ÎCCJ, decizie (scj.ro #130772)

Arbitraj. Incidența prescripției ca motiv de anulare a unei hotărâri arbitrale. Admisibilitate din perspectiva dispozițiilor art. 364 lit. i) din Codul de procedură civilă din 1865

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Arbitrajul

Index alfabetic : acțiune în anulare

-hotărâre arbitrală

-prescripție

-motiv de ordine publică

C. proc. civ. din 1865, art. 364 lit. i)

Decretul nr. 167/1958, art. 1 alin. (2), art. 16 alin. (3), art. 18

Prescripția reglementată prin Decretul nr. 167/1958 este concepută ca o instituție de ordine publică, guvernată de norme imperative, concluzie care se desprinde din conținutul prevederilor art. 1 alin. (2), potrivit cărora orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă, și din cele ale art. 18, care instituie obligația instanțelor de judecată și a organelor arbitrale ca, din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acțiune sau la executare silită este prescris.

Prin urmare, susținerea conform căreia prescripția nu ar reprezenta un motiv de ordine publică și nu se circumscrie cazului de anulare a hotărârii arbitrale prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ. este neîntemeiată.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 878 din 17 mai 2016

Notă

: Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011.

Prin sentința civilă nr. 49 din 25.03.2015 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, s-a admis acțiunea în anulare formulată de petenta A. SA împotriva hotărârii arbitrale pronunțate la  26 septembrie 2012 de Curtea Internațională de Arbitraj din Paris - Camera Internațională de Comerț, locul arbitrajului București, în cazul CIC nr. 17289/GZ, în contradictoriu cu intimata B. SPA Italia și intimatul Ministerul Fondurilor Europene - Oficiul de Plăți și Contracte Phare.

S-a anulat hotărârea arbitrală pronunțată la data de 26.09.2012 de Camera Internațională de Comerț și, evocând fondul, s-a respins ca fiind prescrisă cererea formulată de reclamanta B. SPA Italia în contradictoriu cu pârâții Ministerul Fondurilor Europene (O.P.C.P.) și A. SA Craiova.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de apel a reținut următoarele considerente:

În cadrul primului arbitraj desfășurat între părți (ICC Case 14885/GZ) reclamanta din cadrul acelui dosar, B., a depus la data de 16.02.2009 o cerere prin care solicita Tribunalului Arbitral să oblige Angajatorul (MF-OPCP) la restituirea scrisorii de garanție de bună execuție, în cazul în care Contractorul va fi solicitat de către C. la restituirea sumei garantate. Însă, această cerere a B. a fost depusă în afara cadrului procesual deja stabilit prin Termenii de Referință, adică tardiv, astfel încât Tribunalul Arbitral nu a autorizat-o și nu a luat-o în considerare la pronunțarea hotărârii.

Pârâta MF-OPCP a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune al B., motivat de faptul că acțiunea acesteia a fost depusă cu nerespectarea termenului de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. (11.05.2007 - executarea scrisorii de garanție - 27.07.2010 - depunerea acțiunii pe rolul ICC Paris).

Prin convenția arbitrală părțile au stabilit în mod expres că legea aplicabilă litigiului este legea română.

Potrivit art. 16 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, prescripția se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească ori la un organ de arbitraj necompetent.

Instanța a reținut că nu există niciuna din aceste situații - B. nu a introdus o cerere de chemare în judecată, nici una de arbitrare; a formulat o cerere reconvențională într-un arbitraj anterior - în data de 16.02.2009, cerere care nu a respectat regulile procedurale, astfel încât instanța arbitrală nu a luat-o în discuție, ignorând-o pur și simplu. Conchide instanța că această cerere nu poate avea caracter întrerupător de prescripție.

