ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 842/2016

Decizia nr. 842/2016

Asupra cauzei penale de față.

În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 90 din data de 24 mai 2016 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2016, s-au dispus următoarele:

"Curtea constată faptul ca prin Decizia nr. 564 din 21 aprilie 2016, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, s-a revocat măsura arestării provizorii în vederea extrădării persoanei extrădabile A., măsură luată anterior de către Curtea de Apel București, secția I penală, prin încheierea din 13 aprilie 2016.

Înalta Curte, a apreciat că judecătorul fondului a depășit limitele învestirii sale, și prin aceasta, în mod nelegal, a dispus admiterea cererii de arestare provizorie formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și arestarea provizorie în vederea extrădării numitei A., întrucât în cauza, nu a fost formulata o cerere de arestare provizorie, de către autoritatea competentă a statului solicitant, și de asemenea, că parchetul nu a înțeles să formuleze o astfel de cerere, situație în care judecătorul fondului nu putea dispune, din oficiu, în lipsa unei dispoziții legale cuprinse în legea specială sau Codul de procedura penală, luarea unei astfel de măsuri privative de libertate.

Preliminar, Curtea verifică competența sa actuală, cu privire la posibilitatea de a aprecia, cu privire la luarea măsurii provizorii a arestării în vederea extrădării.

În raport de motivația Înaltei Curți, judecătorul fondului indica normele legale aplicabile, ce prevăd învestirea legală a acesteia, cu dreptul de a aprecia luarea măsurii arestării provizorii, în vederea extrădării, pe tot parcursul judecării cererii de extrădare, până la rămânerea definitivă a hotărârii de extrădare, fără formalități suplimentare din partea statului solicitant canadian sau a procurorului român.

În acest sens, Tratatul de extrădare încheiat între România și Marea Britanie, aplicabil și pentru Canada, este foarte clar, obligând, prin dispozițiile art. IX, ca în cazul transmiterii unei cereri de extrădare conforme cu prevederile Tratatului, autoritățile competente ale statului solicitat să procedeze la arestarea persoanei extrădabile, fără a se prevedea, prin urmare, necesitatea îndeplinirii altor formalități.

De asemenea, Legea nr. 302/2004 republicată, prevede prin disp. art. 44 alin. (1), necesitatea formulării unei cereri de arestare provizorie, de către statul solicitant, doar în caz de urgență și anterior transmiterii unei cereri de extrădare, ceea ce nu este cazul în speță.

Prin urmare, Curtea constată ca fiind greșită, motivarea Înaltei Curți, cuprinsă în Decizia nr. 564 din 21 aprilie 2016, în sensul că statul solicitant trebuia să formuleze și o cerere de arestare provizorie și nu a făcut-o. Statul canadian, a transmis împreună cu cererea de extrădare și mandatul de arestare emis la data de 10 iulie 2014 de Curtea din Quebec, Canada, solicitându-se autorității judiciare din România, aplicarea normelor legale în materie, acestea fiind clar exprimate în Tratatul de extrădare și Legea nr. 302/2004 republicată, privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, instanța română fiind obligată a aprecia cu privire la solicitarea de arestare a persoanei extrădabile, transmisă de statul solicitant.

Tratatul de extrădare încheiat între România și Marea Britanie, aplicabil și pentru Canada, obligă prin dispozițiile art. IX, ca în cazul transmiterii unei cereri de extrădare conforme cu prevederile Tratatului, autoritățile competente ale statului solicitat să procedeze la arestarea persoanei extrădabile, fără nicio altă formalitate. Această normă legală suplinește, în acest caz, o cerere de arestare provizorie din partea statului solicitant.

De asemenea, Legea nr. 302/2004 republicată, prevede prin disp. art. 44 alin. (1), necesitatea formulării unei cereri de arestare provizorie doar de către statul solicitant, și numai în caz de urgență și anterior transmiterii unei cereri de extrădare, ceea ce nu este cazul în speță.

Nicio altă dispoziție legală din Legea nr. 302/2004 republicată, nu prevede dreptul Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel, de a formula o cerere de arestare provizorie, acest drept aparținând, în mod legal, doar autorității competente a statului solicitant.

Prin urmare, este greșită referirea motivării Înaltei Curți, la dispozițiile comune în materie, respectiv ale Codului de procedura penală român, întrucât așa cum s-a arătat, exista norme speciale, ce conferă competența de formulare a unei cereri de arestare provizorie, autorității competente a statului solicitant, iar cea de apreciere, instanței judecătorești române. De altfel, Înalta Curte nu a indicat norma legală din Codul de procedura penală care ar acorda procurorului o atare competență.

Mai mult, potrivit dispozițiilor exprese ale art. 43 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 republicata, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel, are competența să sesizeze Curtea de Apel competentă, pentru ca instanța să aprecieze asupra luării măsurii arestării provizorii în vederea extrădării persoanei extrădabile și continuarea procedurii judiciare de soluționare a cererii de extrădare. Din această normă legală reiese cu claritate faptul că Procurorul General are competența legală de a sesiza instanța de judecată, iar nu de a formula o cerere de arestare provizorie, cum greșit a interpretat legea, Înalta Curte.

Faptul că Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel nu a susținut cererea de arestare provizorie a statului solicitant, exprimă modul de interpretare a legii de către această instituție juridică, și nu limitează competenta Curții de Apel, de a aprecia, potrivit dispozițiilor art. IX din Tratatul de extrădare și art. 43 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 republicată, necesitatea luării măsurii arestării prealabile în vederea extrădării, formulate de statul solicitant.

Curtea nu a extins acuzațiile justiției canadiene ci doar le-a încadrat juridic după prevederile legislației penale române.

Potrivit art. 24 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, republicată, privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, diferențele existente între calificarea juridică și denumirea dată aceleiași infracțiuni de legile celor două state nu prezintă relevanță.

