arbitrul ar fi refuzat cererea reclamantei de a își proba pretențiile ar putea să fie considerată o încălcare a principiilor arătate și în niciun caz lipsa dovezilor convingătoare, o astfel de situație neexistând însă în speță.

Astfel, nu este permis în acțiunea în anulare ca reclamanta să critice o hotărâre arbitrală în care s-a decis pe temeiul probelor depuse de ea, în condițiile în care aceasta nu a solicitat alte probe, ci dimpotrivă s-a opus cererii de probe formulată de pârâtă tocmai cu privire la pretențiile formulate de reclamantă, probe prin care pârâta încerca să dovedească faptul că valoarea menționată de reclamantă în facturi este alta.

În plus, nu există niciun temei juridic care să îl oblige pe arbitru să se erijeze în apărătorul uneia dintre părți, sub nume de rol activ al judecătorului -

nu al arbitrului

- și să solicite suplimentarea probelor; cu atât mai mult în speță, în condițiile în care reclamanta s-a opus cererii probatorii a pârâtei.

Reclamanta a speculat folosirea de către arbitru a sintagmei „respinge ca nedovedit”. Această sintagmă este, în speță, sinonimă cu cea de „respinge ca neîntemeiată”. Arbitrul a constatat că reclamanta are temei pentru pretențiile invocate, Raportul din 03 februarie 2009, însă a respins cererea ca neîntemeiată pentru că reclamanta nu și-a probat existența și întinderea pretenției.

De asemenea, nu a fost încălcat nici principiul contradictorialității și nici cel al dreptului la apărare, litigiul fiind dezbătut în contradictoriu și cu respectarea dreptului la apărare, procedura arbitrală fiind diferită de cea de drept comun, iar lipsa probelor nu poate fi reproșată arbitrului.

S-a considerat că instanța de judecată nu a avut niciun temei juridic să cenzureze hotărârea arbitrală pe temeiul lipsei rolului activ al arbitrului în a pune în discuție noi probe, chestiune tranșată și în dreptul civil român prin art. 129 alin. (5

1

) C. proc. civ.

Critica referitoare la încălcarea dispozițiilor imperative privind prescripția extinctivă a fost, de asemenea, respinsă, instanța de fond apreciind că în mod corect a reținut instanța arbitrală că, în raport cu situația de fapt, pârâta nu a recunoscut pretenția reclamantei pentru a se putea face aplicarea art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

S-a mai constatat că adresa din 26 mai 2009, invocată de reclamantă ca temei al întreruperii cursului termenului de prescripție al dreptului la acțiune pentru pretențiile din factura nr. 4431/23.02.2009, nu poate fi reținută, întrucât  această adresă are ca obiect factura nr. 4672.

Situația de fapt reținută de instanța arbitrală nu poate constitui obiect al cenzurii de instanța statală pe temeiul art. 364 lit. i) C. proc. civ., normă ce permite anularea hotărârilor care încalcă regula imperativă, în speță art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958. Această regulă nu a fost ignorată de către arbitru, ci, dimpotrivă, a fost recunoscută și, făcând aplicarea ei, a constatat că situația de fapt nu se încadrează în ipoteza acestei reguli.

Instanța de fond a respins ca neîntemeiată critica privind lipsa motivelor care să sprijine soluția pronunțată, reținând că hotărârea a fost motivată în peste 50 de pagini, în care au fost analizate cu rigurozitate toate pretențiile și contrapretențiile părților, analiză a pretențiilor ce nu corespunde cu interesele reclamantei, neexistând nicio garanție că acele cheltuieli au existat sau că sumele pretinse sunt cele reale, iar, așa cum a fost arătat anterior, sintagma „respingerea cererii ca nedovedită” este, în limbajul arbitrului, sinonimă cu „respingerea ca neîntemeiată”.

1

C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii recurate și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii în anulare și anularea în parte a sentinței arbitrale. În fond, reclamanta a solicitat rejudecarea acțiunii arbitrale și admiterea acesteia, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 327.467 Euro reprezentând sume datorate conform contractului încheiat între părți, precum și la plata cheltuielilor arbitrale.

În motivarea recursului, după prezentarea situației de fapt cu privire la derularea raportului contractual dintre părțile litigante, recurenta-reclamantă SC A. SA Borzești a criticat soluția instanței dată motivului de anulare prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ., constând în încălcarea dispozițiilor imperative ale legii de către arbitru, respectiv a principiului aflării adevărului, a principiului contradictorialității și dreptului la apărare, precum și a normelor privind prescripția extinctivă.

Referitor la încălcarea principiului aflării adevărului, recurenta - reclamantă a susținut că arbitrul a omis să cerceteze și să stăruie în stabilirea faptelor ce vizau elementul pe care l-a considerat nedovedit, respectiv cuantumul pretențiilor.