S-a înlăturat opinia îmbrățișată de instanța arbitrală, (exprimată de către un teoretician reputat al dreptului), deoarece adaugă la lege atunci când consideră că cererea reconvențională depusă într-un litigiu precedent întrerupe termenul de prescripție, „deși nu a fost admisă din motive strict formale”. Se arată că pentru a fi operat întreruperea prescripției, această cerere ar fi trebuit analizată și admisă. Acest lucru nu s-a întâmplat, ea fiind, efectiv, ignorată de prima instanță arbitrală.

Nu se poate aprecia că cererea depusă tardiv la data de 16.02.2009 întrerupe cursul prescripției, atâta timp cât aceasta nu a fost admisă, potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, ci totalmente înlăturată de către tribunal.

Așadar, Curtea constată că prin respingerea excepției privind prescripția, invocată de MF-OPCP, Tribunalul Arbitral a încălcat dispozițiile imperative ale art. 3 și ale art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Potrivit art. 364 alin. (1) lit. i) C. proc. civ. de la 1865 (în cauză se aplică dispozițiile vechiului Cod civil și ale vechiului Cod de procedură civilă- care erau în vigoare la data litigiului, motiv pentru care Curtea a înlăturat susținerile apărătorului B., în sensul că s-ar aplica în speță noile reglementări), hotărârea arbitrală poate fi desființată dacă încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii.

Prescripția, astfel cum a fost reglementată prin Decretul nr. 167/1958 era o excepție de fond, absolută și, implicit, de ordine publică, astfel că a fost în mod nelegal ignorată de instanța arbitrală.

Față de considerentele expuse, în temeiul art. 366 C. proc. civ., Curtea a admis acțiunea în anulare, a anulat hotărârea arbitrală pronunțată în data de 26.09.2012 de către Camera Internațională de Comerț (locul arbitrajului - București, în cazul CIC nr. 17289/GZ) și, pe fond, a respins ca prescrisă cererea formulată de reclamanta B. SPA Italia, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Fondurilor Europene (O.P.C.P.) și A. SA Craiova.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de apel la data de 16.06.2015, petenta A. SA a solicitat completarea dispozitivului sentinței civile nr. 49 din 25.03.2015 pronunțată în dosarul nr. x/54/2012, în sensul admiterii cheltuielilor de judecată și obligarea intimatelor la plata acestora întrucât acțiunea A. a fost admisă.

Prin sentința civilă nr. 164 din 09.09.2015 pronunțată de Curtea de Apel București s-a admis cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 49/25.03.2015 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, formulată de petenta A. SA și, pe cale de consecință, s-a dispus completarea sentinței civile nr. 49/25.03.2015 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, în sensul că s-a dispus obligarea intimatei B. SPA Italia la plata către A. SA a sumei de 57.463 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a motivat că petenta A. SA a achitat o taxă de timbru în cuantum de 57.463,14 lei și că această sumă a fost solicitată de către petentă cu titlu de cheltuieli de judecată, însă Curtea a omis să se pronunțe asupra acestei cereri, astfel încât, potrivit art. 281

2

alin. (1) C. proc. civ. a procedat la completarea hotărârii.

Împotriva sentinței civile nr. 49 din 25.03.2015 pronunțată de Curtea de Apel București și a sentinței civile nr. 164 din 09.09.2015 pronunțată de aceeași instanță a declarat recurs pârâta B. SPA Italia.

Prin cererea de recurs împotriva sentinței civile nr. 49 din 25.03.2015 recurenta a solicitat, în principal, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleași instanțe.

În subsidiar, a solicitat modificarea hotărârii, cu consecința respingerii acțiunii în anulare, ca neîntemeiată, cu obligarea intimatei la suportarea cheltuielilor de judecată pentru toate fazele procesuale.

A criticat hotărârea recurată pentru motive de netemeinicie conform art. 304

1

C. proc. civ. și pentru motive de nelegalitate, arătând în dezvoltarea motivelor de recurs următoarele:

Prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Instanța de fond a încălcat principiul contradictorialității prin omisiunea de a acorda părților cuvântul asupra fondului cererii arbitrale, în pofida faptului că instanța avea reprezentarea că nu mai are nevoie de probe și că nu va mai acorda un nou termen de judecată. Nefiind adusă în discuție o astfel de chestiune, recurenta susține că a fost într-o imposibilitate obiectivă de a argumenta temeinicia soluției Tribunalului arbitral și de a combate punctul de vedere prezentat de A.