Curtea explicitează diferența de terminologie, existența în Codul penal român, cu referire la infracțiunea de reținere și cea de răpire a unui minor.

Curtea precizează că, reținerea constituie o faptă cu caracter temporar, în timp ce răpirea, constituie o fapta ce prezintă un caracter permanent.

Persoana extrădabilă a fost acuzată de autoritățile judiciare din Canada, că în luna mai 2014, a părăsit această țară, plecând în România, împreună cu copilul său minor, fără acordul tatălui, răpindu-l, prin încălcarea ordinului de custodie emis de către o instanță judiciară canadiană, fapte ce constituie infracțiunea de răpire, cu încălcarea unui ordin de custodie, prevăzută de dispozițiile art. 282 alin. (1) a C. pen. canadian.

Faptele de care este acuzată persoana extrădabilă A. în Canada, sunt încadrabile juridic, de către Curte, potrivit legii române, atât în infracțiunea de reținere de către un părinte a copilului său minor, fără consimțământul celuilalt părinte (art. 379 alin. (1) C. pen. - nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului), cât și aceea de răpire a unui minor, prin luarea acestuia din Canada și mutarea în România, fără acordul celuilalt părinte (art. 205 alin. (1), (2) și (3) lit. b) C. pen. - lipsire de libertate în mod ilegal).

Astfel, fapta persoanei extrădabile, de a pleca în România cu copilul minor, fără acordul tatălui, a constituit inițial o reținere temporară, nelegală, a minorului, devenind ulterior răpire, prin stabilirea definitivă a domiciliului mamei, împreuna cu copilul, în România, fără acordul legal al tatălui și al unei instanțe judecătorești din Canada.

Infracțiunea de răpire a unui minor, prevăzută în Codul penal român, este pedepsită cu închisoare până la 10 ani (cu aceeași durată maximă, precum cea prevăzută de legea penală canadiană), fiind o infracțiune gravă, care dorește asigurarea protecției copiilor, persoane vulnerabile, împotriva oricăror abuzuri, din partea oricărei persoane, inclusiv a părinților.

Cum legea penală română, nu exceptează părinții, de la răspunderea penală (ca orice alta persoană), pentru infracțiunea de răpire a unui minor, nu se poate conferi, ab initio, o imunitate a acestora de la cercetarea penală, răspunderea urmând a fi analizată cu ocazia unei judecăți, de către autoritatea competenta canadiană.

Constată că prin dispozițiile art. 16 alin. (1) și (2) din Constituția României, s-a stabilit că cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii, fără discriminări iar nimeni nu este mai presus de lege.

Pe fondul cererii de extrădare.

Conform art. 52 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 republicată, Curtea de apel nu este competentă să se pronunțe asupra temeiniciei urmăririi penale, cu privire la infracțiunea de răpire, pentru care autoritatea canadiană a cerut extrădarea, nici asupra oportunității extrădării, Curtea fiind obligata a admite cererea de extrădare, dacă sunt întrunite cerințele legale ale acesteia.

Prin urmare, Curtea nu este competentă a face aprecieri cu privire la probatoriul în baza căreia persoana extrădabilă A. a fost acuzată în Canada de infracțiunea de răpire, și nici asupra susținerilor acesteia că a acționat pentru a-și proteja copilul de abuzurile tatălui, acestea intrând în competența organelor judiciare canadiene.

În baza art. 52 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 302/2004 republicată, constată întrunite condițiile legale ale extrădării persoanei extrădabile A., în vederea punerii în executare a mandatului de arestare emis la data de 10 iulie 2014, de Curtea din Quebec, districtul Montreal, provincia Quebec, Canada.

Constată lipsa motivelor legale, obligatorii sau facultative, de refuz al extrădării persoanei extrădabile A.

Constată faptul că reprezentantul parchetului nu a susținut juridic, cererea de extrădare formulată de statul canadian.

Constată faptul că persoana urmărită nu este de acord să fie extrădată și nu a renunțat la regula specialității.

Admite sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, întocmită potrivit dispozițiilor art. 43 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 republicată.

Admite cererea de extrădare formulată de autoritățile judiciare din Canada, împotriva persoanei extrădabile A., pentru judecarea acesteia sub aspectul săvârșirii infracțiunii de răpire, cu încălcarea unui ordin de custodie, fapte pedepsite conform dispozițiilor art. 282 alin. (1) a C. pen. canadian.

Fiind întrunite condițiile legale ale extrădării, în baza art. 43 alin. (6) din Legea nr. 302/2004 republicată, dispune luarea măsurii arestării în vederea predării persoanei extrădabile A., de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, până la predare.

Constată că persoana extrădabilă A., a fost arestată provizoriu, în prezenta cauză, din 13 aprilie 2016, la 21 aprilie 2016.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului".

Pentru a pronunța această soluție, judecătorul primei instanțe a constatat că prin adresa din 17 martie 2016, Ministerul Justiției - Serviciul de cooperare judiciară internațională în materie penală a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, în temeiul dispozițiilor art. 37 alin. (4) rap. la art. 40 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală. republicată, cererea de extrădare în vederea judecării, formulată și transmisă de către autoritățile judiciare din Canada, împotriva persoanei extrădabile A., înregistrată la data de 23 martie 2016 la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

Potrivit acestei solicitări, s-a constatat că persoana extrădabilă A. este urmărită penal de autoritățile judiciare canadiene pentru săvârșirea infracțiunii de răpire cu încălcarea unui ordin de custodie, faptă pedepsită conform dispozițiilor art. 282 alin. (1) a C. pen. canadian, cu închisoare de până la 10 ani.

Examinând documentele transmise de statul solicitant, Parchetul a apreciat că faptele reținute în sarcina persoanei extrădabile A., persoana cu dublă cetățenie, română și canadiană, au corespondent în legislația penală română, realizând conținutul constitutiv al infracțiunii de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorilor, prev. de art. 379 alin. (1) C. pen., pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de la o lună la trei luni sau amenda. Față de acest aspect, s-a apreciat că nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 26 din Legea nr. 302/2004, republicată, privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, referitor la gravitatea pedepsei, întrucât legea română prevede pentru extrădare obligativitatea unei pedepse privativă de libertate de cel puțin un an.

