ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 925/2015

Decizia nr. 925/2015

Deliberând asupra recursurilor de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Tribunalul Ilfov, secția civilă, prin sentința civilă nr. 1917 din 26 mai 2014 a respins excepțiile prescripției dreptului la acțiune, autorității de lucru judecat, inadmisibilității, invocate de pârâta, ca neîntemeiate, a admis în parte acțiunea formulata de reclamanții A., B., C., D., E. reprezentata prin tutore D. în contradictoriu cu pârâta SC F. SA și intervenientul forțat G., a obliga pârâta la plata către reclamanta E. a sumei de 900 lei cu titlu de prestație periodica lunara pe toata durata vieții. De asemenea a obligat pârâta la plata următoarelor sume cu titlu de despăgubiri daune morale: - reclamantei E. reclamanta prin tutore D. suma de 100.000 lei; - reclamantului A. suma de 30.000 lei; - reclamantei B. suma de 30 000 lei; - reclamantului C. suma de 20.000 lei și - reclamantului D. suma de 20.000 lei

Pentru a hotărî astfel, judecătorul a reținut, că în cauză reclamanta E. a fost victima unui accident rutier care a avut loc la data de 27 februarie 2009 pe raza localității Vitanesti, comuna Bolotesti, jud. Vrancea.

În Dosarul penal nr. x/231/2010 al Judecătoriei Focșani s-a pronunțat sentința penala nr. 574 din 15 martie 2011 prin care a fost condamnat inculpatul G. la pedeapsa de 2 ani închisoare cu suspendarea condiționata a executării pedepsei pentru infracțiunea de vătămare corporala din culpă și a fost obligat inculpatul alături de asigurător la plata către partea civila E. a sumei de 35.000 lei daune materiale și a sumei de 100.000 lei daune morale. Prin decizia penala nr. 1385/R din 15 septembrie 2011 pronunțata de Curtea de Apel Galați, secția penală, s-a admis recursul părții civile E., s-a casat în parte sentința penala recurata numai în ce privește latura civila și în rejudecare s-a majorat cuantumul daunelor morale de la 100.000 lei la 200.000 lei.

Prin hotărâre penală, rămasă irevocabilă s-a constatat cu privire la existenta faptei și vinovăția, fiind îndeplinite condițiile necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

S-a constatat că dispozițiile relevante ale Legii nr. 136/1995 (art. 55) permit ca asigurătorul să facă plata direct către persoana fizică păgubită și cum reclamanta au solicitat expres acest lucru, se poate dispune obligarea directă a asigurătorului la plata despăgubirilor către persoanele vătămate prin producerea accidentului rutier. Așa fiind, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă, s-a reținut că reclamanții au luat cunoștiință ulterior pronunțării Deciziei penale nr. 1385/R din 15 septembrie 2011, iar prezenta cerere a fost formulată la data de 20 septembrie 2012 în termenul de prescripție de 3 ani, excepția prescripției dreptului la acțiune a fost respinsă ca neîntemeiată.

De asemenea, instanța fondului a respins și excepția autorității de lucru judecat, în raport cu sentința penală nr. 574 din 15 martie 2011 pronunțata de Judecătoria Focșani, întrucât nu există identitate de obiect între cererile ce au făcut obiectul acțiunii civile adiacente acțiunii penale soluționată prin hotărâre irevocabilă.

În ceea ce privește calitatea procesual activă a reclamanților, tribunalul a constatat că reclamanții sunt: victima, rudele victimei, părinții și frații acesteia.

Referitor la daunele materiale, prima instanță a admis, în parte, cererea reclamantei de acordare de daune materiale reprezentând necesarul resurselor materiale pe durata vieții, determinate sub un aspect de imposibilitatea obiectivă de a exercita vreo activitate și de a obține venituri în acest fel, dar și de necesitatea unui efort financiar mai mare pentru ca reclamantei să I se asigure o ambianta corespunzătoare situației în care se găsește.

Pentru determinarea sumei ce va face obiectul prestației periodice s-au avut în vedere atât dispozițiile legale în materie, dar și faptul că victima nu avea vârsta majoratului la data producerii faptei ilicite, nu a fost salariată, avea posibilitatea obținerii unor venituri minime sub forma unei pensii pentru încadrare în grad de handicap grav cu asistent social cu caracter permanent, cel puțin o parte din medicamentele și tratamentele necesare sunt subvenționate în sistemul asigurărilor de sănătate, astfel că s-a stabilit în favoarea reclamantei E. suma de 900 lei titlu de prestație periodică lunară pe toata durata vieții.

Referitor la despăgubirile ce reprezintă daune morale, s-a statuat că despăgubirile pentru daune morale se stabilesc de instanța de judecată prin evaluare. în acest scop, pentru ca evaluarea să nu fie una subiectivă ori pentru a nu se ajunge la o îmbogățire fără just temei, în cazul infracțiunilor contra persoanei este necesar să fie luate în considerare suferințele fizice și moraie susceptibil în mod rezonabil a fi fost cauzate prin fapta săvârșită de inculpat, precum și de toate consecințele acesteia, așa cum rezultă din actele medicale ori de alte probe administrate, precum și alte criterii de evaluare raportat la probele administrate în cauză și consecințele accidentului asupra minorei.

Astfel, tribunalul a arătat, pe larg, modul în care se evaluează daunele morale și, în considerarea acestora și s-au apreciat ca neîntemeiată penalitățile de întârziere pretinse de reclamanți.

Împotriva acestei sentințe reclamanții E., A., D., C. și D., precum și pârâta SC F. SA, au formulat apel.

