ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 646/2015

Decizia nr. 646/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin încheierea din ședința publică de la 23 martie 2010, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, asupra excepției necompetenței generale a instanțelor române, a constatat că în speță sunt aplicabile dispozițiile Regulamentului C.E. nr. 44/2001, privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.

În acest sens, tribunalul a reținut că potrivit art. 5 pct. 1 lit. a) din Regulament, o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într-un alt stat membru, în materie contractuală, în fața instanțelor de la locul în care obligația care formulează obiectul cererii a fost au urmează a fi executată.

S-a reținut că în speță, obligația asumată prin scrisoare de garanție corporativă urmează a fi executată în România, prin urmare, competența aparține instanței române.

În consecință, tribunalul a respins excepția necompetenței generale invocată de pârâta SC A. SA.

Prin încheierea din ședința publică de la 18 mai 2010, tribunalul a respins excepția prematurității cererii de chemare în judecată invocată de pârâtă, apreciind că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 720

1

C. proc. civ.

Prin sentința comercială nr. 13067 din 14 decembrie 2010, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis cererea formulată de reclamanta SC B. SRL în contradictoriu cu pârâta SC A. SA și a obligata-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 87.104,25 euro în echivalent lei la data plății, reprezentând debit conform scrisorii de garanție încheiate la data de 12 februarie 2007 și la 6.858 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că între reclamantă, în calitate de proprietar și SC C. SRL, în calitate de chiriaș, s-a încheiat la data de 10 octombrie 2006 contractul de închiriere având ca obiect spațiul comercial situat în București, sector.

Concomitent cu semnarea contractului de închiriere între reclamantă, în calitate de administrator, și SC C. SRL, în calitate de beneficiar, s-a încheiat și contractul de management având ca obiect administrarea spațiului comercial închiriat în Năsăud.

Pârâta SC A. SA a semnat la data de 12 februarie 2007 Scrisoarea de garanție corporativă prin care s-a obligat ca „în cazul în care, în timpul executării contractelor antemenționate (contractul de închiriere și contractul de management n.n.) chiriașul /beneficiarul SC C. SRL nu își îndeplinește obligațiile stipulate în contracte, să îl substituie pe acesta din urmă și să plătească, în baza unei notificări scrise trimisă de proprietar/ societatea de management în termen de 5 zile.

S-a stipulat în contract că „garanția corporativă va fi valabilă pe toată durata contractelor antemenționate, inclusiv pe perioada pe care se vor prelungi contractele și va acoperi chiria pe trei luni și onorariul de management în sumă de 7.104,25 euro, în concordanță cu prevederile contractuale.

În alineatul ultim s-a prevăzut că „în cazul în care până la încheierea perioadei de valabilitate a prezentei garanții corporative, proprietarul/societatea de management nu va transmite nicio notificare de neîndeplinire de către chiriaș/beneficiar a obligațiilor sale contractuale de plată, atunci garanția corporativă devine în mod automat nulă, indiferent dacă este returnată sau nu.

Tribunalul a reținut că raportului juridic dedus judecății îi sunt aplicabile dispozițiile legii române, deoarece în speță există legături mai strânse ale contractului cu legea română.

Astfel, obligația debitoarei chiriaș/beneficiar SC C. SRL de a prezenta o scrisoare de garanție este stipulată expres în contractul de închiriere (art. 13 și urm.) având ca obiect folosința unui spațiu comercial situat în București, precum și în contractul de administrare privind același spațiu comercial (art. 9 și urm. contract).

Scrisoarea de garanție poate fi considerată un act juridic accesoriu celor două contracte încheiate între două persoane juridice de naționalitate română, ipoteză în care tribunalul a apreciat că raportul juridic dedus judecății este guvernat de legea română (art. 70, art. 77, art. 78 alin. ultim din Legea nr. 105/1992).

Beneficiul de discuțiune invocat de pârâtă în raport de dispozițiile art. 1662 C. civ. nu a fost primit, deoarece în scrisoarea de garanție nu este inserată o clauză care să înlăture în mod explicit și expres prezumția de solidaritate instituită de dispozițiile art. 42 C. com.

