ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1256/2016

Decizia nr. 1256/2016

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța nr. x/118/2012, reclamanta SC A. SRL, a chemat în judecată pe pârâta SC B. SRL, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 224.000 euro, cu titlu de despăgubiri, reprezentând valoarea prejudiciului cauzat reclamantei, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3157 din 13 noiembrie 2014, Tribunalul Constanța a respins ca nefondată cererea de repunere pe rol formulată de reclamanta în termenul de pronunțare; a respins ca nefondată acțiunea, obligând reclamanta SC A. SRL să plătească pârâtei SC B. SRL suma de 5.356,80 lei reprezentând cheltuieli de judecată - onorariu avocat conform facturii fiscale din 14 mai 2013 achitată online în data de 23 mai 2013.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:

Asupra cererii de repunere a cauzei pe rol formulată de reclamantă după dezbateri și rămânerea cauzei în pronunțare, pentru suplimentarea probatoriului, respectiv pentru a se efectua o contra-expertiză specialitatea arhitectură cât și o nouă expertiză evaluatorie, instanța a constatat că această cerere este nefondată, deoarece cauza a fost înregistrată în anul 2012 pe rolul acestei instanțe, părțile având deopotrivă posibilitatea de a propune probe, iar cererea cu privire la contraexpertiză a fost pusă în discuția contradictorie a părților și respinsă ca nefondată în ședința publică din data de 06 noiembrie 2014.

Asupra fondului cauzei, instanța a reținut:

În cauză, reclamanta SC A. SRL invocă în temeiul răspunderii delictuale proprii (art. 998-999 C. civ.), culpa pârâtei SC B. SRL, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 224.000 euro, cu titlu de despăgubiri, reprezentând valoarea prejudiciului cauzat reclamantei pentru motivele arătate mai sus, prejudiciul fiind raportat la aproximativ 40% procent de diminuare a apartamentului reclamantei din prețului de circulație al acestuia.

Analizând probele coroborate administrate în cauză, instanța a reținut că nu sunt întrunite cumulativ în cauză condițiile răspunderii civile delictuale.

Așa cum rezultă din înscrisurile depuse de părți, din raportul de expertiză specialitatea arhitectură, raportul de expertiză topografică, autorizația de construire din 17 martie 2009 care a fost anulată prin Decizia nr. 1949/CA/2012 pronunțată în Dosarul nr. x/36/2011 Curtea de Apel Constanța, care în prezent a fost înlocuită cu o altă autorizație care se bucură de legalitate, studiul de însorire al apartamentului reclamantei, răspunsul la interogatoriu, s.a., deși pârâta a construit imobilul de 6 etaje aflat în vecinătatea Complexului C. în care reclamanta deține în proprietate un apartament, amplasarea clădirii aparținând pârâtei s-a făcut în baza unui plan urbanistic zonal, iar la data la care reclamanta a cumpărat apartamentul său, clădirea pârâtei era deja începută, fiind ridicat primul planșeu și stâlpii pentru etajul următor, reclamanta având astfel la cunoștință că urmează să se construiască un imobil cu mai multe etaje în aproprierea Complexului „C.", așa cum rezultă chiar din contractul de vânzare cumpărare - art. 1.C.8. - perfectat de reclamantă cu vânzătorul rezultând că aceasta a vizitat și inspectat imobilul și zona adiacentă.

Potrivit raportului de expertiză întocmit de dl. expert arh. D., deși imobilul pârâtei nu respectă întocmai distanțele minime între clădiri vecine, totuși acest imobil este construit pe proprietatea pârâtei, nu obstrucționează vizibilitatea directă către mare a apartamentului reclamantei, în cauză nefiind dovedit nici că pârâta a adus atingere directă dreptului de proprietate al reclamantei, nici că ar fi încălcat servitutea de vedere a apartamentului acesteia, iar diminuarea însoririi apartamentului reclamantei nu poate fi reținută ca fiind un element hotărâtor în a reține culpa pârâtei și de a justifica pretențiile reclamantei de 224.000 euro.