Prin Decizia civilă nr. nr. 946 din 22 octombrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, au fost admise apelurile formulate de reclamanții A., B., C., D., E., persoana pusă sub interdicție judecătorească reprezentată prin tutore D. și de pârâta SC F. SA împotriva încheierii din data de 25 februarie 2014 și a sentinței civile nr. 1917 din 26 mai 2014 pronunțată de Tribunalul Ilfov în Dosarul nr. x/93/2012, în contradictoriu cu intimatul G. și, în consecință:.

A fost schimbată, în parte, sentința apelată în ceea ce privește despăgubirile materiale și penalitățile de întârziere sensul că:

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă E. a sumei 407 lei lunar cu titlu de despăgubire materială pentru nerealizare câștigului din muncă și la plata sumei de 1000 lei lunar cu titlu de despăgubiri materiale determinate de recuperare.

Prin aceeași sentință s-a dispus obligarea pârâtei și la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi, penalități ce se vor calcula asupra tuturor sumelor acordate cu titlu de despăgubiri materiale și morale, de la expirarea unui termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii și până la data plății efective.

S-au păstrat în rest dispozițiile sentinței apelate.

S-au reținut următoarele:

Referitor la competența comisiei medicale, instanța de apel a apreciat că, nulitatea raportului de expertiză și refacerea sa trebuia cerută la primul termen după depunerea acestuia, nu pe calea căi de atac a apelului. Aceasta solicitare nu s-a formulat în fața tribunalul și, pe de altă parte, raportul de expertiză a fost realizat de către o comisie alcătuită conform art. 28 din Ordinul nr. 1134/2000 după cum rezultă dintr-o simplă lecturarea a acestui înscris (fila 322-326 dosar fond).

S-a considerat că nu s-au efectuat două expertize medicale care să conțină concluzii contradictorii, cee ace ar fi impus supunerea spre avizare a expertizei.

Cu privire la același aspect, instanța de apel a reținut că, nu se indică nici o contradicție concretă între această probă și actele medicale efectuate în alte dosare civile sau penale. Expertiza medico-legală psihiatrică realizată în cursul urmării penale a recomandat ca partea vătămată să fie pusă sub interdicție (fila 45 dosar fond). Textele de lege nu impun în orice situați avizarea unei expertize, ci doar în ipoteza unor rapoarte conținând concluzii contradictorii. Așa fiind, prima instanță în mod corect a respins solicitarea formulată de către apelanta-pârâtă.

Restul criticilor formulate pârâtă privind acordarea despăgubirilor au fost examinate, analizate odată cu apelul formulat de către reclamanți.

S-a constatat că, prejudiciile invocate în prezentul dosar s-au produs, într-adevăr pe fondul unor complicații ulterioare a stării de sănătate, din cauza unei fapte ilicite comise în data de 27 februarie 2009, legea în vigoare la acel moment fiind Ordinul nr. 20/2008. Pe de altă parte pentru a răspunde de urmările faptei ilicite este chemat asigurătorul în temeiul unui contract de asigurare valabil la data producerii faptei.

În analiza acestor critici trebuie de asemenea făcută o distincție între normele de drept material și normele de drept procesual.

Fiecare dintre normele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor se aplică contractelor de răspundere civilă delictuală încheiate sub imperiul său, în cazul în care conțin norme de drept material, un contract de asigurare nu poate produce alte efecte decât cele prevăzute de părți sau de legea în vigoare la momentul încheieri. Aceste aspect îl reprezintă tocmai ceea ce au indicat și reclamanții cu ajutorul principiului tempus regit actum.

Legea civilă material se aplică numai situațiilor care se ivesc în practică după intrarea ei în vigoare, trecutul scapă legii civile noi, legea veche se aplică situațiilor juridice ivite înainte de abrogarea sa.

Totodată, răspunderea pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii se apreciază în raport de legea în vigoare în momentul săvârșirii faptei. Ca urmare a unui act ilicit se naște obligația de răspundere pentru consecințele faptei, indiferent de data producerii consecințelor. Astfel, dacă legea prevedea că pentru o faptă considerată ilicită persoana responsabilă trebuie să răspundă, va răspunde pentru toate consecințele faptei în raport de data și legea în vigoare la data faptei. Dacă la data producerii faptei legea nu prevedea o obligație de a răspunde, indiferent de data producerii consecințelor faptei și de schimbarea ulterioară a legii, nu poate fi atrasă răspunderea.

La fel și pentru contractul de asigurare, subliniindu-se că în situația în care legea nu prevede obligația asigurătorului de a răspunde pentru o anumită categorie de pagube, partea se poate îndrepta împotriva celui responsabil dacă există în sarcina acestuia obligația de a răspunde pentru prejudiciile neacoperite de contractul de asigurare.

În consecință Ordinul nr. 20/2008 este aplicabil raportului juridic în ceea ce privește normele de drept material, inclusiv limita în care asigurătorul este obligat să răspundă, respectiv 1.500.000 euro.

În ceea ce privește normele de procedură, dacă aceste acte normative succesive conțin moduri de soluționare ale unor cereri de despăgubiri, Curtea observă că devin incidente dispozițiile art. 725 cpc, și trebuie aplicate normele de procedură ale legii noi. în acest sens sunt normele de procedură în vigoare la data de 28 iunie 2012, respectiv din 2011 referitoare la termenul și modalitatea în care o astfel de solicitarea trebuie soluționată și obligația de plată a penalităților.

Într-adevăr există o supremație a normelor de drept: norme europene, Constituție, legi, însă cât timp au fost edictate acte normative cu putere inferioară și acestea nu a fost constatate ca încălcând o normă juridică superioară este obligatorie aplicarea lor. Principiul jura novit curia invocat de către reclamanți nu presupune ignorarea unor acte juridice date în aplicarea unui text normativ cu valoare juridică superioară.