O altă critică subsumată aceluiași motiv de recurs vizează faptul că sentința Curții de Apel București a fost pronunțată în contradictoriu cu o entitate inexistentă. Aceasta deoarece în temeiul O.U.G. nr. 6/2013 a avut loc un transfer al calității procesuale pasive de la fostul Minister al Finanțelor Publice - Oficiul de Plăți și Contracte Phare - la Ministerul Fondurilor Europene - Direcția Instrumente Financiare Nerambursabile, iar entitatea menționată în sentința recurată este Ministerul Fondurilor Europene - Oficiul de Plăți și Contracte Phare.

Prin al doilea motiv de recurs s-a criticat hotărârea atacată, ca fiind nemotivată.

În susținerea acestui motiv s-a arătat că instanța nu s-a pronunțat asupra inadmisibilității invocării prevederilor legale relative la prescripție din perspectiva art. 364 lit. i) C. proc. civ.

Hotărârea nu este motivată în legătură cu această chestiune invocată și nu îndeplinește cerințele legale prevăzute de art. 261 C. proc. civ. și art. 6 din CEDO. S-a mai invocat faptul că dincolo de nepronunțarea asupra excepției inadmisibilității invocării prescripției, instanța a omis să arate motivele pentru care a apreciat să se raporteze la reglementarea instituției prescripției din momentul încheierii contractului dintre părți, iar nu la varianta sa normativă prezentă, având în vedere că aceasta a fost invocată cu titlu de ordine publică, iar nu de reglementare imperativă.

Recurenta susține că noțiunea de ordine publică reprezintă un element evolutiv care se apreciază la momentul pronunțării hotărârii sale de către instanța de judecată, iar Curtea de apel a omis să arate motivele pe care se sprijină pentru a înlătura această împrejurare.

Printr-un alt motiv de recurs s-a susținut că prescripția nu reprezintă un motiv de ordine publică pentru anularea unei hotărâri arbitrale în accepțiunea dispozițiilor art. 364 lit. i) C. proc. civ.

Cu titlu preliminar a precizat că în conformitate cu prevederile art. 369 C. proc. civ. „un litigiu arbitral care se desfășoară în România este socotit internațional dacă s-a născut dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate”.

Dată fiind naționalitatea străină a recurentei B. Spa procedura arbitrală ce a avut loc între părți în dosarul ICC nr. 17289/GZ are natură internațională, iar acest caracter este impregnat inclusiv hotărârii arbitrale pronunțate și orice interpretare a normei trebuie să fie în concordanță cu natura internațională a arbitrajului.

Susține că, în aceste condiții, incidența prescripției ca motiv de anulare a hotărârii arbitrale trebuie analizată prin prisma noțiunii de ordine publică de drept internațional privat, iar nu din perspectiva ordinii publice de drept intern român.

Recurenta susține că prescripția nu este inclusă în noțiunea de ordine publică de drept internațional privat.

Mai mult, niciunul dintre motivele prevăzute la art. 364 C. proc. civ. nu poate viza greșita soluționare în fapt sau în drept întrucât s-ar ajunge la transformarea acțiunii în anulare într-un veritabil apel, ceea ce nu a fost dorit de legiuitor.

Chiar dacă prin Decretul nr. 167/1958 s-a instituit un regim juridic de ordine publică în ceea ce privește reglementarea prescripției extinctive, modul de aplicare al acestor dispoziții legale este o problemă de judecată lăsată la aprecierea organului de jurisdicție, respectiv a Tribunalului arbitral.

