ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1358/2013

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Judecătoria Reghin sub nr. 1413/289/2007 (nr. vechi 1409/2007), reclamantele B.O. și G.V. au chemat în judecată Primăria municipiului Reghin, Consiliul Local al mun. Reghin, Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Tg. Mureș, Regia Autonomă de Gospodărie Comunală și Locativă Reghin, W.A. prin moștenitor S.K., H.Ș. și H.I., S.A. prin moștenitori M.F., M.B. și P.S., solicitând instanței ca, în conformitate cu prevederile art. 480 - 481 C. civ., art. 20 și 61 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, art. 6 alin. (2) și (3) art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213 art. 47 și 87, art. 129-130 C. civ., să fie obligate pârâții să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul compus din patru apartamente și 1.000 m.p.

teren aferent, situat în Reghin str. Apalina (fostă A.P.) nr. 28 identificat în CF Reghin . Au mai solicitat instanței să constate valabilitatea titlului de proprietate asupra imobilului înscris în CF Reghin, comparativ cu titlul în baza căruia a fi preluat de către stat, respectiv a Deciziei nr. 33.634 din 10 mai 1949 și a Avizului din 10 mai 1949, ambele emise de Comisia Centrală de Lichidare C.A.S.B.I. din Ministerul Finanțelor și să se constate nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995.

În motivarea acțiunii, reclamantele au arătat că, potrivit certificatului de moștenitor nr. x/2004, au dobândit întreaga masă succesorală după defunctul lor tată, decedat la data de 09 mai 1991. Din masa succesorală face parte și imobilul situat în Reghin str. Apalina (Ana Pauker) nr. 28 jud. Mureș dobândit conform Decretului-lege nr. 187/1945 și pentru care a fost eliberat Titlul de proprietate seria x. Imobilul în litigiu inițial a fost expropriat de la R.J. și soția M.P. în temeiul dispozițiilor art. 3 lit. d) Decretului-lege nr. 187/1945.

Reclamantele au arătat că, potrivit dispozițiilor art. 3 lit. d) al cap. 2 al acestui decret, în urma încheierii lucrărilor de împroprietărire, imobilul în litigiu a trecut în proprietatea tatălui lor, ca efect al acestei legi și a fost eliberat Titlul de proprietate nr. x, iar imobilul a fost deținut pașnic, netulburat și sub nume de proprietar până când statul l-a preluat în mod abuziv prin Decizia nr. 33.634 din 10 mai 1949 a Ministerului de Finanțe și avizul Comisiei de Lichidare CASBI emisă în temeiul Decretului 228/1948. Bunul a fost intabulat de Statul Român în baza Decretului nr. 111/1951, ca bun abandonat însă acest act nu constituie titlu valabil al dreptului de proprietate al statului, deoarece decretul a fost declarat neconstituțional în raport cu Constituția din 1948 (Decizia nr. 3256 din 21 aprilie 2005 a I.C.C.J.) care consacra principiul Recunoașterii garantării proprietății.

Potrivit art. 6 alin. (3) din Legea 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului statului asupra bunurilor care au intrat în proprietatea sa în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, iar în conformitate cu art. 12 alin. (5) din aceeași lege, în litigiile care privesc astfel de bunuri, statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor, iar unitățile administrativ teritoriale de către consiliile locale, care dau mandat scris în fiecare caz președintelui județean sau primarului. Reclamantele au susținut că Decizia nr. 33.634 din 10 mai 1949 a Ministerului de Finanțe și avizul Comisiei de Lichidare C.A.S.B.I.

nu constituie titlu valabil și că se impune să se constate nulitatea contractelor de vânzare cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, operând principiul „resoluto iure dantis resolvitur jus accipientis", întrucât actul de înstrăinare a fost încheiat în frauda adevăratului proprietar, pe riscul cumpărătorului or „fraus omnia corrumpit ”. După un prim ciclu procesual, prin sentința civilă nr. 791 din 20 aprilie 2011, Tribunalul Mureș a respins acțiunea civilă formulată de reclamanții B.O. și G.V. în contradictoriu cu pârâții Primăria municipiului Reghin, Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, Regia Autonomă de Gospodărire Comunală și Locativa Reghin, S.K., H.Ș., H.I., M.F., M.B.