Prejudiciul invocat de reclamantă în cuantum de 224.000 euro nu a fost dovedit prin niciun mijloc de probă, iar raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu nu este stabilit în mod direct și nemijlocit, pentru a se putea stabili existența răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtei.

În lipsa unor probe certe din care să rezulte că pârâta a săvârșit faptele imputate de reclamantă, este pe deplin aplicabil principiul „in dubio pro red" care produce efecte în favoarea pârâtei și atrage respingerea acțiunii în răspundere delictuală pentru fapta proprie, întrucât în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale prev. de art. 998-999 din vechiul C. civ., aplicabil în cauză și nici condițiile particulare prev. de art. 480, art. 611-614 C. civ., art. 41 pct. 6 și art. 44 alin. (7) din Constituție, Legea nr. 50/1991 sau Ordinul ministrului sănătății nr. 536/1997 pentru aprobarea Normelor de igienă și a recomandărilor privind mediul de viață al populației (în prezent abrogat), iar prejudiciul invocat nu a fost dovedit/justificat de reclamantă prin nici un mijloc de probă.

Pentru aceste considerente, instanța a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL.

În temeiul dispozițiilor art. 274 din V.C.P.C., instanța a obligat reclamanta, ca parte aflată în culpă procesuală să plătească pârâtei suma de 5.356,80 lei reprezentând cheltuieli de judecată - onorariu avocat conform facturii fiscale din 14 mai 2013 achitată online în data de 23 mai 2013.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta SC A. SRL.

La termenul din data de 07 februarie 2013, apelanta a invocat excepția de nelegalitate a autorizației de construire din 24 martie 2011, solicitând admiterea excepției și sesizarea instanței competente în scopul constatării nelegalității acestui act administrativ, motivat de faptul că acesta, fiind un act modificator al autorizației inițiale în ceea ce privește destinația imobilului, urmează regimul juridic al actului principal - autorizația din 17 martie 2009, care este deja anulată prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Prin încheierea din data de 07 februarie 2013, instanța a respins cererea de sesizare a instanței de contencios administrativ cu soluționarea excepției de nelegalitate a autorizației de construire din 24 martie 2011 ca ne fon dată.

În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri, interogatoriu, expertiză specialitatea arhitectură, precum și expertiză specialitatea topografie.

La termenul din data de 06 noiembrie 2014, în scopul dovedirii prejudiciului invocat, a solicitat încuviințarea unei contraexpertize specialitatea arhitectură, precum și a unei expertize evaluatorii, probe care au fost însă respinse de instanță ca fiind neconcludente, punând-o astfel în imposibilitatea de a proba existența prejudiciului.

Prin Decizia civilă nr. 212 din 22 aprilie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a Il-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respins apelul formulat de apelanta reclamantă SC A. SRL, împotriva încheierii din 07 februarie 2013 și a sentinței civile nr. 3157 din 13 noiembrie 2014, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a Il-a civilă, în Dosarul nr. x/118/2012, în contradictoriu cu intimata pârâtă SC B. SRL ca nefondat.

În motivarea soluției, Curtea a reținut că reclamanta a sesizat instanța de judecată cu o acțiune in pretenții, întemeiată pe dispozițiile art. 998- 999 C. civ., susținând că pârâta i-a cauzat un prejudiciu de 224.000 euro prin construirea unui imobil, cu nerespectarea dispozițiilor legale in materie.

Dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., ce instituie răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie impun întrunirea cumulativă a patru condiții, respectiv: existența unui prejudiciu; existența unei fapte ilicite; existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.

Prima condiție ce trebuie dovedită în astfel de spețe este existența unui prejudiciu, întrucât nu poate exista răspundere civilă delictuală dacă nu s-a produs o pagubă. Iar pentru ca prejudiciul să fie susceptibil de reparare se cer a fi întrunite două condiții : să fie cert și să nu fi fost reparat încă.

Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur atât în privința existenței cât și în privința posibilității de evaluare. Este întotdeauna cert prejudiciul actual, deci prejudiciul deja produs la data când se pretinde repararea lui.