Prin referatul din 11 aprilie 2016, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, prin Procurorul General a sesizat Curtea de Apel București în vederea aprecierii asupra luării măsurii arestării provizorii a persoanei extrădabile A. și continuarea procedurii de soluționare a cererii de extrădare formulată de autoritățile judiciare din Canada.

La data de 13 aprilie 2016, Curtea a identificat persoana solicitată a fi extrădată și a ascultat-o în prezența avocatului.

Curtea a pus în dezbatere, alături de această încadrare juridică și aceea a infracțiunii de răpire comisă asupra unui minor, infracțiune prev. de art. 205 alin. (1), (2) și (3) lit. b) C. pen., pedepsită cu închisoare până la 10 ani, întrucât prin mandatul de arestare emis de autoritățile judiciare canadiene se retine că la data sau în jurul datei de 10 mai 2014, la Montreal, districtul Montreal, fiind mama lui B. (25 iulie 2009), cu vârsta sub paisprezece (14) ani, a răpit, luat cu sine, reținut, ascuns, adăpostit acest copil, contrar dispozițiilor unui ordin de custodie a copilului acordată în favoarea lui C., inclusă în Dosarele nr. x și x1, cu intenția de a-l priva pe acesta de dreptul de custodie, comițând astfel infracțiunea prevăzută la articolul 282 (1) a) C. pen. canadian.

Potrivit art. 282 (1) a) C. pen. canadian, tatăl, mama, tutorele sau orice persoană care are în îngrijire legală un copil cu vârsta sub paisprezece ani, care răpește, ia cu sine, reține, primește, ascunde sau adăpostește acest copil, contrar dispozițiilor unui ordin emis de un tribunal din Canada referitor la custodia copilului, cu intenția de a priva de exercitarea drepturilor părintești, tatăl, mama, tutorele sau o altă persoană ce are în îngrijire legală copilul, este vinovată:

a) fie de o infracțiune, fiind pasibilă de pedeapsa cu închisoarea pe o perioadă de maxim zece ani;

b) fie de o infracțiune ce este pedepsită în urma unei declarații de recunoaștere a vinovăției, prin procedură sumară.

Reprezentanța în instanță a Parchetului a arătat că faptele descrise sunt încadrabile juridic în legislația românească doar în infracțiunea de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorilor, prev. de art. 379 alin. (1) C. pen., pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de la o lună la trei luni sau amendă, iar în raport de gravitatea pedepsei pentru infracțiunea de nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorilor nu a susținut cererea de arestare provizorie formulată de statul solicitant.

Prin încheierea din 13 aprilie 2016, Curtea a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, iar, în baza art. 43 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, republicată, a dispus arestarea provizorie în vederea extrădării către autoritățile judiciare din Canada a persoanei extrădabile A. pe o perioadă de 30 de zile, de la 13 aprilie 2016 la 12 mai 2016, inclusiv.

Curtea de apel a motivat luarea măsurii arestării provizorii prin faptul că, potrivit art. 24 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, republicată, privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, diferențele existente între calificarea juridică și denumirea dată aceleiași infracțiuni de legile celor două state nu prezintă relevanță.

Curtea a reținut că în cuprinsul cererii de extrădare este descrisă fapta pentru care este acuzată A., cetățean cu dublă cetățenie, română și canadiană și pentru care se solicită extrădarea în vederea judecații acesteia. Aceasta este acuzată de faptul că în luna mai 2014 a plecat din Canada în România, ilegal, împreună cu copilul său minor, răpindu-l, încălcând ordinul de custodie emis de către o instanță canadiană, ordin prin care drepturile părintești privind pe minorul B. trebuiau exercitate de către ambii părinți.

Curtea de apel a apreciat ca faptele pentru care s-a solicitat extrădarea, potrivit legii române, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorilor, dar și a uneia mult mai grave, de răpire, într-o altă țară, de către mama, a fiului sau, cu privarea pe termen lung a drepturilor părintești ale tatălui.

În speță, acuzațiile justiției canadiene privesc faptele unei mame care, pentru a priva tatăl, pe termen lung, de exercitarea drepturilor părintești, a încălcat un ordin judecătoresc de custodie comună și i-a răpit acestuia fiul de cetățenie canadiană, plecând cu acesta în România.

S-a apreciat de către judecătorul fondului că persoana extrădabilă, conform acuzațiilor ce i se aduc, nu numai ca nu a respectat un ordin judecătoresc, reținând abuziv pe fiul său, minorul de 4 ani B., cetățean canadian, mai mult, l-a și răpit, aducându-l fără drept în România, stabilindu-și domiciliul în România și, prin aceasta, lipsindu-l pe tată, în mod ilegal, de dreptul de a-și exercita drepturile părintești. Copilul minor a fost lipsit de libertatea de a-și continua creșterea în țara sa natală, la reședința obișnuită din Canada, printr-o faptă ilegală de răpire. Mama este presupus a fi ignorat eventualele traume ale fiului, ale tatălui și decizia de custodie a organele judiciare ale statului canadian. S-a apreciat de prima instanță că dezvoltarea oricărui minor interesează atât pe fiecare dintre părinți, cât și organele judiciare ale unui stat. S-a constatat în speță că minorul nu avea doar un singur părinte, pe mama. Tatăl avea, și are și în prezent, nefiind decăzut din drepturi, atât drepturi, cât și îndatoriri părintești.

S-a constatat că, datorită neînțelegerilor dintre părinții minorului, justiția canadiană a reglementat modul de exercitare a custodiei comune, ce nu a fost respectată de către mama, aceasta fiind acuzată de răpirea minorului, prin încălcarea unei ordin de custodie.