Susține că în doctrină și jurisprudență s-a apreciat că termenele de prescripție, deși incluse în sfera ordinii publice de drept intern, acestea nu sunt incluse și în sfera noțiunii de ordine publică de drept internațional privat. Pe de altă parte, având în vedere că părțile sunt libere să aleagă ca litigiul lor să fie judecat în echitate, acestea pot renunța la aplicarea normelor de prescripție situației lor litigioase. În această situație, tribunalul arbitral sau instanța de judecată nu pot considera

ex officio

cererea ca fiind prescrisă.

Recurenta a concluzionat, pentru argumentele expuse, că normele din materia prescripției nu se încadrează în motivul de anulare a hotărârilor arbitrale prevăzut de dispozițiile art. 364 lit. i) C. proc. civ.

Recurenta a mai motivat că ordinea publică se apreciază în funcție de momentul pronunțării sentinței asupra hotărârii arbitrale. Instanța trebuia să analizeze ordinea publică nu prin prisma reglementărilor existente la momentul judecării procesului arbitral, ci prin prisma reglementărilor actuale, care nu mai reglementează instituția prescripției ca fiind de ordine publică, iar acest aspect se apreciază la momentul pronunțării hotărârii asupra acțiunii în anulare. Astfel stând lucrurile, prescripția nu putea fi invocată,

ab initio

, pentru a solicita și obține anularea sentinței arbitrale.

Recurenta a precizat că modul de aplicare și interpretare a normelor din materia prescripției nu putea face obiectul analizei instanței statale deoarece reprezintă o problemă de judecată de competența exclusivă a Tribunalului arbitral, astfel că instanța statală nu putea să se pronunțe cu privire la aceasta.

Problema prescripției este un aspect de drept substanțial, astfel că acest motiv nu putea să intre sub incidența art. 364 lit. i) C. proc. civ.

Recurenta a mai criticat hotărârea recurată ca fiind nelegală pentru că este rezultatul readministrării probelor din dosarul arbitral.

Prin acțiunea în anulare, intimata a repus în discuție probatoriul administrat în cadrul arbitrajului, ceea ce a condus la  pronunțarea unei soluții contrare. Astfel de critici nu puteau fi invocate în cadrul acțiunii în anulare și nu puteau fi avute în vedere la pronunțarea hotărârii recurate. Se arată că alegerea între cele două opinii legale administrate în dosarul arbitral echivalează cu readministrarea probatoriului, aspect inadmisibil în cadrul mijlocului specific al acțiunii în anulare pentru că s-ar converti acțiunea în anulare într-o veritabilă cale de atac. Optând pentru cealaltă opinie legală instanța a reevaluat probatoriul administrat, confundând fondul acțiunii în anulare cu fondul arbitrajului.

Pe fondul excepției prescripției, recurenta a susținut că cererea formulată de B. SPA în cadrul dosarului arbitral ICC nr. 14885/FM a întrerupt prescripția, nefiind necesar ca cererea să fi fost admisă în cadrul primului arbitraj pentru a întrerupe prescripția. Formularea cererii în primul arbitraj chiar cu depășirea termenilor de referință nu poate fi echivalentă unei atitudini inactive, a unei persoane care nu face nimic pentru a întrerupe prescripția.

Termenul de prescripție se consideră întrerupt chiar din momentul adresării cererii unui organ necompetent, iar nu din momentul transmiterii cererii de către acesta din urmă organului competent.

Din această perspectivă, arată că, după cum a reținut și Tribunalul arbitral, legiuitorul, atunci când a promulgat Decretul nr. 167/1958, și-a imaginat un sistem juridic ermetic, în care cazurile pot fi transferate de la instanțele fără competență la instanțele competente

ex officio

.

Reglementând lucrurile în această manieră, la vremea adoptării legii, legiuitorul a urmărit să preîntâmpine situațiile în care creditorul iese din pasivitate și solicită autorităților judiciare recunoașterea drepturilor sale, dar dintr-o eroare adresează cererea sa unui organ necompetent.

