ÎCCJ, decizie (scj.ro #130136)

Extrădare pasivă. Condiția privind gravitatea pedepsei

Cuprins pe materii

: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi speciale. Extrădarea

Indice alfabetic

: Drept procesual penal

-

extrădare pasivă

Legea nr. 302/2004,

art. 26

În conformitate cu dispozițiile art. 26 din Legea nr. 302/2004, extrădarea pasivă, în vederea urmăririi penale sau a judecății, este acordată pentru fapte a căror săvârșirea atrage potrivit legislației statului solicitant și legii române o pedeapsă privativă de libertate de cel puțin un an.

Fapta părintelui care părăsește teritoriul unui stat străin împreună cu copilul său minor, fără consimțământul celuilalt părinte, privându-l de exercitarea drepturilor părintești stabilite de o instanță din statul solicitant prin deplasarea minorului pe teritoriul României, se încadrează, potrivit legii române, în dispozițiile art. 379 C. pen. referitoare la infracțiunea de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului, pentru care legea prevede pedeapsa maximă de 3 luni închisoare și, în consecință, nu întrunește condiția privind gravitatea pedepsei stabilită în art. 26 din Legea nr. 302/2004. Fapta nu se încadrează și în dispozițiile art. 205 C. pen. referitoare la infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, întrucât acțiunea părintelui nu are caracter ilegal în raport cu minorul, nefiind decăzut din drepturile părintești, ci numai în raport cu celălalt părinte.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 842 din 7 iunie 2016

Prin sentința nr. 90 din 24 mai 2016 a Curții de Apel București, Secția I penală, s-au dispus, între altele, următoarele:

„În baza art. 52 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 302/2004, republicată, constată întrunite condițiile legale ale extrădării persoanei extrădabile A., în vederea punerii în executare a mandatului de arestare emis la data de 10 iulie 2014, de Curtea din Quebec, districtul Montreal, provincia Quebec, Canada.

Constată lipsa motivelor legale, obligatorii sau facultative, de refuz al extrădării persoanei extrădabile A.

Constată faptul că reprezentantul parchetului nu a susținut juridic cererea de extrădare formulată de statul canadian.

Constată faptul că persoana urmărită nu este de acord să fie extrădată și nu a renunțat la regula specialității.

Admite sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, întocmită potrivit dispozițiilor art. 43 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată.

Admite cererea de extrădare formulată de autoritățile judiciare din Canada, împotriva persoanei extrădabile A., pentru judecarea acesteia sub aspectul săvârșirii infracțiunii de răpire, cu încălcarea unui ordin de custodie, fapte pedepsite conform dispozițiilor art. 282 alin. (1) lit. a) C. pen. canadian.

Fiind întrunite condițiile legale ale extrădării, în baza art. 43 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, republicată, dispune luarea măsurii arestării în vederea predării persoanei extrădabile A., de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, până la predare.”

Pentru a pronunța această soluție, judecătorul primei instanțe a constatat, între altele, că prin adresa din 17 martie 2016, Ministerul Justiției - Serviciul de cooperare judiciară internațională în materie penală a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, în temeiul dispozițiilor art. 37 alin. (4) raportat la art. 40 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată, cererea de extrădare în vederea judecării, formulată și transmisă de către autoritățile judiciare din Canada, împotriva persoanei extrădabile A.

Potrivit acestei solicitări, s-a constatat că persoana extrădabilă A. este urmărită penal de autoritățile judiciare canadiene pentru săvârșirea infracțiunii de răpire cu încălcarea unui ordin de custodie, faptă pedepsită conform dispozițiilor art. 282 alin. (1) lit. a) C. pen. canadian cu închisoare de până la 10 ani.

Examinând documentele transmise de statul solicitant, parchetul a apreciat că faptele reținute în sarcina persoanei extrădabile A., persoană cu dublă cetățenie, română și canadiană, au corespondent în legislația penală română, realizând conținutul constitutiv al infracțiunii de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului, prevăzută în art. 379 alin. (1) C. pen., pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de la o lună la 3 luni sau amenda. Față de acest aspect, s-a apreciat că nu este îndeplinită condiția prevăzută în art. 26 din Legea nr. 302/2004, referitoare la gravitatea pedepsei, întrucât legea română prevede pentru extrădare obligativitatea unei pedepse privative de libertate de cel puțin un an.

