ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2845/2013

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.I.I.C.O.T., Biroul Teritorial Arad nr. 90 D/P/2011 înregistrat la Tribunalul Arad la data de 24 aprilie 2012 au fost trimiși în judecată inculpații M.A. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 modificată și republicată, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 modificată și republicată, art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 modificată și republicată, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 modificată și republicată, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 modificată și republicată cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 modificată și republicată, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 modificată și republicată și inculpatul G.S. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 modificată și republicată.

Prin sentința penală nr. 170 din 14 mai 2012 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 2540/108/2012 s-a soluționat acțiunea penală privind pe inculpatul M.A. și s-a disjuns acțiunea penală privind pe inculpatul G.S., pentru infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 modificată și republicată.

În faza de urmărire penală inculpatul G.S. nu a recunoscut comiterea faptei.

În fața instanței, în prezența apărătorului ales, inculpatul G.S. a arătat că nu dorește să uzeze de dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen., nu a dorit să dea declarație, prevalându-se de dreptul la tăcere conferit prin dispozițiile art. 70 alin. (2) C. proc. pen.

Prin sentința penală nr. 301 din 7 august 2012 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 3366/108/2012, în baza 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul G.S., pentru infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 modificată și republicată.

Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul Arad a reținut următoarele:

La data de 6 septembrie 2010 B.C.C.O., Brigada Cluj Napoca, s-a sesizat din oficiu cu privire la faptul că pe raza județelor Cluj și Arad acționează o grupare de traficanți și consumatori iliciți de droguri de mare risc, respectiv cocaină și amfetamină din care face parte o persoană neidentificată. În baza ordonanței din 6 septembrie 2010 dată în Dosarul nr. 246 D/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.I.I.C.O.T., Serviciul Teritorial Cluj, s-a autorizat folosirea investigatorului sub acoperire cu nume de cod „U.C.” și a colaboratorului cu nume de cod „K.M.”, pe o perioadă de 60 zile, ordonanță prelungită la 5 noiembrie 2010, pentru încă 30 zile. Prin ordonanța din 6 decembrie 2010 dată în același dosar s-a dispus prelungirea autorizării folosirii investigatorului sub acoperire cu nume de cod „U.C.” pentru o perioadă de 30 zile și autorizarea folosirii a colaboratorului sub acoperire cu nume de cod „P.I.”, pentru aceeași perioadă. Autorizarea viza procurarea de către investigatorul acoperit cu nume de cod „U.C.” și colaboratorul acestuia cu nume de cod „P.I.” a cantităților de 1 kg cocaină și 1 kg de amfetamină de la persoana suspectată și de la alte persoane din anturajul său.

S-a mai reținut că în aceste condiții, în data de 14 decembrie 2010, investigatorul sub acoperire cu nume de cod „U.C.” împreună cu colaboratorul sub acoperire cu nume de cod „P.I.” s-au deplasat pe raza localității L. județul Arad, în vederea efectuării unei cumpărări autorizate de droguri. În acest sens, colaboratorul a luat legătura telefonic cu numitul M.A., care i-a spus să se întâlnească cu numitul „G.S.”, pentru a-i preda drogurile. În localitatea L., investigatorul a predat colaboratorului suma de 200 RON în vederea cumpărării autorizate de droguri și a supravegheat întâlnirea dintre acesta și numitul „G.S.”, întâlnire după care, colaboratorul a predat investigatorului 20 buc. comprimate de culoare albă pe care le-a primit de la numitul „G.S.”, pentru suma de 200 RON.

Prima instanță a constatat că prin procesul verbal de consemnare a efectuării unei cumpărări autorizate de droguri încheiat la 14 decembrie 2010, investigatorul sub acoperire „U.C.” a consemnat primirea de la colaboratorul „P.I.” a 20 buc. comprimate de culoare albă, pe care acesta le-a obținut de la o persoană neidentificată cu numele de G.S., cu suma de 200 RON. Aceste comprimate au fost predate de către investigatorul sub acoperire „U.C.”, la data de 14 decembrie 2010, organelor de poliție din cadrul B.C.C.O. Brigada Cluj-Napoca, aspect consemnat în procesul-verbal încheiat la data de 14 decembrie 2010.

De asemenea, s-a reținut că prin raportul de constatare din 22 decembrie 2010 întocmit de Laboratorul de Analiză și Profil al Drogurilor s-a constatat că proba înaintată în cauza privind pe numitul „G.S.” este constituită din 20 comprimate care conțin ca substanță activă amfetamină, substanță care face parte din tabelul anexă nr. I din Legea nr. 143/2000 modificată și completată.