S-a apreciat că Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocată de reclamanți, privește o altă problemă de drept, acea a aplicării unui articol de lege, dacă mai poate constitui temei pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei prin care textul a fost declarat neconstituțional în M. Of. și nu prezintă relevanță în ceea ce privește aplicarea concretă a legii în timp la situația concretă a dosarului.

S-a apreciat că art. 1391 N.C.P.C. invocate de pârâtă, nu este aplicabil în speță, ci doar art. 998-999 C. civ., astfel că dacă sub imperiul codului civil anterior și ale Ordinului nr. 20/2008 s-ar fi putut acorda despăgubiri morale și rudelor persoanei a cărei sănătate a fost prejudiciată, o evoluție legislativă, considerată de parte contrară, nu poate duce la negarea acestui drept, prin raportare la modul de aplicare a legii în timp.

Într-adevăr pentru acoperirea prejudiciului este necesar ca acesta să fie cert în privința existenței și a posibilităților de evaluare, fiind necesar a se acoperi în integralitate nu numai prejudiciul actual dar și cel viitor, susceptibil de evaluare, nereparat.

În prezenta cauză s-a solicitat pe de o parte repararea atât a prejudiciilor materiale cât și morale.

În ceea ce privește daunele materiale, raportat la soluția primei instanțe, instanța de apel a statuat că aceste prejudicii sunt susceptibile a fi reparate eșalonat prin prestații lunare, ținând cont de natura celor două prejudicii: pierderea în ceea ce privește veniturile de natură salarială și despăgubiri necesare pentru refacerea sănătății. Totodată trebuie apreciate și individualizate separat, având în vedere prejudiciile pretinse și cât timp chiar acordarea lor în timp poate fi schimbată în funcție de evoluții ulterioare.

Despăgubirea globală se acordă, în principiu, atunci când este vorba de repararea prejudiciilor actuale, care s-au produs deja în integralitatea lor, de regulă, dintr-o dată. In schimb, în situația în care se pune problema reparării unor prejudicii certe, viitoare, cu caracter de continuitate, cum ar fi în cazul vătămării sănătății sau integrității corporale cu consecința diminuării sau pierderii capacității de muncă a victimei, despăgubirile se acordă în principiu sub formă de prestații periodice, mai ales pentru simplul motiv că întinderea totală a unui prejudiciu continuu viager sau pe o lungă durată de timp este imposibil de stabilit cu anticipație.

La fel despăgubirile pentru refacerea sănătății. Totodată cuantumul acestora poate oscila în funcție de nevoile concrete ale persoanei vătămate. Evoluția medicală poate impune noi tratamente de urmat sau noi terapii astfel cum foarte bine le poate opri.

De asemenea în cazul în care pentru persona vătămată repararea pagubelor materiale reprezentând neobținerea veniturilor din muncă se face raportat la salariul minim brut pe economie, se poate observa că există oscilații a acestui salariu părțile putând solicita ulterior eventuale reevaluării.

Sub acest din urmă aspect, instanța de apel a constatat că apelul părților este întemeiat, după cum urmează:

S-a apreciat că evoluțiile ulterioare pot duce la reevaluarea despăgubirilor acordate cu acest titlu fără ca instanța să trebuiască să indice în dispozitiv faptul că sumele se pot mări/micșora la schimbarea împrejurărilor avute în vedere de instanță la data soluționării și acest caracter al hotărârii decurge tocmai din caracterul despăgubirilor.

În privința daunelor materiale cu titlu de venituri salariale, instanța de apel a avut în vedere dispozițiile legale incidente cauzei, respectiv art. 49 pct. 1 lit. c), precum și faptul că partea vătămată obține suma de 293 lei cu titlu de pensie. Față de aceste aspect și ținând cont de faptul că salariul minim pe economie la data formulării cererii era de 700 lei, conform H.G. nr. 1225/2011, instanța de apel a stability că diferența de plată este de 407 lei.

În ceea ce privește despăgubirile solicitate pentru refacerea sănătăți, s-a reținut incidența dispozițiilor legale prevăzute de art. 49 pct. 1 lit. d) din Ordinul nr. 20/2008.

În raport de aceste prevederi, instanța de apel, în evaluarea despăgubirilor s-a raportat la faptul că persoanei vătămate i-a fost recomandat un anumit regim alimentar (fila 169-179) și nu au fost luat în calcul înscrisurile care dovedesc cheltuielile efectuate anterior soluționării cauzei penale și acordate deja de instanța penală.

Instanța de apel a avut în vedere recomandarea privind tratamentul din data de 02 iunie 2011, existența recomandării de logopedie și de continuare a recuperării neouromotorii și psihoemoționale și de actele medicale ulterioare care recomandau o dietă variabilă și tratamentul adecvat.

În stabilirea despăgubirilor materiale, instanța de apel Ie-a cuantificat la suma de 1000 de lei lunar raportat la materialul probator administrat în cauză, respectiv ține cont de situația la data introducerii cererii și până la schimbarea împrejurărilor avute în vedere de instanță conform celor menționate anterior.

În ceea ce privește criticile formulate de către ambele părți privind acordarea și cuantumul daunelor morale se observă că spre deosebire de despăgubirile materiale, care se stabilesc pe bază de probe directe, despăgubirile pentru daunele morale se determină pe baza evaluării instanței de judecată.