Infracțiunea prevăzută de art. 205 alin. (1), (2) și (3) lit. b) C. pen. român se poate comite prin răpirea unui minor, aflat în imposibilitate de a-și exprima voința, cum este cazul în speță, pedeapsa fiind închisoarea cuprinsă între 3 și 10 ani. S-a apreciat de către judecătorul primei instanțe că un copil minor de 4 ani, la data presupuselor fapte penale de răpire, mai 2014, se afla în imposibilitate de a-și exprima voința, fiind răpit din mediul în care s-a născut și a copilărit, existând probabilitatea rezonabilă de a suferi în urma presupuselor acțiuni ilicite ale mamei, care l-a transportat din Canada, stabilindu-se în România.

Prima infracțiune, din punct de vedere temporal, a constat în nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorilor, prin reținerea temporară și ilegală a minorului, contrar ordinului judecătoresc, iar apoi cea de răpire, asupra aceluiași minor, acesta fiind dus pe termen lung, într-o altă țară decât cea natală.

Prin urmare, s-a apreciat a fi îndeplinită și cerința prevăzută de art. 26 din Legea nr. 302/2004, republicată, privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, referitor la gravitatea pedepsei, întrucât infracțiunea mai gravă, presupus comisă de persoana solicitată, răpire a unui minor, este pedepsită de legea penală română, cu închisoare de până la 10 ani, asemenea cu infracțiunea reținută de justiția canadiană.

Curtea de apel a precizat că, prin hotărârea civilă din 10 februarie 2015 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, rămasă definitivă, în procesul civil, de răpire internațională de copii, s-a admis cererea formulată de tatăl minorului și a fost obligată persoana extrădabilă A. să înapoieze minorul B., cetățean canadian, fiul lui C. și A., la reședința obișnuită a copilului din Canada, la tatăl său. Până în prezent aceasta hotărâre judecătorească definitivă nu a fost executată.

Rezultând îndeplinirea condițiilor de fond și de formă ale arestării provizorii prevăzute de art. 43 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 republicată, Curtea a dispus arestarea provizorie în vederea extrădării, a persoanei extrădabile A., pe o durată de 30 de zile. Curtea a avut în vedere și mandatul de arestare emis la data de 10 iulie 2014 de Curtea din Quebec, districtul Montreal, provincia Quebec, Canada împotriva persoanei extrădabile cu privire la infracțiunea de răpire a unui minor, organele judiciare ale statului canadian pronunțându-se în sensul oportunității luării măsurii arestării preventive față de persoana solicitată. De asemenea, s-a mai avut în vedere faptul că persoana extrădabilă nu a recunoscut faptele pentru care este acuzată, existând probabilitatea rezonabilă ca aceasta să tergiverseze judecata cererii de extrădare. În aceste condiții, s-a apreciat că, pentru urgentarea soluționării cererii de extrădare, este necesară arestarea provizorie în vederea extrădării, a persoanei extrădabile A., pe o durată de 30 de zile.

După dispunerea arestării provizorii de către judecătorul cauzei de la prima instanță, prin încheierea din 13 aprilie 2016, la data de 18 aprilie 2016, acesta a formulat o declarație de abținere, pentru a se aprecia cu privire la eventualitatea incompatibilității sale de a judeca în continuare dosarul, întrucât după pronunțarea încheierii din data de 13 aprilie 2016, în relatările persoanei solicitate apărute pe unele canale media, ce au fost cuprinse și în memoriul adresat administrației prezidențiale, a fost acuzat de abuz, cu privire la modul în care s-a dispus măsura arestării provizorii, în data de 13 aprilie 2016. Judecătorul cauzei a apreciat ca fiind discriminatorii, relatările media în care au fost prezentate doar susținerile persoanei solicitate A., acestea putând duce la incitarea publicului, la ură, împotriva unor categorii de persoane, în speță, magistrați implicați și toate celelalte persoane care doresc respectarea normelor legale și a deciziilor judecătorești interne și internaționale cu privire la încredințarea minorilor și împiedicarea în orice mod a răpirii acestora, existând suspiciuni de comitere a infracțiunii prevăzute de art. 369 C. pen., respectiv folosirea media în încercarea de incitare la ură sau discriminare.

Prin încheierea din 19 aprilie 2016, un alt complet de judecată, în temeiul art. 68 C. proc. pen. rap. la art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., a respins, ca neîntemeiată, declarația de abținere formulată de judecătorul cauzei. S-a motivat că modalitatea de administrare a unei cauze, măsurile dispuse de un judecător și soluțiile pronunțate conduc, de multe ori și în mod inerent, la nemulțumiri în rândul părților. Atunci când este vorba de dosare pentru care există un interes public (din diferite motive), mass-media aduce în atenția publicului aceste împrejurări, existând reacții din partea acestuia, de multe ori de dezaprobare. De asemenea, există situații în care părțile apelează la diferite modalități prevăzute de lege (spre exemplu, sesizări ale Inspecției Judiciare, memorii adresate diferitelor instituții ale statului, plângeri penale etc). Acest lucru nu trebuie însă să influențeze judecătorul unei cauze, un profesionist chemat să aplice normele de drept, conform pregătirii sale și experienței profesionale, și nici nu este de natură a afecta obiectivitatea judecătorului în soluționarea unei cauze. De altfel, afirmațiile d-lui judecător din cuprinsul declarației de abținere nu reprezintă decât o relatare obiectivă a evenimentelor care au succedat pronunțării soluției din data de 13 aprilie 2016, relatare determinată, probabil, de posibilitățile limitate pe care un judecător învestit cu soluționarea unei cauze le are pentru a-și exprima poziția față de acuzațiile lansate în spațiul public împotriva sa, nereieșind însă din nicio împrejurare că ar putea exista o suspiciune cu privire la imparțialitatea sa.