Rezultatele investigațiilor efectuate de organele de urmărire penală au fost consemnate în procesul-verbal încheiat la data de 15 decembrie 2010, din care rezultă că numitul M.A. comercializează drogurile prin intermediul unei persoane cu numele de „G.S.” din localitatea L., ce utilizează postul telefonic cu nr. AA1.

S-a mai constatat că la data de 18 ianuarie 2012, procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.I.I.C.O.T., Biroul Teritorial Arad s-a sesizat din oficiu cu privire la săvârșirea de către făptuitorul G.S. a infracțiunilor prevăzute de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 modificată și republicată și art. 4 alin. (1), (2) din Legea nr. 143/2000 modificată și republicată.

Totodată s-a reținut că prin rezoluția din 21 martie 2012, dată în Dosarul nr. 90 D/P/2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.I.I.C.O.T., Biroul Teritorial Arad, procurorul a dispus începerea urmăririi penale față de G.S. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 modificată și republicată, constând în aceea că, în data de 14 decembrie 2010, în orașul L., județul Arad, a intermediat vânzarea fără drept, de droguri de mare risc între învinuitul M.A. și colaboratorul sub acoperire P.I., pentru suma de 200 RON.

Conform art. 1 C. proc. pen., prima instanță a reținut că scopul procesului-penal îl constituie constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel că orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

De asemenea, s-a reținut că procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor și libertăților acesteia, la prevenirea infracțiunilor precum și la educarea cetățenilor în spiritul legii. Pentru aceasta, procesul penal se desfășoară atât în faza de urmărire penală cât și în cursul judecății, potrivit dispozițiilor prevăzute de lege. În desfășurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana făptuitorului.

S-a constatat că legea obligă organele de urmărire penală și instanțele de judecată să aibă rol activ și pe întreg cursul procesului penal să respecte dreptul la apărare garantat de stat învinuitului, inculpatului și celorlalte părți din procesul penal.

Totodată, prima instanță a reținut că în C. proc. pen., prezumția de nevinovăție este înscrisă între regulile de bază ale procesului penal, în art. 5

2

statuându-se că „orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă.”

Prin adoptarea prezumției de nevinovăție ca principiu de bază, distinct de celelalte drepturi care garantează și ele libertatea persoanei, dreptul la apărare, respectarea demnității umane, s-au produs o serie de restructurări ale procesului penal și a concepției organelor judiciare, care trebuie să răspundă următoarelor cerințe:

- vinovăția se stabilește în cadrul unui proces, cu respectarea garanțiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă și stabilirea vinovăției;

- sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii și definitive pentru următoarea fază a procesului;

- la adoptarea unei hotărâri de condamnare, până la rămânerea definitivă, inculpatul are statutul de persoană nevinovată, la adoptarea unei hotărâri de condamnare definitive prezumția de nevinovăție este răsturnată cu efecte „erga omnes”;

- hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăție iar în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunțe o soluție de achitare.

S-a constatat că toate aceste cerințe sunt argumente pentru transformarea concepției asupra prezumției de nevinovăție, dintr-o simplă regulă, garanție a unor drepturi fundamentale, într-un drept distinct al fiecărei persoane, de a fi tratată ca nevinovată până la stabilirea vinovăției printr-o hotărâre penală definitivă.

De asemenea, s-a considerat că probele trebuie să fie concludente și utile, ceea ce presupune necesitatea de a fi credibile, apte să creeze măcar presupunerea rezonabilă că ceea ce probează corespunde adevărului.

Prima instanță a constatat că inculpatul G.S. a fost consecvent în declarațiile date, declarând la data de 3 aprilie 2012, în fața procurorului, în prezența apărătorului ales, că nu își amintește ca la data de 14 decembrie 2010, să fi intermediat o tranzacție de droguri de mare risc între M.A. și P.I., pentru care să fi încasat suma de 200 RON. A arătat că a consumat ocazional droguri ușoare, numitul M.A. oferindu-i țigări cu cannabis pentru „a trage câteva fumuri”.

Cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, s-a reținut că inculpatul G.S. a arătat că nu recunoaște comiterea faptei de care este acuzat și nu a efectuat nici o tranzacție cu droguri în 14 decembrie 2010.

Reținându-se prevederile art. 69 C. proc. pen., conform cărora declarațiile inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză, s-a constatat că inculpatul G.S. nu a recunoscut niciodată că a fost implicat în traficul de droguri, susținere care se coroborează cu declarațiile date de coinculpatul M.A., la 2 aprilie 2012, în fața procurorului, în prezența apărătorului ales și a interpretului de limbă turcă.