Referitor la daunele morale, instanța de apel a avut în vedere criterii obiective, de așa manieră încât să nu se tindă către o îmbogățire fără just temei, precum și art. 49 din Ordinul nr. 20/2008, conform căruia daunele morale se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Prin raportare la practica judiciară depusă de ambele părți la dosar, ținând însă cont de circumstanțele speciale ale cauzei, instanța de apel a apreciat că nivelul acestora a fost în mod corect stabilit de către tribunal.

Instanța de apel a respins criticile apelantei-pârâte privind acordarea despăgubirilor morale victimei, apreciindu-le considerabile, în motivarea cărora s-a statuat că anterior au mai fost acordate în cauză, pentru pierderea auzului și nu pentru faptul că victima a ajuns în situația de a nu se mai putea îngriji singură, în stare de dependență totală față de familie. Imposibilitatea de reparare efectivă a acestor prejudicii, de a compensa suferința pricinuite de lipsa unei vieți normale, nu poate duce la acordare unor sume nejustificate, prin raportare și la cele indicate anterior de către instanță.

Rapoartele de evaluare depuse pentru reclamanții rudele victimei, proba testimonială, susțin acordarea acestor daune, dar în aceleași coordonate, fără a se realiza o îmbogățire fără justă cauză. Suferința părinților este incontestabilă, văzându-și fiica accidentată, cu sănătatea distrusă și cu posibilități reduse de recuperare integrală la vârsta când aceasta trebuia să se bucure de viață și să evolueze pe plan profesional și personal. La fel probele dosarului au relevat existența unor legări strânse în familie și legături sincere de afecțiune între frați. Cu toate acestea se apreciază că nu se impune majorarea acestor daune, reținând ca acestea nu reprezintă prețul dureri ci încercarea de alinare a unor suferințe, ținându-se seama totodată că există posibilități de recuperare, chiar dacă, din nefericire, nu foarte mari.

În ceea ce privește penalitățile de întârziere legea nu face distincție între obligarea la plata acestora în funcție de despăgubirile acordate, morale sau materiale. Posibilitatea executării silite a sumelor stabilite prin hotărâre judecătorească nu exclude de asemenea obligația de plată în cazul nerespectării termenelor stabilite de lege, așa încât s-a considerat greșită soluția sub acest aspect.

Cererea de acordare a despăgubirilor a fost înaintată pârâtului la data de 27 iunie 2012 (fila 11 verso dosar fond), din acest moment asigurătorul având un termen de 3 luni să soluționeze cererea sau să comunice motivele pentru care nu aprobă despăgubirile (art. 36 Ordinul nr. 14/2011). Cererea de chemare în judecată a fost înregistrată înlăuntrul termenului de 3 luni prevăzut de lege, respectiv la data de 20 septembrie 2012, prin întâmpinarea pârâtul respingând pretențiile formulate.

În aceste condiții, instanța de apel a apreciat că nu se pot acorda aceste penalități de la momentul solicitat de către apelanții-reclamanți. Este aplicabil art. 36 alin. (5) care prevede obligația plății despăgubirii în maximum 10 zile de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. în aceste condiții penalitățile trebuie acordate de la data la care expiră termenul de 10 zile conform art. 37, urmând ca hotărârea tribunalului să fie modificată și sub acest aspect.

Împotriva deciziei pronunțate în apel, reclamanții și pârâta au declarant recurs.

Recurenții - reclamanți au depus întâmpinare, prin care au solicitat, în principal, nulitatea recursului declarat de pârâtă, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

În susținerea excepției nulității invocate prin întâmpinare, reclamanții susțin că prin criticile formulate de pârâtă se încearcă rejudecarea cauzei, pe fond, neformulând motive de nelegalitate, acestea fiind critici de netemeinicie.

Înalta Curte urmează să respingă excepția invocată de reclamanți, întrucât din lecturarea motivelor de recurs formulate, rezultă că acestea pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - de altfel este invocate și de către recurenta pârâtă - întrucât acestea vizează aplicarea greșită a legii privind excepția prescripției dreptului material la acțiune, a penalităților de întârziere.

Faptul că pârâtă critică și daunele morale și materiale, sub aspectul modului în care au fost acordate și cuantificate, raportat la cele două motive de recurs privind aplicarea greșită a dispozițiilor legale a prescripției dreptului material la acțiune și ale penalităților de întârziere, nu pot conduce ia sancționarea pârâtei prin constatarea nulității recursului declarat, în considerarea respectării principiului non reformation in pejus. A acționa contrar, în condițiile în care, totuși, recurenta pârâtă formulează cele două motive de nelegalitate, instanța de recurs, în virtutea rolului său activ, nu îi este îngăduit să aplice sancțiunea prevăzută de art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Recursul declarat de reclamanți.

Prin recursul declarat de reclamanți invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, în primul rând, reclamanții critică soluția dată în apel, în parte, respectiv cu privire la greșita stabilire a momentului la care pârâta a fost obligată la plata penalităților de întârziere. în opinia recurentei, după citarea art. 36 alin. (5) și art. 37 din Ordinul nr. 14/2011, primul articol evocat determină două situații de fapt diferite și anume:

Despăgubirea se plătește de către asigurătorul R.C.A. în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească; teza I ce arată modalitatea de plată a despăgubirilor în situația în care acestea sunt solicitate prin avizarea asigurătorului de răspundere civilă și teza a -II -a care arată modalitatea de plată a despăgubirilor în situația în care acestea sunt solicitate direct instanței de judecată, fără a mai aviza în prealabil asigurătorul.