La data de 21 aprilie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis contestațiile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de persoana extrădabilă A. împotriva încheierii din 13 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2/2016/al, a desființat, în parte, încheierea atacată și a revocat măsura arestării provizorii în vederea extrădării a persoanei extrădabile A. S-a dispus punerea de îndată în libertate a contestatoarei persoană extrădabilă. Înalta Curte a reținut ca judecătorul fondului a depășit limitele investirii sale și prin aceasta, în mod nelegal, a dispus admiterea cererii de arestare provizorie formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și arestarea provizorie în vederea extrădării numitei A., întrucât în cauză nu a fost formulată o cerere de arestare provizorie de către autoritatea competenta a statului solicitant și, de asemenea, că Parchetul nu a înțeles să formuleze o astfel de cerere, situație în care judecătorul fondului nu putea dispune, din oficiu, în lipsa unei dispoziții legale cuprinse în legea specială sau Codul de procedură penală, luarea unei astfel de măsuri privative de libertate.

Curtea de apel, obligată de dispozițiile legale în a-și verifica competența sa actuală, cu privire la posibilitatea de a aprecia cu privire la luarea măsurii provizorii a arestării în vederea extrădării, pe tot parcursul judecării cererii de extrădare până la rămânerea definitivă a hotărârii de extrădare, a motivat dispozițiile legale ce-i atribuie și în prezent competența de a aprecia luarea măsurii arestării provizorii în vederea extrădării, fără formalități suplimentare din partea statului solicitant canadian sau a procurorului român.

Curtea de apel a precizat faptul că nicio norma legală aplicabilă extrădării pasive nu prevede formularea suplimentară de către autoritatea statului solicitant a unei cereri provizorii de arestare alături de cererea de extrădare transmisă împreună cu mandatul de arestare. În acest sens, Tratatul de extrădare încheiat între România și Marea Britanie, aplicabil și pentru Canada, este foarte clar, obligând, prin dispozițiile art. IX, ca în cazul transmiterii unei cereri de extrădare conforme cu prevederile Tratatului, autoritățile competente ale statului solicitat să procedeze la arestarea persoanei extrădabile, fără a se prevedea, prin urmare, necesitatea îndeplinirii altor formalități.

De asemenea, Legea nr. 302/2004 republicată, prevede prin disp. art. 44 alin. (1), necesitatea formulării unei cereri de arestare provizorie de către statul solicitant doar în caz de urgență și anterior transmiterii unei cereri de extrădare, ceea ce nu este cazul în speță. Prin urmare, Curtea a constatat ca fiind greșită, motivarea Înaltei Curți, cuprinsă în Decizia nr. 564 din 21 aprilie 2016, în sensul că statul solicitant trebuia să formuleze și o cerere de arestare provizorie și nu a făcut-o. Statul canadian a transmis împreună cu cererea de extrădare și mandatul de arestare emis la data de 10 iulie 2014 de Curtea din Quebec, Canada, solicitându-se autorității judiciare din România, aplicarea normelor legale în materie, acestea fiind clar exprimate în Tratatul de extrădare și Legea nr. 302/2004, republicată, privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, instanța română fiind obligată a aprecia cu privire la solicitarea de arestare a persoanei extrădabile, transmisă de statul solicitant.

Curtea de apel a precizat și faptul că Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel nu este învestit de nicio norma legală a formula o cerere de arestare provizorie în vederea extrădării pasive, aceasta cerere fiind prevăzută de lege, cum s-a arătat, în competenta autorității statului solicitant. Tratatul de extrădare încheiat între România și Marea Britanie, aplicabil și pentru Canada, obligă prin dispozițiile art. IX ca, în cazul transmiterii unei cereri de extrădare conforme cu prevederile Tratatului, autoritățile competente ale statului solicitat să procedeze la arestarea persoanei extrădabile, fără nicio altă formalitate. Această normă legală suplinește în acest caz o cerere de arestare provizorie din partea statului solicitant.

De asemenea, Legea nr. 302/2004 republicată, prevede prin disp. art. 44 alin. (1), necesitatea formulării unei cereri de arestare provizorie doar de către statul solicitant și numai în caz de urgență și anterior transmiterii unei cereri de extrădare, ceea ce nu este cazul în speță, a apreciat judecătorul Curții de apel. Nicio altă dispoziție legală din Legea nr. 302/2004, republicată, nu prevede dreptul Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel de a formula o cerere de arestare provizorie, acest drept aparținând în mod legal doar autorității competente a statului solicitant.

Prin urmare, Curtea de apel a considerat că este greșită referirea motivării Înaltei Curți la dispozițiile comune în materie, respectiv ale Codului de procedură penală român, întrucât așa cum s-a arătat, există norme speciale ce conferă competența de formulare a unei cereri de arestare provizorie autorității competente a statului solicitant, iar cea de apreciere, instanței judecătorești române. De altfel, Înalta Curte nu a indicat norma legală Codul de procedură penală care ar acorda procurorului o atare competență. Mai mult, potrivit dispozițiilor exprese ale art. 43 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel are competența să sesizeze Curtea de Apel competentă pentru ca instanța să aprecieze asupra luării măsurii arestării provizorii în vederea extrădării persoanei extrădabile și continuarea procedurii judiciare de soluționare a cererii de extrădare. Din această normă legală reiese cu claritate faptul ca Procurorul General are competența legală de a sesiza instanța de judecată, iar nu de a formula o cerere de arestare provizorie, cum greșit a interpretat legea, Înalta Curte.

Faptul că Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel nu a susținut cererea de arestare provizorie a statului solicitant exprimă modul de interpretare a legii de către această instituție juridică și nu limitează competența Curții de Apel de a aprecia, potrivit dispozițiilor art. IX din Tratatul de extrădare și art. 43 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 republicată, necesitatea luării măsurii arestării prealabile în vederea extrădării formulate de statul solicitant.

S-a constatat că la data de 21 aprilie 2016 persoana extrădabilă A. a depus la Curtea de Apel București, secția I penală, opoziția la extrădare formulată în scris.

