ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2792/2015

Decizia nr. 2792/2015

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 26 octombrie 2011, sub nr. x/3/2011, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții RA B. SA și C., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 395 mp situat în București, sector 1, evaluat provizoriu la 200.000 euro = 868.000 lei imobilul, precum și grănițuirea terenului proprietatea sa de restul proprietății.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 555, 563, 560 din N.C.C. (art. 480, 584 V.C.C.), art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului.

La termenul de judecată din data de 03 aprilie 2012, pârâta RA B. SA” a depus cerere de arătare a titularului dreptului de proprietate (fila 19 dosar fond), indicând ca titular al dreptului de proprietate Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.

În ședința publică din data de 08 ianuarie 2013, tribunalul, în baza art. 66 alin. (2) și art. 58 C.proc.civ, a constatat că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice are calitatea în proces de intervenient în interes propriu.

În aceeași ședință, din data de 08 ianuarie 2013, pârâta RA B. SA a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei părți, excepție pe care tribunalul a unit-o cu fondul.

În ședința publică din data de 30 septembrie 2013 s-a dispus atașarea

la prezentul dosar, a Dosarelor nr. x/299/2005 și nr. x/299/2008.

Prin sentința civilă nr. 320 din 18 martie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei RA B. SA și s-a respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu această pârâtă; s-a admis acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta C. și, în consecință, a fost obligată pârâta C. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantului, imobilul teren în suprafață de 395 mp, situat în București, sector 1, identificat prin pct. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 1 în raportul de expertiză întocmit în cauză de expert tehnic topograf D. (Anexele 1 și 2), s-a stabilit linia de hotar între imobilele deținute de reclamant și pârâta C. pe coordonata 1-2-3-4 din raportul de expertiză întocmit în cauză de expert tehnic topograf D. (Anexele 1 și 2); s-a respins cererea de arătare a titularului dreptului, ca neîntemeiată; a fost obligată pârâta C. la plata către reclamant a sumei de 19.796 lei, cheltuieli de judecată; a fost obligat reclamantul la plata către pârâta RA B. SA a sumei de 1.000 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

Reclamantul a învestit instanța cu o acțiune în revendicare, în contradictoriu cu doi pârâți, RA B. SA și C., invocând în ceea ce privește pârâtul C. două teze, în principal, faptul că acest pârât reprezintă un posesor neproprietar, iar în subsidiar, solicitând compararea titlurilor celor doi în ipoteza în care tribunalul apreciază că acesta deține la rândul său un titlu de proprietate.

Tribunalul a constatat că prin art. 1 din H.G. nr. 39/1996

imobilele, împreună cu anexele și terenurile aferente, prevăzute în anexa care face parte integrantă din hotărâre, preluate nelegal de către Consiliul Local al Municipiului București, au trecut în administrarea RA B. SA” de sub autoritatea Secretariatului General al Guvernului. În Anexa la acest act normativ se regăsește imobilul situat în B-dul ..., sectorul 1.

Potrivit art. 2 din H.G. nr. 20151/2004 se aprobă trecerea unor bunuri imobile având datele de identificare prevăzute în anexa nr. 2, aflate în administrarea RA B. SA”, din domeniul public al statului în domeniul privat al statului. În anexa 2 se regăsește imobilul situat în sectorul 1, în suprafață de 3.668 m

2

.

Potrivit Anexei nr. 4 din H.G. nr. 60/2005 privind bunurile imobile din domeniul privat al statului, aflate în administrarea RA B. SA, imobilul în litigiu se regăsea la acea dată în administrarea RA B. SA.

Prin alin. (2) din H.G. nr. 265/2005 privind schimbarea regimului juridic al unor imobile și pentru modificarea H.G. nr. 60/2005 se aprobă trecerea din domeniul public al statului în domeniul privat al statului a imobilelor având datele de identificare prevăzute în anexa nr. 2, aflate în administrarea RA B. SA. În anexa 2, la poziția 759, se regăsește imobilul în suprafață de 3.668 m

2

.

Așa cum a rezultat din probele administrate, prin emiterea unor decizii în baza Legii nr. 10/2001 și a altor titluri de proprietate, RA B. SA nu mai deține în prezent posesia asupra suprafeței de teren revendicată de reclamant, pentru ca această parte să poată deține calitatea procesuală pasivă în acțiunea în revendicare, iar la rândul său, Statul Român, pentru care pârâta a arătat că administrează bunul, nu mai are calitatea de proprietar, pentru a se proceda la o comparare a titlurilor, astfel că s-a respins

cererea de arătare a titularului dreptului, ca neîntemeiată.

Titlul invocat de reclamant.

Prin contractul de vânzare-cumpărare din 1995 autentificat la data de 21 martie 1995, reclamantul A. a cumpărat de la vânzătorii E. și F. un teren în suprafață totală de 395 mp situat în București, sector 1.

Prin contractul de vânzare cumpărare din 1992, transcris în 1992 de Notariatul de Stat sector 1 București, G. a înstrăinat lui E. un teren în suprafață de 395 mp situat în București, sector 1, fost Parc Jianu, parcela 26, bl. 15. (fila 35).

Prin contractul de vânzare cumpărare din iulie 1948 Dr. H. prin mandatar și Profesor Dr. H. i-au vândut lui G. terenul în suprafață de cca 395 mp situat în parcul Jianu (filele 28-30).

Prin Decizia nr. 854 din 29 octombrie 1991, Anexă, poziția 24, Primăria Municipiului București a trecut, în baza art. 35 alin. (2) și (6) din Legea nr. 18/1991, în proprietatea lui G., suprafața de teren de 395 mp, situată în Parc Jianu, Parcela 26, (filele 31-32).

Prin Adeverința din 30 octombrie 1991 Primăria sector 1 București arată că terenul situat în Parc Jianu, în suprafață de 395 mp a fost trecut în proprietatea domnului G., prin Decizia nr. 854 din 29 octombrie 1991, poziția 24 din tabel anexă 4. (fila 34).

