ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 942/2015

Decizia nr. 942/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul Hunedoara reclamanta A., a chemat în judecată pârâții Statul Român prin SC B. SA București - și Sucursala B. Hațeg.

Prin sentința civilă nr. 141/2013 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția I civilă, a fost admisă în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta A., împotriva pârâtului Statul Român, prin SC B. SA București, prin administrator judiciar C. Sprl, cu cheltuieli de judecată și, în consecință:

S-a constatat că reclamanta are calitatea de persoană expropriată - ca descendentă a defuncților D. și E., ambii decedați -, asupra terenului agricol în suprafață de 10.756 mp, arabil, situat pe raza localității Subcetate, expropriat pentru cauză de utilitate publică de interes național - declarată prin H.G. nr. 392/2002 -, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză judiciară executat în cauză - de către comisia formată din experții judiciari F., G. și H. - parte integrantă a hotărârii.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei - într-un termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri - cu titlu de despăgubiri: suma de 274.278 lei - echivalent a 64.900 euro - reprezentând valoarea terenului agricol expropriat și suma de 98.389 lei - echivalent a 23.281 euro - reprezentând prejudiciul creat acestuia pentru folosul agricol, netras, în perioada 2002-2010 inclusiv.

A fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de SC B. SA București - din subordinea Ministerul Industriei și Resurselor, împotriva chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice, pentru lipsa calității procesuale pasive.

În prealabil, s-a constatat tardivitatea invocării de reclamantă a excepției prescripției dreptului material la acțiune, pentru folosul de tras.

A fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active și excepția prescripției dreptului material la acțiune, pentru folosul de tras pentru perioada 1989-2007, ambele invocate de pârâtă.

S-a constatat lipsa calității procesuale a pârâtei SC B. SA Hațeg și respinsă acțiunea față de aceasta.

În motivarea sentinței, s-au reținut următoarele:

Reclamanta are calitatea de descendentă gradul I și gradul II a defuncților D. și E., conform actelor de stare civilă și conform Registrului agricol din 1959-1964. În baza acestei evidențe din registru agricol, antecesorii reclamantei erau îndreptățiți la reconstituirea întregii proprietăți agricole pe care, în împrejurările anului 1962, au fost nevoiți să o înscrie în Cooperativa Agricolă de Producție Sîntămărie Orlea.

Prin Titlul de proprietate din 1996, după antecesorii săi, i-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor arabile, cu excepția celor care sunt afectate de lucrările hidroenergetice și apele Lacului de acumulare Sîntămărie Orlea.

Reclamanta, în calitate de nepoată și fiică a defuncților D. și E., are vocație la moștenirea acestora și, deci, calitate procesuală activă în cauză, determinată de interesul și dreptul de a solicita despăgubiri pentru terenurile proprietatea antecesorilor săi, ce au fost ocupate la momentul emiterii titlului de proprietate pe numele acestora și pentru care a fost demarată procedura exproprierii, doar după declararea cauzei de utilitate publică, - prin H.G. nr. 392/2002.

Despăgubirile pentru expropriere - astfel cum sunt reglementate de Legea nr. 33/1994 - formează o unitate complexă, inseparabilă, cu o componentă pentru valoarea de piață a proprietății imobiliare expropriate și cu o componentă pentru prejudiciul suferit de persoana expropriată, ca atare, exced regulilor prescripției extinctive, în condițiile art. 21 din Decretul nr. 167/1958, considerente pentru care a fost respinsă excepția.

A fost respinsă ca tardivă excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei pentru folosul de tras, invocată de pârâtă după epuizarea probatoriului.

Raportat la dispozițiile art. 2 din H.G. nr. 392/2002, a fost respinsă cererea principală față de pârâta Sucursala SC B. SA Hațeg, care nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

La termenul de judecată din 27 octombrie 2010, a fost admisă și excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice, pentru considerentele expuse în încheierea de ședință de la acea dată.

Pe fondul cauzei, s-a constatat că prin H.G. nr. 392/2002, Guvernul României a declarat utilitatea publică de interes național a lucrării „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria”, desemnând, la art. 2 al acestui act normativ, ca expropriator, pe Statul Român, prin SC B. SA, în subordinea M.I.R.

Prin H.G. nr. 968 din 15 iunie 2004, s-a constituit Comisia pentru soluționarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere, în scopul realizării respectivului obiectiv de interes național, declarat ca atare prin Hotărârea nr. 392/2002.

Prin raportul de evaluare întocmit în cauză pentru stabilirea despăgubirilor în conformitate cu art. 26 din Legea nr. 33/1994, experții judiciari au identificat terenurile în litigiu, afectate de obiectivul de interes național, declarat potrivit H.G. nr. 392/2002, prin date de carte funciară, vecinătăți și categorii de folosință, stabilind suprafața acestora la 13.688 mp, din care 10.339 mp arabil, 417 mp fânaț și 2932 mp pășune, precum și valoarea de 25,5 lei/mp, potrivit variantei I din raportul de expertiză inițial, pe care instanța a apreciat-o ca fiind reprezentativă sub aspectul metodei folosite de experți.

Valoarea a fost confirmată de instanțele de control judiciar în expertize efectuate în cauze similare, pe rolul Tribunalului Hunedoara, iar cuantumul despăgubirilor pentru folosul agricol, anual, nerealizat, s-a stabilit la suma de 10.217 lei/ha.