În consecință, tribunalul a constatat că în speță sunt întrunite condițiile prevăzute în scrisoarea de garanție corporativă asumată de pârâtă, respectiv, debitoarea SC C. SRL nu și-a îndeplinit obligațiile de plată care îi incumbă în temeiul contractelor de închiriere și de management; aceste contracte își produc efectele juridice, nefiind reziliate ori desființate în orice alt mod; fidejusorul a fost notificat cu privire la faptul neîndeplinirii de către debitoare a obligațiilor sale contractuale.

În raport de dispozițiile art. 969 și urm C. civ., tribunalul a admis acțiunea.

Apelul declarat de SC A. SA împotriva încheierii de la 23 martie 2010 și de la 18 mai 2010 prin care s-au soluționat excepțiile și împotriva sentinței comerciale nr. 13067 din 14 decembrie 2010 a Tribunalului București, secția a Vl-a comercială, a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 370/2012 din 03 octombrie 2012.

În argumentarea acestei decizii, instant de apel a reținut, în esență că între reclamantă, în calitate de proprietar și SC C. SRL, în calitate de chiriaș, s-a încheiat la data de 10 octombrie 2006 contractul de închiriere având ca obiect spațiul comercial situat în București, sector 5.

Concomitent cu semnarea contractului de închiriere între reclamantă, în calitate de administrator, și SC C. SRL, în calitate de beneficiar, s-a încheiat și contractul de management având ca obiect administrarea spațiului comercial închiriat în Năsăud.

Pârâta SC A. SA a semnat la data de 12 februarie 2007 Scrisoarea de garanție corporativă prin care s-a obligat ca „în cazul în care, în timpul executării contractelor antemenționate (contractul de închiriere și contractul de management n.n.) chiriașul /beneficiarul SC C. SRL nu își îndeplinește obligațiile stipulate în contracte, să îl substituie pe acesta din urmă și să plătească, în baza unei notificări scrise trimisă de proprietar /societatea de management în termen de 5 zile, toate obligațiile contractuale de plată ale chiriașului/beneficiarului".

Se stipulează în continuare că „garanție corporativă va fi valabilă pe toată durata contractelor antemenționate, inclusiv pe perioada pe care se vor prelungi contractele și va acoperi chiria pe trei luni și onorariul de management în sumă de 87.104,25 euro, în concordanță cu prevederile contractuale.

În alineatul ultim se prevede că „în cazul în care până la încheierea perioadei de valabilitate a prezentei garanții corporative, proprietarul/societatea de management nu va transmite nicio notificare de neîndeplinire de către chiriaș/beneficiar a obligațiilor sale contractuale de plată, atunci prezenta garanție corporativă devine în mod automat nulă, indiferent dacă este returnată sau nu".

S-a mai reținut că în speță, instanța de fond nu a încălcat principiul aflării adevărului, conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ., întrucât aceasta nu are obligația, ci doar posibilitatea (conform art. 129 alin. (1) C. proc. civ.) să dispună dovezile pe care le găsește de cuviință, însă atunci când apreciază că sunt necesare pentru dezlegarea pricinii.

Sunt nefondate criticile apelantei, în sensul că instanța de fond nu a stabilit natura juridică a actului produs în fața sa „scrisoare de garanție corporativă" și că a interpretat în mod greșit clauzele stipulate în conținutul acestei scrisori, opinând că fidejusiunea constituită conform acestui contract unilateral nu este o obligație solidară, fiind răsturnată astfel prezumția prevăzută de art. 42 alin. (2) C. com.

Raportat la clauzele scrisorii mai sus-menționate s-a constatat că modul de operare al garanției constituite prin actul în discuție se aseamănă cu fidejusiunea reglementată de art. 1657 C. civ., fiind totuși o garanție atipică fără o reglementare de sine stătătoare.

Mai mult, din analiza coroborată a clauzelor tuturor actelor anterior menționate rezultă fără dubiu că scrisoarea de garanție corporativă este rezultatul manifestării de voință a părților, având natura unui contract unilateral pentru că dă naștere la obligații doar în sarcina garantului corporativ față de creditor, având titlu gratuit, în condițiile în care garantul comparativ nu urmărește să obțină de la creditorul garantat o contraprestație.