S-a apreciat de către curtea de apel că cererea de extrădare transmisă de statul solicitant este fondată.

Conform art. 52 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, curtea de apel nu este competentă să se pronunțe asupra temeiniciei urmăririi penale, cu privire la infracțiunea de răpire, pentru care autoritatea canadiană a cerut extrădarea, nici asupra oportunității extrădării.

Prin urmare, curtea de apel a constatat că nu poate face aprecieri cu privire la probatoriul în baza căruia persoana extrădabilă A. a fost acuzată în Canada de infracțiunea de răpire a unui minor.

În baza art. 52 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 302/2004, s-au constatat întrunite condițiile extrădării persoanei extrădabile A. în vederea punerii în executare a mandatului de arestare emis la data de 10 iulie 2014, de Curtea din Quebec, districtul Montreal, provincia Quebec, Canada.

Astfel, potrivit art. 18 din Legea nr. 302/2004, pot fi extrădate din România, la cererea unui alt stat, persoanele aflate pe teritoriul României care sunt urmărite penal pentru săvârșirea unei infracțiuni.

Potrivit art. 20 din aceeași lege, cetățenii români pot fi extrădați din România pe bază de reciprocitate (condiție îndeplinită și confirmată prin examenul de regularitate), dacă persoana extrădabilă are și cetățenia statului solicitant, în cazul judecat, persoana extrădabilă A. având și cetățenie canadiană.

S-a constatat lipsa motivelor obligatorii de refuz al extrădării persoanei extrădabile A.

Astfel, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cerințele art. 21 din Legea nr. 302/2004.

S-a apreciat că limitele învestirii curții de apel în ceea ce privește încadrarea juridică sunt date doar de cererea de extrădare și actul de acuzare, transmise de autoritățile competente canadiene. De asemenea, s-a opinat în sensul că procurorul român poate face propriile aprecieri juridice cu privire la încadrarea juridică din legea penală română, dar curtea de apel este cea care stabilește încadrarea juridică din legea română, în limitele actelor de învestire.

Potrivit art. 24 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, diferențele existente între calificarea juridică și denumirea dată aceleiași infracțiuni de legile celor două state nu prezintă relevanță.

Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992, are ca obiect răpirea minorilor, înțelegând prin aceasta deplasarea sau neînapoierea ilicită a acestora, faptele putând fi comise și de către părinți.

Nu există dispoziții speciale în aceste acte normative, care să excludă pe părinți de la faptele de răpire a propriul copil în detrimentul celuilalt părinte.

Curtea de apel a explicitat diferența de terminologie existentă în Codul penal român cu referire la infracțiunea de reținere și cea de răpire a unui minor.

Curtea de apel a precizat că reținerea constituie o faptă cu caracter temporar, în timp ce răpirea constituie o faptă ce prezintă un caracter permanent (DEX).

S-a constatat că persoana extrădabilă a fost acuzată de autoritățile judiciare din Canada că în luna mai 2014 a părăsit această țară, plecând în România, ilegal, împreună cu copilul său minor, fără acordul tatălui, răpindu-l, prin încălcarea ordinului de custodie emis de către o instanță judiciară canadiană, fapte ce constituie infracțiunea de răpire, cu încălcarea unui ordin de custodie, prevăzută de dispozițiile art. 282 alin. (1) lit. a) C. pen. canadian.

Curtea de apel a considerat că, deși există diferențe între calificarea juridică și denumirea dată aceleiași infracțiuni de legile celor două state, acest aspect nu prezintă relevanță, așa cum stabilesc dispozițiile art. 24 din Legea nr. 302/2004.

Potrivit art. 379 C. pen. român, infracțiunea intitulată nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului constă în reținerea de către un părinte a copilului său minor, fără consimțământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredințat minorul potrivit legii și se pedepsește cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.

Legiuitorul a folosit termenul de reținere, ce nu poate fi echivalat cu cel de răpire de minori, întrucât acestea prezintă un conținut și o gravitate diferită.

Potrivit art. 205 C. pen. român, infracțiunea intitulată lipsire de libertate se poate comite și prin modalitatea de răpire a unui minor și se pedepsește cu închisoare de la 3 ani la 10 ani.