Din această suprafață, s-a apreciat că acțiunea reclamantei este întemeiată doar în ceea ce privește terenul agricol (arabil + fânaț), în suprafață de 10.756 mp, întrucât doar acesta a făcut obiectul Legii nr. 18/1991 și, desigur, acesta a putut fi restituit în temeiul respectivului act normativ, nu și suprafața de pășune a cărei restituire era posibilă doar în procedura specială prevăzută de Legea nr. 1/2000 cu modificările și completările ulterioare.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor cuvenite pentru suprafața de 10.756 mp teren arabil, afectat de obiectivul de interes național „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simera”, s-a constatat că acesta este de 274.278 lei (echivalent al 64.900 euro, la cursul BNR de la data efectuării expertizei, 23 februarie 2011), reprezentând valoarea terenului și de 98.389 lei (echivalent al 23.281 euro) pentru folosul agricol nerealizat pe suprafața de teren agricol respectivă, în perioada 2002 - 2010, având în vedere zona agricolă, categoria terenului (de luncă cu grad mare de fertilitate) și culturile tradiționale practicate pe aceste terenuri (în special cartofi și porumb, la care se adaugă culturile de legume și zarzavat pentru uz gospodăresc), după următorul calcul: 10.756 mp x 25,5 lei/mp = 274.278 lei, iar valoarea folosului nerealizat, după următorul calcul: 1,07 ha x 10.217 lei/an/ha x 9 ani = 98.389 lei.

Cum declararea utilității publice a obiectivului de interes național „Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria”, s-a făcut prin H.G. nr. 392/2002, s-a apreciat că despăgubirile pentru pierderea potențialului agricol se justifică doar începând cu anul publicării acestui act normativ, deci pe o perioadă de 9 ani, întrucât potrivit Legii nr. 33/1994, actul de declarare a utilității publice - hotărâre de Guvern sau hotărâre de Consiliul Județean, după cum obiectivul este de interes național sau local - constituie condiție sine-que-non pentru demararea procedurilor de expropriere.

În temeiul art. 262 C. proc. civ., instanța a obligat pârâta să achite despăgubirile cuvenite reclamanților în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, în considerarea timpului îndelungat, de mai bine de două decenii în care reclamanta a fost privată de beneficiul proprietății sale.

În temeiul art. 38 din Legea nr. 33/1994 și art. 274 C. proc. civ., s-au acordat cheltuieli de judecată în sumă de 4.000 lei onorariu de avocat și onorariu expertiză.

Prin Decizia nr. 82 din 18 septembrie 2014 pronunțată de

Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă,

au fost admise apelurile declarate de reclamanta A. și de pârâtul Statul Român, prin SC B. SA, împotriva sentinței menționate, ce a fost schimbată în parte în ce privește soluționarea cererii de acordare a despăgubirilor și a excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru lipsa de folosință și, rejudecând în aceste limite:

S-a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 349.044 lei, reprezentând contravaloarea suprafeței de 13.688 mp, teren expropriat și suma de 41.577 lei, reprezentând lipsa de folosință pe perioada 2007-2010.

A fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru lipsa de folosință pentru perioada 1989-2007, invocată de pârât, și în consecință a fost respinsă cererea de acordare a folosului nerealizat pe această perioadă.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri pentru terenuri care au aparținut parțial antecesorilor săi, tatăl E., respectiv bunicul D., astfel cum rezultă din actele de stare civilă, certificatele de moștenitor și extrasele de carte funciară, aspecte necontestate de pârâtă.

Imobilele în litigiu, înscrise în C.F., Subcetate au fost cooperativizate, o parte din acestea făcând obiectul restituirii în temeiul legilor fondului funciar, prin titlul de proprietate din 23 februarie 2002.

Contrar susținerilor pârâtei, terenurile în litigiu nu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989. Prin acest decret s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiții pentru obiectivul „Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”. Pentru executarea acestor lucrări, fosta Cooperativă Agricolă de Producție a avizat favorabil exproprierea unei suprafețe de 59,92 ha teren întocmindu-se în acest sens un proces-verbal de predare a terenurilor. În acest din urmă proces-verbal sunt identificate topografic terenurile expropriate, iar imobilele aparținând antecesorilor reclamantei nu figurează între aceste terenuri.

Imobilele în litigiu au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică de interes național a obiectivului „Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”, expropriator fiind Statul Român prin SC B. SA.

Expropriatorul a demarat procedura de expropriere și implicit de acordare a despăgubirilor notificând proprietarul tabular D., în acest sens, deși era decedat la momentul emiterii notificărilor.

Față de această stare de fapt, Curtea a constatat că, în mod corect, prima instanță a respins excepția inadmisibilității acțiunii, în condițiile în care imobilele în litigiu au fost expropriate în 2002, astfel că Legea nr. 33/1994, în vigoare la data emiterii hotărârii menționate, este pe deplin aplicabilă, neavând relevanță sub acest aspect împrejurarea că, în fapt, ocuparea terenului a avut loc înainte de declararea utilității publice.

Până la apariția H.G. nr. 392/2002, terenurile în litigiu nu erau declarate de utilitate publică, astfel că dreptul la acțiune în despăgubiri nu era născut și nu se puteau obține despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994, în acest sens fiind și jurisprudența instanței supreme.

Deși pârâta susține în prezent că Legea nr. 33/1994 nu este aplicabilă, ea însăși a demarat, cu aproape 10 ani înainte, procedura prevăzută de această lege și a notificat antecesorii reclamantei, considerând la acel moment că sunt proprietarii terenurilor și că li se cuvin despăgubiri conform legislației ce reglementează exproprierea.

Reținând că exproprierea terenurilor în litigiu a avut loc prin H.G. nr. 392/2002, Curtea nu a respins argumentele apelantei pârâte în sensul că reclamanta putea beneficia de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 1/2000, întrucât această dispoziție este anterioară exproprierii și nu poate produce efecte ultraactiv.

S-a apreciat că susținerile apelantei referitoare excepția prematurității sunt, de asemenea, nefondate, întrucât nu poate fi imputată reclamantei nici lipsa procedurilor prealabile stabilite de Legea nr. 33/1994, la care face referire pârâta apelantă și nici lipsa unei despăgubiri echitabile pentru terenurile expropriate și ocupate de construcțiile hidroenergetice și de apele lacului de acumulare din zona Bucium - Subcetate.