S-a mai reținut că ulterior, cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, la data de 23 aprilie 2012, coinculpatul M.A., a declarat că recunoaște toate faptele reținute în sarcina sa, inclusiv fapta din 14 decembrie 2010, de care nu și-a amintit cu ocazia audierilor anterioare, susținând că dorește în fața instanței să se prevaleze de dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen. Această declarație a fost apreciată de către prima instanță ca fiind nu numai „pro causa” dar și neverosimilă și a fost înlăturată.

Tribunalul a constatat că investigatorul cu nume de cod „U.C.” prin raportul întocmit la 6 aprilie 2012 a prezentat activitatea desfășurată la 14 decembrie 2010, în vederea efectuării unei cumpărări autorizate de droguri. A menționat că i-au fost prezentate planșe foto și i-a recunoscut pe M.A. și G.S., ca fiind persoanele cu care colaboratorul cu nume de cod „P.I.” a negociat și încheiat tranzacția cu droguri din data de 14 decembrie 2010 în localitatea L., județul Arad.

De asemenea, s-a constatat că prin procesul-verbal încheiat la 22 martie 2012 s-a procedat la citirea declarației colaboratorului cu nume de cod „P.I.”, acesta arătând că, în data de 14 decembrie 2010, s-a deplasat împreună cu investigatorul cu nume de cod „U.C.”, în localitatea L. județul Arad și după ce a vorbit la telefon cu numitul M., acesta l-a trimis să se întâlnească cu „G.S.” pentru a-i preda marfa. I-a dat acestuia suma de 200 RON și a primit 20 buc. comprimate de culoare albă, pe care le-a predat imediat investigatorului sub acoperire. Substanțele respective îi aparțineau lui M., fiind aduse de către acesta din Olanda și depozitate la numitul „G.S.” cu care a efectuat în mod direct tranzacția. A precizat că i-au fost prezentate planșe foto cu numiții M. și G.S. și i-a recunoscut în persoana numiților M.A. și G.S.

În cursul judecății, instanța de fond a admis cererea de audiere a investigatorului sub acoperire cu nume de cod „U.C.” și a colaboratorului cu nume de cod „P.I.”, conform exigențelor unui proces echitabil, în accepțiunea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

S-a procedat la audierea, în condițiile prevăzute de art. 86

2

C. proc. pen., a investigatorului sub acoperire cu nume de cod „U.C.”, ocazie cu care s-a reținut că acesta a menținut cele precizate în raportul întocmit. A menționat că l-a recunoscut pe inculpatul G.S. după planșa foto, fără a fi întocmit un proces-verbal în acest sens. Totodată, prima instanță a reținut că acesta a precizat că s-a efectuat un control corporal asupra colaboratorului sub acoperire dar nu s-a încheiat un proces-verbal. Deci, din declarația investigatorului sub acoperire, prima instanță a considerat că a rezultat că acesta nu a intrat în contact cu inculpatul G.S., că informațiile din raportul întocmit în cauză le-a aflat de la colaboratorul sub acoperire.

Referitor la ascultarea colaboratorului cu nume de cod „P.I.”, s-a reținut că s-a depus la dosarul cauzei, de către procuror, un înscris din care rezultă că acesta nu poate fi prezentat instanței pentru audiere întrucât este plecat din țară și nu se cunoaște data întoarcerii.

Tribunalul a constatat că la dosarul cauzei nu se află procesul-verbal de percheziție corporală a colaboratorului cu nume de cod „P.I.”, anterior și ulterior tranzacției cu inculpatul G.S., percheziție care era obligatorie. De asemenea, s-a constatat că nu se regăsește procesul-verbal de predare de către investigatorul sub acoperire către colaborator a sumei de 200 RON, folosită pentru cumpărarea drogurilor, bancnotele trebuind să fie marcate și înseriate.

Pe de altă parte, instanța de fond a constatat că, contrar susținerilor investigatorului și colaboratorului sub acoperire, la dosarul cauzei nu s-a depus procesul-verbal de recunoaștere după planșa foto a inculpatului G.S. sau procesul-verbal de identificare a acestuia.

Deși s-a reținut că fapta dedusă judecății a fost comisă la 14 decembrie 2010, s-a constatat că raportul investigatorului sub acoperire a fost întocmit la 6 aprilie 2012, iar procesul-verbal de audiere a colaboratorului sub acoperire s-a încheiat la 22 martie 2012.