S-a apreciat de prima instanță că, în mod evident, fapta de reținere de minori, prevăzută în art. 379 C. pen., nu prezintă conținutul și gravitatea celei de răpire de minori, prevăzută în art. 205 C. pen., pedepsele prevăzute de lege fiind mult diferite. Spre exemplu, constituie infracțiunea de reținere a unui minor (art. 379 C. pen.) fapta unui părinte, care, în mod ilegal, fără acceptul celuilalt părinte, încalcă hotărârea instanței cu privire la programul de exercitare a drepturilor părintești, prin reținerea nejustificată a acestuia, peste programul stabilit, după care acceptă să respecte hotărârea instanței de judecată. Pe de altă parte, infracțiunea de răpire a unui minor de către un părinte (art. 205 C. pen.) constă în fapta unui părinte, care, în mod ilegal, fără acceptul celuilalt părinte, nu numai că încalcă hotărârea instanței cu privire la programul de exercitare a drepturilor părintești, dar și răpește copilul, spre exemplu, ducându-l într-o altă țară, pentru ca celălalt părinte să nu-și mai poată exercita drepturile părintești.

Faptele de care este acuzată persoana A. în Canada, de răpire, cu încălcarea unui ordin de custodie, s-au încadrat juridic de către curtea de apel, potrivit legii române, atât în infracțiunea de reținere de către un părinte a copilului său minor, fără consimțământul celuilalt părinte (art. 379 alin. 1 C. pen. - denumită nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului), cât și în aceea de răpire a unui minor, prin luarea acestuia din Canada și mutarea în România, fără acordul celuilalt părinte (art. 205 alin. 1, 2 și 3 lit. b C. pen. - denumită lipsire de libertate în mod ilegal).

Fapta mamei, persoana extrădabilă, de a pleca împreună cu copilul minor, în mod ilegal, din Canada în România, fără acordul tatălui, a constituit inițial o reținere temporară, nelegală, a minorului, devenind ulterior răpire, prin stabilirea definitivă a domiciliului mamei, împreună cu copilul în România, fără acordul legal al tatălui și al unei instanțe judecătorești din Canada.

Infracțiunea de răpire a unui minor, prevăzută și în Codul penal român, este o infracțiune mai gravă decât cea de reținere a unui minor, datorită modalității mai grave de comitere, care dorește protecția juridică penală a minorilor, persoane vulnerabile, împotriva oricăror forme de răpire a acestora, inclusiv cele comise de către părinți, motiv pentru care se pedepsește cu închisoare până la 10 ani, cu aceeași durată maximă precum cea prevăzută de legea penală canadiană, tocmai pentru că pot exista situații în care un părinte să răpească copilul, punându-l pe acesta în primejdie.

Răpirea unui minor constituie și în legislația românească o infracțiune gravă, fiind pedepsită cu închisoare până la 10 ani, pentru a asigura din punct de vedere penal protecția copiilor, persoane vulnerabile, de orice abuz din partea părinților, aceștia putând răpi copiii în propriul interes personal și în detrimentul celuilalt părinte sau al interesului major al copilului. Această interpretare are în vedere atât litera legii, cât și spiritul rațional al acesteia, întrucât legiuitorul român a incriminat faptele de răpire a unui minor, comise de către orice persoană, pe care le-a pedepsit cu închisoare până la 10 ani și cu doar 3 luni de închisoare, dacă părinții doar rețin fără drept un minor pentru o perioadă scurtă de timp.

În opinia curții de apel, cum legea penală română nu exceptează părinții de la răspunderea penală pentru infracțiunea de răpire a unui minor, nu se poate conferi,

ab initio

, o imunitate absolută a acestora de la cercetarea penală, răspunderea urmând a fi analizată cu ocazia unei judecăți, în speță, de către autoritatea competentă canadiană.

Curtea de apel nu a extins acuzațiile justiției canadiene, care se referă explicit la răpirea unui minor, ci doar a încadrat juridic faptele descrise în actele de acuzare canadiene în prevederile legislației penale române.

În aceste condiții, sunt îndeplinite și cerințele art. 26 din aceeași lege, privind gravitatea pedepsei, pentru fapte a căror săvârșire atrage potrivit legislației statului solicitant și legii române o pedeapsă privativă de libertate de cel puțin un an închisoare.