La data de 25 aprilie 2016 s-a înregistrat la Curtea de Apel București, secția I penală, cererea formulată de petenta A., prin care s-a solicitat, în baza art. 67 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., recuzarea judecătorului cauzei.

Prin încheierea de la aceeași dată, un alt complet de judecată, în baza art. 68 C. proc. pen. rap. la art. 67 alin. (5) C. proc. pen., a respins, ca inadmisibilă, cererea de recuzare formulată de petenta A. împotriva judecătorului cauzei, cu motivarea că cererea de recuzare cuprinde aceleași temeiuri de fapt și de drept care au fost deja analizate în soluționarea declarației de abținere din 18 aprilie 2016, situație în care această cerere este inadmisibilă.

La data de 25 aprilie 2016, Curtea a audiat persoana extrădabilă cu privire la cererea de extrădare formulată împotriva sa și s-au susținut unele solicitări ale opoziției formulate anterior.

Persoana solicitată s-a opus la extrădare, arătând ca este nevinovată, nu renunță la regula specialității și a luat minorul din Canada doar ca să-l protejeze de tatăl sau abuziv; are îndoieli cu privire la justiția canadiană, modul de anchetă și condițiile de detenție; a mai arătat ca, dacă va fi predată, copii săi vor rămâne singuri.

Prin încheierea din 03 mai 2016, Curtea s-a pronunțat pe cererile apărării din 25 aprilie 2016 și a constat că în motivarea încheierii din 13 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția I penală, la alineatele 2 și 35, s-a strecurat o eroare materială evidentă cu privire la numărul articolului prevăzut de Codul penal canadian, referitor la infracțiunea de care este acuzată în Canada persoana extrădabilă A.

Astfel, conform documentelor procesuale transmise de autoritățile judiciare din Canada, respectiv actul de inculpare a persoanei extrădabile A., din 29 ianuarie 2015 și mandatul de arestare din 10 iulie 2014 eliberat de Curtea din Quebec, districtul Montreal, provincia Quebec, Canada, ambele certificate de autenticitate de către Ministerul Justiției din Canada, numărul articolului infracțional este 282 alin. (1) a C. pen. canadian, iar nu art. 281 alin. (1) din același cod, cum greșit s-a menționat în încheierea din 13 aprilie 2016, motiv pentru care, în baza art. 278 C. proc. pen., a îndreptat această eroare materială. S-a constatat că prin menționarea greșită a numărului nu s-a produs o vătămare a drepturilor persoanei extrădabile A. în condițiile în care prin procesul-verbal din 11 aprilie 2016 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a adus la cunoștința persoanei extrădabile numărul corect al articolului infracțional specificat de autoritățile judiciare canadiene, respectiv art. 282 alin. (1) a C. pen. canadian.

S-a respins, ca nefondată, excepția nulității actului de sesizare a instanței, invocat, de apărarea persoanei extrădabile, întrucât în referatul Parchetului, de sesizare a instanței, din data de 11 aprilie 2016, printr-o eroare materială evidentă, cum s-a arătat, s-a menționat un număr greșit al articolului de incriminare C. pen. canadian.

S-au respins, de asemenea, ca nefondate, solicitările aceleași apărări, de efectuare a unor adrese prin care să se lămurească:

- infracțiunea pentru care s-a solicitat extrădarea, întrucât conform documentelor procesuale transmise de autoritățile judiciare din Canada, respectiv inculparea persoanei extrădabile A. prin actul din 29 ianuarie 2015 și mandatul de arestare din 10 iulie 2014, certificate de autenticitate de către Ministerul Justiției din Canada, numărul articolului infracțional, este 282 alin. (1) a C. pen. canadian, reprodus în actul de inculpare;

- conținutul altor articole C. pen. canadian decât cel pentru care s-a solicitat extrădarea, întrucât nu privesc obiectul judecații prezentei cereri de extrădare;

- prenumele persoanei extrădabile A., întrucât persoana extrădabilă A., cu datele din cartea de identitate, este aceeași persoana cu cea pentru care s-a formulat cererea de extrădare, în condițiile în care toate celelalte date de identificare, cu excepția prenumelui, corespund cu identificarea efectuată de autoritățile judiciare canadiene, după pașaport, inclusiv identificarea după fotografie.

La data de 10 mai 2016, s-au susținut alte cereri în cadrul opoziției formulate de A., soluționate prin încheierea din 19 mai 2016.

S-a dispus prin aceasta încheiere, respingerea, ca nefondată, a cererii formulată de apărarea persoanei extrădabile A. de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, cu întrebări preliminare privitoare la interpretarea normelor europene ce reglementează mandatul de arestare european, întrucât obiectul cauzei nu-l constituie un mandat european de arestare, ci mandatul de arestare emis la data de 10 iulie 2014, de Curtea din Quebec, districtul Montreal, provincia Quebec, Canada, nefiind prin urmare aplicabile în speță dispozițiile Deciziei-cadru nr. 584 din 13 iunie 2002 a Consiliului UE, privind mandatul de arestare european și procedurile de predare între statele membre și nici Directiva Parlamentului și Consiliului UE nr. 64 din 20 octombrie 2010 privind dreptul la interpretare și traducere în cadrul procedurilor penale. Mai mult, infracțiunea de răpire, prin încălcarea unui ordin de custodie, de care este acuzată persoana extrădabilă A. este descrisă în cererea de extrădare, ca fiind comisă pe teritoriul Canadei, iar nu al Uniunii Europene.

S-a constatat faptul că cererea de extrădare, formulată în scris de autoritatea judiciară competentă a statului solicitant, respectiv cererea de extrădare din 29 ianuarie 2015 a Parchetului din Quebec, a fost transmisă Ministerului Justiției din România, urmare cererii scrise a Ambasadei Canadei la București, din data de 26 martie 2015 și prin nota verbală din 29 martie 2015 a Departamentului Justiției din Canada.