și P.S. Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut următoarele: Imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului prin decizia nr. 33.634 din 10 mai 1949 a Ministerului Finanțelor, emisă în baza avizului nr. 33.634 al Comisiei Centrale de Lichidare C.A.S.B.I., în baza Legii nr. 228/1948, de la numitul R.I. Imobilul intră sub incidența Legii nr. 10/2001 iar reclamantele, considerându-se persoane îndreptățite la restituire, aveau posibilitatea de a formula notificare către unitatea deținătoare, solicitând restituirea în natură a acestuia sau acordarea de măsuri compensatorii. Pierzând însă termenul de depunere a notificării, reclamantele au mai avut la îndemână doar calea dreptului comun, a revendicării imobiliare prin compararea de titluri.

Această cale însă este inadmisibilă în raport de considerentele Deciziei nr. 33/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii. Prin această decizie s-a statuat că Legea nr. 10/2001 a suprimat practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special. Deci persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării imobiliare.

Nu se poate susține că în acest fel nu se asigură accesul deplin și efectiv la justiție cât timp în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001 există posibilitatea supunerii controlului judecătoresc toate deciziile persoanei juridice competente să soluționeze notificările depuse, inclusiv refuzul de a soluționa notificarea. De asemenea problema contractelor de vânzare-cumpărare prin care au fost înstrăinate către chiriași apartamentele cu privire la care reclamantele se consideră persoane îndreptățite la restituire putea fi rezolvată tot pe calea specială instituită de Legea nr. 10/2001. Reclamantele, cetățeni români cu domiciliul în România, nu au putut motiva de ce nu au urmat calea procedurii speciale instituite de Legea nr. 10/2001.

Acestea nu se pot prevala de faptul că dețin un „bun”, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care antecesorul lor, M.L., nu a fost proprietar tabular al imobilului. Simpla solicitare de restituire a imobilului, formulată pe calea dreptului comun, nu echivalează cu existența unui bun actual, în sensul Convenției sau cu o „speranță legitimă ” . În schimb, pârâții persoane fizice, cumpărători de bună-credință ai apartamentelor, în calitate de chiriași se pot prevala de faptul că dețin un bun actual, demn de a fi apărat. Pentru argumentele expuse, instanța de fond a respins ca inadmisibilă acțiunea exercitată de reclamante. Prin Sentința nr. 1872 a Tribunalului Mureș s-a admis cererea formulată de pârâții SC R. SA Reghin, S.K., H.I., M.F., M.B.

și P.S. și s-a dispus completarea dispozitivul Sentinței civile nr. 791 din 20 aprilie 2011 a Tribunalului Mureș în sensul că au fost obligate reclamantele B.O. și G.V., în solidar, la plata următoarelor sume de bani, cu titlu de cheltuieli de judecată: 4.900 lei către pârâta SC L. SA Reghin; 3.100 lei către pârâta S.K.; 500 lei către pârâta P.S.; 3.100 lei către pârâta H.I.; 3.100 lei către pârâții M.F. și M.B. Împotriva acestei sentințe au declarat apel, în termen legal reclamantele B.O. și G.V., solicitând admiterea apelului, modificarea sentinței atacate și admiterea acțiunii, cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii, reclamantele au susținut că au formulat acțiune în revendicare cu 3 petite însă instanța a judecat cauza ca o contestație formulată în baza Legii nr. 10/2001, făcând referire doar la prevederile acestei legi.

Pe parcursul ciclurilor de judecată instanțele au reținut că părinții reclamantelor au avut în folosință și au fost proprietarii imobilului pe o perioadă de 4 ani. S-a reținut că tatăl reclamantelor, M.L. nu a fost proprietar tabular al imobilului. Procedura de întabulare în C.F. cădea în competența Prefecturii de la acea vreme iar dacă nu a fost intabulat în C.F. nu îngrădește dreptul de proprietate, care este imprescriptibil. Intabularea în C.F. este doar pentru opozabilitatea față de terți iar faptul că nu a fost intabulat nu poate să priveze reclamantele de dreptul de proprietate. Statul nu deținea un just titlu la momentul când a vândut imobilul. Imobilul a fost expropriat de la absenteistul R.I.