Potrivit adresei din 14 noiembrie 1991 a Primăriei Municipiului București, parcela care a purtat nr. 26 din blocul 15, parcelarea Jianu, ce face obiectul Adeverinței din 30 octombrie 1991 eliberată de Primăria sector 1 în baza Deciziei nr. 854 din 29 octombrie 1991 a Primăriei Municipiului București, va purta nr. 12, sector 1. (fila 33).

De asemenea, tribunalul procedând la verificări suplimentare, a identificat contractul de vânzare cumpărare din 1943 prin care I. a vândut soților Dr. H., suprafața de teren de 395 mp parcela din Parcul Jianu, depunându-se și planul de parcelare de la nivelul anului 1938 (filele 186-187, 190), precum și actul de vânzare cumpărare din 1938 prin care I. a cumpărat același imobil de la Banca J. (filele 191-193).

Titlul invocat de pârâta C.

Prin Decizia civilă nr. 640/R/2007 pronunțată de Curtea de Apel București a fost admis recursul declarat de recurenta reclamantă C. împotriva Deciziei civile nr. 1844A/2006 a Tribunalului București, în contradictoriu cu pârâta RA B. SA, a fost modificată în parte această decizie, în sensul că a fost schimbată în parte sentința civilă apelată și obligată pârâta să procedeze la predarea către reclamantă a imobilului situat în București, compus din teren 2.402 mp și construcție în suprafață de 178,24 mp.

În considerentele acestei decizii se reține că între cele două părți din acel proces s-a încheiat un contract de locațiune, din 2004 (contractul se regăsește la fila 11, Dosar nr. x/299/2005 atașat, rezultând că locațiunea avea ca obiect suprafața construită de 178,24 mp și teren în suprafață de 3.700 mp).

Se mai reține în decizie faptul că pe durata perioadei contractuale a intrat în vigoare Legea nr. 341/2004, iar art. 3 alin. (5) din aceasta prevede că: „

Sediile asociațiilor, ligilor, organizațiilor, cluburilor și fundațiilor revoluționarilor constituite până la data de 31 decembrie 1990, aflate în proprietatea statului și pentru care există un contract de închiriere la data intrării în vigoare a prezentei legi, vor trece, fără plată, în patrimoniul acestora, iar sediile asociațiilor, ligilor, organizațiilor, cluburilor și fundațiilor revoluționarilor constituite după această dată, până la data de 31 decembrie 1992, precum și sediile federațiilor și uniunilor naționale de revoluționari constituite până la 31 decembrie 2003 vor avea același regim juridic prevăzut pentru sediile partidelor politice”.

Art. 9 alin. (1) din H.G. nr. 1412/2004, cuprinzând normele metodologice de aplicare a acestei legi, prevede că trecerea în patrimoniul asociațiilor .se face la cererea acestora, fără plată, pe baza protocoalelor de predare-primire.

Astfel, s-a reținut că, din enunțarea acestor texte rezultă că pentru a opera dobândirea dreptului de proprietate ope legis sau împroprietărirea destinatarilor acestei norme juridice, conform art. 645 C.civ, este necesară îndeplinirea cumulativă a mai multor condiții, constatând prin această decizie civilă că reclamanta C. a întrunit aceste condiții.

Se mai reține prin decizia civilă de mai sus că, dată fiind emiterea Dispoziției nr. 462/2005 de restituire a unei suprafețe de teren de 1.298 mp din incinta acestui imobil în procedura Legii nr. 10/2001 către Regele Mihai, aplicarea dispozițiilor art. 3 alin. (5) din Legea nr. 341/2004 nu va include și acest teren, ci doar suprafața de

2.402 mp.

A reținut tribunalul că în acel Dosar (nr. x/299/2005) nu s-a întocmit niciun raport de expertiză de identificare în concret a imobilului teren de 2.402 mp, acesta nefiind identificat în concret nici printr-o schiță aferentă contractului de locațiune.

De altfel, se observă că, deși prin actele normative mai sus invocate, RA B. SA a deținut în administrare o suprafață de

3.668 m

2

, contractul de locațiune a fost încheiat pentru o suprafață de teren de 3.700 mp.

Până în prezent nu s-a realizat punerea în posesie efectivă cu privire la suprafața de teren de

2.402 mp, conform Deciziei civile nr. 640/R/2007, însă părțile nu au contestat faptul că

pârâta se află în posesia de fapt a acestui imobil.

Prin raportul de expertiză dispus în cauză, întocmit de expert D., s-au reținut următoarele:

Terenul deținut inițial de RA B. SA în baza actelor normative invocate mai sus a fost, în fapt, de 3731 mp - Anexa 1 la raportul de expertiză.

Din această suprafață a fost restituită Regelui Mihai prin Decizia nr. 462/2005 suprafața de 1298 mp (Lot 1 și 3 din Anexa 1) identificată prin pct. 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31.

Astfel, se reține că în posesia C. se regăsește în prezent suprafața de teren de 2.433 mp, mai mult decât suprafața de 2.402 mp deținută în baza titlului, după cum urmează: Lot 2 - 502 mp; Lot 4 - 1931 mp;

Suprafața de 395 mp identificată ca aparținând reclamantului, prin pct. 1,2,3,4,5,6 nu se suprapune peste suprafața deținută de pârâta C., compusă din Loturile 2 și 4 din anexa la raportul de expertiză, de 2.433 mp (2.402 mp în Decizia civilă nr. 640/R/2007 pronunțată de Curtea de Apel București).

Pârâta C. a solicitat proba cu martori pentru a dovedi că deține posesia suprafeței de teren revendicate, însă reclamantul nu a contestat acest aspect, motiv pentru care, tribunalul a reținut ca fapt necontestat, că pârâta posedă în fapt suprafața de teren de 395 mp, pct. 1, 2, 3, 4, 5, 6.

Având în vedere că nu s-a stabilit în concret prin Decizia civilă nr. 640/R/2007 pronunțată de Curtea de Apel București unde este poziționată efectiv suprafața de teren de 2.402 mp pentru care pârâta deține titlu de proprietate, astfel că, deși expertul a apreciat că cele două suprafețe de teren nu se suprapun, tribunalul a procedat la analiza acțiunii în revendicare în ambele ipoteze, atât prin prisma existenței unei suprapuneri a dreptului de proprietate, cât și prin prisma exercitării de către pârâtă doar a posesiei.