S-a arătat că motivația pentru care persoana extrădabilă a părăsit ilegal Canada și s-a stabilit în România, răpind copilul celuilalt părinte, este o problemă de administrare de probe la instanța competentă, aceasta fiind instanța canadiană, iar nu cea română, întrucât, conform art. 52 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, curtea de apel română nu este competentă să se pronunțe asupra temeiniciei urmăririi penale, cu privire la infracțiunea de răpire, pentru care autoritatea canadiană a cerut extrădarea. De asemenea, stabilirea pe bază de probe a eventualei răspunderi penale, cuantumul și modul de executare a unei pedepse se apreciază doar printr-o judecată, bazată pe probe, dar tot de către justiția canadiană, întrucât, conform art. 52 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, curtea de apel română nu este competentă să se pronunțe asupra temeiniciei urmăririi penale, cu privire la infracțiunea de răpire, pentru care autoritatea canadiană a cerut extrădarea.

Pentru aceste motive, curtea de apel a precizat că nu este competentă să examineze aspectele invocate de persoana solicitată cu privire la nevinovăția sa, respectiv faptul că aceasta a acționat doar în interesul minorului, analiza probatorie cu privire la infracțiunea de răpire fiind de competența exclusivă a autorităților judiciare din Canada care au desfășurat cercetări penale împotriva persoane extrădabile.

S-a certificat de către autoritățile competente ale statului solicitant și faptul că procedura de urmărire penală împotriva persoanei extrădabile nu este prescrisă, întrucât în dreptul canadian nu se prevede prescrierea unei infracțiuni pentru care o persoană este urmărită prin punerea sa sub acuzare.

Curtea de apel a constatat că cererea de arestare provizorie în vederea extrădării cuprinde toate mențiunile prevăzute de lege.

De asemenea, Ministerul Justiției, prin direcția de specialitate, a examinat cererea de extrădare și actele anexate acesteia, din punctul de vedere al regularității internaționale, menționând faptul că din datele deținute nu este incidentă niciuna din limitele acordării cooperării judiciare prevăzute în art. 3 din Legea nr. 302/2004.

S-a mai constatat că între România și Canada este în vigoare un Tratat de extrădare și există reciprocitate pentru extrădare.

De asemenea, s-a reținut că la cererea de extrădare sunt anexate actele prevăzute de tratatul internațional aplicabil, cererea și actele anexate acesteia fiind însoțite de traduceri, inclusiv în limba română.

Pentru toate aceste motive, curtea de apel a admis cererea de extrădare formulată de autoritățile judiciare din Canada împotriva persoanei extrădabile A. pentru judecarea acesteia sub aspectul săvârșirii infracțiunii de răpire, cu încălcarea unui ordin de custodie, fapte pedepsite conform dispozițiilor art. 282 alin. (1) lit. a) C. pen. canadian.

Fiind întrunite condițiile legale ale extrădării, în baza art. 43 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, a dispus luarea măsurii arestării în vederea predării persoanei extrădabile A., de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, până la predare.

Împotriva acestei sentințe penale au formulat contestație, în termen legal, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și persoana solicitată A.

Cu ocazia dezbaterilor, s-a solicitat, atât de către parchet, cât și de către persoana extrădabilă, admiterea contestației și respingerea cererii de extrădare formulată de autoritățile judiciare canadiene. În esență, s-a arătat că nu sunt întrunite condițiile pentru extrădare, invocându-se incidența dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 302/2004, respectiv cuantumul pedepsei prevăzute de legea română.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând contestațiile în raport cu motivele invocate și în baza dispozițiilor legale incidente, constată că acestea sunt fondate, în principal, pentru următoarele considerente:

Prin adresa din 17 martie 2016, Ministerul Justiției - Serviciul de cooperare judiciară internațională în materie penală a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, în temeiul dispozițiilor art. 37 alin. (4) raportat la art. 40 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată, cererea de extrădare în vederea judecării, formulată și transmisă de către autoritățile judiciare din Canada împotriva persoanei extrădabile A.

Infracțiunea pentru care persoana solicitată este urmărită penal de autoritățile judiciare canadiene este aceea de răpire cu încălcarea unui ordin de custodie, pedepsită conform dispozițiilor art. 282 alin. (1) lit. a) C. pen. canadian cu închisoare de până la 10 ani.