Recurenții - reclamanți susțin că instanța de apel se află în eroare, în speță fiind aplicabile dispozițiile Tezei I privind penalitățile de întârziere, datorită faptului că persoanele prejudiciate au parcurs premergător introducerii cererii de chemare în judecată, procedura stabilită de teza evocată. Acest fapt a fost recunoscut de însăși instanța de apel, așa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, pe care le citează punctual, fără a mai le reda.

Motivarea sentinței în sensul că penalitățile de întârziere nu pot fi acordate de la data avizării deoarece cererea de chemare în judecată "a fost înregistrată înăuntrul termenului de 3 luni prevăzut de lege, respectiv la data de 20 septembrie 2012," nu poate fi primită ca legală, deoarece dispozițiile art. 36 alin. (1) - (6) impun asigurătorului R.C.A. următoarele termene maxime:

"(1) În termen de cel mult 3 luni de ta avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul R.C.A. este obligat:

a) Fie să răspundă cererii părții solicitante, formulând o ofertă de despăgubire justificată, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie R.C.A., iar prejudiciul a fost cuantificat;

b) Fie să notifice părții prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire.

c) Dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul R.C.A. nu a notificat părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire, precum și motivele respingerii, asigurătorul R.C.A. este obligat la plata despăgubirii

d) Asigurătorul R.C.A. poate desfășura investigații privind producerea accidentului, în condițiile în care respectivul accident nu face obiectul unor cercetări efectuate de autoritățile publice.

e) Asigurătorul R.C.A. are obligația să comunice în scris asiguratului și păgubitului intenția de a desfășura investigații privind producerea accidentului, în termen de maximum 5 zile lucrătoare de la data avizării daunei.

f) Despăgubirea se plătește de către asigurătorul R.C.A. în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

g) În situația în care dosarul de daună conține toate elementele necesare stabilirii dreptului la despăgubire și cuantificării daunei, despăgubirea se plătește de către asigurătorul R.C.A. în maximum 10 zile de la completarea dosarului, dar nu mai târziu de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat."

În prezenta cauză, cererea de acordare a despăgubirilor a fost înaintată la data de 27 iunie 2012, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 20 septembrie 2012, deci după 83 de zile de așteptare, fără niciun răspuns ori adresa, confirmare sau reacție din partea asigurătorului și cu 7 zile înainte de împlinirea celor 90 de zile, termen maxim prevăzut de normele legale.

În consecință, față de cele arătate mai sus, consideră nelegală soluția instanței de apel de a nu acorda penalitățile de la data avizării, atâta timp cât în decursul celor 3 luni societatea de asigurări nu și-a îndeplinit niciuna din obligațiile stabilite de dispozițiile legale mai sus menționate.

Motivarea instanței conform căreia ".prin întâmpinare pârâtul respingând pretențiile formulate. In aceste condiții se apreciază ca nu se pot acorda aceste penalități de la momentul solicitat de către apelanții reclamanți" nu este legală, deoarece întâmpinarea formulată de asigurător nu a fost realizată în decursul celor 3 luni, în cadrul procedurii prealabile sesizării instanței de judecată, ci a fost realizată la data de 08 noiembrie 2012, la aproximativ 4 luni, de la momentul avizării.

Reclamanții susțin că, pârâta nu și-a îndeplinit integral obligațiile prevăzute de art. 36 din Ordinul nr. 14/2011 și "dovada încadrării în teza I vizând aplicarea de penalități."

În legătură cu acest aspect, reclamanții arată diligentele pe care trebuie să le ia societatea de asigurare în ipoteza cazului de față - vătămări corporale și distrugeri de bunuri materiale - și obligația acesteia de a soluționa cererile de despăgubire într-un termen maxim de 90 de zile. Sub acest aspect, reclamanții conchid că societatea de asigurare profitând de raportul disproporționat de putere existent între societatea de asigurare și părțile prejudiciate, pârâta a limitat drepturile păgubiților de obținere a unor despăgubiri prealabile sesizării instanței de judecată.

Repararea prejudiciului integral pentru daunele suferite presupune atât repararea prejudiciului efectiv, cât și a beneficiului nerealizat, ca urmare a nerespectării obligațiilor contractuale asumate de asigurătorul R.C.A. Așa fiind, acesta trebuia obligat la plata penalităților în vederea reparării integrale a prejudiciului, în conformitate cu dispozițiile art. 998 și art. 999 C. civ. de la 1864.

Față de considerentele învederate, reclamanții solicită admiterea prezentului recurs, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul de a obliga pârâta SC F. SA, în calitate de asigurător, la plata penalităților de întârziere, în cuantum de 0,2% pe zi din despăgubirile, calculate de la data convocării la conciliere, respectiv 27 iunie 2012 până la data plătii efective, conform prevederilor art. 37 din cadrul Normelor de aplicare a Ordinului nr. 14/2011 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

2.1.Prin recursul declarat de pârâtă invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Într-un prim motiv de recurs, pârâta critică soluția instanței de apel în ceea ce privește excepția dreptului material la acțiune, în sensul că, în mod greșit a fost respinsă, cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, pârâta arată că reclamanții au solicitat obligarea societății de asigurări ca urmare a pierderii discernământului de către E., afecțiune intervenită în urma accidentului de circulație provocat de intervenientul forțat G. Data introducerii cererii de chemare în judecată este 19 septembrie 2012.

În cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, astfel că, termenul de prescripție al dreptului material la acțiune începe să curgă de la data producerii evenimentului asigurat, deoarece, atunci a cunoscut asiguratul că a suferit o daună și din acel moment el are dreptul să pretindă indemnizația de asigurare. în opinia acestei recurente, producerea evenimentului asigurat dă naștere dreptului de a pretnde indemnizația de asigurare, sens în care invocă jurisprudență și dispozițiile art. 6 alin. (4) din N.C.C.