S-a mai reținut că în conformitate cu jurisprudența C.E.D.O. referitoare la art. 6 paragrafele 1 și 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, care garantează dreptul la un proces echitabil, nici o condamnare nu poate fi întemeiată în mod decisiv sau exclusiv pe declarația unui martor, fără ca persoana acuzată să fi avut posibilitatea de a contesta declarația și de a pune întrebări martorului. Prin urmare, s-a reținut că condamnarea nu poate fi întemeiată în mod decisiv sau exclusiv pe declarația investigatorului sub acoperire și a colaboratorului cu identitate protejată, fără ca aceștia să fi fost ascultați de către instanță și fără ca inculpatul să fi avut posibilitatea de a contesta declarațiile date de aceștia în cursul urmăririi penale și de a le pune întrebări.

În acest context, prima instanță a apreciat că doar datele rezultate din depozițiile investigatorului sub acoperire cu nume de cod „U.C.”, în lipsa coroborării cu alte probe ale cauzei, nu pot fundamenta convingerea clară, neechivocă, fără nici un dubiu de vinovăție a inculpatului G.S.

Având în vedere că, la pronunțarea unei condamnări, instanța trebuie să-și întemeieze convingerea vinovăției inculpatului pe bază de probe sigure, certe și întrucât în cauză probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive, lăsând loc unei nesiguranțe în privința vinovăției inculpatului, s-a considerat de către tribunal că se impune a se da eficiență regulii potrivit căreia „orice îndoială este în favoarea inculpatului” (in dubio pro reo).

S-a reținut că regula „in dubio pro reo” constituie un complement al prezumției de nevinovăție, un principiu instituțional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat în art. 3 C. proc. pen., se regăsește în materia probațiunii. Ea se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susținerea vinovăției celui acuzat conțin o informație îndoielnică tocmai cu privire la vinovăția făptuitorului în legătură cu fapta imputată, autoritățile judecătorești penale nu-și pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine și de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăției acuzatului și să-l achite. Înainte de a fi o problemă de drept, s-a mai reținut că regula „in dubio pro reo” este o problemă de fapt. Înfăptuirea justiției penale cere ca instanța să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunță, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta dedusă judecății).

Pornind de la aceste considerente, tribunalul, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., l-a achitat pe inculpatul G.S. pentru infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 modificată și republicată.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Împotriva sentinței penale nr. 301 din 7 august 2012 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 3366/108/2012 a declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.I.I.C.O.T., Biroul Teritorial Arad, criticând-o ca netemeinică și solicitând condamnarea inculpatului G.S. pentru infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.

În motivarea apelului, s-a arătat că în cauză există probe temeinice de vinovăție care conturează implicarea inculpatului G.S. în activitatea infracțională, respectiv: declarațiile coinculpatului M.A., cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală de către procuror, la judecata în primă instanță, cât și în calea de atac a apelului în care s-a pronunțat decizia penală din 16 august 2012 în Dosarul nr. 2540/108/2012 al Curții de Apel Timișoara, declarații în care acesta afirma că tranzacția din data de 14 decembrie 2010 cu colaboratorul sub acoperire P.I. a fost intermediată personal de către inculpatul G.S.; raportul investigatorului sub acoperire U.C. și procesul-verbal de audiere al acestuia din data de 31 iulie 2012 în fața Tribunalului Arad, din care rezultă că persoana care i-a predat 20 comprimate de culoare albă colaboratorului P.I. este numitul „G.S.”; procesul-verbal de audiere a colaboratorului sub acoperire P.I. și citirea declarației dată de acesta în fața instanței de judecată, potrivit procedurii reglementate la art. 327 alin. (3) C. proc. pen., în esență acesta confirmând că operațiunea cu droguri de mare risc din data de 14 decembrie 2010 a încheiat-o direct cu inculpatul G.S., pe care l-a recunoscut după planșele foto prezentate de organele de anchetă; ordonanța de autorizare a folosirii investigatorului sub acoperire, a colaboratorului acestuia și de autorizare a procurării de droguri nr. 246/D/P/2010 a D.I.I.C.O.T., Serviciul Teritorial Cluj, însoțită de procesele-verbale de consemnare a efectuării unei cumpărări autorizate de droguri din data de 14decembrie 2010, întocmite de lucrători din cadrul B.C.C.O. Cluj-Napoca; raportul de constatare tehnico-științifică din 22 decembrie 2010 al Laboratorului de Analiză și Profil al Drogurilor Cluj-Napoca din care rezultă că proba înaintată privind pe numitul „G.S.” este constituită din 20 comprimate ce conțin ca substanță activă amfetamină, drog de mare risc ce face parte din tabelul Anexă nr. II din Legea nr. 143/2000 modificată și republicată; procesul-verbal de investigații din 15 decembrie 2010 al B.C.C.O. Cluj-Napoca din care reiese faptul că „M.A. comercializează drogurile prin intermediul unei persoane cu numele G.S. din localitatea Lipova care utilizează postul telefonic cu numărul AA1”, acest număr aparținând inculpatului G.S., folosit în activitatea infracțională și pus sub interceptare de către Tribunalul Arad prin autorizațiile din 20 ianuarie 2012, respectiv din 17 februarie 2012; conexiunile cu accente infracționale existente între inculpatul M.A. și inculpatul G.S. rezultând, pe de o parte din declarația din data de 3 aprilie 2012 („pe M.A. îl știu fiind cunoștință cu acesta. Ocazional împreună cu el fumam iarba adusă de M., fără să îmi perceapă bani pentru ea. Știam că M. este consumator de droguri, pe care le aducea din Olanda. Eu personal am consumat doar droguri ușoare, respectiv iarbă, numitul M. oferindu-mi țigări cu cannabis din care să trag și eu fumuri. LA Km 43 de pe DN 7, împreună cu H.O. și M. am consumat doar de două ori țigări cu cannabis și încă o dată în aceeași formulă la o ieșire la iarbă verde”), iar pe de altă parte din procesele-verbale de redare a interceptărilor și înregistrărilor convorbirilor telefonice dintre cei doi purtate în intervalul 6-11 februarie 2012.