Contrar susținerilor apelantei, procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991 a fost finalizată, fiind eliberat titlu de proprietate pentru terenurile neafectate de lac, iar pentru cele în litigiu, reclamanta fiind îndrumată să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a SC B. SA a fost corect respinsă, câtă vreme prin actul normativ de declarare a utilității publice s-a stabilit că expropriatorul - Statul Român este reprezentat de pârâtă (art. 2 din H.G. nr. 392/2002). Aceasta a fost chemată în judecată în calitate de reprezentant al statului, și nu în nume propriu. Ca urmare, în această calitate, pârâta justifică legitimare procesuală, cadrul procesual sub aspectul părților fiind corect stabilit.

În ce privește excepția lipsei calității procesuale active, s-a constatat că tatăl reclamantei, E., a solicitat în 1991 reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor cooperativizate de la antecesorii săi, inclusiv terenurile în litigiu. Dreptul de proprietate al antecesorilor reclamantei a fost recunoscut atât prin eliberarea titlului de proprietate pentru o parte din imobile, cât și prin recomandarea făcută reclamantei de organele statului, în speță Primăria comunei Sîntămăria Orlea, de a urma procedura Legii nr. 33/1994 pentru a obține despăgubiri pentru imobilele în litigiu care, fiind expropriate, nu mai puteau face obiectul restituirii în natură.

De altfel, îndreptățirea antecesorilor reclamantei la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de Statul Român prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzută de legea de expropriere, aceasta, după apariția H.G. nr. 392/2002, notificându-i cu privire la oferta de acordare a despăgubirilor. Această procedură însă nu a fost finalizată, întrucât la data notificării, aceștia erau decedați, iar reclamanta a depus actele cerute pentru soluționarea cererii de despăgubire.

Este de reținut, sub acest aspect, că limitele investirii instanței sunt clar determinate de reclamantă și vizează cererea de despăgubiri în calitate de persoană expropriată. Expropriatorul nu a formulat vreo cerere prin care să pună în discuție nulitatea actelor administrative emise în procedura prealabilă prin care s-a recunoscut antecesorilor reclamantei calitatea de persoane îndreptățite la despăgubiri. Ca urmare, dacă s-ar accepta ipoteza susținută de pârâta apelantă, că reclamanta nu are calitate procesuală activă, s-ar ajunge ca, prin promovarea acțiunii de față, acesteia să i se creeze o situație mai grea decât aceea pe care o avea înainte, în sensul că, dacă nu ar fi contestat cuantumul despăgubirilor, ar fi fost îndreptățită să primească despăgubirile stabilite de expropriator, astfel cum au fost comunicate prin notificările adresate antecesorilor săi.

Față de aceste circumstanțe, s-a constatat că reclamanta justifică legitimare procesuală, dreptul său de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut prin decizii ale instituțiilor administrative, astfel că reclamanta are un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Curtea Europeană a Dreptului Omului, astfel cum a fost conturat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (inclusiv în cauza Atanasiu și alții contra României).

Astfel, reclamanta are cel puțin o speranță legitimă la despăgubiri, deoarece prin emiterea titlului de proprietate din 1996, statul, prin instituțiile sale administrative, a recunoscut tatălui reclamantei, și reclamantei - potrivit certificatului suplimentar de moștenitor din 2005 eliberat de B.N.P., N. - Hațeg, îndreptățirea la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile neafectate de lacul de acumulare și respectiv la despăgubiri pentru terenul expropriat. Mai mult, expropriatorul a făcut o ofertă de despăgubiri, ceea ce implică și recunoașterea dreptului de proprietate al autorilor reclamantei.

În temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, statul are dreptul să exproprieze bunuri pentru cauză de utilitate publică. Ceea ce impune art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca această lipsire de libertate să fie efectuată numai cu o despăgubire efectivă și rezonabilă, atât sub aspectul cuantumului, cât și al termenului în care trebuie să intervină (cauza Akkus contra Turciei, cauza Zubani contra Italiei).

În speță, este de necontestat că preluarea în fapt a terenurilor s-a realizat în anii 1990, exproprierea formală operând prin H.G. nr. 392/2002. Reclamanta, în calitate de moștenitoare a proprietarilor tabulari, nu a primit nici până în prezent vreo despăgubire, fapt ce impune în sarcina sa o pagubă disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului statuat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

A fost înlăturat și argumentul - invocat tot în susținerea excepției lipsei calității procesuale active - că reclamanta nu a făcut dovada unei vocații succesorale pentru terenurile în litigiu, acestea nefăcând parte din masa succesorală a antecesorilor, atât timp cât dreptul de proprietate al antecesorilor reclamantei asupra terenurilor în discuție a fost recunoscut, pârâta notificându-i în vederea acordării despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 33/1994, iar reclamanta a făcut dovada calității de moștenitor al proprietarilor tabulari al imobilelor în litigiu, conform înscrisurilor depuse la dosar: acte de stare civilă, certificat de moștenitor, arbore genealogic (dreptul provenit din succesiune fiind opozabil față de terți fără înscriere în cartea funciară).

Față de toate aceste considerente, Curtea a constatat că excepția lipsei calității procesuale active a fost respinsă în mod corect de prima instanță.

Au fost înlăturate și criticile referitoare la respingerea cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, formulată pentru ipoteza în care pârâta ar cădea în pretenții față de reclamantă și în considerarea faptului că Ministerul Finanțelor Publice este cel care gestionează fondurile bănești ale statului - titularul dreptului de proprietate publică asupra terenurilor expropriate și beneficiarul investiției.

Potrivit art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, Statul, ca subiect de drepturi și obligații, participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop. Or, așa cum s-a reținut, pârâta nu stă în proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al Statului, calitate stabilită printr-o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, respectiv prin art. 2 al H.G. nr. 392/2002.