Prejudiciul viitor poate fi supus reparării dacă există siguranța producerii sale, precum și elemente îndestulătoare pentru a-i determina întinderea însă nu trebuie confundat prejudiciul eventual care este lipsit de certitudine.

În susținerea acțiunii, reclamanta a arătat că prejudiciul ce i-a fost cauzat este cert și actual și constă în scăderea drastică a valorii de circulație a apartamentului cu aproximativ 40%, prejudiciu pe care îl evaluează la 224.000 euro, datorat pierderii caracteristicilor inițiale ale acestuia, elemente determinante la momentul achiziționării, respectiv priveliștea spectaculoasă datorată poziționării spre mare ce permitea observarea liniei orizontului și admirarea răsăritului soarelui de la fereastră, gradul ridicat de însorire ce permitea utilizarea pe tot parcursul zilei atât a piscinei cât și a terasei, iluminatului natural, intimității asigurate.

Pornind de la aceste susțineri ale reclamantei și apreciind asupra întregului probatoriu administrat de instanța de fond, Curtea a constatat că soluția pronunțată de tribunal este temeinică și legală, fiind necesare doar unele completări ale considerentelor.

Astfel, pentru ca prejudiciul să fie susceptibil de reparare, reclamanta trebuia să facă dovada caracterului cert al acestuia, sub cele două aspecte, atât în privința existenței cât și în privința posibilității de evaluare.

Pornind de la necesitatea ca prejudiciul să fie actual, deci să fi fost deja produs la data când se pretinde repararea lui, Curtea a apreciat că era necesar ca reclamanta să fi făcut dovada existenței voinței asociaților societății a intenției ferme de vânzare a apartamentului ;demersurile efectuate în vederea punerii in aplicare a acesteia; a existenței a cel puțin unei oferte serioase de preț lansate de un posibil partener contractual, a faptului că prețul oferit de acesta este cu aproximativ 40% mai mic decât prețul de achiziție și că se datorează lipsei caracteristicilor esențiale pe care le-a avut reclamanta la data achiziționării imobilului. Or, în speță, din probele administrate nu rezultă îndeplinirea acestor aspecte, dimpotrivă, reclamanta susținând faptul că pierderea acestor caracteristici importante ale apartamentului va afecta prețul unei viitoare vânzări a apartamentului.

În ceea ce privește posibilitatea de evaluare a prejudiciului, Curtea a avut în vedere chiar susținerile reclamantei care a precizat ca a înțeles să achite un preț considerabil mai mare decât în cazul apartamentelor din cadrul aceluiași complex, ce au însă vederea spre parcare, datorită facilitaților pe care acesta le oferă.

Conform contractului de vânzare cumpărare, prețul total al apartamentului a fost de 560.000 euro, fără T.V.A.

În mod constant, reclamanta a susținut faptul că între prețul celor două categorii de apartamente din cadrul aceluiași Complex C. este o diferență de aproximativ 40%. Prin urmare, ar rezulta că prin construirea imobilului său, pârâta practic ar elimina în totalitate caracteristicile deosebite pe care reclamanta le-a avut în vedere la data achiziționării apartamentului. Din acțiunea și precizările ulterioare formulate de reclamantă nu rezultă însă acest aspect, aceasta susținând cu exprimări generale, faptul că apartamentul era poziționat spre mare, se putea admira răsăritul soarelui de la fereastră, oferea o priveliște spectaculoasă asupra orizontului, beneficia de un grad ridicat de însorire și intimitate. Or, nu numai că reclamanta nu a arătat că aceste facilitați au fost înlăturate în totalitate, pentru a-l aduce practic la valoarea unuia poziționat spre parcare, dar nici măcar nu a detaliat în ce măsură pierderea parțială a acestor facilitați a condus la o scădere de aproximativ 40% a valorii apartamentului.