S-a mai arată în motivele de apel că în pofida acestor probe și mijloace de probă evidente și categorice, inculpatul G.S. a declarat în faza de urmărire penală că nu își amintește ca în data de 14 decembrie 2010 să fi intermediat o tranzacție de droguri de mare risc între M.A. și P.I. în orașul L., județul Arad și să fi încasat pentru aceasta suma de 200 RON, iar în faza de cercetare judecătorească inculpatul s-a prevalat de dreptul la tăcere prevăzut de art. 70 alin. (2) C. proc. pen., prin urmare s-a considerat că existând suficiente probe de vinovăție, inculpatul G.S. nici măcar nu a uzat de dreptul de a proba lipsa lor de temeinicie, așa cum prevăd dispozițiile art. 66 alin. (2) C. proc. pen.

Prin

decizia penală nr. 20/A din 31 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, a fost respins apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.I.I.C.O.T., Biroul Teritorial Arad, cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

S-a reținut în esență că în apel

, inculpatul G.S. nu a dorit să dea declarație și a fost audiat martorul M.A. S-a mai constatat că, în raport cu dispozițiile art. 345 alin. (2) C. proc. pen., sentința penală nr. 301 din 7 august 2012 pronunțată de Tribunalul Arad este legală și temeinică, prima instanță efectuând o analiză completă și amplă a probatoriului, analiză pe care instanța de apel și-a însușit-o ca fiind pertinentă.

S-a constatat că, singurele probe care au condus la reținerea vinovăției inculpatului, prin actul de sesizare a instanței, sunt declarațiile colaboratorului sub acoperire P.I. și ale investigatorului sub acoperire U.C., precum și ale coinculpatului M.A., care a recunoscut faptele conform art. 320