Pârâta precizează că prescripția a început să curgă de la data producerii evenimentului asigurat, respectiv 27 februarie 2009, aplicându-se dispozițiile legale în vigoare la această dată, întrucât la acest moment - data producerii accidentului - reclamanții cunoșteau atât paguba cât și persoana răspunzătoare de producerea acestuia.

Față de acest raționament, pârâta conchide că, la data de 19 septembrie 2012 - data introducerii acțiunii - reclamanții cunoscând - de mai bine de 3 ani - persoana vinovată de producerea accidentului și întinderea prejudiciului, dreptul material la acțiune al reclamanților era prescris.

2.2. În ceea ce privește prejudiciul moral acordat reclamantei E., pârâta susține că soluția dată este cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În susținerea acestui motiv de recurs, pârâta arată, după invocarea considerentelor sentinței penale, în esență, că starea de demență posttraumatică cu discernământul abolit în totalitate a reclamantei, exclude

În mod necesar realitatea prejudiciului moral, aspect statuat de doctrină. în acest sens, pârâta explică, pe larg, lipsa stării de conștientizare a reclamantei, datorită căreia, nu se percepe o suferință, ceea ce conduce la ipotza neacordării daunelor morale acestei reclamante.

Referitor la ceilalți reclamanți, în același context, al acordării daunelor morale, pârâta opinează că acestora nu li se cuvin, instanța anterioară trebuind să țină cont de statuările rezoluției Comitetului de Miniștri al Consiliului Europeri nr. 75 adoptată la data de 14 martie 1965, iar pe de altă parte, art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, cu modificările și completările ulterioare și art. 49 pct. 1 din normele de aplicare privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 20/2008, singura pesoană îndreptățită să solicite despăgubiri este cea care a fost victim direct a accidentului, nu și rudele acesteia. Cu privire la această din urmă problemă, pârâta învederează, prin invocarea art. 1391 din N.C.C. - neaplicabil în speță recunoscut de însăși această recurentă - precum și jurisprudența românească recentă -invocă jurisprudența Curții de Apel București, secția penală, și invocă dispozițiile art. 13 alin. (3) din Directiva nr. 2009/103/CE privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi, pe care o citează.

2.3. Referitor la prestația periodică de 407 lei acordată reclamantei E., în opinia pârâtei aceasta a fost acordată cu aplicarea greșită a legii, sens în care explică că nu s-a avut în vedere salariul minim pe economie la data introducerii cererii de chemare în judecată, în considerarea dispozițiilor legale în vigoare la acea data, respectiv art. 49 pct. 1 lit. c) din Normele privind normele de aplicare privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 20/2008 și art. 2 din H.G. nr. 1051/2008 - vigoare la producerea evenimentului - când salarriul minim pe economie era de 600 lei și nu cum în mod eronat a reținut instanța anterioară ca venit brut 700 lei. De asemenea, pârâta precizează că instanța anterioară nu a arătat până când trebuie plătită această sumă.

De asemenea, pârâta mai critică soluția instanței anterioare și sub aspectul acordării sumei de 1000 lei daune material, care nu constituie decât un prejudiciu eventual. în continuare, pârâta se referă la faptul că asigurătorul plătește numaidespăgubiri în baza contractului de asigurare și nu în temeiul răspunderii civile delictuale, în termenii și condițiile stabilite prin ordinele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor În acest context, pârâta dezbate problema cheltuielilor efectuate de reclamanți, pe care le menționează punctual în întărirea susținerilor sale în apărare, ceea ce conduce la concluzia că nu sunt îndeplinite condițiile legale în vederea acordării de daune materiale.

2.4. Referitor la penalitățile de întârziere.

Pârâta în dezvoltarea acestui motiv de recurs, susține că penalitățile acordate de 0.2%/zi de întârziere de la data expirării unui termen de 10 zile de la rămânerea, definitivă a hotărârii și până la data plații efective au fost acordate cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Cu toate ca instanța de apel in motivare retine ca ordinal aplicabil in raportul dedus Judecații este Ordinul nr. 20/2008, aceasta obliga societatea la plata sumei de 0.2%/ ai de întârziere si nu la 0.1%/ zi de întârziere astfel cum prevede ordinul aplicabil. Potrivit motivării de la pag. 22 a deciziei civile, fiecare dintre normele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor se aplica contractelor de răspundere civila delictuala încheiate sub imperiul sau, in cazul în care conține norme de drept material, un contract de asigurare nu poate produce alte efecte decât cele prevăzute de parti sau de legea în vigoare la momentul încheierii. Acest aspect îi reprezintă tocmai ceea ce au indicat și reclamanții cu ajutorul principiului tempus regit actum.

Ordinul nr. 20/2008 era în vigoare la data producerii accidentului - 27 februarie 2009, legea aplicabilă fiind cea de la data săvârșirii faptei cauzatoare de prejudicii, nu cea de la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, pârâta opinează că Ordinul nr. 20/2008 este aplicabil raportului juridic dedus judecății în toate privințele. Așa fiind, cuantumul penalităților este cel prevăzut de art. 37 din Normele privind normele de aplicare privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 20/2008. în legătură cu aceeași chestiune, pârâta precizează că potrivit art. 36 alin. (1) raportat la art. 37 din normele menționate, momentul de la care se calculează penalitățile de întârziere este reprezentat de a șaisprezecea zi de la data comunicării hotărârii către asigurător și nu de la a unsprezecea zi cum greșit a reținut instanța anterioară. Așa fiind, penalitățile de întârziere au fost acordate cu aplicarea greșită a legii.

Recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În primul rând, este de observat că, prejudiciile invocate în prezentul dosar s-au produs, pe fondul unor complicații ulterioare a stării de sănătate a reclamantei E., din cauza unei fapte ilicite comise în data de 27 februarie 2009, legea în vigoare la acel moment fiind Ordinul nr. 20/2008.

Reclamanții critică decizia recurată sub aspectul că, în mod greșit s-a considerat momentul de la care societatea de asigurări trebuie obligată la plata penalităților de întârziere, critici care sunt nefondate, deoarece în mod corect s-a statuat că sunt aplicabile dispozițiile Tezei alia- a art. 36 alin. (5) din Ordinul nr. 14/2011, în considerarea faptului că acestea au fost cerute prin cererea de chemare în judecată, reclamanții negăsindu-se în prima ipoteză invocată de aceștia.

În afară de acest aspect cele învederate sunt întărite și cu împrejurarea că, în mod corect instanța de apel a constatat că cauza pendinte i se aplică art. 36 și art. 37 din Ordinul nr. 20/2008 și nu Ordinul nr. 14/2011, răspunderea pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii se apreciază de legea în vigoare în momentul săvârșirii faptei, în consecință Ordinul nr. 20/2008 era aplicabil raportului juridic în ceea ce privește normele de drept material.

De ceea, prejudiciile invocate în prezentul dosar s-au produs, într-adevăr pe fondul unor complicații ulterioare a stării de sănătate a reclamantei E., din cauza unei fapte ilicite comise în data de 27 februarie 2009, legea în vigoare la acel moment fiind Ordinul nr. 20/2008. Acest aspect fiind lămurit, deoarece reclamanții în cererea de recurs invocă dispozițiile art. 36 alin. (5) și art. 37 din Ordinul nr. 14/2011.

Or, trebuie subliniat și faptul că, invocarea de către reclamanți a dispozițiilor art. 36 alin. (5) și art. 37 din Ordinul nr. 14/2011 este aplicabil, în cauză, privind normele de drept material, în considerarea cărora a statuat că este incident Ordinul nr. 20/2008, data fiind că răspunderea pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii se apreciază în raport de legea în vigoare în momentul săvârșirii faptei, în cauză data producerii producerii accidentului. Construcția juridică enunțată de reclamanți din perspectiva actului normativ pretins a fi incident în cauză, nu poate fi analizat, în condițiile în care această chestiune ar antama situația de fapt deja stabilită, pe de o parte, iar pe de altă parte, problema de drept privind aplicarea celor două ordine s-a tranșat în raport de normele de drept material și normele de drept procesual.

În ce privește aplicarea normelor de drept procesual, în mod legal, instanța de apel a stabilit că devin incidente dispozițiile art. 725 C. proc. civ., și trebuie aplicate normele de procedură ale legii noi. în acest sens sunt normele de procedură în vigoare la data de 28 iunie 2012, respectiv Ordinul nr. 14/2011 referitoare la termenul și modalitatea în care o astfel de solicitarea trebuie soluționată și obligația de plată a penalităților.

De aceea, Înalta Curte urmează să respingă criticile reclamanților cu privire la aplicarea tezei a II-a referitoare la penalitățile de întârziere.

După cum se poate observa, toată motivația reclamanților, sub acest aspect, vizează Ordinul nr. 14/2011.

Pe de altă parte, examinând decizia atacată din perspectiva dispozițiilor legale menționate de instanța de apel, se constată că în mod corect s-a constatat momentul de la care societatea de asigurare emitentă a poliței R.C.A. datorează penalități de întârziere de 0,2 % pe zi de despăgubiri, calculate de la data avizării - convocării la conciliere - până la data plății efective ținând cont de interpretarea art. 36, 37 și 46 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 20/2008, în sensul că penalitățile încep să curgă de la expirarea a termenului de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat sau a termenului de 15 zile de la pronunțarea hotărârii judecătorești definitive prin care s-au stabilit despăgubirile în sarcina societății de asigurare.

Astfel, potrivit art. 36 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 20/2008, despăgubirea se achită de asigurătorul R.C.A. în maximum 15 zile de la data la care acesta a definitivat investigația necesară evaluării sumei pe care este obligat să o plătească sau de la data la care a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Alin. (2) al aceleiași norme stabilește în sarcina asigurătorului R.C.A. obligația de desfășura investigația privind producerea accidentului, în termen de cel mult 3 luni de la data avizării producerii evenimentului asigurat, în condițiile în care respectivul accident nu face obiectul unor cercetări efectuate de autoritățile publice.

În același termen, legiuitorul a statuat în sarcina asigurătorului două obligații alternative funcție de două situații distincte. Astfel, asigurătorul trebuie să răspundă părții solicitante, formulând oferta de despăgubire potrivit propriilor investigații în cazul în care s-a dovedit îndeplinirea condițiilor de asigurare și producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie R.C.A., sau să notifice părții prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire, în cazul în care nu a aprobat, în tot sau în parte, pretențiile de despăgubire.

Art. 37 al aceluiași act normativ sancționează asigurătorul R.C.A. care nu și-a îndeplinit obligațiile ce-i revin în termenul prevăzut la art. 36 sau și Ie-a îndeplinit defectuos, cu plata unor penalizări de 0,2 %, calculate pentru fiecare zi de întârziere.