Astfel, în ipoteza în care cei 2.402 mp, determinați prin scăderea suprafeței de 1.298 mp, deținută de Regele Mihai în baza Legii nr. 10/2001, din suprafața de 3.700 mp deținută de RA B. SA prin administrare, s-ar identifica spațial peste suprafața de 395 mp ce face obiectul contractului de vânzare cumpărare din 1995, autentificat la data de 21 martie 1995, ce reprezintă titlul de proprietate al reclamantului, tribunalul constată că este incidentă ipoteza comparării titlurilor celor doi proprietari.

Reclamantul a susținut că prin Decizia civilă nr. 640/R/2007 pronunțată de Curtea de Apel București pârâta nu constituie un titlu de proprietate, întrucât prin dispozitivul acesteia este obligat RA B. SA doar la predarea unui imobil, format din construcție și teren, iar Legea nr. 341/2004 nu poate fi invocată ca temei juridic al dobândirii dreptului de proprietate.

Sub acest aspect, tribunalul a reținut că efectul de „lucru judecat” al unei hotărâri judecătorești conferindu-i acesteia puterea de lucru judecat (res judicata), presupune că hotărârea beneficiază de o prezumție irefragabilă că exprimă adevărul și că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre (obligativitatea). Puterea de lucru judecat are în vedere obligativitatea hotărârii anterioare, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleași părți, să se discute același obiect și aceeași cauză.

Altfel spus, pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătorești irevocabile privind soluționarea unei probleme juridice nu este necesară existența triplei identități de părți, cauză și obiect, ci este necesară doar probarea identității între problema soluționată irevocabil și problema dedusă judecății, instanța de judecată fiind ținută să pronunțe aceeași soluție, deoarece, în caz contrar s-ar ajunge la situația încălcării componentei res judicata a puterii de lucru judecat.

Prin urmare, atâta timp cât instanța ce a pronunțat Decizia nr. 640/R/2007 (pronunțată de Curtea de Apel București) a reținut că Legea nr. 341/2004, prin art. 3 alin. (5), este un mod de dobândire a dreptului de proprietate, nu se poate să se dea o altă interpretare fără a încălca prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Dreptului Omului.

Prin urmare, comparând cele două titluri, tribunalul a constatat că titlul reclamantului este reprezentat de contractul de vânzare cumpărare din 1995, autentificat la data de 21 martie 1995, ce are la bază o decizie emisă în baza art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, forma în vigoare la data emiterii acestui titlu, care la rândul său a fost emis în baza unui contract de vânzare cumpărare din anul 1948.

Titlul pârâtei este reprezentat de Decizia nr. 640/R/2007 a Curții de Apel București, prin care Curtea a reținut că modul de dobândire a dreptului de proprietate este legea.

În speță, atât reclamantul cât și pârâta au titluri, iar titlurile provin de la autori diferiți, astfel, în cazul comparării titlurilor de proprietate urmează a se da eficiență titlului ce provine de la autorul al cărui drept este preferabil.

Astfel, a constatat tribunalul că la data la care pârâta a dobândit titlul de proprietate, în baza legii, acesta era deja constituit în favoarea autorului reclamantului.

A apreciat tribunalul că aceeași situație poate fi reținută și în cazul constatării ca dobândit în baza legii, fără plată, de către pârâtă, a dreptului de proprietate în baza unei legi speciale.

O privare de proprietate rezultând din această a doua normă nu poate să se justifice decât dacă se demonstrează că a intervenit în condițiile prevăzute de lege, pentru cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității, iar întrucât la momentul „împroprietăririi” statul nu avea titlu valabil asupra apartamentului, ingerința litigioasă era lipsită de bază legală.

Mai reține tribunalul că buna credință a pârâtului împreună cu teoria aparenței de drept au relevanță juridică în ceea ce privește acțiunile în constatarea nulității, prin neîndeplinirea condiției obiectului, acestea nu își găsesc aplicabilitatea în cadrul acțiunii în revendicare, prin comparare de titluri, aceasta fiind acțiunea izvorâtă din existența a două titluri perfect valabile, din care unul este preferabil celuilalt, datorită condițiilor de fond sau condițiilor de opozabilitate.

Totuși, analizând teoria validității aparenței în drept, sub aspectul îndeplinirii condițiilor erorii comune și invincibile, tribunalul nu a procedat la analizarea valabilității titlului acestora, ci doar la analizarea preferabilității titlurilor.

Analizând titlul pârâtei (chiar de buna credință), se constată că acesta a dobândit titlul de al un „non dominus”, fără plată, astfel că nici chiar dacă s-ar reține buna credință a pârâtei aceasta nu ar paraliza acțiunea în revendicare.

Însă tribunalul a constatat că prin raportul de expertiză nu s-a ajuns la concluzia unei suprapuneri între cele două titluri de proprietate, ipoteza mai sus analizată fiind analizată în subsidiar, față de faptul că la momentul emiterii titlului de proprietate a pârâtului nu s-a realizat o identificare spațială a întinderii dreptului de proprietate. Ceea ce reține în fapt raportul de expertiză este că terenul deținut inițial de RA B. SA nu cuprindea și terenul deținut de reclamant, ci doar cel deținut de pârâtă și cel restituit în baza Legii nr. 10/2001 Regelui Mihai.

În această ipoteză, în care pârâtul recunoaște posesia asupra acestei suprafețe de teren, ne aflăm în ipoteza posesorului neproprietar, urmând ca tribunalul, în baza art. 563 C.civ, să admită acțiunea în contradictoriu cu pârâta C., care urmează să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantului, imobilul teren în suprafață de 395 mp, situat în București, sector 1, identificat prin pct. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 1 în raportul de expertiză întocmit în cauză de expert tehnic topograf D. (Anexele 1 și 2).

În ceea ce privește capătul doi de cerere, privind acțiunea în grănițuire, tribunalul a constatat în baza art. 560 C.civ, că linia de hotar între imobilele deținute de reclamant și pârâta C. este pe coordonata 1-2-3-4 din raportul de expertiză întocmit în cauză de expert tehnic topograf D. (Anexele 1 și 2).

Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel pârâta C.,

prin vicepreședinte K. și prin președinte L., solicitând, în esență, respingerea acțiunii reclamantului, ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă nr. 332/A din 23 iunie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins excepțiile nulității și tardivității invocate de intimatul reclamant A. A respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă C. reprezentată de președinte L., împotriva sentinței civile nr. 320 din 18 martie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2011, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. și intimații-pârâți RA B. SA și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Soluționând cu prioritate excepțiile tardivității și nulității invocate de intimatul reclamant, Curtea a constatat următoarele:

Sentința recurată a fost comunicată pârâtei apelante la data de 23 ianuarie 2015, la sediul asociației înregistrat în registrul special al asociațiilor și fundațiilor din, sector 1, București.

Curtea a constatat că, în raport de data de comunicare a sentinței apelate (23 ianuarie 2015) și de data depunerii celor două cereri de apel (02 februarie 2015), excepția tardivității apelului invocată de intimat este nefondată, calea de atac a apelului fiind declarată în termenul legal

prevăzut de art. 284 C. proc. civ.

De asemenea, în raport de

dispozițiile art. 287 alin. (2) C. proc. civ.,

Curtea a constatat că și motivarea apelului declarat în numele asociației de dl. L. este făcută în termenul legal, anterior primului termen de judecată în apel.

Referitor la problema valabilității acestor cereri de apel și a motivării depusă la data de 20 aprilie 2015, din perspectiva dreptului de reprezentare al semnatarilor acestor cereri de apel și motive de apel, curtea a constatat că, potrivit extrasului din registrul special al asociațiilor și fundațiilor, președinte al asociației este înregistrat L., iar vicepreședinte K.

Nu au nicio semnificație hotărârile adunării generale sau a altor organisme ale asociației și toate susținerile părților referitoare la revocarea din funcții ale președintelui și vicepreședintelui sau numirea altora în aceste funcții, atâta timp cât aceste modificări nu sunt înregistrate ca atare și nu sunt opozabile terților.

Pe de altă parte, Curtea a constatat că potrivit art. 8 din statutul asociației, președintele este cel care „reprezintă asociația în relațiile exterioare ale acesteia”, iar „vicepreședintele ține locul președintelui, când acesta lipsește, preluându-i atribuțiile”.

Conform celor relevate în fața Curții, președintele L. a fost încarcerat în executarea unei pedepse penale pe durata judecății în primă instanță, fiind eliberat la data de 14 aprilie 2015.

Curtea reține că dispozițiile art. 8 din statut prevedeau că atribuțiile președintelui, în lipsa acestuia, sunt exercitate de vicepreședinte, însă se apreciază că această prevedere statutară nu interzicea câtuși de puțin posibilitatea pentru președinte de a își substitui o altă persoană în exercitarea anumitor atribuții de reprezentare. Nimic în redactarea acestei prevederi statutare nu sugerează interdicția de substituire a unei alte persoane în exercitarea dreptului de reprezentare, deci acordarea de către președinte a unui mandat în favoarea unei alte persoane pentru exercitarea dreptului de reprezentare a acestei asociații. Prevederea în sensul că în lipsa președintelui atribuțiile de reprezentare sunt exercitate de vicepreședinte semnifică doar faptul că, în lipsa unui asemenea mandat de substituire, vicepreședintele exercită dreptul de reprezentare.

Față de acestea, Curtea a apreciat că formularea de către dl. K. a cererii de apel motivată din data de 02 februarie 2015, la o dată la care președintele L. era în stare de arest, este întemeiată pe art. 8 din statut, nefiind fondată excepția nulității invocată de intimatul reclamant pe temeiul lipsei dreptului de reprezentare a d-lui K. la semnarea apelului și motivelor de apel.

Este nefondată și excepția nulității acestui apel invocată de intimat, pe temeiul lipsei mențiunilor privind lipsa sediului apelantei și a numărului de înscriere în registrul persoanelor juridice, Curtea constatând că nerespectarea dispozițiilor art. 287 alin. (1) C. proc. civ. nu este sancționată cu nulitatea căii de atac, astfel cum se prevede în cazul cerințelor de la art. 287 pct. 2 și 5 C. proc. civ.

În ce privește excepția nulității declarației de apel depusă la data de 02 februarie 2015 sub semnătura numitei M., motivată de intimatul reclamant prin lipsa dreptului de reprezentare a acesteia, Curtea a constatat că această lipsă a dreptului de reprezentare ar fi atras consecințele prevăzute de art. 161 C. proc. civ., iar nu nulitatea cererii de apel, or această declarație de apel și, implicit, mandatul acordat la depunerea ei, au fost confirmate prin depunerea de către L. a motivelor de apel la data de 20 aprilie 2015.

Pentru aceste motive, vor fi respinse aceste excepții invocate de intimatul reclamant.

Soluționând pe fond apelul, sub aspectul criticilor invocate atât prin cererea de apel motivată depusă la data de 02 februarie 2015, cât și sub aspectul criticilor dezvoltate prin motivarea depusă la data de 20 aprilie 2015 (despre care s-a reținut, conform celor de mai sus, că a fost depusă înăuntrul termenului legal), Curtea constatat următoarele:

Curtea a respins ca nefondate criticile referitoare la nelegala citare a apelantei pârâte în față tribunalului și la împrejurarea că a fost reprezentată de o persoană căreia nu îi revenea acest drept.

Toate susținerile apelantei pârâte referitoare la citare sunt contrare realității, atâta timp cât acesta figurează cu sediul oficial declarat al asociației, singurul opozabil terților, și este irelevant că nu a avut loc așa zisa predare a imobilului de către RA B. SA în urma Deciziei nr. 640/2007 a Curții de Apel București, acea predare având rolul doar de a semnifica punerea în executare a acestei decizii judecătorești, fără semnificație însă cu privire la sediul asociației înregistrat ca atare în registrul special și fără semnificație în ce privește faptul ocupării efective de către apelanta pârâtă a imobilului, care oricum se făcea de mulți ani cu titlu de chirie.

În concluzie, Curtea a constatat că apelanta pârâtă a fost legal citată în față tribunalului, conform

art. 87 C. proc. civ.,

la sediul înregistrat în registrul special al asociațiilor și fundațiilor.