Referitor la criticile apelantelor pe fondul cauzei, Curtea a reținut următoarele:

În ce privește despăgubirile reprezentând valoarea terenului expropriat, Curtea a constatat că prin expertiza și suplimentul la expertiză efectuate în fața primei instanțe, experții au arătat că pe piața imobiliară nu se tranzacționează terenuri similare cu cel în litigiu, întrucât acesta este acoperit de apele lacului Strei din anii 1990, astfel că există o imposibilitate obiectivă de determinare a prețului cu care se vând în mod obișnuit imobile de genul celui în cauză.

Experții au propus prin raportul inițial două variante de determinare a cuantumului despăgubirilor. Într-o primă variantă, s-a stabilit prețul terenului de 13.688 mp prin metoda de evaluare a terenului pe bază de profit, metodă recomandată de Ghidul evaluatorilor funciari din România. Pe baza acestei metode, experții au stabilit un preț de 349.044 lei.

În cea de-a doua variantă, experții, au avut în vedere la stabilirea prețului nota de fundamentare a guvernului pentru H.G. nr. 74/2010, rezultând un preț de 329.675 lei pentru 13.688 mp.

În apel, pârâta a solicitat efectuarea unei noi expertize de evaluare a despăgubirilor reprezentând valoarea terenului expropriat, susținând că nu s-au respectat dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, întrucât prima instanță nu a ținut cont că valoarea terenului este exagerat de mare în raport cu prețul la care se vând efectiv terenuri în zonă. Pârâta a depus în fața instanței contracte de vânzare-cumpărare încheiate în anii 2012 și, de asemenea, reclamanta a depus contracte de vânzare cumpărare.

Cum în cauză experții au arătat că în zonă nu sunt tranzacții cu imobilele de același fel cu cel în litigiu, iar pârâta nu a făcut dovada unor asemenea tranzacții în zonă între terțe persoane (contractele depuse neavând relevanță, deoarece pârâta este unicul cumpărător și aceasta înseamnă că nu este o reală valoare de piață obținută în urma negocierii dintre vânzător și cumpărător, ci o valoare impusă de unicul cumpărător în zonă, care deja folosește imobilele), în mod corect s-a procedat la determinarea acestui cuantum prin alte metode de stabilire a prețului. Contractele depuse de reclamantă nu au fost luate în considerare întrucât nu au ca obiect terenuri situate în aceeași unitate teritorial administrativă.

În ceea ce privește întinderea dreptului de proprietate, instanța de apel a constatat că, în mod greșit, tribunalul a acordat despăgubiri doar pentru suprafața de 10.756 mp, pe considerentul că este teren arabil și fânaț. Prin raportul de expertiză tehnică efectuat la instanța de fond de 3 experți, s-a stabilit, în urma măsurătorilor și verificărilor la cartea funciară, că în realitate, întreaga suprafață de teren de 13.688 mp a fost ocupată de pârâtă. Întinderea terenului ocupat a fost recunoscută prin întâmpinare de pârâta intimată, iar faptul că pășunea nu a făcut obiectul Legii nr. 18/1991, ci al Legii 1/2000, nu poate constitui un impediment la acordarea de despăgubiri, față de faptul ocupării imobilului. De aceea, în apel s-au acordat despăgubiri în cuantum de 349.044 lei pentru întreaga suprafață de teren de 13.688 mp la o valoare de 25,5 lei/mp.

În ce privește despăgubirile reprezentând lipsa de folosință, s-a constatat că cererea cu acest obiect, având caracter patrimonial, este supusă termenului de prescripție de trei ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, iar excepția prescripției dreptului la acțiune poate fi oricând invocată, fiind o excepție de ordine publică, în condițiile art. 136 C. proc. civ., în forma de la data promovării acțiunii, 30 aprilie 2010, deci anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 202/2010.

Ca urmare, cererea reclamantei în calitate de proprietar a terenului în litigiu, pentru obligarea pârâtului la plata lipsei de folosință, ca urmare a ocupării fără drept a terenului, este admisibilă doar pentru ultimii trei ani anteriori introducerii acțiunii, fiind prescrisă pentru restul perioadei.

În acest sens, Curtea a admis acest motiv de apel și a schimbat sentința, în sensul reducerii cuantumului despăgubirilor reprezentând folosul de tras pe perioada 2007-2010 la suma de 41.577 lei, calculată în baza raportului de expertiză efectuat în fața instanței de fond. S-au avut în vedere trei ani anteriori introducerii acțiunii, așa cum s-a cerut prin acțiune, dar și prin apel (fiind menționată expres perioada de acordare a folosului de tras 1990-2010).

În condițiile în care reclamanta nu a invocat în motivele de apel suspendarea sau întreruperea cursului prescripției, deși a criticat soluția instanței de fond cu privire la prescripție, nu au fost avute în vedere susținerile cu acest obiect expuse doar în cadrul dezbaterilor, față de dispozițiile art. 292 alin. (1) C. proc. civ. Pe același temei, nu au fost analizate nici susținerile privind acordarea de despăgubiri la zi.

În ceea ce privește autoritatea de lucru judecat invocată de pârâta apelantă prin concluziile scrise, s-a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile triplei identități impuse de art. 166 C. proc. civ.

Astfel, s-a invocat în concluziile scrise depuse la termenul din 20 mai 2014, autoritatea de lucru judecat în ce privește acordarea de despăgubiri pentru imobilul înscris în C.F., susținându-se că s-au acordat în Dosar nr. x/97/2010 numitului I. în calitate de moștenitor al proprietarului tabular J., iar în Dosar nr. x/97/2010 s-au acordat despăgubiri pentru terenul înscris în C.F. după proprietarul tabular K.