Aceste criterii de evaluare nu au fost detaliate nici măcar în cuprinsul obiectivelor pe care le-a propus spre a fi analizate de expertul desemnat în cauză. Conform Notei de probatorii, reclamanta a solicitat ca expertul să stabilească dacă în prezent apartamentul prezintă aceleași caracteristici sub aspectul însoririi, umbririi, intimității, iluminatului natural, priveliștii ca și anterior edificării construcției aparținând pârâtei, precum și să se stabilească dacă prin construirea imobilului aparținând pârâtei s-a diminuat valoarea apartamentului și care este valoarea prejudiciului.

Conform concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză, valoarea apartamentelor de acest fel se stabilește folosind metodele de evaluare E. și standardele internaționale de evaluare. In cadrul unei comparații cu alte imobile similare, care constituie unul dintre cele mai puternice criterii în stabilirea valorii, se poate spune că o priveliște deosebită poate contribui la sporirea valorii, dar ce înseamnă o priveliște deosebită sau dacă ea trebuie să existe pe anumite procente din câmpul vizual nu se spune clar și rămâne la latitudinea evaluatorului în cauză. Apartamentul aparținând reclamantei beneficiază în continuare de această priveliște, având vedere frontală la mare în continuare, deci nu se poate spune că ar suferi în cazul comparației cu imobile asemănătoare. Imobilul aparținând pârâtei obturează vederea, într-o oarecare măsura în partea de sud, însă la aceasta contribuie și elementul despărțitor cu balconul apartamentului vecin. In evaluări, însorirea constituie foarte rar un criteriu, dat fiind faptul ca nu se poate verifica modul de însorire al tuturor comparabilelor.

Având în vedere cele expuse mai sus și influența prea mică în ceea ce privește priveliștea, expertul a concluzionat că valoarea imobilului nu se modifică.

De asemenea, conform raportului de expertiză topografică întocmit în cauză, s-a constatat, conform măsurătorilor, faptul că suprafața construită a piscinei ce aparține Complexului C., depășește limita de proprietate a terenului, încălcând dreptul de proprietate asupra terenului vecin, al pârâtei, pe o suprafața de 6 mp.

Răspunzând la obiecțiunile formulate, expertul a mai precizat că nu a întâlnit niciun text de lege care să stabilească condițiile însoririi piscinelor în partea cea mai favorabilă a zilei, legea se referă doar la însorirea încăperilor de locuit la solstițiul de iarnă.

Mai mult, expertul a subliniat că reamintește reclamantei că la data convocării - o zi de vară mai mult decât favorabilă, în jurul orei 11.00, piscina, terasa și încăperile apartamentului erau însorite.

După părerea expertului, criteriile invocate de reclamantă nu au o influență semnificativă asupra prețului, influența hotărâtoare nu o poate avea decât căderea pieței imobiliare care s-a produs în mod evident independent de construirea imobilului aparținând pârâtei.

Întrucât în speță reclamanta nu a dovedit existența prejudiciului pe care a solicitat ca pârâta să-l acopere, instanța de apel a considerat de prisos analizarea celorlalte condiții esențiale necesare pentru admiterea unei acțiuni în răspundere delictuală, respectiv existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.

Din toată economia dosarului se reține că reclamanta a insistat cu precădere să demonstreze faptul că pârâta a procedat la edificarea construcției fără să respecte dispozițiile legale în materie.

Or, acest aspect, avea relevanță doar în situația în care aceasta demonstra existența prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare a faptei pârâtei de a construi un imobil în apropierea imobilului său.

Ulterior trebuia analizată în ce măsură fapta pârâtei de a construi era sau nu licită. Chiar și în cazul în care s-ar accepta faptul că pârâta nu a respectat întocmai dispozițiile legale în materie nu se poate avansa concluzia că reclamanta a suferit, în mod automat un prejudiciu. Prin urmare, toate criticile apelantei privitoare la presupusa încălcare de către pârâta a normelor în vigoare referitoare la disciplina în construcții nu au fost analizate, nefiind relevante soluționării cauzei.

Pentru aceleași argumente, au fost înlăturate și criticile apelantei referitoare la presupusa legătură de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și la existenta vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.