În ce privește reprezentarea asociației în fața tribunalului prin d-na M., Curtea constată că, într-adevăr, apelanta pârâtă a fost reprezentată în fața instanței de aceasta și de avocatul angajat de aceasta, însă la fila 308 dosar fond există depusă o împuternicire dată de L. prin care acesta împuternicește pe M. să reprezinte asociația în instanță.

Așa cum s-a arătat deja mai sus, Curtea a apreciat că acest mandat dat de L. în calitate de președinte al asociației către M. valorează mandat valabil, întrucât dispozițiile art. 8 din statutul asociației nu interziceau posibilitatea pentru președinte de a își substitui o altă persoană în exercitarea anumitor atribuții de reprezentare.

Pe de altă parte, Curtea constată că această critică este formulată în apelul declarat în numele asociației de către vicepreședintele K., iar prin motivele de apel formulate ulterior chiar de către președintele L., care își reluase funcția la acea dată în urma eliberării din penitenciar, cu consecința încetării dreptului de reprezentare a vicepreședintelui K., nu se mai reia această critică, ceea ce echivalează unei confirmări a mandatului dat anterior d-nei M.

În cauză devin incidente dispozițiile speciale referitoare la contractul de mandat și la posibilitatea ratificării ulterioare a actelor efectuate de către o anumită persoană fără mandat.

Curtea a respins și criticile referitoare la autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 640/R/2007 a Curții de Apel București.

Această hotărâre judecătorească nu a fost pronunțată în contradictoriu cu intimatul reclamant A. și, ca atare, nu produce efecte relative față de acesta, nu îi poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat. Intimatul reclamant nu este nici având-cauza în raport de această hotărâre judecătorească, având în vedere că acesta a dobândit proprietatea asupra terenului în discuție anterior acestei hotărâri judecătorești, prin titlul de proprietate reprezentat de contractul de vânzare cumpărare din 1995.

În ce privește criticile referitoare la nulitatea titlului de proprietate al reclamantului și la faptul că acesta ar reprezenta o constituire de drept de proprietate, iar nu o reconstituire, în condițiile Legii nr. 18/1995, Curtea a constatat următoarele:

S-a reținut, cu certitudine, că titlul de proprietate al intimatului reclamant A. este reprezentat de contractul de vânzare cumpărare din 1995, prin care reclamantul a cumpărat de la vânzătorii E. și F. Acești vânzători au dobândit, la rândul lor, în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat din 1992, transcris în 1992 de Notariatul de Stat, de la numitul G., acesta din urmă dobândind terenul prin Decizia nr. 854 din 29 octombrie 1991, Anexă, poziția 24, decizie prin care Primăria Municipiului București a trecut, în baza art. 35 alin. (2) și (6) din Legea nr. 18/1991. Curtea a constatat că numitul G. cumpărase anterior terenul prin contractul de vânzare cumpărare din iulie 1948, de la numiții Constanța și H., așa cum corect a reținut tribunalul, iar aceștia din urmă dobândiseră terenul prin contractul de vânzare cumpărare din 1943 de la I., care îl cumpărase, la rândul său, prin actul de vânzare cumpărare din 1938 de la Banca J.

Așadar, toate dezvoltările apelantei nu vizează de fapt titlul de proprietate al intimatului reclamant, ci titlul deținut de autorul acestuia G., apelanta pârâtă susținând că terenul a fost restituit acestuia nu cu titlu de reconstituire a unui drept preexistent, ci cu titlu de constituire.

În primul rând, Curtea a constatat că nu poate face obiectul cauzei prezente analiza valabilității Deciziei nr. 854 din 29 octombrie 1991, decizie prin care Primăria Municipiului București a trecut, în baza art. 35 alin. (2) și (6) din Legea nr. 18/1991, terenul în proprietatea lui G., aceasta constituind o chestiune prejudicială, care nu poate face obiectul analizei atâta timp cât instanța de judecată nu a fost investită ca atare cu o cerere care să aibă ca obiect pretenția de declarare a nulității acestei decizii, față de dispozițiile art.

129 alin. (6) C. proc. civ.

Mai mult, față de dispozițiile art. 294 C. proc. civ., o asemenea cerere care nu a făcut obiectul judecății în primă instanță nu poate fi formulată direct în apel.

În consecință, atâta timp cât această decizie nu a fost declarată nulă în vreo procedură legală, aceasta își produce efectele juridice ca atare.

Mai departe, Curtea a constatat judicios modul în care tribunalul a acordat preferabilitate reclamantului în cadrul acțiunii în revendicare, atât pe ipoteza în care titlul de proprietate invocat de apelanta pârâtă s-ar suprapune peste terenul pentru care reclamantul are la rândul său titlu de proprietate si, cu atât mai mult, pentru ipoteza în care titlul de proprietate invocat de apelanta pârâtă nu s-ar suprapune peste acest teren.

Așa cum foarte corect a dezvoltat tribunalul, în lipsa unor expertize de specialitate și a unor elemente de identificare care să stea la baza Deciziei civile nr. 640/R/2007 a Curții de Apel București, analiza cauzei trebuie făcută pentru ambele ipoteze, aceasta în condițiile în care este necontestat și cert în cauză că, în fapt, apelanta pârâtă ocupă efectiv terenul revendicat de reclamant în prezenta cauză, invocând efectiv (cu temei sau nu) drept titlul de proprietate această decizie civilă.

Astfel, pentru prima ipoteză de analizat, anume ipoteza în care pretinsul titlu de proprietate invocat de apelanta pârâtă ar viza și suprafața de teren care face obiectul revendicării prezente, ne aflam în ipoteza comparării de titluri, compararea titlurilor de proprietate invocate de părți neputând conduce decât la concluzia preferabilității titlului de proprietate invocat de reclamant.

Așa cum s-a arătat, t

itlul reclamantului este reprezentat de contractul de vânzare cumpărare din 1995, ce are la bază o decizie emisă în baza art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991.