și împroprietărit tatăl reclamantelor M.L., conform procesului-verbal și Hotărârii din 20 iunie 1947. Conform Decretului nr. 111 din 14 iunie 1951 alin. (1) lit. a) imobilul nu putea trece în proprietatea statului decât în temeiul unei hotărâri judecătorești. Reclamanta B.O. a depus precizări la motivele de apel, criticând hotărârile pronunțate sub aspectul cheltuielilor de judecată. În acest sens s-a arătat că prezenta acțiune a fost înregistrată la Tribunalul Mureș la data de 06 noiembrie 2011 iar chitanțele pentru onorariu emise pe numele S.K., H.I., M.F., M.B., P.K. au fost eliberate cu o zi înainte, respectiv în data de 05 noiembrie 2010, onorariul fiind perceput anterior înregistrării acțiunii.

A mai susținut că chitanțele de la fila 25 și 59 sunt duble, la fel și cele de la fila 26 și 60 și că, în atare situație, a plătit aceeași sumă de două ori. Totodată prin decizia nr. 201 din 15 octombrie 2009 a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă totală de 6.300 lei. Curtea de Apel Târgu-Mureș, prin Decizia nr. 30/ A din 23 mai 2012 a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantele B.O., și G.V., împotriva Sentinței civile nr. 791 din 20 aprilie 2011 și nr. 1871 din 1 noiembrie 2011, ambele pronunțate de Tribunalul Mureș. A obligat reclamantele, în solidar, la plata sumei de 2.500 lei reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea pârâtei SC R.A.G.C.L. SA Reghin. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Acțiunea în revendicare formulată de reclamante, întemeiată pe prevederile art. 480-481 C. civ.

a avizat imobilul situat în Reghin, str. Apalina (fostă Ana Pauker), înscris în C.F. Reghin, ulterior transcris în C.F. Reghin, (fila 9 dosar fond). Imobilul în cauză a fost preluat de Statul Român prin decizia nr. 33.634 din 10 mai 1949 de la absenteistul R.I. (fila 20 dosar fond) și nu de la antecesorul reclamantelor M.L., naționalizarea imobilului operând în baza Decretului nr. 111/1951 în dauna proprietarului tabular de la acea dată. Reclamantele au prezentat un înscris întitulat „Titlu de proprietate" (fila 8 dosar fond), susținând că antecesorul lor, M.L. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, în virtutea Decretului-lege pentru înfăptuirea Reformei Agrare nr. l87/1945.

În mod întemeiat instanțele au reținut că acest înscris nu reprezintă o dovadă a existenței unui bun în patrimoniul antecesorului reclamantelor din moment ce nu a fost intabulat în cartea funciară, dat fiind efectul constitutiv al înscrierii dreptului în C.F., potrivit art. 17 din Decretul Lege nr. 115/1938, în vigoare la acea dată. Instanța de apel a apreciat că în această situație nu este incident art. l din Protocolul nr. l la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece la data preluării antecesorul reclamantelor nu a avut în patrimoniu un bun în înțelesul acestui protocol, nefiind făcută dovada dreptului de proprietate asupra imobilului. Prin urmare, cererea în constatarea valabilității titlului de proprietate nr. 648619 întemeiată pe prevederile art. 111 C. proc.

civ. este inadmisibilă, deoarece reclamantele au solicitat realizarea dreptului, acțiune în cadrul căreia s-au comparat titlurile de proprietate și s-a constatat că acest titlu nu a produs efecte juridice și nu s-a transmis dreptul de proprietate întrucât nu a fost înscris în cartea funciară. Referitor la constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare s-a reținut, în mod întemeiat, că potrivit prevederilor art. 45 alin. (4) și alin. (5) din Legea nr. 10/2001, indiferent de cauza de nulitate a actelor juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate cu titlu valabil, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii, termen prelungit succesiv prin O.U.G.

nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, prescripția specială împlinindu-se la data de 14 august 2002. În ceea ce privește cheltuielile de judecată, instanța de apel a reținut că la data eliberării chitanțelor privind onorariile avocațiale cauza s-a aflat în rejudecare și nu au fost înregistrate onorarii duble. Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs reclamantele B.O. și G.V. și, criticând-o pentru nelegalitate, au solicitat admiterea acestuia și modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului și schimbării în tot a sentinței, cu consecința admiterii acțiunii.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentele-reclamante au susținut următoarele: Instanța de apel a reținut că în cauză nu s-a făcut dovada că imobilul a fost intabulat în cartea funciară, dat fiind efectul constitutiv al înscrierii dreptului de proprietate potrivit art. 17 din Decretul-lege 115/1938 în vigoare la acea dată, iar din acest motiv, nu este incident art. 1 din Protocolul nr. l la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Antecesorul reclamantelor, defunctul M.L., a fost împroprietărit, prin titlul de proprietate nr. seria 648619 emis în baza Decretului-lege nr. 187/1945, cu imobilul compus din patru apartamente și teren cu suprafața de 1000 mp, situat pe raza administrativă a localității Reghin str. Apalina (Ana Pauker) jud. Mureș, identificat în Reghin.