S-a mai constatat faptul că examenul de regularitate internațională ce are ca scop verificarea conformității cererii de extrădare și a actelor anexate acesteia, cu dispozițiile tratatelor internaționale aplicabile, a fost efectuat la data de 17 martie 2016 de către Ministerul Justiției din România.

Astfel, în cauză s-au respectat dispozițiile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, potrivit cărora: "cererea de extrădare, formulată în scris de autoritatea competentă a statului solicitant, se adresează Ministerului Justiției. Dacă cererea se adresează pe cale diplomatică, ea se transmite neîntârziat Ministerului Justiției".

Drept urmare, s-au respins, ca nefondate, solicitările aceleași apărări de efectuare a unor demersuri prin care să se lămurească competenta persoanelor ce au reprezentat autoritățile de emitere și transmitere a cererii de extrădare, întrucât s-a efectuat examenul de regularitate de către Ministerul Justiției din România, iar actele transmise au fost certificate de autenticitate de către Ministerul Justiției din Canada prin certificatul din 16 martie 2015 la care s-a aplicat sigiliul Ministerului Justiției din Canada.

Dezbaterile cu privire la cererea de extrădare au avut loc la data de 19 mai 2016 și au fost consemnate în încheierea de la aceeași dată, ce face parte din prezenta hotărâre, a cărei pronunțare s-a făcut la 24 mai 2016.

S-a apreciat de către Curtea de apel că cererea de extrădare transmisă de statul solicitant este fondată.

Conform art. 52 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 republicată, Curtea de apel nu este competentă să se pronunțe asupra temeiniciei urmăririi penale, cu privire la infracțiunea de răpire, pentru care autoritatea canadiană a cerut extrădarea, nici asupra oportunității extrădării.

Prin urmare, Curtea a constatat că nu poate face aprecieri cu privire la probatoriul în baza căruia persoana extrădabilă A. a fost acuzată în Canada de infracțiunea de răpire a unui minor.

În baza art. 52 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 302/2004 republicată s-au constatat întrunite condițiile extrădării persoanei extrădabile A. în vederea punerii în executare a mandatului de arestare emis la data de 10 iulie 2014, de Curtea din Quebec, districtul Montreal, provincia Quebec, Canada.

Astfel, potrivit art. 18 din Legea nr. 302/2004 republicată, pot fi extrădate din România, la cererea unui alt stat, persoanele aflate pe teritoriul României care sunt urmărite penal pentru săvârșirea unei infracțiuni.

Potrivit art. 20, din aceeași lege, cetățenii români pot fi extrădați din România pe bază de reciprocitate (condiție îndeplinită și confirmata prin examenul de regularitate), dacă persoana extrădabilă are și cetățenia statului solicitant, în cazul judecat, persoana extrădabilă A., având și cetățenie canadiană.

S-a constatat lipsa motivelor obligatorii de refuz al extrădării persoanei extrădabile A.

Astfel, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cerințele art. 21 din Legea 302/2004, respectiv:

"(1) Extrădarea va fi refuzată dacă:

a) nu a fost respectat dreptul la un proces echitabil în sensul Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, sau al oricărui alt instrument internațional pertinent în domeniu, ratificat de România;

b) există motive serioase să se creadă că extrădarea este solicitată în scopul urmăririi sau pedepsirii unei persoane pe motive de rasă, religie, sex, naționalitate, limbă, opinii politice sau ideologice ori de apartenență la un anumit grup social;

c) situația persoanei riscă să se agraveze din unul dintre motivele enunțate la lit. b);

d) cererea este formulată într-o cauză aflată pe rolul unor tribunale extraordinare, altele decât cele constituite prin instrumentele internaționale pertinente, sau în vederea executării unei pedepse aplicate de un asemenea tribunal;

e) se referă la o infracțiune de natură politică sau la o infracțiune conexă unei infracțiuni politice;

f) se referă la o infracțiune militară care nu constituie infracțiune de drept comun."

S-a apreciat că limitele învestirii Curții în ceea ce privește încadrarea juridică sunt date doar de cererea de extrădare și actul de acuzare, transmise de autoritățile competente canadiene. De asemenea, s-a opinat în sensul că procurorul român poate face propriile aprecieri juridice cu privire la încadrarea juridică din legea penală română, dar Curtea este cea care stabilește încadrarea juridică din legea română, în limitele actelor de învestire.

Potrivit art. 24 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, republicată, privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, diferențele existente între calificarea juridică și denumirea dată aceleiași infracțiuni de legile celor două state nu prezintă relevanță.

Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992, are ca obiect răpirea minorilor, înțelegând prin aceasta, deplasarea sau neînapoierea ilicită a acestora, faptele putând fi comise și de către părinți.

Nu există dispoziții speciale în aceste acte normative, care să excludă pe părinți de la faptele de răpire a propriul copil în detrimentul celuilalt părinte.

Curtea a explicitat diferența de terminologie existentă în Codul penal român cu referire la infracțiunea de reținere și cea de răpire a unui minor.

Curtea a precizat că reținerea constituie o faptă cu caracter temporar, în timp ce răpirea, constituie o faptă ce prezintă un caracter permanent (DEX).

S-a constatat că persoana extrădabilă a fost acuzată de autoritățile judiciare din Canada că în luna mai 2014 a părăsit această țară, plecând în România, ilegal, împreună cu copilul său minor, fără acordul tatălui, răpindu-l, prin încălcarea ordinului de custodie emis de către o instanță judiciara canadiană, fapte ce constituie infracțiunea de răpire, cu încălcarea unui ordin de custodie, prevăzută de dispozițiile art. 282 alin. (1) a C. pen. canadian.

Curtea a considerat că, deși există diferențe între calificarea juridică și denumirea dată aceleiași infracțiuni de legile celor două state, acest aspect nu prezintă relevanță, așa cum stabilesc dispozițiile art. 24 din Legea nr. 302/2004, republicată.