Referitor la existenta vreunei situații culpabile, Curtea a constatat că nu este lipsit de relevanță faptul că în cuprinsul contractului de vânzare cumpărare ce constituie titlul de proprietate al reclamantei există clauza cuprinsă în art. 1.C.8), conform căreia "Cumpărătorul declară că a vizitat și examinat imobilul, împrejurimile și accesul la acestea, precum și toate celelalte detalii importante pentru acesta și le-a găsit corespunzătoare cerințelor sale" (art. 1.C.8 din contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 04 mai 2010 la Biroul Notarial F.).

La data achiziționării apartamentului de către reclamantă, respectiv 04 mai 2010, construcția imobilului proprietatea pârâtei începuse și era în curs de execuție, lucrările începând încă din luna noiembrie 2009, avea planșeul de la cota +4.45 betonat și se continua cu stâlpii de la etajul următor, aspect ce rezultă fără putință de tăgadă din înscrisurile întocmite în procedura de edificare a construcției, pe faze de execuție și din fotografiile depuse la dosar. Imobilul proprietatea pârâtei avea fundație, parter, etajul 1 și era în curs de execuție etajul 2, fiind amplasat anunțul de executare a construcției în care se specifica numărul de etaje al acestuia.

Rezultă astfel ca reclamanta a cunoscut la momentul cumpărării toate elementele de care avea nevoie pentru a-și da seama de repercusiunile pe care construirea imobilului vecin le va avea asupra proprietății sale, respectiv faptul că imobilul se construiește; amprenta la sol a imobilului; numărul de etaje.

Astfel că, la momentul manifestării acordului de voință pentru transmiterea dreptului de proprietate, aceasta a cumpărat având în considerare și aceasta situație de fapt și de drept, pe care a cunoscut-o și conform clauzei de vizionare, și-a asumat-o.

Curtea a apreciat că în mod corect prima instanță a dispus respingerea acțiunii reclamantei, constatând că nu sunt dovedite în cauză condițiile cumulative prevăzute de lege în cazul răspunderii civile delictuale.

Critica apelantei referitoare la nelegalitatea încheierii de ședință din 07 februarie 2013 a fost respinsă ca nefondată, prima instanță apreciind în mod corect faptul că nu se impune sesizarea instanței de contencios administrativ cu soluționarea excepției de nelegalitate a autorizației de construire din 24 martie 2012 având în vedere obiectul acesteia, respectiv modificarea planurilor compartimentelor, fațadelor și cotelor de înălțimi ale parterului, etajelor curente și schimbarea destinațiilor imobilului din spații de cazare în locuințe de vacanță. Legalitatea edificării construcției de către pârâta urma să fie analizată în raport de autorizația principală, pe care aceasta doar a modificat-o.

A fost găsită neîntemeiată și susținerea apelantei potrivit căreia prima instanță i-a încălcat dreptul la un proces echitabil prin faptul că a respins solicitarea de repunere a cauzei pe rol, a respins încuviințarea unei contraexpertize și proba cu cercetare la fața locului.

Prima instanță a respectat dreptul părților la apărare prin încuviințarea și administrarea probelor solicitate. Astfel au fost administrate proba cu înscrisuri, interogatoriu și expertiză. Obiectivele expertizei nu au fost cenzurate de instanță, acestea fiind admise astfel cum au fost solicitate de părți.

Apelanta a invocat în mod impropriu încălcarea dreptului la contraprobă, motivând că nu i-a fost admită o contraexpertiză. Despre contraprobă se poate vorbi atunci când instanța încuviințează o probă unei părți și trebuie să acorde și celeilalte părți dreptul de a administra o alta probă în apărare.

Or, în speță, instanța a admis proba cu expertiză astfel cum a fost solicitată de reclamantă, a admis și obiectivele solicitate de pârâtă, precum și obiecțiunile la rapoartele de expertiză formulate de ambele părți. Faptul că nici după răspunsul la obiecțiuni, reclamanta nu a primit o dezlegare satisfăcătoare problemelor pe care le-a ridicat, nu conduce la încuviințarea unei contraexpertize.