Astfel, la momentul promulgării de către legiuitor a Decretului nr. 167/1958, acesta nu și-a imaginat situația unui arbitraj internațional (prohibit la acea vreme), ceea ce face inaplicabilă situației recurentei cerința ca cererea să fi fost admisă.

Având în vedere imposibilitatea obiectivă a Tribunalului arbitral de a transfera cererea suplimentară B. unui alt organ jurisdicțional sau de a se pronunța asupra sa în afara Termenilor de Referință, în mod corect s-a stabilit că cerința ca „cererea să fie admisă” pentru a opera întreruperea prescripției nu se aplică.

Prin urmare, în raport de rațiunile legiuitorului la momentul edictării Decretului și de specificul arbitrajului, acest act normativ nu putea avea în vedere ipoteza particulară în discuție, astfel că era suficient numai să se formuleze cererea, nefiind necesar ca aceasta să fi fost și admisă în cadrul primului arbitraj.

Consideră a fi fără relevanță împrejurarea că primul Tribunal arbitral nu a putut decide pe fond asupra cererii recurentei, aplicând prevederile art. 19 din Regulamentul ICC. Dacă o cerere similară ar fi fost adresată, conform legii române, unei instanțe de judecată, aceasta ar fi trebuit să decidă asupra cererii ori să stabilească instanța competentă să decidă.

Din perspectiva arbitrajului, prezintă importanță nu numai admiterea cererii pentru a întrerupe prescripția, ci însăși adresarea unei astfel de cereri Tribunalului arbitral, chiar dacă din motive pur formale aceasta nu a putut fi tranșată de către Tribunalul arbitral.

În ceea ce privește recursul declarat de recurenta B. SPA împotriva sentinței civile nr. 164 din 09.09.2015 prin care s-a dispus completarea dispozitivului sentinței civile nr. 49 din 25.03.2015, s-au motivat următoarele:

Sentința recurată s-a pronunțat în contradictoriu cu o entitate inexistentă cu referire la Oficiul de Plăți și Contractare Phare. Din această perspectivă au fost reiterate argumentele prezentate în cadrul primului motiv de recurs împotriva sentinței civile nr. 49/2015.

Recurenta susține că instanța a stabilit, în mod greșit, obligația de a suporta cheltuielile de judecată, exclusiv în sarcina B.

Aceasta deoarece punând în sarcina exclusivă a B., în integralitate, cheltuielile de judecată constând în taxa judiciară de timbru achitată în primă instanță de A., instanța a creat o discriminare nejustificată, în mod obiectiv, între cele două părți litigante care au avut calitatea de intimate la judecata în primă instanță.

Tot în același sens recurenta arată că, într-adevăr, prima instanță a pierdut din vedere faptul că, în prezentul litigiu, nu numai B. a avut calitatea de intimată, ci și intimatul Ministerul Fondurilor Europene. Or, conform prevederilor art. 277 C. proc. civ., dacă există mai mulți pârâți, ei vor putea fi obligați să plătească cheltuielile de judecată în mod egal, proporțional sau solidar, în funcție de poziția lor în proces.

Faptul că o parte a cheltuielilor de judecată ar fi trebuit stabilită în sarcina intimatului Ministerul Fondurilor Europene rezultă și din pasivitatea procesuală de care a dat dovadă această entitate pe parcursul procesului.

Prin urmare, recurenta consideră că se impune obligarea intimatului Ministerul Fondurilor Europene la acoperirea, în mod egal, a cheltuielilor de judecată solicitate de către A., respectiv a taxei judiciare de timbru în cuantum de 57.463,14 RON și a timbrului judiciar în cuantum de 5 lei.

Recurenta susține inexistența culpei procesuale a intimatei B., întrucât o atare culpă, conjugată cu unicitatea procesului civil, constituie regula ce se degajă din prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., care impun, cu necesitate, ca aceste cheltuieli să fie recuperate de partea care le solicită, dacă ea a câștigat.