În măsura în care atribuirea în proprietatea autorului reclamantului a reprezentat o constituire de drept de proprietate, în temeiul art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, aspect invocat de apelanta pârâtă însăși, aceasta conduce la situația în care autorul reclamantului a fost statul, la fel ca și în cazul apelantei pârâte, care a dobândit în baza Deciziei nr. 640/R/2007 pronunțată de Curtea de Apel București și a Legii nr. 341/2004 (prin această decizie judecătorească reținându-se, de fapt, că art. 3 alin. (5) din Legea nr. 341/2004 este un mod de dobândire a dreptului de proprietate).

Aplicând acestei situații principiile de soluționare a acțiunii în revendicare pentru ipoteza când ambele părți produc titluri de proprietate care provin de la același autor, Curtea a constatat că titlul reclamantului este preferabil, întrucât este anterior celui invocat de apelanta pârâtă și a fost făcut public, opozabil terților, ca atare, în procedurile legale referitoare la publicitatea imobiliară, anterior Legii nr. 341/2004 și Deciziei civile nr. 640/R/2007. De fapt, toate titlurile de proprietate ale autorilor reclamantului, inclusiv titlul emis în procedura Legii nr. 18/1991, au fost supuse publicității imobiliare.

Într-adevăr, așa cum corect arată tribunalul, aplicarea Legii nr. 341/2004 pentru a priva de proprietate pe reclamant, care dobândise anterior proprietatea și făcuse opozabil titlul său terților, constituie o încălcare a dreptului de proprietate contrară Convenției Europene a Dreptului Omului, situația fiind absolut similară celor analizate de instanța europeană referitor la înstrăinarea de către stat a bunului în temeiul Legii nr. 112/1995, cu și mai multă putere fiind valabile acele considerații cu cât înstrăinarea către apelanta pârâtă se pune problema a fi făcută fără plată. Nu există nicio justificare de utilitate publică și nici nu este respectată proporționalitatea într-un asemenea caz de privare de proprietate pe motiv de înstrăinare cu titlu gratuit către apelanta pârâtă.

Așadar, nici chiar în această ipoteză susținută de apelanta pârâtă în care dobândirea proprietății în temeiul Legii nr. 18/1991 de către autorul reclamantului nu ar fi fost o reconstituire, ci o constituire de drept de proprietate, soluția în cadrul acțiunii în revendicare nu ar putea fi favorabilă apelantei pârâte, ci tot reclamantului, care a dobândit și și-a transcris titlul anterior, în temeiul art. 480 C. civ. și a principiilor de respectare a art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Dreptului Omului.

În situația în care dobândirea proprietății de către autorul reclamantului în temeiul Legii nr. 18/ 1991 nu ar reprezenta o constituire de drept de proprietate, așa cum susține apelanta, ci o reconstituire a unui drept preexistent, cum susține intimatul reclamant, atunci ne aflăm în ipoteza a două titluri de proprietate provenind de la autori diferiți, autorul apelantei pârâte fiind statul și ai reclamantului fiind dobânditorii din actele de vânzare cumpărare din anii 1948, 1943 și 1938 arătate mai sus (soții E. și F., G., Constanța și H., I., Banca J.).

In situația în care, în cadrul revendicării, atât reclamantul, cât și pârâtul au titluri, iar titlurile provin de la autori diferiți, în cazul comparării titlurilor de proprietate urmează a se da eficiență titlului ce provine de la autorul al cărui drept este preferabil.

Or, în cadrul acestei analize, devine evidentă aceeași concluzie a preferabilității titlului reclamantului, care provine de la adevăratul proprietar, așa cum s-a dovedit printr-o succesiune de acte, în vreme ce titlul apelantei pârâte provine de la un non dominus, statul român.

Curtea arată că această calitate de non dominus a statului român se stabilește nu raportat la modul de preluare de către statul comunist a terenului de la fostul proprietar (analiză care nu face obiectul cauzei prezente ), ci raportat la împrejurarea că statul restituise terenul deja în anul 1991 în baza Legii nr. 18/1991, devenind așadar cert un non dominus la acel moment, astfel că la nivelul anului 2004 când a intrat în vigoare Legea nr. 314 și la nivelul anului 2007 când a fost pronunțată Decizia civilă nr. 640/R de către Curtea de Apel București aceste teren nu se mai afla în patrimoniul statului.

Așadar, și în această a doua ipoteză analizată, preferabil este titlul reclamantului.

În final, Curtea a constatat, și pentru ipoteza în care titlul de proprietate al apelantei pârâte nu se suprapune peste terenul revendicat în prezenta cauză, că acțiunea reclamantului se impune a fi admisă, în temeiul art. 480 C. civ., pentru că în această ultimă ipoteză ne aflăm în situația în care numai reclamantul invocă și dovedește un titlu de proprietate, în vreme ce pârâta reprezintă numai un posesor, de fapt un detentor precar, fără titlu de proprietate.

În concluzie, Curtea a constatat că analiza exhaustivă a cauzei conduce la o singură concluzie, a admiterii cererii de revendicare, în temeiul art. 480 C. civ., soluție corect dispusă de tribunal.

Curtea a respins și celelalte critici aduse de apelanta pârâtă prin memoriul depus la data de 20 aprilie 2015.

Astfel, sunt irelevante toate susținerile dezvoltate de apelanta pârâtă referitor la anumite pretinse neclarități ale raportului de expertiză, atâta timp cât titlul de proprietate al reclamantului identifica clar terenul obiect al acestuia ca fiind în sector 1, București, iar terenul ocupat de pârâtă se află la această adresă. De altfel, expertiza efectuată la prima instanță clarifică toate aspectele relevante în cauză, iar faptul că nu a putut identifica terenul obiect al Deciziei civile nr. 640/R/2007 nu poate fi imputat expertizei sau judecății efectuate în prezenta cauză, căci, într-adevăr, în condițiile în care această decizie a fost pronunțată fără a face referire la anumite repere topografice și fără a avea la baza o anumită expertiză topografică, aceste lipsuri nu mai puteau fi complinite la acest moment. Pe de altă parte, oricum apelanta pârâtă a recunoscut faptul că ocupă terenul revendicat de reclamant, susținând în mod expres aceasta și în cuprinsul motivelor de apel depuse la 20 aprilie 2015, iar instanța a analizat cauza din ambele perspective, atât pentru cazul în care această ocupare s-ar face cu titlu, cât și pentru cazul în care s-ar face fără titlul, iar soluția a rămas aceeași pentru ambele ipoteze, astfel că aceste aspecte de fapt nici nu erau în final decisive în ce privește soluția în cauză.