Conform dispozițiilor art. 212 C. proc. civ., o nouă expertiză se poate dispune doar în cazul în care instanța nu este lămurită prin expertiza făcută. Referitor la evaluarea prejudiciului, acesta a constituit obiectiv al expertizei tehnice imobiliare, la care expertul, având calificare E. de evaluare imobile, a răspuns.

Proba cu cercetare la fata locului a fost respinsă în mod corect de prima instanță, având în vedere teza probatorie, data la care urma să fie administrată precum și faptul că doi experți și-au spus punctul de vedere în speță.

În ceea ce privește faptul ca tribunalul nu a dispus repunerea pe rol a cauzei, s-a constatat că, potrivit dispozițiilor art. 151 C. proc. civ., pricina poate fi repusă pe rol, dacă instanța găsește necesare noi lămuriri. Or, având în vedere că prin cererea de repunere pe rol reclamanta a solicitat ca instanța să revină practic asupra celor pe care le-a hotărât în prezența părților prin încheierea de amânare a pronunțării, cererea de repunere pe rol a fost respinsă în mod întemeiat.

Împotriva Deciziei civile nr. 212 din 22 aprilie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, declarat recurs reclamanta SC A. SRL în temeiul art. 304 pct. 5 și pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, solicitând admiterea recursului și, în principal casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel în vederea efectuării unei expertize evaluatorii și arhitecturale, iar în subsidiar, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului subscrisei, cu consecința schimbării sentinței primei instanțe, în sensul admiterii cererii introductive și obligării pârâtei la plata sumei de 224.000 euro, cu titlu de despăgubiri.

În susținerea recursului se arată că hotărârea este pronunțată cu încălcarea art. 24. alin. (1) din Constituție și art 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care reglementează dreptul la apărare și la un proces echitabil, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. 1865.

În acest se arată că ambele instanțe au reținut că nu s-ar fi făcut dovada prejudiciului, în condițiile în care acestea au respins ca nefiind utile cauzei tocmai probele pe baza cărora urma să se stabilească existența și întinderea prejudiciului invocat în cauză. Respectarea dreptului la un proces echitabil presupune acordarea posibilității oricăreia dintre părțile procesului civil de a face apărări, de a propune și de a administra probele utile, pertinente și concludente pentru susținerilor sale.

Instanța de apel a respins probele privind expertiza arhitecturală și expertiza evaluatorie, în contextul în care motivul principal de apel viza tocmai încălcarea dreptului la apărare și la un proces echitabil de către prima instanță ca urmare a respingerii obiectiunilor la raportul de expertiză specialitatea topografie, precum și a cererii privind încuviințarea contraexpertizei specialitatea topografie, a contraexpertizei specialitatea arhitectură, precum și a expertizei evaluatorii.

Aceste probe se impuneau cu necesitate mai ales în contextul în care prima instanță a respins cererea introductivă ca fiind neîntemeiată, cu motivarea că „prejudiciul invocat în cauza nu a fost dovedit prin nici un mijloc de probă".

Printr-o altă critică se arată că hotărârea este pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 998-999 C. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865.

Prejudiciul material reprezintă rezultatul negativ de natură patrimonială prin urmare, instanța de apel trebuia să analizeze îndeplinirea acestei condiții exclusiv prin raportare la existența/inexistența unei pagube materiale, adică să verifice dacă apartamentul recurentei a suferit sau nu o scădere a valorii economice. Or, valoarea apartamentului nu se află în nicio legătură cu intenția de înstrăinare a acestuia, ci reprezintă reflectarea economică a existenței dreptului de proprietate în patrimoniul subscrisei. Condiționarea existenței prejudiciului de intenția proprietarului de înstrăinare a imobilului este nelegală, fiind rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a art. 998-999 C. civ. 1864.

Orice aspecte legate de intenția de vânzare a apartamentului sau/și oferte ferme de cumpărare a acestuia exced obiectului acestei analize, având în vedere că paguba materială constând în diminuarea valorii economice raportat la valoarea pe care acesta o prezenta la momentul achiziționării, respectiv la momentul intrării apartamentului în patrimoniul subscrisei, subzistă independent și tară nicio legătură cu vânzarea acestuia.