În acest sens, recurenta apreciază că teza pe care urmărește să o acrediteze prima instanță, în sensul că simpla declanșare a procedurii arbitrale ar fi suficientă prin ea însăși pentru a conduce la obligarea B. la plata cheltuielilor de judecată, nu poate fi primită, întrucât, în cauza de față, în raport de specificul procedurii arbitrale, nu se putea reține o culpă procesuală a B. în etapa jurisdicțională a anulării hotărârii arbitrale.

Astfel, în măsura în care se va admite recursul B. formulat împotriva sentinței civile nr. 49/25.03.2015 pronunțată de Curtea de Apel București și se va casa această hotărâre, recurenta apreciază că este îndreptățită la recuperarea tuturor cheltuielilor de judecată, atât cele efectuate cu ocazia judecării în fond, în fața primei instanțe, cât și la cele ocazionate de judecata recursului, urmând recurenta să fie exonerată de la plata cheltuielilor de judecată, constând în taxa judiciară de timbru achitată de A. pentru judecata acțiunii în anulare în primă instanță.

Prin urmare, în absența culpei procesuale a recurentei se impune exonerarea acesteia de la plata cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina sa de către prima instanță și obligarea A. la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de demersul procesual al acesteia.

Intimații-pârâți A. SA și Ministerul Fondurilor Europene, reprezentat legal prin Ministerul Finanțelor Publice, prin întâmpinare și concluzii scrise, au solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii recurate ca fiind temeinică și legală.

Înalta Curte, analizând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a reținut următoarele:

Primul motiv de recurs circumscris cazului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. este neîntemeiat.

Principiul contradictorialității presupune dreptul părților de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de oricare participant la proces, inclusiv de către instanță din oficiu și, totodată, obligația instanței de a supune discuției părților toate cererile și împrejurările de fapt și de drept invocate, iar hotărârea adoptată trebuie să se întemeieze numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

Verificând hotărârea atacată prin raportare la exigențele pe care le impune respectarea principiului disponibilității părților se constată că instanța de anulare a hotărârii arbitrale a acordat părților cuvântul asupra acțiunii în anulare cu care a fost învestită, dezbaterile asupra incidenței motivului de anulare prevăzut la art. 364 lit. i) C. proc. civ. și asupra prescripției fiind consemnate în încheierea de dezbateri din 11.03.2015. În consecință, hotărârea adoptată de instanță se întemeiază pe motive care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii a părților.

Critica subsumată aceluiași motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., referitoare la pronunțarea hotărârii în contradictoriu cu o entitate inexistentă, este nefondată.

Este adevărat că în temeiul art. II alin. (1) din O.U.G. nr. 6/2013 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 96/2012 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administrației publice centrale și pentru modificarea unor acte normative, a avut loc o transmisiune legală a calității procesuale active de la Ministerul Finanțelor Publice - Autoritatea de Management Ex - ISPA și Oficiul de Plăți și Contracte Phare (acestea din urmă fiind structuri fără personalitate juridică) către Ministerul Fondurilor Europene.

Potrivit art. II alin. (3) din O.U.G. nr. 6/2013, Ministerul Fondurilor Europene se substituie în toate drepturile și obligațiile decurgând din toate actele normative, contractele, convențiile, înțelegerile, protocoalele, memorandumurile și acordurile în care Ministerul Finanțelor Publice, prin Autoritatea de Management Ex - ISPA și Oficiul de Plăți și Contracte Phare, este parte.

Hotărârea atacată este pronunțată în contradictoriu cu Ministerul Fondurilor Europene, instituție cu personalitate juridică, care a devenit parte în litigiul dedus judecății în temeiul prevederilor legale mai sus precizate.

Referirea recurentei la omisiunea de a fi introdusă în cauză structura fără personalitate juridică este lipsită de interes deoarece potrivit art. II alin. (5) din O.U.G. nr. 6/2013 „drepturile și obligațiile rezultate din hotărârile judecătorești pronunțate în litigiile prevăzute la alin. 4 urmează a fi aduse la îndeplinire de către Ministerul Fondurilor Europene”.