Apelanta pârâtă susține prin aceste motive de apel că o expertiză topografică corect întocmită, conform opiniei sale, ar fi relevat că terenul revendicat de reclamant se suprapune peste terenul pe care pârâta îl folosește de 24 de ani și asupra căruia a obținut Decizia civilă nr. 640/R/2007 a Curții de Apel București, însă această ipoteză a fost analiză de tribunal și în apel de Curte, deci apelanta pârâtă nu a fost vătămată câtuși de puțin prin expertiza întocmită în fața tribunalului. Faptul că în compararea titlurilor de proprietate ale părților instanța a dat preferință titlului reclamantului nu s-a mai datorat concluziilor expertizei, ci unor argumente de drept pe care apelanta pârâtă nu le combate eficient.

În ce privește criticile referitoare la absența Decretului nr. 1060/1966 și la nerespectarea art. 36 alin. (2) și (5) din Legea nr. 18/1991, la încălcarea procedurilor de aplicare a Legii nr. 18/1991, Curtea a arătat mai sus că judecata prezentă nu se poate întinde și asupra cercetării valabilității titlului emis în temeiul Legii nr. 18/1991, cerere care nu a făcut obiectul judecații prezente, iar, pe de altă parte, Curtea a analizat cauza și din perspectiva în care în temeiul Legii nr. 18/1991 nu a operat o reconstituire, ci o constituire de drept de proprietate, iar soluția impusă a fost aceeași. Titlul emis în temeiul Legii nr. 18/1991, intrat în circuitul civil și nedesființat, își produce efectele juridice ca atare.

Nu are nicio relevanță că reclamantul sau autorii lor nu au făcut nimic pentru intrarea în posesia terenului timp de 18 ani, cum susține apelanta pârâtă, atâta timp cât dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz și nu a intervenit uzucapiunea în favoarea apelantei pârâte.

Au fost înlăturate toate susținerile apelantei pârâte referitoare la nulitatea actelor invocate de reclamant în dovada dreptului său de proprietate și pretinsele falsuri conținute de acestea, în lipsa unor cereri care să aibă ca obiect declararea nulității acestor acte acestea producându-și efectele juridice ca atare.

În ce privește criticile referitoare la netimbrarea legală a acțiunii în fața tribunalului, Curtea a constatat că, oricum, într-o asemenea ipoteză, sancțiunea legală,

conform art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997

, nu este anularea sentinței de către instanța de control judiciar, ci darea în debit a reclamantului cu taxa de timbru datorată pentru judecata în primă instanță. Curtea a constatat că taxa de timbru a fost corect stabilită în fața tribunalului și achitată ca atare (încheiere fila 66 și chitanța fila 69 dosar fond), în raport de valoarea terenului evaluată prin acțiune, conform art. 112 C. proc. civ. și de dispozițiile Legii nr. 146/1997.

Celelalte susțineri ale apelantei pârâte referitoare la preferabilitatea titlului său au fost analizate deja mai sus.

Pentru toate aceste motive, în baza art. 296 C. proc. civ. a fost respins apelul pârâtei, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs,

la data de 27 august 2015,

C.

reprezentată de vicepreședinte K., prin care s-a solicitat, în esență,

să se dispună modificarea hotărârii, în baza art. 304 pct. 9

C. proc. civ.,

în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

De asemenea, la data de 27 august 2015,

a declarat recurs

C.

reprezentată de președinte

L., prin care s-au formulat următoarele critici:

Conform art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

, hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

În susținerea acestui motiv de nelegalitate se solicită să se aibă în vedere faptul că instanța de apel, făcând compararea de titluri, a omis aplicarea corectă a legii, în sensul că nu a verificat incidența actelor normative și efectele acestora față și raportat la titlurile comparate.

Astfel, în ceea ce privește titlul intimatului-reclamant, instanța de apel a făcut o amplă argumentare menită să justifice întâietatea acestuia, făcând referire la istoricul de proprietate până la nivelul anului 1995. Ce nu a observat însă instanța este faptul că Legea nr. 18/1991 are domeniul de aplicare terenurile care au fost trecute sau preluate de stat anterior anului 1991, ceea ce înseamnă că aceasta nu poate viza terenuri care nu intră în această categorie. Așadar, dacă instanțele anterioare au dat eficiență actului din 1948 și îl consideră valid, atunci nu ar mai fi cazul să se pună în discuție Decizia nr. 854/1991 a Primăriei Municipiului București, deoarece se consideră că terenul nu a fost preluat de stat.

Dacă se pune în discuție incidența Deciziei nr. 854/1991, atunci înseamnă că între actul din 1948 și apariția Legii nr. 18/1991 a intervenit un alt act de trecere a terenului în proprietatea statului, lipsind orice mențiune despre o asemenea situație atât în apărările intimatului-reclamant, cât și în motivările instanțelor anterioare.

Analizând Decizia nr. 854/1991 se observă că art. 1 din aceasta face referire la terenuri „atribuite în folosință veșnică sau în folosință pe durata construcției, în vederea construirii de proprietate personală sau cu ocazia cumpărării de la stat a unor asemenea locuințe”, ceea ce înseamnă că ar trebui ca la dosarul cauzei să se regăsească dovezi de încadrare a terenului și a persoanei îndreptățite în una dintre aceste categorii, situație ce, de asemenea, exclude actul din 1948.

Legea nr. 18/1991 prevede ca și procedură de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate necesitatea existenței prealabile a unei preluări de terenuri care să fie puse la dispoziția comisiilor de aplicare a legii și din care să se realizeze constituirile și reconstituirile, conform categoriilor determinate.

De asemenea, tabelul nominal depus de către intimatul-reclamant pretins ca fiind anexă la Decizia nr. 854/1991 se referă la persoane care au cerut reconstituirea, de evidență a cererilor, și nu la persoane cărora le-au fost aprobate cererile.