În privința acestui element, constatând dificultățile în stabilirea situației de fapt după închiderea dezbaterilor, arbitrul era obligat să le învedereze părților în încercarea de a lămuri problema, neputând respinge expeditiv și formal acțiunea arbitrală ca nedovedită.

În continuare, recurenta a prezentat argumente de ordin teoretic cu privire la imperativul respectării principiului aflării adevărului în cadrul procedurii arbitrale și rolul arbitrului în aflarea adevărului.

Astfel, a arătat că, în aplicarea art. 129 alin. (5) C. proc. civ., principiul aflării adevărului impune arbitrului îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză și că, procedura arbitrală trebuie să se desfășoare într-o manieră care să corespundă scopului acesteia, de a releva adevărul în litigiul dedus arbitrajului.

Totodată, nu poate fi ignorat că o asemenea conduită a arbitrului - rolul activ - este recunoscut inclusiv în cuprinsul regulilor procedurale aplicabile prezentului arbitraj, respectiv Regulile Curții de Arbitraj Internațional de la Paris, la art. 25 alin. 2, care prevăd că în orice moment în cursul procedurii tribunalul poate solicita oricărei părți să depună probe suplimentare.

Raționamentul instanței este profund greșit și, totodată, încalcă imperativul respectării principiului aflării adevărului în cadrul procedurii arbitrale, instanța ignorând atât conținutul principiului aflării adevărului, cât și rolul arbitrului în aflarea adevărului.

Din considerentele instanței de fond, reiese în mod evident că au fost încălcate aceste principii și că instanța a negat în mod vădit nelegal aplicabilitatea lor în arbitraj, aspecte ce au fost subsumate motivului de anulare prevăzut de dispozițiile art. 364 lit. i) C. proc. civ.

De altfel, instanța de fond în mod greșit a reținut că aceste critici ar privi modalitatea de apreciere a probelor de către arbitru, apreciere care în mod evident nu cade sub protecția normelor de ordine publică ori imperative și astfel nu poate fi cenzurată de instanță.

Sub acest aspect, recurenta - reclamantă a arătat că nu a contestat modalitatea de apreciere a probelor de către arbitru, ci omisiunea acestuia de a cerceta și stărui în stabilirea faptelor ce vizau elementul considerat nedovedit, respectiv cuantumul pretențiilor.

Totodată, motivele reținute de instanța de fond sunt străine de susținerile sale, deci străine cauzei, atâta timp cât nu a reproșat niciodată arbitrului lipsa probelor convingătoare privind întinderea pretențiilor.

Recurenta - reclamantă a mai susținut că modalitatea în care arbitrul a dat rezolvare cauzei nu se rezumă la o problemă de exprimare sau de traducere, întrucât termenul „nedovedit” utilizat de arbitru nu echivalează cu termenul „neîntemeiat” din limba română.

Față de argumentele expuse, recurenta a apreciat că în speță se impunea desființarea hotărârii arbitrale pronunțate cu încălcarea principiului aflării adevărului și cu nesocotirea rolului activ al arbitrului, fiind îndeplinită ipoteza prevăzută de art. 364 lit. i) C. proc. civ.

.

O altă critică vizează greșita soluționare a motivului de anulare prin care a criticat sentința arbitrală sub aspectul încălcării principiului contradictorialității și al dreptului la apărare, în dezvoltarea căreia, după prezentarea argumentelor de ordin teoretic, recurenta - reclamantă a susținut următoarele:

Așa cum rezultă din motivare, instanța de fond nu a analizat argumentele subsumate criticii referitoare la încălcarea principiului contradictorialității. Singura analiză făcută de instanță, și aceasta greșită, privește efectele rezultate din maniera în care s-a administrat probatoriul în fața instanței arbitrale, respectiv cum s-a soluționat cererea intimatei de depunere a unor înscrisuri.

Printr-o dezlegare anterioară, prin Ordinul Procedural nr. 2, arbitrul unic a stabilit că o categorie de înscrisuri - de natura celor pe care la deliberare le-a considerat o lipsă ce ar justifica decisiv, în optica sa, respingerea acțiunii - care privesc inclusiv perioada în discuție, nu erau relevante în cauză. Astfel, a tranșat problema neutilității în aprecierea sa a înscrisurilor vizate de acel ordin, cu titlu obligatoriu pentru părți.

Față de existența unei asemenea dezlegări obligatorii, care stabilea anumite coordonate privind administrarea probatoriului în cauză și în considerarea acestei dezlegări, recurenta - reclamantă a arătat că nu a mai readus în discuție aceleași probe, respinse de Arbitrul Unic.