Potrivit art. 379 C. pen. român, infracțiunea intitulată de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului constă în reținerea de către un părinte a copilului său minor, fără consimțământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredințat minorul potrivit legii și se pedepsește cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.

Legiuitorul a folosit termenul de reținere, ce nu poate fi echivalat cu cel de răpire de minori, întrucât acestea prezintă un conținut și o gravitate diferită.

Potrivit art. 205 C. pen. român, infracțiunea intitulată de lipsire de libertate se poate comite și prin modalitatea de răpire a unui minor și se pedepsește cu închisoare de la 3 ani la 10 ani.

S-a apreciat de prima instanță, că în mod evident, fapta de reținere de minori, prevăzută de art. 379 C. pen., nu prezintă conținutul și gravitatea celei de răpire de minori, prev. de art. 205 C. pen., pedepsele prevăzute de lege fiind mult diferite. Spre exemplu, constituie infracțiunea de reținere a unui minor (art. 379 C. pen.), fapta unui părinte, care, în mod ilegal, fără acceptul celuilalt părinte, încalcă hotărârea instanței cu privire la programul de exercitare a drepturilor părintești, prin reținerea nejustificata a acestuia, peste programul stabilit, după care acceptă să respecte hotărârea instanței de judecată. Pe de alta parte, infracțiunea de răpire a unui minor de către un părinte (art. 205 C. pen.), constă în fapta unui părinte, care, în mod ilegal, fără acceptul celuilalt părinte, nu numai că încalcă hotărârea instanței cu privire la programul de exercitare a drepturilor părintești, dar și răpește copilul, spre exemplu, ducându-l într-o altă țară, pentru ca celălalt părinte să nu-și mai poată exercita drepturile părintești.

Faptele de care este acuzată persoana A. în Canada, de răpire, cu încălcarea unui ordin de custodie, s-au încadrat juridic de către Curte, potrivit legii române, atât în infracțiunea de reținere de către un părinte a copilului său minor, fără consimțământul celuilalt părinte (art. 379 alin. (1) C. pen. - denumită nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului), cât și aceea de răpire a unui minor, prin luarea acestuia din Canada și mutarea în România, fără acordul celuilalt părinte (art. 205 alin. (1), (2) și (3) lit. b) C. pen. - denumită lipsire de libertate în mod ilegal).

Fapta mamei, persoana extrădabilă de a pleca împreună cu copilul minor, în mod ilegal, din Canada în România, fără acordul tatălui, a constituit inițial o reținere temporară, nelegală, a minorului, devenind ulterior răpire, prin stabilirea definitivă a domiciliului mamei, împreună cu copilul în România, fără acordul legal al tatălui și al unei instanțe judecătorești din Canada.

Infracțiunea de răpire a unui minor, prevăzută și în Codul penal român, este o infracțiune mai gravă, decât cea de reținere a unui minor, datorită modalității mai grave de comitere, care dorește protecția juridică penală a minorilor, persoane vulnerabile, împotriva oricăror forme de răpire a acestora, inclusiv cele comise de către părinți, motiv pentru care se pedepsește cu închisoare până la 10 ani, cu aceeași durată maximă precum cea prevăzută de legea penală canadiană, tocmai pentru că pot exista situații în care un părinte să răpească copilul, punându-l pe acesta în primejdie.

Răpirea unui minor, constituie și în legislația românească o infracțiune gravă, fiind pedepsită cu închisoare până la 10 ani, pentru a asigura din punct de vedere penal, protecția copiilor, persoane vulnerabile, de orice abuz din partea părinților, aceștia putând răpi copii în propriul interes personal și în detrimentul celuilalt părinte sau al interesului major al copilului. Această interpretare are în vedere atât litera legii, cât și spiritul rațional al acesteia, întrucât legiuitorul român a incriminat faptele de răpire a unui minor, comise de către orice persoană, pe care le-a pedepsit cu închisoare până la 10 ani și cu doar 3 luni de închisoare, dacă părinții doar rețin fără drept a unui minor pentru o perioadă scurta de timp.

În opinia Curții de apel, cum legea penală română nu exceptează părinții de la răspunderea penală pentru infracțiunea de răpire a unui minor, nu se poate conferi, ab initio, o imunitate absolută a acestora de la cercetarea penală, răspunderea urmând a fi analizată cu ocazia unei judecăți, în speță, de către autoritatea competentă canadiană.

Curtea nu a extins acuzațiile justiției canadiene, care se referă explicit la răpirea unui minor, ci doar a încadrat juridic faptele descrise în actele de acuzare canadiene în prevederile legislației penale române.

În aceste condiții, sunt îndeplinite și cerințele art. 26 din aceeași lege, privind gravitatea pedepsei, pentru fapte a căror săvârșire atrage potrivit legislației statului solicitant și legii române o pedeapsă privativă de libertate de cel puțin un an închisoare.

S-a arătat că motivația pentru care persoana extrădabilă a părăsit ilegal Canada și s-a stabilit în România, răpind copilul, celuilalt părinte, este o problemă de administrare de probe la instanța competentă, aceasta fiind instanța canadiană, iar nu cea română, întrucât conform art. 52 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 republicată, Curtea de apel română nu este competentă să se pronunțe asupra temeiniciei urmăririi penale, cu privire la infracțiunea de răpire, pentru care autoritatea canadiană a cerut extrădarea. De asemenea, stabilirea pe bază de probe a eventualei răspunderi penale, cuantumul și modul de executare a unei pedepse se apreciază doar printr-o judecată, bazată pe probe, dar tot de către justiția canadiană, întrucât conform art. 52 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, Curtea de apel română nu este competentă să se pronunțe asupra temeiniciei urmăririi penale, cu privire la infracțiunea de răpire, pentru care autoritatea canadiană a cerut extrădarea.

Pentru aceste motive, Cu