Consecința este aceea că, instanțele anterioare au aplicat în mod greșit atât normele dreptului comun în materie de naștere și pierdere a dreptului de proprietate, cât și normele cu caracter special, respectiv Legea nr. 18/1991, atunci când nu au avut în vedere ipotezele și situațiile premise prevăzute de aceste acte normative privind nașterea și încetarea dreptului de proprietate.

Aceste aprecieri greșite au avut ca și efect neobservarea de către instanțele anterioare a schimbărilor de regim juridic a terenului în cauză intervenite urmare a incidenței unei alte legi cu caracter special și derogatoriu, respectiv Legea nr. 341/2004 și a H.G. nr. 1412/2004.

În aplicarea H.G. nr. 1412/2004 terenul în litigiu a trecut din domeniul public în domeniul privat al statului, fapt consfințit sub autoritate de lucru judecat prin Decizia nr. 640R/2007 a Curții de Apel București.

Se reiterează critica prin care se susține că instanțele anterioare nu au avut în vedere instituțiile juridice ale proprietății publice și ale proprietății private și nici conținutul acestora raportat la situația dedusă judecății și la actele normative pe care se fundamentează cele 2 titluri supuse comparării.

Publicitatea imobiliară la care face referire instanța de apel apare ca fiind o chestiune nu numai secundară în analiza priorității titlurilor, ci este o chestiune lipsită de orice eficiență, în condițiile în care între momentul transcrierii titlului intimatului-reclamant și momentul apariției Legii nr. 341/2004 intervenise proprietatea publică asupra terenului în litigiu.

Un alt aspect de nelegalitate se referă la faptul că, instanțele anterioare au statuat că există două ipoteze ce rezultă din expertizele topo administrate în cauză, și anume aceea că terenul pretins de intimatul-reclamant se suprapune pe terenul apelantei pârâte și, respectiv, că cele două terenuri nu se suprapun, fără a lămuri în mod definitiv, care este ipoteza corectă și de ce acea ipoteză ar înlătura-o pe cealaltă.

Practic, instanțele anterioare nu au dezlegat pricina, încălcând astfel, normele procedurale care le obligă la aflarea adevărului, soluțiile anterioare fiind vădit netemeinice și nelegale.

Instanța de apel a aplicat greșit și dispozițiile Legii nr. 147/1997 privind timbrajul, în condițiile în care s-a criticat insuficienta timbrare la fond, instanța de apel invocând posibilitatea dării în debit, fără a observa că instanța de fond nu a dispus o asemenea măsură și fără ca o asemenea măsură să fie dispusă prin Decizia recurată, instanța având obligația anulării cererii ca insuficient timbrată.

O altă critică de recurs se întemeiază pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., respectiv hotărârea atacată conține motive contradictorii și străine de natura pricinii.

În susținerea acestui motiv de recurs, se arată că instanțele anterioare au avut în vedere motive ce se exclud unele pe altele și chiar unele care nu au legătură cu obiectul pricinii.

Astfel, nu are relevanță faptul că autorul intimatului-reclamant G. a deținut proprietatea în anul 1948, atâta vreme cât se validează titlul intimatului-reclamant pe elemente ce țin de aplicarea Legii nr. 18/1991, instanțele nefiind investite cu verificarea modului de aplicare a acestei legi speciale privind corecta sau incorecta reconstituire.

Pe de altă parte, nu se poate pune în discuție conferirea tăriei unui titlu invocând acte anterioare anului 1948 și care presupun lipsa oricărei modificări de situație până în anul 1992 și în egală măsură să se aducă argumente care presupun schimbarea situației juridice, respectiv argumente care au la bază incidența Legii nr. 18/1991, cele 2 ipoteze excluzându-se una pe alta dacă se au în vedere argumentele instanțelor anterioare.

De asemenea, se consideră că invocarea ipotezei suprapunerii și, în egală măsură, a nesuprapunerii terenurilor reprezintă un aspect contradictoriu, în condițiile în care validarea ipotezei suprapunerii este argumentată și pe elemente care au dus la reținerea ipotezei nesuprapunerii.

Intimatul - reclamant A.

a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta-pârâtă C., prin vicepreședinte K.

Pe cale de excepție invocă următoarele:

Prin sentința civilă nr. 23627 din 06 decembrie 2013 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București în Dosarul nr. x/299/2012 - definitivă și irevocabilă, s-a constatat cu autoritate de lucru judecat că K. a fost exclus din funcția de vicepreședinte al C., iar neînscrierea acestei mențiuni în Registrul Asociațiilor și Fundațiilor nu este o chestiune de fond ci de procedură.

Se invocă, în continuare, lipsa calității de reprezentant desemnat al asociației a d-lui K., în condițiile art. 86 C. proc. civ.

Atașat recursului nu a fost depusă o procură sub semnătură legalizată de notarul public prin care semnatarului recursului să i se fi acordat anterior formulării apelului dreptul de reprezentare pentru exercițiul recursului în condițiile art. 86 C. proc. civ.

În lipsa acordării dreptului de formulare și depunere a recursului în condițiile strict prevăzute de lege, anterior formulării acestui demers, prin înscris sub semnătură legalizată de notarul public, recursul este nul pentru lipsa calității de reprezentant desemnat a semnatarului acestuia.

Pe fond, solicită respingerea recursului ca nefondat, păstrarea în tot a hotărârii atacate ca fiind temeinică și legală, sub toate aspectele precum și obligarea recurentei - pârâte la plata cheltuielilor de judecată ce vor fi ocazionate de soluționarea recursului, pentru toate motivele expuse pe larg în conținutul acestei cereri.

Intimatul - reclamant A.

a formulat întâmpinare la motivele de recurs formulate de recurenta - pârâtă C. prin președinte L., prin care a invocat excepția nulității acestui recurs, conform art. 302

1

alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., solicitând să se constate nulitatea cererii de recurs, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, pentru considerentele pe larg expuse, în apărare, în conținutul acestei cereri.

Examinând, cu prioritate, excepțiile astfel invocate pe cale de întâmpinare, de către intimatul reclamant în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Cu privire la excepția netimbrării recursului declarat de