În urma verificărilor efectuate după repunerea cauzei pe rol, s-a stabilit că reclamanta A. nu a fost parte în Dosar civil x/97/2010 și nici în Dosar nr. x/97/2010, astfel că hotărârile pronunțate în acele cauze nu îi sunt opozabile.

Pe de altă parte, din anexa la raportul de expertiză tehnică topografică întocmit în fața instanței de fond rezultă că din imobilul înscris în C.F. Subcetate, reclamantei i-ar reveni cota de 3/6 părți după antecesorul J., însă această cotă de teren în suprafața de 5.877 mp nu este afectată de lac și nu a fost avută în vedere la acordarea despăgubirilor.

Împotriva deciziei menționate a declarat recurs, în termen legal, SC B. SA, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

- Există contrarietate între considerentele și dispozitivul deciziei recurate, în ceea ce privește cererea de chemare în garanție.

Instanța de apel a reținut că pârâta a fost acționată în prezentul dosar nu în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al Statului, în același timp, însă, a menținut dispoziția primei instanțe de respingere a cererii de chemare în garanție a Statului, prin Ministerul Finanțelor, soluție prin care instanța a recunoscut implicit calitatea pârâtei de titular al bunurilor ce devin proprietate publică prin procedura exproprierii, în contradicție cu ceea ce a reținut în cuprinsul motivării hotărârii.

În prezentul dosar, este vorba de două raporturi juridice distincte, respectiv raportul de expropriere în cadrul căruia pârâta are calitatea de reprezentant al Statului și raportul de reprezentare dintre Stat și SC B. SA în baza căruia a fost formulată cererea de chemare în garanție a Statului, prin Ministerul Finanțelor.

Formularea cererii de chemare în garanție împotriva Ministerului Finanțelor nu a vizat atragerea acestuia ca pârât în procesul de expropriere, ci a fost făcută în considerarea dreptului de regres al pârâtei de a fi dezdăunată, în vederea recuperării sumelor pe care este obligată să le plătească, de către Statul Român, pe temeiul raportului de reprezentare instituit prin H.G. nr. 392/2002, raport în care Statul participă, conform dispozițiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1994 privitor la persoanele fizice și juridice, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Ca atare, în raportul de reprezentare dintre Stat și SC B. SA, Ministerul Finanțelor participă în numele Statului, motiv pentru care este nelegala respingerea cererii pe temeiul lipsei calității procesuale pasive.

Prin respingerea cererii de chemare în garanție, instanța a admis implicit calitatea de proprietar al pârâtei SC B. SA asupra terenurilor în litigiu ce devin proprietate publică, ceea ce încalcă dispozițiile legale imperative ale regimului proprietății publice din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora singurii titulari ai dreptului de proprietate publică sunt statul și unitățile-administrativ teritoriale.

Recurenta a mai susținut că cererea de chemare în garanție este întemeiată, întrucât terenurile ce fac obiectul prezentului litigiu au fost declarate ca fiind de interes național, titularul dobândirii dreptului de proprietate publică asupra acestor bunuri prin procedura exproprierii, este Statul Român, dat fiind că, potrivit art. 136 alin. (2) din Constituția României, proprietatea publică aparține doar statului și unităților administrativ-teritoriale.

SC B. SA este subiect de drept privat ce nu poate fi titular al proprietății publice, prin dispozițiile H.G. nr. 392/2002 instituindu-se doar un caz de reprezentare legală a Statului Român de către SC B. SA în aceasta procedură, motiv pentru care efectele ce se pot produce în patrimoniul SC B. SA prin procedura exproprierii trebuie să se limiteze la calitatea sa de reprezentant, neputând în niciun caz să suporte despăgubirile aferente dobândirii de către Stat a dreptului de proprietate publica asupra terenurilor din litigiu.

Cererea de chemare în garanție este întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1546 C. civ., privind îndatorirea mandantului (reprezentatului) de a îndeplini obligațiile contractate de către mandatar (reprezentant) în limitele puterilor date.

Prin urmare, atât timp cât Statul Român este cel ce dobândește dreptul de proprietate asupra terenurilor în litigiu, trebuie să suporte și costul acestei dobândiri, altminteri se produce o îmbogățire fără justă cauză a Statului în detrimentul SC B. SA, cu atât mai mult cu cât aceasta plătește și redevența pentru folosirea acestor terenuri, în calitate de concendent asupra terenurilor ce fac obiectul litigiului.

- Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii reclamantei, prin susținerile din cadrul concluziilor scrise depuse înainte de repunerea pe rol a cauzei, pârâta a dezvoltat o serie de aspecte legate de această excepție pe care instanța de apel nu le-a luat în considerare, aplicând în mod greșit prevederile Legii nr. 18/1991 și ale Legii nr. 1/2000, întrucât:

Notificarea a fost realizată sub condiția dovedirii dreptului de proprietate reconstituit asupra terenului și a dobândirii prin moștenire în condițiile legii. În acest sens, există și o scrisoare către Primăria Sântamarie - Orlea prin care a fost solicitată eliberarea titlurilor de proprietate către proprietarii tabulari în vederea finalizării procedurii de expropriere, respectiv adresa din 2006.

Având în vedere ca o cerere de reconstituire a dreptului de proprietate, potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991, a fost depusă în vederea retrocedării suprafeței de teren consemnate în registrul agricol al Cooperativei Agricole de Producție, aceasta este calea procedurală ce trebuia urmată de reclamantă în vederea întregirii suprafeței de teren la care se considera îndreptățită, în aplicarea art. 51, 53 alin. (2) și 54 din lege și a principiului electa una via, pe care în special Înalta Curte de Casație și Justiție l-a statuat în activitatea sa jurisdicțională.

Mai mult, din momentul intrării în vigoare a Legii nr. 1/2000 (privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991), reclamanta avea la dispoziție și procedura prevăzută de acest act normativ, putând beneficia de măsurile reparatorii din art. 4.