Reținând că hotărârea este pronunțată în contradictoriu cu instituția publică asupra căreia s-au transferat legal drepturile și obligațiile în legătură cu litigiile aflate pe rolul instanțelor judecătorești sau arbitrale din România, în cauză nu există nicio vătămare a recurentei care să atragă nulitatea actelor de procedură și a hotărârii atacate.

Printr-un alt motiv de recurs, care poate fi încadrat în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a criticat hotărârea atacată sub aspectul neîndeplinirii cerințelor legale privind motivarea hotărârii judecătorești, conform dispozițiilor art. 261 C. proc. civ. și art. 6 CEDO.

În concret, s-a referit la neanalizarea excepției inadmisibilității invocării prescripției și la omisiunea expunerii motivelor pentru care instanța s-a raportat la instituția prescripției din momentul încheierii contractului dintre părți, iar nu la varianta sa normativă prezentă, având în vedere că aceasta a fost invocată cu titlu de ordine publică.

Analizând considerentele care au stat la baza adoptării hotărârii recurate rezultă că instanța a răspuns implicit argumentelor aduse de recurentă în susținerea excepției inadmisibilității analizei prescripției în cadrul motivului de anulare prevăzut de art. 364 alin. (1) lit. i) C. proc. civ. În acest sens, instanța de anulare reține că prescripția reglementată prin Decretul nr. 167/1958 este o excepție de fond, absolută și de ordine publică care se circumscrie cazului de nelegalitate prevăzut de art. 364 alin. (1) lit. i) C. proc. civ., stabilind că, în cauză, se aplică dispozițiile Codului civil de la 1864 și ale Codului de procedură civilă de la 1865, în vigoare la data litigiului.

Cât privește critica potrivit căreia instanța nu a arătat motivele pentru care s-a raportat la reglementarea instituției prescripției în vigoare la momentul încheierii contractului este de observat că instanța de anulare s-a limitat a preciza că aplică dispozițiile legale de la data litigiului. În complinirea motivării din această perspectivă instanța supremă reține cu caracter obligatoriu dezlegarea dată prin Decizia nr. 1/2014 pronunțată în recursul în interesul legii, prin care s-a statuat că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil și ale art. 6 alin. (4), art. 2512, art. 2513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, prescripțiile extinctive începute anterior datei de 01.10.2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 01.10.2011.

În considerentele care au fundamentat Decizia nr. 1/2014 pronunțată în recursul în interesul legii s-a reținut că noul regim juridic al prescripției extinctive, al cărei efect specific constă și în aceea că prescripția nu operează de plin drept, aceasta putând fi invocată de partea interesată

in limine litis

, iar nu și de către organul de jurisdicție, este aplicabil doar prescripțiilor care au început să curgă după data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, 01.10.2011.

Prin urmare, raportarea instanței de anulare la reglementarea instituției prescripției de la momentul încheierii contractului respectă principiul consacrat prin art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată și corespunde opțiunii clare a legiuitorului, care, din nevoia de securitate și stabilitate juridică, în conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a noului Cod civil, a înțeles să dea întâietate aplicării legii vechi în privința prescripțiilor începute anterior datei de 01.10.2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, în ideea respectării intereselor și așteptărilor legitime ale particularilor, garantate, printre altele și prin acțiunea principiului supraviețuirii legii vechi.

Motivul de recurs  prin care se susține că prescripția nu reprezintă un motiv de ordine publică pentru anularea unei hotărâri arbitrale în accepțiunea dispozițiilor art. 364 lit. i) C. proc. civ. și că nu este inclusă în ordinea publică de drept internațional privat este neîntemeiat.

Prin contractul încheiat între părți s-a stabilit că legea aplicabilă este legea română.

Susținerea recurentei potrivit căreia caracterul internațional al arbitrajului ar exclude aplicarea normelor de prescripție situației litigioase și ar permite tribunalului arbitral să judece în echitate, neputând considera

ex officio

cererea prescrisă, este neîntemeiată deoarece nu există autorizarea expresă a părților pentru ca tribunalul arbitral să statueze în echitate asupra disputei dintre părți și să nu aplice litigiului legea stabilită de acestea prin contract.