Imobilul descris mai sus, a fost dobândit de către defunctul M.L., antecesorul recurentelor, prin împroprietărire, în urma înfăptuirii reformei agrare în baza Legii nr. 187/1945, prin exproprierea terenurilor prevăzute în art. 3 din lege. Art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cartea funciara, prin excepție de la prevederile art. 17 din același act normativ, potrivit cărora drepturile reale asupra imobilelor se dobândesc numai prin înscrierea în CF, reglementează cazurile în care drepturile reale se dobândesc fără înscrierea în Cartea Funciară, între acestea fiind și exproprierea. Prin urmare, antecesorul recurentelor a dobândit proprietatea ca urmare a acțiunii de expropriere - împroprietărire în cadrul reformei agrare iar dreptul său a existat fără înscrierea în cartea funciară, fiind dobândit prin simpla emitere a titlului de împroprietărire, fără condiționarea înscrierii în cartea funciară.

Pentru identificarea imobilului din titlul de proprietate invocat, au fost depuse la dosarul cauzei, înscrisuri certificate și copia fidela a cărții funciare. Recurentele-reclamante au susținut, având în vedere argumentele expuse, că atât instanța de fond, cât și cea de apel au pronunțat o hotărâre lipsită de temei, cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938, în speță fiind incidente dispozițiile art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938. Recurentele-reclamante au conchis că titlul de proprietate invocat în cauză este valabil, iar decizia nr. 33.634 din 10 mai 1949 a Ministerului de Finanțe și avizul Comisiei de Lichidare C.A.S.B.I. nu constituie titlu valabil, motiv pentru care se impune înlăturarea acestor ilegalități și constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii 112/1995, potrivit principiului resoluto iure dantis resolvitur jus accipientis.

Actele de înstrăinare reprezentând contractele de vânzare-cumpărare încheiate între pârâții - chiriași și stat, au fost încheiate în frauda adevăratului proprietar, pe riscul cumpărătorilor or în acord cu principiul fraus omnia corrumpit, în astfel de situații intervine vânzarea lucrului altuia iar transferul dreptului de proprietate nu poate opera în favoarea pârâților. Recurentele-reclamante au mai susținut că din probele administrate în cauză, respectiv, din titlul de proprietate seria 648619 invocat în dovedirea acțiunii reiese că sunt proprietarele imobilului în litigiu, în calitate de moștenitoare legale ale defunctului M.L. Recursul este nefondat pentru considerentele care succed. În cauză, instanța de apel a reținut că imobilul în litigiu, revendicat de reclamante, a fost preluat de Statul Român prin decizia nr. 33.634 din 10 mai 1949, de la absenteistul R.I.

(fila 20 dosar fond) și nu de la antecesorul reclamantelor M.L., naționalizarea imobilului operând în baza Decretului nr. 111/1951 de la proprietarul tabular de la acea dată (R.I.) și că titlul de proprietate exhibat de reclamante, prin care tatăl acestora, M.L. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, în temeiul Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare, nu reprezintă o dovadă a existenței imobilului în patrimoniul antecesorului reclamantelor, deoarece nu a fost intabulat în cartea funciară, dat fiind efectul constitutiv al înscrierii dreptului în C.F., potrivit art. 17 din Decretul Lege nr. 115/1938, în vigoare la acea dată.

Prin motivele de recurs, recurentele-reclamante au susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor Decretului-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cartea funciara deoarece, prin excepție de la prevederile art. 17 din acest act normativ - potrivit cărora drepturile reale asupra imobilelor se dobândesc numai prin înscrierea în cartea funciară, art. 26 reglementează cazurile în care drepturile reale se dobândesc fără înscrierea în Cartea Funciară, între acestea fiind și exproprierea și, dat fiind că antecesorul lor a dobândit proprietatea ca urmare a acțiunii de expropriere - împroprietărire în cadrul reformei agrare, dreptul a intrat în patrimoniul acestuia prin simpla emitere a titlului de împroprietărire, fără condiționarea înscrierii în cartea funciară.