1

C. proc. pen., împotriva sa pronunțându-se o soluție de condamnare. Pentru infracțiunile prevăzute de art. 2 alin. (2), art. 3 alin. (2) și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 s-a mai argumentat că potrivit art. 22 din Legea nr. 143/2000: „1) Polițiștii din formațiunile de specialitate, care acționează ca investigatori acoperiți, precum și colaboratorii acestora pot procura droguri, substanțe chimice, esențiale și precursori, cu autorizarea prealabilă a procurorului, în vederea descoperirii activităților infracționale și a identificării persoanelor implicate în astfel de activități. 2) Actele încheiate de polițiștii și colaboratorii acestora, prevăzuți la alin. (1), pot constitui mijloace de probă.”; însă acestea nu pot constitui singurele probe în stabilirea vinovăției unui inculpat. În acest sens, C.E.D.O. a statuat că (cauza Kostowski c. Olanda): „Convenția nu împiedică folosirea ca surse, în cadrul fazei investigative a procedurilor penale, a informatorilor anonimi, însă utilizarea ulterioară a declarațiilor anonime ca probe suficiente pentru a justifica o condamnare constituie o problemă diferită. Dacă declarațiile anonime au contribuit într-o manieră determinantă la pronunțarea unei condamnări, dreptul la apărare este limitat de o manieră incompatibilă cu garanțiile art. 6 din Convenție.” Declarațiile date succesiv de către colaboratorul și investigatorul sub acoperire au fost în mod temeinic și legal evaluate de prima instanță, constatându-se că procesele-verbale au fost întocmite la aproape doi ani distanță față de data comiterii faptei imputate inculpatului G.S., că recunoașterea acestuia după fotografie nu a fost consemnată într-un proces-verbal în care să se prezinte modul în care s-a desfășurat această procedură. În motivele de apel, s-a invocat în probațiune raportul întocmit de investigatorul sub acoperire cu nume de cod „U.C.”, în care acesta a arătat: „Menționez faptul că mi-au fost prezentate planșe foto cu numiții M. și G.S., pe care i-am recunoscut în persoana numiților M.A. și G.S., cu care colaboratorul cu nume de cod „P.I.” a negociat și încheiat tranzacția cu droguri din data de 14 decembrie 2010 în orașul L., județul Arad.” În același raport, s-a consemnat: „Menționez faptul că din discuțiile purtate de către colaborator cu M.A. (M.) acesta i-a spus că el este proprietarul mărfii (al drogurilor) dar că o depozitează la numitul G.S.” Pe de altă parte, în fața primei instanțe, același investigator a relatat că: „Legătura între P.I. și inculpatul G.S. s-a făcut prin intermediul lui M.A. Întâlnirea dintre cei doi a avut loc într-un imobil din centrul orașului L. Nu pot să dau detalii referitoare la locul de unde supravegheam tranzacția întrucât sunt specifice activității de urmărire”. Raportat la declarația investigatorului sub acoperire, în mod corect prima instanță a constatat că acesta nu a avut contact direct cu persoana care a predat drogurile colaboratorului, nici instanța de apel neavând convingerea că avea suficiente date ca după o perioadă lungă de timp să-l poată recunoaște de pe planșa fotografică.

În ceea ce privește procesele-verbale de redare a interceptărilor și înregistrărilor convorbirilor telefonice dintre inculpatul G.S. și M.A. din perioada 6-11 februarie 2012, la care s-a făcut trimitere în motivele de apel, instanța a constatat că acestea nu sunt relevante în raport cu acuzația ce se aduce inculpatului în speță, convorbirile fiind la mult timp după data faptei (14 decembrie 2000) și din acestea nerezultând vreo colaborare sub aspectul traficului de droguri. De altfel, nici una dintre persoanele sus menționate nu a negat în vreun moment faptul că se cunoșteau, mai mult inculpatul G.S. arătând că a consumat ocazional droguri puse la dispoziție de către M.A., ceea ce însă nu poate duce automat la concluzia că îl și ajuta să distribuie droguri.

În declarația dată în fața instanței de apel, martorul M.A. a susținut că a lăsat drogurile în speță în locuința inculpatului G.S., „lângă televizor, nu erau chiar la vedere”; că fiind plecat în Olanda, l-a sunat pe inculpat și i-a supus să ia pachetul de acolo și să le predea unui prieten care îl contactase telefonic, însă că nu i-ar fi menționat inculpatului că ar fi vorba de droguri. Martorul a mai arătat în ceea ce privește acest aspect, al cunoașterii conținutului pachetului de către inculpatul G.S., că: „nu pot fi sigur în totalitate că a avut cunoștință despre acest lucru, întrucât se aflau într-o hârtie, iar hârtia în plastic.”

S-a concluzionat că, în raport cu probele administrate în cauză nu se poate stabili cu certitudine că inculpatul s-a făcut vinovat de comiterea infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, nerezultând că acesta ar fi fost într-adevăr persoana care a predat drogurile către colaboratorul sub acoperire și nici că ar fi avut cunoștință despre conținutul pachetului care le conținea.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.I.I.C.O.T., Serviciul Teritorial Timișoara criticând-o, astfel după cum rezultă din motivele scrise depuse la dosar și concluziile orale ale procurorului de ședință consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, pentru netemeinicie, aprecierea greșită a probelor și greșita achitare a inculpatului în pofida probelor de vinovăție (cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen.), respectiv: declarația inculpatului M.A. de recunoaștere a tuturor faptelor, dată în cursul urmăririi penale, declarațiile date de același inculpat în fața primei instanțe și în apel, raportul investigatorului sub acoperire U.C., procesul-verbal de audiere a acestuia de prima instanță, procesul verbal de audiere a colaboratorului „P.I.”, citirea declarației sale în primă instanță, s-a mai invocat, totodată, greșita reținere a neefectuării percheziției colaboratorului înainte și după tranzacție, întrucât există ordonanța de autorizare pentru folosire a investigatorului, a colaboratorului, fiind autorizată cumpărarea de droguri și încheindu-se proces-verbal de consemnare a efectuării acestei cumpărări. Sub aspectul probelor care în opinia parchetului confirmă vinovăția inculpatului în comiterea infracțiunii pentru care inculpatul G.S. a fost trimis în judecată au mai fost indicate: raportul de constatare tehnico-științifică din care reiese compoziția tabletelor predate de inculpat, procesul-verbal din 15 decembrie 2010, declarația inculpatului G.S., proces-verbal de redare a convorbirilor interceptate purtate de inculpatul G.S., declarația inculpatului M.A. în fața instanței de apel, acestea demonstrând în opinia parchetului cel puțin comiterea infracțiunii prevăzută de art. 4 din Legea nr. 143/2000. S-a mai arătat că inculpatul nu a fost în măsură să își susțină convingător nevinovăția și s-a prevalat de dreptul la tăcere.