Un alt aspect de drept privitor la inadmisibilitatea acțiunii, ce se impune cu necesitate a fi analizat, îl reprezintă probarea existenței dreptului de proprietate asupra terenurilor la momentul exproprierii, condiție sine qua non pentru acordarea despăgubirilor potrivit procedurii exproprierii, temei pe care instanța în mod eronat nu l-a luat în considerare, fapt ce a condus la pronunțarea unei soluții cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 2 din Legea nr. 33/1994.

Având în vedere faptul că, în cauză, la momentul exproprierii, respectiv în momentul de față, nu este reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor expropriate, acțiunea reclamantei în baza legii exproprierii nu este admisibilă.

Nu este suficientă dovedirea calității de moștenitor a antecesorilor, astfel cum a considerat prima instanță, deoarece transferul de drepturi de la defunct către moștenitori are loc numai în limita patrimoniul succesoral. Or, nefiind reconstituit dreptul de proprietate, în patrimoniul succesoral dobândit de reclamanta din cauză nu exista bunul imobil asupra căruia se cer despăgubiri, transmițându-se doar un drept potestativ de a cere reconstituirea potrivit Legii fondului funciar, împreună cu toate acțiunile puse la dispoziție potrivit acestei legi.

- Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive, hotărârea pronunțată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor Legii nr. 213/1998 privind regimul juridic al bunurilor proprietate publică.

Potrivit art. 1 din acest act normativ, dreptul de proprietate publică nu poate aparține decât statului sau unităților administrativ-teritoriale.

Prin efectul exproprierii, bunul dobândește calitatea de bun proprietate publică, astfel încât niciun alt subiect de drept decât cele menționate nu poate deține un drept de proprietate, ci doar un drept de administrare, concesionare sau închiriere. În cazul de față, SC B. SA are calitatea de concedent în baza contractului de concesiune din 27 decembrie 2004, motiv pentru care nu poate fi subiect al unei proceduri prin care se urmărește dobândirea unui drept de proprietate publică.

Toate costurile aferente acestei dobândiri revin titularului dreptului, prin urmare, despăgubirile ca preț al dreptului de proprietate publică sunt, în mod evident, în sarcina titularului dreptului, respectiv expropriatorul - Statul Român.

În art. 2 din H.G. nr. 392/2002, ce reprezintă actul prin care s-a declarat utilitatea publică a terenurilor aferente sectorului Subcetate -Simeria, se prevede în mod expres că expropriatorul este statul român, al cărui reprezentant este societatea SC B. SA.

Așadar, calitatea societății SC B. SA se limitează la atribuțiile ce pot intra în sfera de reprezentare, niciun efect aferent exproprierii nu se poate produce în patrimoniul său, astfel încât nu poate fi obligată la suportarea despăgubirilor aferente acestei proceduri, ceea ce dovedește lipsa calității sale procesuale.

- Cu privire la calitatea procesuală activă, instanța nu a luat în vedere normele imperative de drept incidente, aplicând greșit legea de drept material ce reglementează aspectele succesorale și, totodată, a dat o interpretare greșită actelor de stare civilă depuse de reclamantă.

Notificarea a vizat proprietarii tabulari și nu posibilii succesori ai acestora, astfel ca prin notificare nu s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantei din prezenta cauză, aceasta fiind obligată să facă dovada calității de succesor prin îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege.

Actele de stare civilă ce au fost depuse în probarea calității de moștenitor nu reprezintă înscrisuri prin care se face dovada acestei calități potrivit legii, ci atestă doar o vocație la moștenirea defuncților.

Existența unui drept potestativ pentru persoanele desemnate de lege ca având vocație succesorală nu înseamnă ca acele persoane devin în mod automat moștenitori, întrucât acest drept trebuie coroborat în mod necesar cu prevederile imperative ale prescripției dreptului de a accepta o moștenire prevăzute de art. 700 C. civ.

Conform art. 1169 C. civ., revenea reclamantei sarcina probării calității de moștenitor și a transmiterii dreptului de proprietate în patrimoniul său, or reclamanta a depus certificat de moștenitor doar de pe urma unuia dintre proprietarii tabulari, în timp ce de pe urma celorlalți a invocat acte de stare civilă, care fac dovada doar a unei vocații succesorale.

- În ce privește fondul acțiunii, s-a susținut că instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut.

În primul rând, referitor la suprafața terenului expropriat, instanța de apel, în mod greșit, a dispus acordarea a încă 3.000 mp, în condițiile în care aceste suprafețe de teren nu au făcut obiectul retrocedării pe calea legilor speciale.

În al doilea rând, instanța de apel a acordat despăgubiri de pe urma terenurilor înscrise în C.F., în condițiile în care conform notelor de ședință depuse la termenul din data de 26 iunie 2014, reclamanta A. a declarat că aceste terenuri nu aparțin antecesorului său.

În ceea ce privește terenurile înscrise în extrasul C.F., acestea au aparținut proprietarului tabular K. și s-au acordat deja despăgubirile aferente în Dosarul nr. x/97/2010, astfel încât prin acordarea de despăgubiri reclamantei din cauză, a fost încălcată autoritatea de lucru judecat.

Contrar considerentelor instanței de apel, este nerelevant că reclamanta A. nu a fost parte în acel dosar, având în vedere că, în considerarea calității de moștenitor, reclamanta are calitatea de având-cauză, continuator al personalității antecesorului său.

În ceea ce privește valoarea terenului expropriat, hotărârea pronunțată este dată cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora valoarea terenului se stabilește prin expertiză în funcție de prețurile cu care se vând în mod obișnuit imobile de același fel în unitatea administrativ-teritorială.

Așa cum a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție, valoarea reala a terenului se determină prin stabilirea valorii de circulație a terenului, acesta fiind singurul criteriu legal de stabilire, orice altă metodă, precum determinarea valorii prin bonitare, luată în considerare în cauză, contravenind dispozițiilor legale imperative ale exproprierii.