Concluzia instanței referitoare la intenția fermă de vânzare a apartamentului și la demersurile necesare în vederea înstrăinării este rezultatul interpretării greșite a dispozițiilor legale care reglementează obligația autorului faptei ilicite de reparare a prejudiciului, întrucât pentru atragerea răspunderii civile delictuale este nu doar necesară, ci și suficientă producerea unei pagube materiale, iar, în cauză, aceasta este reprezentată de scăderea valorii economice a apartamentului.

Acest prejudiciu este actual și cert și nu depinde de eventualul preț al unei viitoare eventuale vânzări, neexistând nicio dispoziție legală care să condiționeze caracter cert și actual al prejudiciului de înstrăinarea bunului și primirea prețului.

O altă critică vizează faptul că hotărârea este pronunțată, cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1083 C. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865.

Instanța de apel a reținut că reclamanta a cunoscut la momentul cumpărării toate elementele de care avea nevoie pentru a-și da seama de repercusiunile pe care construirea imobilului vecin le va avea asupra proprietății sale. Argumentul instanței de apel ar fi fost legal însă numai dacă autorizația de construire a imobilului pârâtei ar fi fost legală. Or, în cauză, pârâta a construit imobilul în baza autorizației de construire din 17 martie 2009, anulate definitiv cu motivarea că nu respectă dispozițiile Legii nr. 597/2001 și O.U.G. nr. 202/2002.

Nulitatea autorizației de construire s-a constatat prin Decizia nr. 1949 din 10 septembrie 2012, ulterior momentului în care s-a dobândit imobilul (04 mai 2010), astfel încât nu i se poate imputa recurentei faptul că a acceptat efectele unui act administrativ care se bucura de prezumția de legalitate.

Constatând însă că pârâta a încălcat dispozițiile legale, aspect sancționat de instanță definitiv cu constatarea nulității autorizației de construcție, s-a imputat acesteia prejudiciul cauzat patrimoniului reclamantei prin diminuarea valorii imobilului.

Considerând că recurenta ar fi cunoscut la momentul cumpărării „această situație de fapt și de drept", instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 1083 C. civ. 1864, de vreme ce orice pretinsă acceptare implicită a situației împrejurimilor imobilului achiziționat se putea baza numai pe prezumția de legalitate a autorizațiilor în baza cărora pârâta a construit, prezumție răsturnată ulterior. Prin urmare, fapta imputată recurentei de a fi acceptat „această situație de fapt și de drept" nu îndeplinește condițiile pentru a reprezenta o cauză exoneratoare de răspundere pentru pârâtă.

Înalta Curte, analizând cererea de recurs prin prisma motivelor invocate, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Referitor la recursul formulat împotriva încheierii din 18 martie 2015 recurenta nu a adus critici distincte față de motivul de recurs prin care se critică faptul că instanța de apel a respins probele solicitate de reclamantă, astfel încât analiza acestora se va face prin considerente comune.

Motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 5 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2.

Din perspectiva acestui motiv de recurs se susține faptul că instanța de apel, respingând probele solicitate de reclamantă i-a încălcat acesteia dreptul la apărare întrucât nu a mai putut proba pretențiile.

Înalta Curte, reține că prin încheierea din 18 martie 2015, instanța de apel a respins probele solicitate având în vedere că, raportat la obiectivele propuse de apelanta reclamantă, expertizele administrate în fața instanței de fond le-au avut deja în vedere, instanța de apel urmând să analizeze concluziile experților prin raportat la întregul material probator, neexistând motive de nulitate ale expertizelor care să impună refacerea lor.

Conform art. 292 teza a II-a C. proc. civ., instanța de apel încuviințează și administrează probele a căror necesitate rezultă din dezbateri, iar conform art. 295 alin. (2) C. proc. civ. va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate de prima instanță, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 292, dacă le consideră ca fiind necesare pentru soluționarea cauzei.