Analizând recursul prin prisma criticilor invocate și din oficiu, potrivit dispozițiilor art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen. raportat la art. 385

6

C. proc. pen., se constată că acesta este nefondat și va fi respins pentru considerentele ce urmează.

Din verificarea actelor dosarului și a hotărârilor anterior pronunțate, precum și în urma propriei interpretări dată probelor administrate în cauză, în cursul urmăririi penale și, în parte, readministrate în cursul judecății, în condiții de oralitate, nemijlocire și contradictorialitate, instanța de recurs constată că soluția de achitare a inculpatului G.S. este legală, temeinică și riguros argumentată.

Se constată astfel că în cauză, parchetul nu a făcut dovada, prin probe certe și indubitabile că inculpatul G.S. a comis infracțiunea pentru care a fost trimis în judecată, dovezile pe care acutarea s-a întemeiat nefiind apte a răsturna prezumția de nevinovăție ce operează în favoarea inculpatului, astfel încât în mod just instanțele, prin hotărârile pronunțate, au făcut aplicarea principiului „in dubio pro reo”.

Se reține, că probele invocate de acuzare în susținerea soluției de condamnare solicitată a se pronunța nu dovedesc, mai presus de orice dubiu, vinovăția inculpatului și comiterea de către acesta a infracțiunii imputate. În mod corect instanțele au apreciat că investigatorul sub acoperire nu a avut contact direct cu persoana care ar fi predat drogurile colaboratorului identificat sub numele de „P.I.” întrucât declarația investigatorului este lapidară și nerelevantă sub acest aspect, investigatorul acoperit limitându-se la a menționa că a supravegheat vânzarea drogurilor, că aceasta s-a desfășurat într-un imobil din orașul L., dar că nu poate furniza detalii privind locul de unde s-a efectuat supravegherea, fiind deci posibil ca acesta să nu perceapă direct și/sau în mod corect fizionomia vânzătorului pentru a-l putea identifica.

În ceea ce privește colaboratorul identificat sub numele de „P.I.” acesta nu a putut fi niciodată audiat de instanță, Parchet, nefiind în măsură să-l prezinte deși avea această obligație, iar apărarea nu a fost în nici un moment în măsură să-i adreseze (chiar indirect sau în absența martorului) întrebări pentru o reală și efectivă exercitare a dreptului la apărare.

Se reține, totodată, că declarația dată de colaboratorul amintit nu a fost susținută de perchiziționarea sa sale anterior și ulterior livrării supravegheate de droguri, spre a se stabili indubitabil că inculpatul G.S. a fost persoana care i-a vândut cantitatea de droguri avută în vedere de acuzare. Sub acest aspect, nu pot fi primite susținerile parchetului ce tind la a demonstra că o atare percheziție nici nu era necesară, deoarece aceasta era singura probă aptă a stabili realizarea operației de livrare a drogurilor.

De asemenea, se va avea în vedere că martorul colaborator a fost audiat abia la data de 22 martie 2012, la mai mult de un an de la pretinsa comitere a infracțiunii, iar citirea declarației sale în fața primei instanțe nu poate echivala, contrar aprecierii sugerată de parchet nemijlocitei administrări a probei.

Referitor la declarațiile numitului M.A. (audiat în cauză în calitate de martor și cu privire la care, în același dosar de urmărire, se dispune trimiterea în judecată alături de inculpatul G.S., pentru ca apoi instanța să dispună condamnarea, făcând aplicarea art. 320

1

C. proc. pen.) acestea nu sunt apte să probeze vinovăția inculpatului G.S. întrucât, pe de o parte, până la momentul prezentării materialului de urmărire, martorul a negat constant fapta din 14 decembrie 2010, iar în declarația dată în apel a arătat că nu i-a predat inculpatului G.S. droguri pentru distribuire sau predare altor persoane, iar pachetul de droguri lăsat acestuia în iulie 2010 avea un conținut despre care nu se poate afirma cert că era cunoscut inculpatului G.S.