Cu privire la fapta pentru care se cere extrădarea, din „Expunerea de motive și Declarația pe proprie răspundere” întocmită de procurorul canadian reiese că în anul 2014 a fost formulată o plângere penală împotriva doamnei A., și anume un capăt de acuzare de răpire parentală cu încălcarea unui ordin de custodie, faptă pentru care a fost emis un mandat de arestare. A. este acuzată de răpirea fiului său, B., cu încălcarea unui ordin care îi acordă lui C. custodia copilului, cu intenția de a-l priva pe tată de drepturile sale de custodie asupra copilului.

În mandatul de arestare emis la data de 10 iulie 2014 de Curtea din Quebec, districtul Montreal, provincia Quebec, Canada, la fel ca și în „Denunț”, se reține că la data sau în jurul datei de 10 mai 2014, la Montreal, districtul Montreal, fiind mama lui B., cu vârsta sub paisprezece ani, a răpit, luat cu sine, reținut, ascuns, adăpostit acest copil, contrar dispozițiilor unui ordin de custodie a copilului acordată în favoarea lui C., cu intenția de a-l priva pe acesta de dreptul de custodie, comițând astfel infracțiunea prevăzută în art. 282 alin. (1) lit. a) C. pen. canadian.

Rezultă, așadar, că autoritățile judiciare străine au făcut o expunere a faptelor pentru care se solicită extrădarea, indicându-se data și locul săvârșirii acestora, calificarea juridică, precum și dispozițiile legale aplicabile.

Se constată că sunt aplicabile dispozițiile referitoare la instituția extrădării pasive, prevăzute în Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată (Secțiunea a 2-a, art. 36 și urm.), existând și norme convenționale pentru extrădare între România și Canada, fiind aplicabil Tratatul de extrădare dintre România și Marea Britanie, București, 9 (21 martie) 1893, publicat în M. Of. nr. 275 din 9 martie 1893.

Înalta Curte de Casație și Justiție observă că prin hotărârea atacată s-a admis cererea de extrădare, apreciindu-se că, potrivit legii române, faptele de care este acuzată persoana A. în Canada se încadrează din punct de vedere juridic, atât în infracțiunea de reținere de către un părinte a copilului său minor, fără consimțământul celuilalt părinte - art. 379 alin. (1) C. pen., cât și în infracțiunea de răpire a unui minor, prin luarea acestuia din Canada și mutarea în România, fără acordul celuilalt părinte - art. 205 alin. (1), (2) și (3) lit. b) C. pen.

Nu se poate însă susține că judecătorul fondului a extins obiectul acuzării, considerentele hotărârii evidențiind aprecieri cu privire la încadrarea juridică a faptei de care este acuzată persoana solicitată de către autoritățile canadiene.

Însă, în dezacord cu opinia exprimată prin sentința atacată, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, din punct de vedere al legii române, această faptă nu întrunește elementele constitutive ale celor două infracțiuni reținute în concurs ideal, ci își găsește corespondent doar în infracțiunea prevăzută în art. 379 alin. (1) C. pen. român cu denumirea marginală - nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului.

În primul rând, așa cum reiese din sesizarea transmisă de autoritățile judiciare canadiene și din documentele ce o însoțesc, se constată că persoana extrădabilă este urmărită numai pentru infracțiunea de răpire cu încălcarea unui ordin de custodie, cererea de extrădare fiind întemeiată doar pe dispozițiile art. 282 alin. (1) lit. a) C. pen. canadian, deși lipsirea de libertate are o incriminare distinctă și în legislația statului solicitant (art. 279 C. pen. canadian).

Astfel, reiese că, potrivit legislației canadiene, persoana solicitată este cercetată pentru infracțiunea mai ușoară, fără ca fapta acesteia să fie încadrată într-o infracțiune mai gravă, care să implice aspecte specifice lipsirii de libertate a minorului.

În al doilea rând, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că fapta pentru care se solicită extrădarea nu întrunește și elementele constitutive ale infracțiunii de lipsire de libertate în varianta normativă a răpirii unui minor, prevăzută în art. 205 alin. (1), (2) și (3) lit. b) C. pen. român.

Potrivit art. 282 alin. (1) C. pen. canadian - Răpire cu încălcarea unui ordin de custodie: „Tatăl, mama, tutorele sau orice persoană care are în îngrijire legală un copil cu vârsta sub paisprezece ani, care răpește, ia cu sine, reține, primește, ascunde sau adăpostește acest copil, contrar dispozițiilor unui ordin emis de un tribunal din Canada referitor la custodia copilului, cu intenția de a priva de exercitarea drepturilor părintești tatăl, mama, tutorele sau o altă persoană ce are în îngrijire legală copilul, este vinovată:

a) fie de o infracțiune, fiind pasibilă de pedeapsa cu închisoarea pe o perioadă de maxim zece ani;

b) fie de o infracțiune ce este pedepsită în urma unei declarații de recunoaștere a vinovăției, prin procedură sumară.”

Conform art. 379 C. pen. român - Nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului: „(1) Reținerea de către un părinte a copilului său minor, fără consimțământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredințat minorul potrivit legii, se pedepsește cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă. (2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează fapta persoanei căreia i s-a încredințat minorul prin hotărâre judecătorească spre creștere și educare de a împiedica, în mod repetat, pe oricare dintre părinți să aibă legături personale cu minorul, în condițiile stabilite de părți sau de către organul competent. (3) Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.”

Dispozițiile art. 379 C. pen. preiau în integralitate norma de incriminare corespondentă din vechea reglementare, respectiv art. 307 C. pen. anterior, așa încât interpretarea și aplicarea legii penale se realizează în aceleași condiții, doctrina și jurisprudența anterioară fiind pe deplin aplicabilă, putând fi valorificată.

Astfel, în cazul infracțiunii de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului, valoarea socială protejată este respectarea regulilor de conviețuire în familie, prin respectarea obligațiilor impuse cu privire la creșterea și educarea minorilor. Pentru existența acestei infracțiuni se cere o situație premisă, ce constituie o condiție a conținutului juridic, și anume existența unei hotărâri judecătorești de încredințare a minorului. Elementul material se realizează prin acțiunea de reținere, faptă prin care un minor este îndepărtat în mod abuziv de celălalt părinte, minorul nu mai este lăsat să se întoarcă la celălalt părinte, fără consimțământul acestuia din urmă. Reținerea nu trebuie confundată însă cu răpirea minorului. Reținerea presupune că minorul s-a găsit la părintele său potrivit celor stabilite prin hotărârea judecătorească și acesta, în mod abuziv, nu îl lasă să se întoarcă la celălalt părinte (în acest sens, Explicații teoretice ale Codului penal român, p. 521, vol. IV, Ediția a II-a, V. Dongoroz și alții, Ed. Academiei Române și Ed. All Beck, 2003).

Rezultă, astfel, că potrivit legislației românești, în cazul infracțiunii prevăzute în art. 379, părintele exercită în mod legal drepturile părintești, pe când, în cazul răpirii, acesta îl lipsește de libertate fără vreun temei legal.

Este adevărat că denumirea infracțiunii pentru care este cercetată persoana solicitată, ca și unul din elementele materiale prevăzute în mod alternativ de dispozițiile incriminatorii canadiene, este răpirea. Trebuie reamintit că, potrivit art. 24 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, diferențele existente între calificarea juridică și denumirea dată aceleiași infracțiuni de legile celor două state nu prezintă relevanță, dacă prin convenție internațională sau, în lipsa acesteia, prin declarație de reciprocitate nu se prevede altfel.

În speță, așa cum s-a arătat, în expunerea de motive se vorbește despre răpirea copilului, pe când în alte documente anexate cererii de extrădare, inclusiv în mandatul de arestare, sunt preluate, în integralitate, dispozițiile legale de incriminare, prin enumerarea tuturor elementelor materiale prevăzute în mod alternativ de legea canadiană.

Chiar luând în considerare varianta în care autoritățile canadiene au apreciat că fapta a fost comisă prin răpire parentală (pe baza faptului că minorul a fost deplasat de mama sa în altă țară), nu se poate conchide că, potrivit legii române, fapta întrunește și elementele constitutive ale infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal.

Așa cum s-a arătat, și legislația canadiană incriminează separat infracțiunea de „răpire, trafic de persoane, luarea de ostatici și luarea cu forța” - art. 279 C. pen. canadian, iar persoana solicitată nu a fost acuzată de această infracțiune.

În plus, examinarea faptei reținută în sarcina numitei A. nu relevă elemente specifice lipsirii de libertate, nici din punct de vedere obiectiv și nici subiectiv. În speță, nu s-a pus problema unor consecințe grave pentru minor. În fapt, A. este acuzată de răpire parentală, deoarece a plecat în România împreună cu copilul său minor, cu intenția de a-l priva pe tată de dreptul de custodie. Așadar, subiectul pasiv al infracțiunii pentru care este cercetată nu este copilul, ci celălalt părinte; urmarea imediată constă în afectarea relațiilor de familie și a dreptului unuia dintre părinți asupra minorului, urmare specifică infracțiunii prevăzute în art. 379 C. pen. român și nu celei prevăzute în art. 205 C. pen. român.

În esență, este vorba despre nerespectarea de către unul dintre părinți a ordinului de custodie, cu consecința afectării drepturilor părintești ale celuilalt părinte, fără să fie aduse în discuție elemente faptice care să vizeze lezarea drepturilor copilului, purtarea abuzivă a părintelui, măsuri excesive sau nejustificate în relația cu copilul.

Dimpotrivă, în cazul infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută în art. 205 C. pen. român, valoarea protejată constă în libertatea persoanei, în manifestarea neștirbită a libertății de deplasare și acțiune a persoanei fizice. Pentru a constitui element material al infracțiunii, acțiunea trebuie să fie comisă în mod ilegal. Fac excepție anumite categorii de persoane, a căror situație impune luarea unor măsuri de restrângere a libertății sau de supraveghere, printre aceștia fiind și copiii minori asupra cărora se exercită autoritatea părintească.

În legislația românească, răpirea constă în luarea unei persoane și ducerea ei în alt loc, împotriva voinței sale, deci în mod forțat, iar în cazul minorilor, fără drept, însă, în speță, mama minorului nu era decăzută din drepturile părintești, așa încât acțiunea sa poate fi apreciată ca abuzivă numai în relație cu celălalt părinte, nu și cu minorul.

Toate aceste considerente conduc la concluzia că fapta pentru care este cercetată persoana solicitată de către autoritățile canadiene este incriminată în legislația penală românească, dar se încadrează numai în infracțiunea prevăzută în art. 379 C. pen., sancționată cu pedeapsa închisorii de la o lună la 3 luni sau amendă.

Acest punct de vedere a fost exprimat în jurisprudență, chiar în materia cooperării internaționale, căci, fiind analizate denumirea și conținutul normelor de incriminare din statul solicitant, comparativ cu cele din legislația românească, o faptă similară cu cea pentru care se solicită extrădarea în cauza de față a fost încadrată din punct de vedere juridic doar în infracțiunea prevăzută în art. 379 alin. (1) C. pen. român (decizia nr. 2911 din 30 octombrie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, www.scj.ro).

Revenind la speța de față, în ce privește pronunțarea unei hotărâri în materie civilă privind răpirea internațională de copii (hotărârea din 10 februarie 2015 a Tribunalului București, Secția IV-a civilă, rămasă definitivă, prin care s-a admis cererea formulată de tatăl minorului și numita A. a fost obligată să înapoieze minorul tatălui, B., la reședința obișnuită a copilului din Canada), Înalta Curte de Casație și Justiție consideră că nu influențează calificarea faptei din punct de vedere al legii penale, care este de strictă interpretare și aplicare.

Drept urmare, verificând ansamblul condițiilor prevăzute de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală care reglementează procedura specială a extrădării pasive din România, se constată că nu este îndeplinită condiția referitoare la gravitatea pedepsei, dispozițiile art. 26 din același act normativ reglementând faptul că extrădarea este acordată de România, în vederea urmăririi penale sau a judecății, pentru fapte a căror săvârșire atrage potrivit legislației statului solicitant și legii române o pedeapsă privativă de libertate de cel puțin un an (...).

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 425

1

alin. (7) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 53 din Legea nr. 302/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis contestațiile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de persoana solicitată A. împotriva sentinței nr. 90 din 24 mai 2016 a Curții de Apel București, Secția I penală, a desființat, în totalitate, sentința penală atacată și, rejudecând:

A respins cererea de extrădare formulată de autoritățile judiciare din Canada împotriva persoanei extrădabile A.