Or, în aceste împrejurări, în vederea asigurării contradictorialității, Arbitrul Unic nu putea, fără a repune în discuție necesitatea suplimentării probatoriului vizând problema determinării cuantumului pretențiilor, să rețină cauza în pronunțare și să respingă acțiunea, pe motivul că probele ce i-au fost puse la dispoziție nu erau suficiente pentru dovedirea cuantumului pretențiilor.

Prin conduita sa, arbitrul a încălcat principiul contradictorialității, reclamanta fiind pusă în situația în care, practic, nu a avut posibilitatea reală de a discuta aceste aspecte, ce au fost învederate în acțiunea în anulare, precum și să-și expună poziția în legătură cu necesitatea suplimentării probelor de la dosar.

Instanța de fond a ignorat practic aceste critici care dovedeau încălcarea principiului contradictorialității de către arbitrul unic.

Cu privire la încălcarea dispozițiilor imperative ale legii referitoare la prescripția extinctivă, recurenta - reclamantă a arătat că raționamentul instanței este greșit, întrucât în opinia sa o astfel de încălcare a unor dispoziții de ordine publică poate fi cenzurată și sancționată pe calea acțiunii în anulare.

.

Recurenta - reclamantă a mai criticat și soluția dată asupra motivului de anulare privind nemotivarea hotărârii arbitrale, în sensul că aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină soluția pronunțată de arbitru.

Sub acest aspect, a arătat că motivele reținute de instanța de fond sunt străine de susținerile sale - ale reclamantei - sau ale cauzei, întrucât hotărârea arbitrală nu a fost criticată pentru motivele reținute de instanța de fond.

S-a subliniat că viciul hotărârii arbitrale pe care l-a invocat nu se referă la modalitatea în care arbitrul a apreciat probele, așa cum în mod greșit a reținut instanța de fond, ci la împrejurarea că, o asemenea apreciere dacă a existat - or, nu a existat, tocmai pentru că acțiunea a fost respinsă ca nedovedită - nu se confirmă în cuprinsul hotărârii arbitrale.

O astfel de soluție, al cărei singur suport este afirmația privind pretinsa insuficiență a probelor, nu numai că încalcă principiul aflării adevărului, atrăgând incidența motivului de anulare prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ. analizat supra, dar, mai mult, conduce la pronunțarea unei hotărâri nemotivate, fără considerente de natură să sprijine aprecierea arbitrului, hotărâre supusă anulării în conformitate cu art. 364 lit. g) C. proc. civ.

În final, recurenta - reclamantă a arătat că toate aceste argumente au fost ignorate de instanța de fond atunci când a motivat sumar soluția de respingere și a acestui motiv de anulare.

Intimata - pârâtă SC B. Ltd Switzerland a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

6.

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte a constatat că recursul reclamantei este nefondat pentru următoarele considerente

:

Sub un prim aspect, se constată că în argumentarea recursului, reclamanta SC A. SA Borzești a reiterat motivele acțiunii în anulare ca și motive de recurs, însă fără a evidenția critici referitoare la o presupusă încălcare a legii sau o nemotivare a sentinței atacate.

Chestiunea judicioasă supusă analizei vizează modul de soluționare a acțiunii arbitrale, prin prisma căreia recurenta - reclamantă invocă greșita soluție de respingere a acțiunii în anulare a hotărârii arbitrale, în contextul unei presupuse încălcări de către arbitru a principiilor aflării adevărului, al contradictorialității și al dreptului la apărare, a normelor privind prescripția extinctivă, precum și a nesocotirii rolului activ de către arbitru.

În cauză, instanța sesizată cu acțiunea în anulare a procedat la verificarea hotărârii arbitrale, în ce măsură aceasta ar putea fi desființată prin prisma motivelor invocate raportat la cele prevăzute expres de lege, reținându-se că acțiunea în anularea hotărârii arbitrale vizează în esență critici de netemeinicie referitoare la insuficiența probatoriului sau maniera de interpretare a acestuia, apreciere a probatoriului ce nu intră sub protecția normelor de ordine publică ori a celor imperative.

În perimetrul motivului de anulare a hotărârii arbitrale prevăzut în art. 364 lit. i) C. proc. civ. referitor la încălcarea ordinii publice, bunelor moravuri ori dispozițiilor imperative ale legii, nu pot fi incluse chestiunile de fapt, evocate pe larg de recurentă, sau cele cu privire la aplicarea prevederilor legale dispozitive, ci numai criticile cu privire încălcarea dispozițiilor imperative ale legii, independent de situația de fapt stabilită.