Cerințele art. 26 din Legea nr. 33/1994 ar fi fost îndeplinite prin raportarea la tranzacțiile de vânzare-cumpărare a terenurilor de același fel în zona respectivă, prezentate de către pârâtă. Terenurile sunt amplasate în aceeași unitate administrativ-teritorială - județul Hunedoara, la o distanță mică între ele, de-a lungul aceluiași râu, având aceeași destinație ca terenurile din litigiu, respectiv arabile și pajiști (pășuni și fânețe).

Tot pe fondul acțiunii, în ceea ce privește lipsa de folos agricol, ca o componentă a despăgubirilor, recurenta a susținut că, în aplicarea prevederilor art. 26 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 33/1994, este necesar ca persoana expropriată să facă dovada acestora, în caz contrar fiind vorba despre o îmbogățire fără justă cauză.

Lipsa de folosință a terenului este exprimată în folosul agricol nerealizat. Folosul agricol este reprezentat de fructele industriale, adică de produsele obținute ca rezultat al activității omului. Astfel, potențialitatea obținerii unui folos agricol nu poate echivala cu o lipsă de folosință efectivă, întrucât nu există certitudinea că reclamanta ar fi procedat la cultivarea acelui teren și, în orice caz, nu la nivelul stabilit prin expertiză, fiind astfel un simplu prejudiciu eventual.

Faptul că reclamanta a rămas în pasivitate de la momentul la care i s-a reconstituit dreptul de proprietate potrivit Legii nr. 18/1991 și până la momentul introducerii acțiunii în anul 2010, confirmă că aceasta nu a intenționat în niciun moment cultivarea acelui teren.

Ca atare, acordarea unor despăgubiri cu titlu de lipsă de folosință a terenului, în condițiile în care reclamanta nu a probat prejudiciul suferit, pe baza simplului fapt al potențialității folosului agricol, nu este legală și este de natură a distorsiona justul echilibru intre interesul privat al expropriatului și interesul general al procedurii exproprierii, după cum rezultă și din hotărârile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Cu toate că s-au indicat, drept temei juridic al motivelor de recurs, dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor formulate, rezultă că acestea se încadrează exclusiv în cazul de recurs descris de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, în ceea ce privește cazul prevăzut de 304 pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel ar fi dat mai mult decât s-a cerut, prin acordarea de despăgubiri pentru o suprafață de 3000 mp, în condițiile în care acest teren, fie nu a făcut obiectul retrocedării în procedura prevăzută de legile speciale, fie nu a aparținut autorilor reclamantei.

Ipoteza din art. 304 pct. 6 C. proc. civ. invocată de către recurent are în vedere nerespectarea de către instanța de judecată, în soluționarea cererii de chemare în judecată, a obligației de a se pronunța numai în limitele învestirii, astfel cum dispune art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Norma reflectă principiul disponibilității ce guvernează procesul civil, în sensul că obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.

Or, prin motivul de recurs invocat, recurentul nu a pretins depășirea limitelor învestirii instanței, fixate prin cererea de chemare în judecată formulată în cauză, atât timp cât reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri și pentru suprafața de teren la care face referire recurenta.

În realitate, criticile formulate vizează absența îndreptățirii reclamantei la despăgubiri, în calitate de persoană expropriată, nefiind titularul dreptului de proprietate asupra terenurilor, drept pentru care interesează legitimarea procesuală activă, prin prisma existenței sau a inexistenței dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei la data exproprierii. Întrucât atare aspect formează obiectul unor critici distincte în cadrul motivelor de recurs, urmează ca susținerea în discuție să fie analizată în acel context.

În ceea ce privește cazul de recurs descris de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., acesta are în vedere nemotivarea hotărârii recurate sau existența, în cuprinsul acesteia, a unor motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Invocând contrarietatea între considerentele deciziei pronunțate de instanța de apel, recurentul are în vedere, pe de o parte, considerente explicit redate în cuprinsul deciziei, referitoare la calitatea pârâtei de reprezentant al Statului Român, iar, pe de altă parte, considerente ce nu se regăsesc în decizie, referitoare la calitatea pârâtei de proprietar al terenurilor în litigiu, pe care recurentul le-a dedus din modul de soluționare a cererii de chemare în garanție, fără a face vreo referire la argumentele, expres inserate, pentru care instanța de apel a menținut soluția de respingere a cererii de chemare în garanție.

Or, cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vizează doar motivele expuse de către instanța de apel în susținerea soluțiilor adoptate prin hotărâre, în timp ce eventuala contrazicere a acestora prin soluția reflectată în dispozitivul deciziei recurate, presupune cercetarea a modului de aplicare a legii de către instanța de apel. Din acest motiv, instanța de recurs va examina susținerile recurentului vizând calitatea sa de subiect pasiv al raportului juridic dedus judecății în cauză în contextul criticilor privind lipsa calității procesuale pasive, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ceea ce privește prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul nu a criticat denaturarea, de către instanța de apel, a actului juridic dedus judecății, respectiv a titlului de proprietate pe care se întemeiază pretențiile reclamantei din cauză, pentru a fi incident acest caz de recurs, ci a susținut aplicarea greșită a legii în legătură cu condițiile de acordare a despăgubirilor cuvenite persoanei expropriate.

În contextul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se reține că, prin motivele de recurs, pârâtul a formulat critici referitoare la: lipsa calității procesuale active în cererea principală; lipsa calității procesuale pasive (atât în cererea principală, cât și în cererea de chemare în garanție); modul de calcul al despăgubirilor cuvenite pentru terenul expropriat, în raport de criteriile legale; modul de calcul al despăgubirilor constând în contravaloarea lipsei de folosință a terenului expropriat.

Se observă că, prin motivele de recurs, s-a susținut și faptul că acțiunea reclamantei în baza legii exproprierii nu este admisibilă.