Instituția prescripției reglementată prin Decretul nr. 167/1958, în vigoare până la 01.10.2011, este concepută ca o instituție de ordine publică, guvernată de norme imperative, concluzie care se desprinde din conținutul prevederilor  art. 1 alin. (2) din decret, potrivit cărora orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă și din cele ale art. 18 din decret, care instituie obligația instanțelor de judecată și a organelor arbitrale ca, din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acțiune sau la executare silită este prescris.

Pentru aceste rațiuni susținerea conform căreia prescripția nu ar reprezenta un motiv de ordine publică și nu se circumscrie cazului de anulare a hotărârii arbitrale prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ. este neîntemeiată.

Soluționând acțiunea în anulare instanța de fond nu a reevaluat probatoriul administrat așa cum arată recurenta, ci a verificat hotărârea arbitrală prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ. referitor la încălcarea dispozițiilor legale cu caracter imperativ, așa cum sunt cele care privesc instituția prescripției extinctive în reglementarea Decretului nr. 167/1958.

Din această perspectivă nu pot fi reținute nici susținerile referitoare la întreruperea cursului prescripției prin cererea depusă de recurentă în cadrul primului arbitraj desfășurat între părți.

Această cerere formulată de către recurentă în cadrul primului arbitraj a fost depusă în afara cadrului procesual stabilit prin termenii de referință, adică tardiv, astfel încât Tribunalul arbitral nu a autorizat-o și nu a luat-o în considerare la pronunțarea hotărârii.

Potrivit art. 16 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, prescripția se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească ori la un organ de arbitraj necompetent.

În cauză nu se verifică niciuna dintre situațiile prevăzute de lege pentru a reține efectul întreruptiv al cererii depuse în cadrul primului arbitraj fără respectarea termenilor de referință.

Cererea a fost tardiv depusă în primul arbitraj și a primit sancțiunea specifică decăderii cu consecința de a nu fi luată în analiză.

Susținerea recurentei potrivit căreia, din perspectiva arbitrajului prezintă importanță nu numai admiterea cererii, ci doar adresarea unei cereri Tribunalului arbitral, chiar și în afara termenilor de referință, nu poate fi primită pentru că s-ar nesocoti dispozițiile cu caracter imperativ prevăzute la art. 16 din Decretul nr. 167/1958 referitoare la întreruperea cursului prescripției în condițiile în care cererea depusă în cadrul primului arbitraj nu a produs nici un efect.

Pentru considerentele ce preced, recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 49 din 25.03.2015 este nefondat.

Recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 164 din 09.09.2015 prin care s-a dispus completarea dispozitivului sentinței civile nr. 49/25.03.2015, în sensul că a fost obligată recurenta la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru achitată de către A. SA este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de anulare a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 274 C. proc. civ. și a obligat-o pe recurentă, (în calitate de intimată în cadrul acțiunii în anulare) la plata cheltuielilor de judecată întrucât este partea care a pierdut procesul și se află în culpă procesuală.

Nu poate fi reținută deopotrivă culpa procesuală a intimatului Ministerul Fondurilor Europene ținând seama de poziția procesuală a acestuia atât în cadrul acțiunii arbitrale, cât și în cadrul acțiunii în anulare a hotărârii arbitrale.

Referirea la pronunțarea hotărârii de către Curtea de apel, cu ocazia soluționării acțiunii în anulare, în contradictoriu cu o entitate inexistentă este neîntemeiată, considerentele reținute în cadrul analizei recursului împotriva sentinței civile nr. 49/2015, sub acest aspect, rămân valabile.

Față de considerentele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta B. SPA împotriva sentinței civile nr. 49 din 25.03.2015 și a sentinței civile nr. 164 din 9.09.2015, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/54/2012.