Referitor la criticile recurentelor-reclamante astfel formulate, sunt de reținut următoarele: Potrivit art. 17 alin. (1) din Decretul - lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare, drepturile reale asupra imobilelor se dobândesc numai în baza acordului de voință al părților asupra constituirii sau transmiterii dreptului, iar constituirea sau transmiterea a fost înscrisă în cartea funciară. Aliniatul ultim din aceeași normă prevede că același efect îl produce o decizie a autorității administrative. Ca atare, pentru dobândirea dreptului de proprietate în baza unui act translativ sau constitutiv al dreptului sau a unei decizii a autorității administrative, era necesară întabularea, care avea loc doar în urma acordului de voință al proprietarului imobilului, după caz, și al dobânditorului, în ipoteza contractelor.

Așadar, numai actele juridice încheiate de proprietarul imobilului puteau permite înscrierea dreptului terțului în cartea funciară, cu efectul dobândirii dreptului în patrimoniul acestuia, apreciere confirmată de art. 19 pct. 1 din Decretul - lege nr. 115/1938, potrivit căruia „înscrierea unui drept se poate săvârși numai împotriva aceluia care la înregistrarea cererii este înscris ca titular al dreptului asupra căruia înscrierea urmează să fie făcută”. Ca atare, cât timp statul, care a emis titlul de împroprietărire, a fost înscris în cartea funciară abia în anul 1958, înscrierea dreptului pe numele autorului reclamantelor era exclusă până la acel moment, cu efectul că acesta nu a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului.

Conform înscrierii din Cartea funciară nr. 2264 (copia extrasului de Carte funciară fiind depusă la fila 26 din Dosarul nr. 1413/289/2007 al Judecătoriei Reghin), imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 228/1948 pentru desființarea Comisiei ministeriale pentru executarea Tratatului de pace pentru desființarea Casei de Administrare și Supraveghere a bunurilor inamice (C.A.S.B.I.) și pentru reglementarea conservării, administrării și lichidării bunurilor administrate de această Casă, prin decizia nr. 33634 din 10 mai 1949 a Ministerului Finanțelor (filele 20-22 din Dosarul nr. 1413/289/2007 al Judecătoriei Reghin), de la R.I. și M.P. (proprietarul tabular). Este adevărat că, așa cum arată și recurentele-reclamante, în caz de expropriere, dobândirea dreptului operează independent de înscriere (art. 26), acest efect fiind extins în doctrină în privința tuturor modurilor originare de dobândire a dreptului de proprietate de către stat.

Astfel, conform art. 26 din Decretul - lege nr. 115/1938 „Drepturile reale se vor dobândi fără înscriere în cartea; funciară din cauză de moarte, accesiune, vânzare silită, și expropriere; titularul nu va putea însă dispune de ele prin carte funciară, decât după ce s-a făcut înscrierea.” Chiar dacă s-ar admite că statul ar fi transmis un drept aflat în patrimoniul său, pentru dobândirea valabilă a dreptului de către terț de la stat, era necesară atât înscrierea dreptului statului, conform art. 26 teza ultimă, cât și a dreptului terțului, conform art. 17, în cazul acestuia, întabularea având efect constitutiv; or, cât timp dreptul statului a fost înscris în Cartea funciară abia în 1958, nu ar fi fost posibilă înscrierea dreptului persoanei fizice împroprietărite de stat.

Cât timp autorul reclamantelor nici măcar nu și-ar fi putut înscrie dreptul în cartea funciară, cu atât mai puțin să fi procedat efectiv la o asemenea operațiune, în mod corect instanța de apel a reținut că M.L., autorul reclamantelor, nu a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului și că, în absența înscrierii dreptului autorului lor în cartea funciară, nu se poate da eficiență titlului de proprietate exhibat de reclamante.

Așa fiind, având în vedere că reclamantele nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu și, cu atât mai mult, a unui bun actual în accepțiunea jurisprudentei recente a instanței de contencios european (în sensul în care, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele să le recunoscut calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să se fi dispus în mod expres restituirea bunului (cauza - pilot Atanasiu și alții împotriva României, par. 140), soluția de respingere a cererii de revendicare și a constatării nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 cu privire la apartamentele ce compun imobilul în litigiu, apare ca legală.

Înalta Curte, față de temeiurile care preced, constată că recursul reclamantelor este nefondat și va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele B.O. și G.V. împotriva Deciziei nr. 30/ A din 23 mai 2012 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publica, astăzi 13 martie 2013.