Excepția inadmisibilității cererii în despăgubiri a fost invocată în cursul judecății în primă instanță, în considerarea inaplicabilității Legii nr. 33/1994, iar soluția de respingere a excepției a fost confirmată prin decizia de apel.

Recurentul nu a criticat aprecierea instanței de apel cu referire la incidența în cauză a Legii nr. 33/1994. A susținut că la data exproprierii, respectiv în momentul de față, nu este reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor expropriate, în baza legilor fondului funciar, motiv pentru care reclamanta trebuia să parcurgă procedura prevăzută de aceste legi speciale, inclusiv cea descrisă de art. 4 din Legea nr. 1/2000 privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii nr. 18/1991.

Din dezvoltarea motivului de recurs pe acest aspect, rezultă că recurentul critică, de fapt, nedovedirea dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenurilor expropriate, condiție esențială pentru obținerea de despăgubiri pentru expropriere, așadar lipsa calității procesuale active în cererea în pretenții formulată în cauză, motiv pentru care susținerea pe acest aspect va fi examinată în contextul motivelor de recurs vizând legitimarea procesuală activă.

Criticile urmează a fi analizate nu în ordinea în care au fost expuse de către recurent, ci în succesiunea arătată anterior, care permite valorificarea efectelor eventual produse de excepțiile procesuale invocatecu privire la cererea principală, în sensul că admiterea oricăreia dintre acestea ar face inutilă cercetarea criticilor referitoare la fondul dreptului dedus judecății.

Examinarea tuturor criticilor se bazează pe situația de fapt stabilită de prima instanță și confirmată în apel, precum și pe aprecierea instanțelor de fond privind legea aplicabilă, necontestată prin motivele de recurs.

Astfel, s-a reținut că suprafețele de teren înscrise în cărțile funciare indicate în cererea de chemare în judecată au fost cooperativizate anterior anului 1989, iar în anul 1991, tatăl reclamantei, E., a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii de reparație nr. 18/1991, în calitate de descendent al proprietarului tabular D., pentru toate terenurile preluate de la acesta, inclusiv pentru cele în litigiu. O parte dintre terenurile preluate a făcut obiectul restituirii, eliberându-se titlul de proprietate din 23 februarie 2002. Pentru terenurile în litigiu, ocupate de construcții hidroenergetice și de apele lacului de acumulare din zona Bucium - Subcetate, nu a fost emis un titlu de proprietate, reclamanta fiind îndrumată să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994.

S-a mai reținut că terenurile în litigiu sunt afectate de lucrarea „Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”, declarată de utilitate publică de interes național prin H.G. nr. 392/2002, iar acest act normativ constituie temeiul exproprierii terenurilor, chiar dacă, în fapt, ocuparea acestora de către pârât a avut loc în anii 1990, înainte de declararea utilității publice. Expropriatorul a demarat procedura de expropriere, sens în care a notificat pe proprietarii tabulari cu privire la oferta de despăgubire, cu toate că aceștia erau decedați la acel moment.

Situația de fapt arătată nu poate fi modificată în faza recursului, care presupune doar cercetarea aspectelor de drept, în limitele motivelor de recurs formulate.

Recurentul nu a contestat aprecierea instanței de apel privind exproprierea terenurilor prin H.G. nr. 392/2002, dimpotrivă, a conceput criticile formulate pornind de la această premisă.

În ceea ce privește criticile referitoare la lipsa calității procesuale active, se constată următoarele:

Recurentul a susținut, în primul rând, că reclamanta nu a dovedit dreptul de proprietate asupra terenurilor expropriate, cât timp nu i s-a reconstituit acest drept în temeiul legilor fondului funciar, anterior momentului exproprierii.

Contrar susținerilor recurentului, în ipoteza particulară din speță, dovada dreptului de proprietate nu poate consta în titlul emis de autoritățile administrative în baza Legii nr. 18/1991 și a Legii nr. 1/2000, deoarece terenurile nu intră în domeniul de aplicare al acestor acte normative cu caracter special.

Potrivit dispozițiilor art. 8 ale Legii nr. 18/1991, acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de lege este preconizată în considerarea terenurilor care se găseau, la data intrării în vigoare a legii (20 februarie 1991), în patrimoniul cooperativelor agricole de producție, în beneficiul, printre altele, al persoanelor cărora li s-a preluat vreun teren, în orice mod, de către fostele cooperative, precum și al moștenitorilor acestora.

Cu toate că, aparent, din norma menționată ar rezulta că terenurile în litigiu sunt vizate de această lege de reparație, trebuie reamintit că instanța de apel a reținut că, deși tatăl reclamantei a inițiat procedura Legii nr. 18/1991, aceasta nu s-a finalizat prin emiterea unui titlu de proprietate pentru terenurile în litigiu, cu motivarea că sunt aplicabile prevederile Legii nr. 33/1994 și trebuie parcursă procedura exproprierii.

Drept urmare, o constatare, în prezentul proces, în sensul posibilității parcurgerii procedurii administrative, contrar celor reținute de către autoritatea competentă, ar fi lipsită de finalitate, cât timp reclamanta a dovedit că a încercat, fără rezultat, obținerea unui titlu de proprietate în acel mod pentru terenurile în litigiu.

Mai mult, impunerea de către instanță a dovedirii dreptului de proprietate printr-un înscris constatator emis în procedura Legii nr. 18/1991, pe care reclamanta nu l-a putut obține prin parcurgerea acelei proceduri, deși a încercat acest lucru, ar reprezenta o sarcină excesivă pentru reclamantă din punct de vedere probator, de natură a limita accesul său la justiție, cât timp reclamanta ar fi lipsită de posibilitatea efectivă de a invoca și de a înfățișa mijloacele de probă compatibile cu procedura inițiată în fața instanței de judecată.

În privința Legii nr. 1/2000 privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prev