Solicitarea de către apelantă a încuviințării probei cu expertiză având obiective similare cu cele administrate la instanța de fond nu constituie o probă nouă în sensul art. 292 si 295 C. proc. civ., ci o refacere a probei cu expertiză deja administrată în fața instanței de fond, iar aprecierea asupra necesității ei pentru soluționarea cauzei este atributul exclusiv al instanței de apel, neputându-se susține că prin respingerea motivată a acesteia s-ar fi încălcat dreptul la apărare.

Așadar, critica este nefondată, instanța de apel reanalizând amplu probatoriul administrat în fața instanței de fond.

Motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 5 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În susținerea acestui motiv de recurs a fost invocată aplicarea greșită a dispozițiilor art. 998-999 C. civ. în sensul că instanța de apel nu a verificat existența prejudiciului prin raportare la paguba materială suferită ca urmare a scăderii valorii imobilului ci prin raportare la intenția de vânzare.

Înalta Curte reține că potrivit art. 998 C. civ. orice fapta a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe aceia din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara, text de lege invocat ca temei al acțiunii în răspundere civilă delictuală în cauza de față.

Condiția esențială a angajării acestei răspunderi este existența prejudiciului.

Prejudiciul în opinia recurentei este reprezentat de scăderea valorii imobilului față de momentul achiziționării, ca urmare a edificării unei construcții limitrofe de către intimata pârâtă.

Recurenta a arătat că prejudiciul este determinat de faptul că unii factori care au fost avuți în vedere la momentul achiziționării și care au conferit valoare imobilului au suferit modificări în sensul diminuării valorii imobilului cu 40%.

Contrar susținerilor recurentei, valoarea unui imobil se determinată în mod obiectiv prin raportare la valoarea sa de piață iar nu după criteriile subiective arătate de recurentă, prin urmare, corect au reținut instanțele că reclamanta nu a probat prejudiciul pretins a fi acoperit deși a solicitat administrarea unor probe complexe cu expertiză tehnică.

Reținând că nu s-a făcut dovada existenței prejudiciului, față de obligația îndeplinirii cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale în mod corect instanța de apel nu a mai analizat celelalte condiții respectiv : existența unei fapte ilicite; existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.

Pentru ca prejudiciul să fie susceptibil de reparare, reclamanta trebuia să facă dovada caracterului cert al acestuia atât în privința existenței cât și în privința posibilității de evaluare, or recurenta reclamantă s-a limitat să facă un calcul matematic bazat pe ipoteze care nu pot sta la baza evaluării obiective a scăderii valorii imobilului ca urmare a pretinsei faptei ilicite a pârâtei de edificare a construcției, prin urmare și această critică este nefondată.

O altă critică vizează faptul că hotărârea este pronunțată, cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1083 C. civ. în sensul că a interpretat drept faptă exoneratoare de răspundere pentru pârâtă pretinsa acceptare de către reclamantă a situației de fapt respectiv a faptului că imobilul pârâtei se afla în construcție la data achiziționării imobilului de către reclamantă.

Această susținere este greșită, instanța de apel neraportându-se în motivare și neanalizând vreo cauză exoneratoare de răspundere întemeiată pe art. 1083 C. civ.

Conform acestui text de lege, nu poate fi loc de daune interese când, datorită forței majore sau cazului fortuit, debitorul nu și-a executat obligația.

Între părțile în cauză nu există un raport obligațional de natură să atragă incidența acestui text de lege, fiind invocat greșit de către recurentă.

Trimiterile recurentei la faptul că autorizația de construcție a pârâtei a fost anulată nu pot constitui temei pentru acordarea despăgubirilor pretinse pe de o parte, pentru că pârâtei i s-a eliberat o nouă autorizație de construcție iar pe de altă parte pentru că din probele administrate în cauză nu a rezultat existența prejudiciului.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte, va respinge recursul ca nefondat.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., reținând culpa procesuală, Înalta Curte, va obligă recurenta SC A. SRL să plătească intimatei SC B. SRL suma de 5.480,8 lei cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 212 din 22 aprilie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta SC A. SRL să plătească intimatei SC B. SRL suma de 5.480,8 lei cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 iunie 2016.