Pentru situația în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, legiuitorul a reglementat cazurile în care despăgubirile pot fi stabilite, respectiv: potrivit legii, acțiunea penală a fost stinsă prin împăcarea părților; deși hotărârea instanței penale a rămas definitivă și irevocabilă, stabilirea despăgubirilor civile ar urma să se facă ulterior; deși acțiunea penală nu poate fi stinsă prin împăcarea părților, sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

a) s-a dat rechizitoriu de trimitere în judecată sau din actele încheiate de autoritățile publice, semnate fără obiecții de proprietarul, utilizatorul ori conducătorul vehiculului asigurat, răspunzător de producerea prejudiciului, rezultă cu certitudine atât răspunderea civilă a acestora, prejudiciile cauzate, cât și vinovăția penală a conducătorului auto care urmează să fie trimis în judecată după finalizarea cercetărilor aflate în curs;

b) persoana prejudiciată își ia un angajament scris prin care se obligă să restituie de îndată, parțial sau total, despăgubirea primită, în funcție de hotărârea instanței penale în ceea ce privește fapta, făptuitorul și vinovăția."

Prin urmare, rezultă fără echivoc, din economia normelor legale evocate că, penalitățile de întârziere prevăzute de legiuitor la art. 37, se datorează de asigurător, după scurgerea termenului de 10 zile de la data la care acesta a definitivat investigația necesară evaluării sumei pe care este obligat să o plătească, în cazul înțelegerii amiabile a părților cu privire la cuantumul acestora sau de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, în situația în care stabilirea dreptului la despăgubiri și întinderea acestora au fost deduse judecății, așa cum corect instanța de apel a statuat, cită:

"Cererea de acordare a despăgubirilor a fost înaintată pârâtului la data de 27 iunie 2012 (fila 11 verso dosar fond), din acest moment asigurătorul având un termen de 3 luni să soluționeze cererea sau să comunice motivele pentru care nu aprobă despăgubirile (art. 36 din Ordinul nr. 14/2011). Cererea de chemare în judecată a fost înregistrată înlăuntrul termenului de 3 luni prevăzut de lege, respectiv la data de 20 septembrie 2012, prin întâmpinarea pârâtul respingând pretențiile formulate."

Prin urmare, și aceste critici ale recurenților urmează să fie înlăturate ca nefondate, cum corect a stabilit și instanța anterioară. în aceste condiții se apreciază că nu se pot acorda aceste penalități de la momentul solicitat de către apelanții-reclamanți, ci art. 36 alin. (5) care prevede obligația plății despăgubirii în maximum 10 zile de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. în aceste condiții penalitățile trebuie acordate de la data la care expiră termenul de 10 zile conform art. 37, cum legal și corect a stabilit instanța de apel.

În ceea ce privește cuantumul penalităților de întârziere, față de considerentele anterioar expuse, erau aplicabile dispozițiile din Ordinul nr. 14/2011, fiind corect cuantificate la 0,2 % pe zi întârziere și nu în sensul celor susținute de reclamanți. Conclzionând, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale, așa încât și sub acest aspect criticile reclamanților sunt nefondate.

Cum în speță, părțile au învestit instanța de judecată cu determinarea despăgubirilor, Înalta Curte reține că instanțele de fond au făcut o corectă și riguroasă interpretare și aplicare a normelor legale incidente, decizia atacată fiind la adăpost de orice critici în sensul arătat.

Pârâta critică soluția data cu privire la respingerea prescripției dreptului material la acțiune, din perspectiva dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, în sensul că termenul de prescripție începe să curgă de la data producerii accidentului, respectiv de la data producerii evenimentului asigurat, deoarece, în opinia sa, atunci a cunoscut asiguratul că a suferit o daună, adică la 27 februarie 2009.

Criticile pârâtei sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Prescripția dreptului la acțiune al reclamanților, are caracter patrimonial, acest drept se prescrie în termenul general de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. în cadrul procesului penal, persoana vătămată poate cere acoperirea prejudiciului material sau moral încercat prin săvârșirea infracțiunii, de la inculpat și persoana responsabilă civilmente, constituindu-se parte civilă. întotdeauna, temeiul constituirii părții civile trebuie să fie o infracțiune care, prin natura ei, produce prejudicii materiale sau morale, obligația de acordare a despăgubirilor în cadrul procesului penal neputând avea ca temei un fapt ilicit extrapenal.

Acțiunea civilă întemeiată pe răspunderea civilă delictuală se prescrie în termenul de drept comun prevăzut de Decretul nr. 167/1958, de 3 ani, care se calculează de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea (art. 8 alin. (2) Decretul nr. 167/1958).

Astfel, momentul de la care curge termenul de prescripție a dreptului reclamanților de a solicita despăgubiri morale de la pârâtă este cel de când s-a dispus prin rezoluție neînceperea urmăririi penale față de cel vinovat de producerea accidentului, întrucât din acest moment reclamanta a înțeles sa¬și valorifice pretențiile pe calea unei acțiuni civile separate, neputându-se constitui parte civilă cât timp nu poate exista un proces penal. Mai mult, având în vedere că, potrivit art. 22 alin. (1) C. proc. pen. numai hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea în despăgubiri, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, rezultă că în cazul în care procurorul este cel care a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea urmăririi penale, indiferent pentru care motive, soluția adoptată de acesta nu are autoritate de lucru judecat, astfel încât o acțiune civilă având ca temei răspunderea civilă delictuală este posibilă, fără a se putea invoca, cu autoritate de lucru judecat, ordonanța procurorului.

În consecință, în cauză a fost soluționată legal excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților.

Astfel, cum în cauză s-au invocat prejudicii produse și de care reclamanții au luat cunostiinta ulterior pronunțării Deciziei penale 1385/R din 15 septembrie 2011, având în vedere și aspectele reținute anterior iar prezenta cerere a fost formulata la data de 20 septembrie 2012