În ceea ce privește convorbirile telefonice la care parchetul a făcut referire, se constată că acestea datează din 6 și 7 februarie 2012 și din 11 februarie 2012, având un conținut irelevant probării faptelor imputate inculpatului G.S., simpla împrejurare (necontestată de părți) că cele două persoane se cunoșteau, sau că inculpatul G.S. consuma ocazional droguri de la inculpatul M.A. neputând dovedi săvârșirea infracțiunii reținută prin rechizitoriu.

Sub aspectul soluției dispusă de instanțe referitor la numitul M.A., care s-a prevalat de dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen. și a recunoscut faptele reținute prin rechizitoriu, se constată că aceste elemente nu prezintă televanță prin prisma necesității stabilirii situației inculpatului G.S. și a implicării, sau neimplicării sale în comiterea faptei imputate, aceasta deoarece în sarcina numitului M.A. s-a reținut o situație de fapt distinctă și complexă și întrucât poziția sa cu privire la raporturile avute cu inculpatul G.S. a fost clar exprimată în instanța de apel, cum s-a arătat anterior.

Rezultă, așadar, că instanțele au stabilit just că acuzarea nu a fost în măsură să probeze temeinicia solicitării sale de condamnare a inculpatului G.S. și nici vinovăția acestuia în comiterea infracțiunii prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 și nici a altei infracțiuni, contrar celor sugerate în recurs.

Soluția de condamnare propusă de parchet nu s-ar fi putut întemeia decât pe probe indirecte, incerte, administrate în condiții ce nu răspundeau exigențelor asigurării efectivei exercitări a dreptului la apărare, pe declarația unui investigator acoperit despre care nu există certitudinea că a perceput direct implicarea inculpatului în comiterea faptei, pe declarația unui colaborator ce nu a putut fi interogat de apărare și nici de instanțe pentru că ulterior nu a mi putut fi identificat și depistat de Parchet și în pofida eforturilor depuse de instanțe), sau pe declarațiile inculpatului ce a negat constant comiterea infracțiunii imputate, ceea ce este, neîndoielnic, inadmisibil.

Organul de urmărire avea obligația să își exercite activitatea și din oficiu atribuțiile, cu respectarea drepturilor procesuale ale părților, iar în vederea atingerii scopului procesului penal, prevăzut de art. 1 C. proc. pen., să lămurească pe deplin cauza pe bază de probe, administrate în favoarea și defavoarea inculpatului potrivit dispozițiilor art. 62, 65 C. proc. pen. Pe tot parcursul procesului penal inculpatul beneficia de prezumția de nevinovăție, neavând obligația să-și dovedească nevinpvăția (conform art. 66 C. proc. pen.) și nici să se autoincrimineze, acesta reprezentând un aspect esențial și central al noțiunii de proces echitabil. Astfel, apare ca inacceptabilă susținerea acuzării în sensul că inculpatul s-a prevalat de dreptul al tăcere și nu a putut să își afirme cu convingere nevinovăția, sarcina probării acuzației revenind organului de urmărire și nu inculpatului.

Totodată nu se poate admite ca soluția de condamnare să se întemeieze decisiv și preponderent pe declarațiile unui martor ce avea calitatea de colaborator și căreia nici apărarea și nici instanțele nu i-au putut adresa întrebări în nicio etapă procesuală, aceasta încălcând atât imperativul administrării și, deci perceperii probelor în mod nemijlocit de instanță, cât și pe cel al exercitării reale a dreptului la apărare și la un proces echitabil, ceea ce, potrivit jurisprudenței C.E.D.O. (a se vedea, de exemplu, cauza Lüdi

vs.Elveția, hotărârea din 15 iunie 1992) constituie o încălcare a art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și constituie, deci, o practică inadmisibilă și inacceptabilă.

Față de elementele și argumentele anterior expuse se constată că soluția dispusă de prima instanță a fost just menținută în apel, decizia acestei instanțe fiind legală, temeinică și riguros motivată, fundamentându-se pe o corectă și completă analiză a probelor dosarului și o justă interpretare a principiilor de drept incidente în speță, astfel că, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen. recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.I.I.C.O.T., Serviciul Teritorial Timișoara va fi respins, ca nefondat.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.I.I.C.O.T., Serviciul Teritorial Timișoara împotriva deciziei penale nr. 20/A din 31 ianuarie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, privind pe inculpatul G.S.

Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a intimatului inculpat până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 100 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 24 septembrie 2013.