În acest context, instanța de fond în mod corect a reținut că nu se poate susține o încălcare a principiului aflării adevărului ori nesocotirea rolului activ de către arbitru, în condițiile în care sarcina probei ține de diligența părții -

în speță, a reclamantei

- potrivit art. 358

10

alin. (1) C. proc. civ. și, nicidecum, de sarcina arbitrului, neexistând vreo normă legală care să-l oblige pe arbitru să se erijeze în avocatul uneia dintre părți, sub pretextul exercitării rolului activ.

Sub acest aspect, rolul activ al arbitrului în aflarea adevărului în materia procedurii arbitrajului se concretizează în evidențierea tuturor aspectelor de fapt care pot conduce la cea mai bună soluționare în drept sau în echitate a problemelor aduse în fața tribunalului arbitral, părțile semnatare ale convenției arbitrale având la rândul lor drepturi și obligații.

Faptul că reclamanta nu și-a îndeplinit obligația de a-și dovedi pretențiile și apărările în susținerea acțiunii nu poate fi imputată arbitrului, sub forma unei lipse de diligență a acestuia de a cerceta și stărui în stabilirea situației de fapt, tradusă prin grija arbitrului de a da dovadă în exercitarea misiunii jurisdicționale încredințată de părți și de a se transforma în avocatul părților, pentru a nu se încălca alte principii fundamentale ale procesului arbitral.

O altă critică strâns legată de conduita arbitrului se referă la neanalizarea de către instanța de fond a criticilor privitoare la încălcarea principiului contradictorialității de către arbitru.

Or, această critică nu poate fi primită, analiza instanței a fost una globală întrucât impunea considerente comune, astfel că nu se poate susține că instanța ar fi procedat la o analiză parțială sau preferențială a motivelor invocate, cum greșit susține recurenta - reclamantă.

Totodată, recurenta - reclamantă reproșează instanței de fond faptul că ar fi reținut motive străine față de susținerile sale, deci străine cauzei, întrucât nu a reproșat arbitrului lipsa probelor convingătoare privind întinderea pretențiilor.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, nu poate fi reținută ipoteza supusă analizei sub aspectul reținerii unor motive străine de natura cauzei, față de împrejurarea că argumentele invocate nu susțin motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Nici cea de a doua ipoteză supusă analizei prin prisma motivului de recurs anterior evocat nu poate fi reținută, respectiv cea referitoare la nemotivarea hotărârii recurate, ca urmare a confuziei făcută de instanță cu privire la criticile subsumate art. 364 lit. g) C. proc. civ., în sensul că hotărârea nu a fost criticată pentru modalitatea aprecierii probatoriului, ci pentru lipsa considerentelor de natură să sprijine aprecierea arbitrului asupra probatoriului.

Astfel, se observă că recurenta se axează, în realitate, pe problematica evaluării probatoriului, încercând să repună în discuția instanței aspecte ce țin exclusiv de modalitatea în care tribunalul arbitral a analizat în fond raporturile dintre părți și probatoriile administrate, precum și dezlegările date de instanța arbitrală.

În același context, se cuvine subliniat că nu corespunde încălcării unei norme imperative a legii împrejurarea că instanța arbitrală a respins acțiunea ca nedovedită, iar nu ca neîntemeiată. Din acest punct de vedere, prima instanță a argumentat corect respingerea acestei critici de nelegalitate, arătând că distincția terminologică este nerelevantă, câtă vreme suportul respingerii acțiunii l-a constituit lipsa probelor concludente de natură să susțină pretenția.

De altfel, hotărârea recurată este amplu motivată în fapt și în drept, respectând exigențele impuse de prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar faptul că soluția adoptată și argumentele ce au format opinia instanței o nemulțumește pe reclamantă, nu este de natură a conduce la admiterea recursului în contextul lipsei unor motive de nelegalitate expres prevăzute de lege.

În ceea ce privește soluționarea greșită a criticii referitoare la încălcarea dispozițiilor imperative vizând prescripția extinctivă, se constată că instanța de fond a apreciat în mod corect că situația de fapt reținută de instanța arbitrală nu poate fi cenzurată prin prisma prevederilor art. 364 lit. i) C. proc. civ., ci doar încălcarea regulii imperative a art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, ipoteză ce în speță nu se regăsește.

În fapt, prin evaluarea probelor cauzei și realizarea unui examen critic al acestora, s-a concluzionat că prescripția dreptului material la acțiune nu a fost întreruptă, iar la starea de fapt constatată, dispozițiile legale evocate au fost corect aplicate.

Așa fiind, se constată că nu poate fi reținută încălcarea sau aplicarea greșită a legii și nici motive străine de natura cauzei ori chiar nemotivarea hotărârii recurate, astfel încât, pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A. SA Borzești împotriva sentinței civile nr. 60 din 7 mai 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă.