ÎCCJ, decizie (scj.ro #133063)

Extrădare pasivă. Respingerea cererii de extrădare

Cuprins pe materii

: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi speciale. Extrădarea

Indice alfabetic

: Drept procesual penal

-

extrădare pasivă

Legea nr. 302/2004,

art. 52 alin. (7)

Instanța respinge cererea de extrădare formulată de către statul de origine al persoanei extrădabile, conform art. 52 alin. (7) din Legea nr. 302/2004, în cazul în care constată că pentru persoana extrădabilă - cetățean al unui stat membru al Uniunii Europene care a avut statutul de refugiat anterior dobândirii cetățeniei statului membru - există un risc serios de a fi supusă torturii sau altor pedepse ori tratamente inumane sau degradante în statul de origine, ipoteză în care extrădarea este interzisă conform art. 19 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că extrădarea persoanei către statul de origine ar genera o încălcare a art. 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât s-ar confrunta cu un risc serios de a fi supusă torturii sau tratamentelor inumane ori degradante, persistența acestui risc fiind constatată și în hotărâri ulterioare ale Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și în acte ale Parlamentului European.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 1529 din 9 decembrie 2016

Prin sentința nr. 249 din 6 decembrie 2016 a Curții de Apel Craiova, Secția penală și pentru cauze cu minori, în temeiul art. 52 alin. (7) din Legea nr. 302/2004, s-a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru extrădare.

S-a respins cererea de extrădare formulată de autoritățile judiciare din Republica Uzbekistan - Biroul Procurorului General din Republica Uzbekistan, privind persoana extrădabilă A.

S-a revocat măsura arestării provizorii dispusă prin încheierea din 12 noiembrie 2016 și s-a dispus punerea în libertate a persoanei extrădabile A., la data rămânerii definitive a hotărârii.

Pentru a hotărî în acest sens, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova la data de 11 noiembrie 2016, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova a solicitat, în temeiul art. 44 alin. (7) din Legea nr. 302/2004, arestarea provizorie în vederea extrădării a persoanei extrădabile A.

În motivarea cererii s-a arătat că față de persoana solicitată a fost emisă difuziunea de urmărire internațională transmisă de Biroul Național Interpol cu adresa din 11 noiembrie 2016, emisă în decizia judiciară nr. 2134 pronunțată la 18 iunie 2005 de către Biroul Procurorului General din Republica Uzbekistan, având același efect cu mandatul de arestare preventivă, precum și cererea formală de arestare preventivă provizorie, în vederea extrădării, privind pe cetățeanul suedez de origine uzbecă A.

Decizia judiciară nr. 2134 pronunțată la 18 iunie 2005 de către Biroul Procurorului General din Republica Uzbekistan a fost emisă pentru comiterea infracțiunilor de terorism, diversiune, crimă organizată, utilizarea ilegală de arme de foc, muniție, explozibil și omor, pentru care maximul special al pedepsei este de 20 ani închisoare.

Din adresele emise de ambasada Suediei din România, rezultă că persoana extrădabilă A. a avut statutul de refugiat, înainte de obținerea cetățeniei suedeze.

Totodată, s-a constatat că faptele pentru care Republica Uzbekistan cere extrădarea cetățeanului suedez A. au mai făcut obiectul unei cereri de extrădare din Rusia a aceleiași persoane, însă, în final, aceasta a fost refuzată cu motivarea că extrădarea lui A. în Republica Uzbekistan l-ar supune riscului de tortură.

Soluția s-a impus în urma admiterii plângerii formulate de persoana extrădabilă A. la Curtea Europeană a Drepturilor Omului contra Federației Ruse, Curtea Europeană a Drepturilor Omului constatând că întoarcerea forțată a reclamanților (printre care și A.) în Uzbekistan ar da naștere la o încălcare a art. 3, dat fiind faptul că s-ar confrunta cu un risc serios de a fi supuși torturii sau unor tratamente inumane sau degradante.

Curtea de Apel Craiova a constatat că, de la pronunțarea hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului împotriva Federației Ruse și până în prezent, nu există probe că situația din Republica Uzbekistan s-a schimbat, iar din examenul de regularitate efectuat de Ministerul Justiției nu reiese că s-au dat garanții suficiente că, în cazul în care persoana extrădabilă ar fi returnată în statul de origine, ar beneficia de toate drepturile conferite de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

S-a remarcat că un tribunal din Rusia a constatat că, având în vedere dovezile bine documentate de tortură pe scară largă în Uzbekistan, extrădarea persoanei A. ar expune-o riscului de tortură și că persoana extrădabilă A. a primit statutul de refugiat din partea UNHCR, iar ulterior a primit cetățenia suedeză, invocându-se aceleași motive pentru care a primit statutul de refugiat.

S-a reținut că, deși a primit cetățenia suedeză, nu se poate susține că, odată cu obținerea cetățeniei, au încetat motivele pentru care persoana extrădabilă a primit statutul de refugiat și motivele pentru care s-a refuzat extrădarea chiar de către Federația Rusă.

Având în vedere aceste considerente, s-a apreciat că este incident un caz asimilat celui prevăzut în art. 19 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004, respectiv când o persoană nu poate fi extrădată din România, întrucât extrădarea ar avea loc în țara de origine, iar viața ori libertatea acesteia ar fi pusă în pericol sau ar fi supusă la tortură, tratamente inumane și degradante.

De asemenea, s-a reținut că este incident și motivul obligatoriu de refuz al extrădării prevăzut în dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, întrucât situația persoanei riscă să se agraveze din unul dintre motivele enunțate la lit. b), respectiv că extrădarea este solicitată în scopul urmăririi sau pedepsirii unei persoane pe motive de religie, prin raportare la principiile consacrate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în conformitate cu care extrădarea de către un stat contractant poate da naștere la o chestiune în temeiul art. 3 și, prin urmare, angajează răspunderea acestui stat în temeiul Convenției, în cazul în care motive substanțiale au dovedit că persoana în cauză, dacă va fi extrădată, s-ar confrunta cu un risc real de a fi supusă unui tratament contrar art. 3, în țara de destinație. Stabilirea unei astfel de responsabilități implică în mod inevitabil o evaluare a condițiilor din țara solicitantă împotriva standardelor art. 3 al Convenției. Ar fi cu greu compatibil cu „moștenirea comună a tradițiilor politice, idealurilor, libertății și statului de drept” la care se referă Preambulul, dacă un stat contractant, cu bună știință, ar preda o persoană într-un alt stat, unde există motive întemeiate de a crede că aceasta ar fi în pericol de a fi supusă torturii sau tratamentelor ori pedepselor inumane sau degradante (a se vedea Soering, § 88).

Pentru aceste motive, în temeiul art. 52 alin. (7) din Legea nr. 302/2004, s-a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru extrădare.

Împotriva acestei sentințe a formulat contestație procurorul.

Examinând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că prezenta contestație este nefondată, în principal, în virtutea următoarelor considerente:

Legea nr. 302/2004 prevede expres persoanele exceptate de la extrădare (art. 19), motivele obligatorii sau opționale pentru care statul solicitat poate refuza extrădarea (art. 21 - Motive obligatorii de refuz al extrădării și art. 22 - Motive opționale de refuz al extrădării), precum și condițiile de fond (art. 24-35) și de formă (art. 36) ce se cer a fi îndeplinite pentru admiterea acesteia.

În ceea ce privește condițiile de fond, se reține că persoana extrădabilă este urmărită penal pe teritoriul statului solicitant pentru infracțiunile prevăzute de lit. e), g) și i) din partea a doua a art. 97 (ucidere internațională), de lit. a) și b) din partea a treia a art. 155 (terorism), de lit. b) din partea a treia a art. 159 (atentate la ordinea constituțională a Republicii Uzbekistan), de partea întâi a art. 242 (organizarea comunității criminale) și de art. 244 (revolte) C. pen. al Republicii Uzbekistan, care au corespondent în legea română.

Totodată, se constată că nici potrivit legislației române, nici a statului solicitant nu a intervenit prescripția răspunderii penale, că faptele pentru care se solicită extrădarea atrag, potrivit legislației statului solicitant, o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 1 an (20 ani închisoare) și că în Republica Uzbekistan a fost abolită pedeapsa capitală.

De asemenea, se constată că persoana extrădabilă nu se numără printre persoanele exceptate de la extrădare, prevăzute în art. 19 din Legea nr. 302/2004, aceasta neavând statut de refugiat în România, chiar dacă i-a fost acordat anterior într-un alt stat membru al Uniunii Europene și că nu este incident niciunul dintre motivele obligatorii de refuz al extrădării, inclusiv existența unor motive serioase pentru a se crede că extrădarea este solicitată în scopul urmăririi sau pedepsirii persoanei extrădabile A. pe motive de religie, așa cum susține aceasta, în condițiile în care religia islamică, pe care persoana extrădabilă o practică, este religia majoritară din Uzbekistan.

Totuși, o eventuală extrădare trebuie să fie compatibilă cu principiul „nereturnării”, stabilit prin art. 33 din tratatul privind refugiații al Organizației Națiunilor Unite, dar și de tratatul împotriva torturii al Organizației Națiunilor Unite, tratatul privind drepturile civile și politice al Organizației Națiunilor Unite și tratatul european privind protecția drepturilor omului, care impun ca refugiatul să nu poată fi trimis într-o țară unde este de temut că va fi urmărit penal sau unde viața și siguranța îi sunt puse în pericol (decizia nr. 1378 din 13 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală).

Se constată că persoana extrădabilă A. a primit statutul de refugiat în Suedia, nu cel de protecție subsidiară, iar ulterior l-a pierdut din punct de vedere juridic, prin acordarea cetățeniei suedeze, însă motivele pentru care a obținut statutul de refugiat nu s-au schimbat, în caz de extrădare existând riscul real ca aceasta să sufere maltratări.

Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că o eventuală extrădare a intimatului A. este de natură a aduce atingere art. 19 din Cartă, conform căruia nimeni nu poate fi strămutat, expulzat sau extrădat către un stat unde există un risc serios de a fi supus pedepsei cu moartea, torturii sau altor pedepse ori tratamente inumane sau degradante, interdicție cu caracter absolut, în condițiile în care este strâns legată de respectarea demnității umane, vizată la art. 1 din Cartă (Hotărârea din 5 aprilie 2016, Aranyosi și Căldăraru în Cauzele conexate C-404/15 și C-659/15 PPU).

Existența unor declarații și acceptarea unor tratate internaționale care garantează, în principiu, respectarea drepturilor fundamentale nu sunt suficiente, în sine, pentru a asigura o protecție adecvată împotriva riscului de rele tratamente atunci când din surse fiabile reies practici ale autorităților - sau tolerate de acestea - vădit contrare principiilor Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Hotărârea Saadi împotriva Italiei).

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, prin Hotărârea Ismoilov și alții împotriva Rusiei din anul 2008, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat asupra cererii intimatului-persoană extrădabilă A., s-a constatat că riscul de tratamente dure persistă în Uzbekistan.

În cuprinsul hotărârii se reține că raportorul special al ONU privind tortura, în 2002, a descris practica torturii asupra celor din custodia poliției uzbece ca fiind „sistematică” și „fără discernământ.” Succesorul său în acest post a anunțat, în 2006, că în mandatul său a continuat să primească acuzații grave de tortură la adresa organelor de drept uzbece. La sfârșitul anului 2006, Secretarul General al ONU a atras atenția asupra problemelor persistente ale tratamentelor dure pe scară largă ale prizonierilor și s-a plâns că au fost luate măsuri inadecvate pentru a-i aduce pe cei responsabili în fața justiției. În plus, nu a fost adusă nicio dovadă concretă că s-a produs o îmbunătățire fundamentală în protecția împotriva torturii în Uzbekistan, în ultimii ani. Deși guvernul uzbec a adoptat anumite măsuri menite să combată practica torturii, nu exista nicio dovadă că măsurile respective au avut rezultate pozitive. Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost convinsă că maltratarea deținuților este o problemă generală și de durată în Uzbekistan.

A mai reținut că aceste constatări descriu situația generală din Uzbekistan, în ceea ce privește situațiile personale ale reclamanților Curtea Europeană a Drepturilor Omului observând că au fost acuzați în legătură cu evenimentele de la Andijan și că Amnesty International a considerat că persoanele acuzate în legătură cu aceste evenimente prezintă un risc crescut de maltratare, iar Înaltul Comisar al ONU pentru Drepturile Omului și raportorul special al ONU privind tortura au îndemnat guvernele să nu accepte transferarea persoanelor acuzate de implicare în tulburările de la Andijan în Uzbekistan, unde s-ar confrunta cu riscul de tortură.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat semnificativ faptul că biroul Înaltului Comisar al ONU pentru Refugiați a acordat statutul de refugiat reclamanților, după stabilirea deciziei că au avut fiecare o temere bine întemeiată de a fi persecutați și maltratați, dacă vor fi extrădați în Uzbekistan. Totodată, a reținut că un tribunal din Rusia a constatat că, având în vedere dovezile bine documentate de tortură pe scară largă în Uzbekistan, extrădarea reclamanților i-ar expune riscului de tortură.

În acest context, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost convinsă că reclamanții, printre care și persoana extrădabilă A., ar fi supuși unui risc real de a suferi maltratări în cazul în care ar reveni în Uzbekistan.

Examinând argumentul Guvernului rus privind asigurările de tratament uman din partea autorităților uzbece la adresa reclamanților, ca o garanție de siguranță adecvată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că, în hotărârea sa în cauza Chahal, a avertizat împotriva încrederii în asigurările diplomatice împotriva torturii într-un stat în care tortura este endemică sau persistentă.

De asemenea, a reamintit că în Hotărârea Saadi împotriva Italiei a constatat că asigurările diplomatice nu au fost suficiente pentru a asigura o protecție adecvată împotriva riscului de maltratare, iar surse de încredere au raportat practici la care au recurs sau pe care le-au tolerat autoritățile, care au fost în mod evident contra principiilor Convenției (a se vedea Saadi, citată mai sus, §§ 147 și 148). Având în vedere faptul că practica torturii în Uzbekistan este descrisă de către experții internaționali de renume ca fiind sistematică, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a fost convinsă că asigurările oferite de autoritățile uzbece au o garanție de încredere împotriva riscului de maltratare.

S-a constatat că întoarcerea forțată a reclamanților în Uzbekistan ar da naștere la o încălcare a art. 3, dat fiind faptul că s-ar confrunta cu un risc serios de a fi supuși torturii sau unor tratamente inumane sau degradante.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că de la constatările Curții Europene a Drepturilor Omului din Hotărârea Ismoilov și alții împotriva Rusiei, pronunțată în decembrie 2008, în care persoana extrădabilă a avut calitatea de reclamant, reproduse pe larg anterior, deși în Republica Uzbekistan s-au înregistrat unele îmbunătățiri în protecția drepturilor omului, una dintre acestea fiind abolirea, în anul 2008, a pedepsei cu moartea, încă persistă riscul de rele tratamente, așa cum statuează și Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea Zokhidov împotriva Rusiei din 5 februarie 2013.

De asemenea, Parlamentul European, prin Rezoluția din 23 octombrie 2014 referitoare la drepturile omului în Uzbekistan (2014/2904(RSP)), a menționat în legătură cu evenimentele din Andijan, din 2005, că guvernul uzbec continuă să refuze o anchetă independentă cu privire la masacrul a sute de persoane, peste 200 de persoane executând pedepse legate de acele evenimente în urma unor procese desfășurate cu ușile închise, marcate de grave încălcări ale dreptului la un proces echitabil și de indicii că s-a folosit tortura pentru a obține recunoașterea acuzațiilor.

Ulterior, Parlamentul European, prin Rezoluția referitoare la cea de a 28-a sesiune a Consiliului pentru Drepturile Omului al ONU, aprobată la 12 martie 2015, a îndemnat statele membre să preia inițiativa și să depună o rezoluție ICNUR în temeiul punctului (4) pentru instituirea unui mecanism al ONU dedicat pentru Uzbekistan, care să asigure monitorizarea ONU, raportarea publică și dezbaterea la nivelul ICNUR a situației dezastruoase a drepturilor omului din Uzbekistan din cursul anului 2015, care să coincidă cu comemorarea a 10 ani de la masacrul de la Andijan, dată fiind atitudinea Uzbekistanului de a nu coopera în cadrul mecanismelor ONU pentru drepturile omului și reținerea neîncetată a unui mare număr de oponenți politici și apărători ai drepturilor omului, restrângerea permanentă a libertății de asociere și a libertății de exprimare și a mass-media și folosirea continuă a muncii forțate și a muncii copiilor.

Mai mult, într-o fișă informativă recentă a Parlamentului European, din septembrie 2016, se reține că „toate republicile din Asia Centrala îndeosebi Turkmenistanul și Uzbekistanul - suferă de pe urma unor deficiențe grave în domeniul drepturilor omului și al libertăților fundamentale.”

Raportat la aceste date, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în cauză, există motive serioase și temeinice de a se crede că intimatul-persoană extrădabilă A. ar putea fi supus unui tratament inuman și degradant sau la rele tratamente în statul solicitant, context în care pot fi aduse unele limitări principiilor recunoașterii și încrederii reciproce ce stau la baza cooperării internaționale în materie penală, așa cum s-a statuat și în jurisprudența CJUE (Hotărârea din 5 aprilie 2016, Aranyosi și Căldăraru în Cauzele conexate C-404/15 și C-659/15 PPU).

Față de aceste considerente, ținând seama de faptul că intimatul-persoană extrădabilă A. se confruntă, în caz de extrădare, cu un risc ridicat de maltratare, încă din anul 2005 și dată fiind atitudinea Uzbekistanului de a nu coopera în cadrul mecanismelor ONU pentru drepturile omului și reținerea neîncetată a unui mare număr de oponenți politici și apărători ai drepturilor omului, restrângerea permanentă a libertății de asociere, a libertății de exprimare și a mass-media și folosirea continuă a muncii forțate și a muncii copiilor, constatată de Parlamentul European, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acest risc nu poate fi înlăturat într-un termen rezonabil, motiv pentru care va respinge, ca nefondată, contestația formulată de procuror împotriva sentinței nr. 249 din 6 decembrie 2016 a Curții de Apel Craiova, Secția penală și pentru cauze cu minori, privind persoana extrădabilă A.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondată, contestația formulată de procuror împotriva sentinței nr. 249 din 6 decembrie 2016 a Curții de Apel Craiova, Secția penală și pentru cauze cu minori, privind persoana extrădabilă A.