Odată stabilită natura juridică a scrisorii de garanție corporativă ca fiind un contract unilateral s-a analizat modul în care au fost aplicate dispozițiile relative la competența de soluționare a cauzei, conținute de Regulamentul (C.E.) nr. 44/2001.'

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că devin incidente prevederile articolului 5 punctul 1 litera a conform cu care - o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într-un stat membru, în materie contractuală, în fața instanței de la locul în care obligația care formează obiectul cererii a fost sau urmează a fi executată, iar cum obligația de garantare asumată prin scrisoare urmează a fi executată în România, competentă generală de soluționare a cauzei aparține instanțelor române.

S-a apreciat că beneficiul de discuțiune invocat de apelanta-pârâtă în raport cu dispozițiile art. 1662 C. civ. nu poate fi primit, deoarece în scrisoarea de garanție nu este inserată nicio clauză care să înlăture în mod explicit și expres prezumția de solidaritate instituită de dispozițiile art. 42 C. com.

În consecință, în speță sunt întrunite condițiile prevăzute în scrisoarea de garanție corporativă: debitoarea nu și-a îndeplinit obligațiile de plată asumate prin contracte, aceste contracte își produc efectele în continuare, iar fidejusorul a fost notificat cu privire la faptul neîndeplinirii obligațiilor debitorului. Prin emiterea scrisorii de garanție bancară, s-a creat un raport de fidejusiune, ce a luat naștere prin acordul ambelor părți și a dat naștere unei singure obligații : cea a fidejusorului față de intimată cu privire la garantarea obligației debitorului. Acesta reprezintă un contract unilateral și nu un act unilateral.

De asemenea, este un contract accesoriu, urmând soarta contractului principal. Mai mult, în contractul principal este expres menționată obligativitatea scrisorii de garanție bancară, iar scrisoarea de garanție a fost emisă în legătură cu acel contract ce urma să fie executat pe teritoriul României de către persoane de naționalitate română.

Cum corect s-a reținut și de prima instanță, beneficiul de discuțiune, invocat de pârâtă, în raport de dispozițiile art. 1662 C. civ., nu a putut fi primit, întrucât în scrisoarea de garanție nu este stipulată o clauză care să înlăture expres și explicit prezumția de solidaritate instituită de dispozițiile art. 42 C. com.

Instanța de apel a reținut că reclamanta intimată SC B. SRL și-a întemeiat acțiunea formulată și pe dispozițiile articolului 969 C. civ., iar soluția s-a pronunțat și cu respectarea principiului disponibilității, fiind admisă acțiunea cu menționarea faptului că debitul la care a fost obligată pârâta este conform scrisorii de garanție încheiate la data de 12 februarie 2007, care are natura juridică a unui contract unilateral.

Împotriva acestei decizii, pârâta SC A. SA a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., formulând totodată și cerere de repunere în termenul de recurs.

În argumentarea cererii de repunere în termenul de recurs, recurenta a susținut, în esență, că în cursul judecării apelului, la data de 25 mai 2011, SC A. SA a depus o cerere prin care a învederat faptul că înțelege să renunțe la mandatul acordat d-lui av. D. și că toate actele de procedură să le fie comunicate la sediul din Belgia și aplicarea dispozițiilor art. 242 alin. (2) C. proc. civ.

Cu toate acestea și în cursul celei de a doua judecări, actele de procedură și decizia recurată i-au fost comunicate SC A. SA tot la adresa av. D., iar SC A. SA a luat cunoștință de hotărârea recurată la data de 02 iulie 2014 când la solicitarea sa, au fost făcute copii ale actelor și Dosarului nr. x/3/2009*, astfel susține recurenta, cererea de repunere în termenul de recurs este întemeiată.

Pe fondul cauzei, recurenta a susținut, în esență, că rejudecarea apelului de către Curtea de Apel București s-a desfășurat fără legala citare a apelantei SC A. SA, aceasta fiind citată la adresa din București a cabinetului de avocat D., care însă nu mai reprezenta apelanta încă din data de 25 mai 2011, rejudecarea apelului având loc cu încălcarea dispozițiilor art. 87, art. 88 C. proc. civ.

Pentru aceste motive recurenta a solicitat repunerea în termenul de recurs și admiterea recursului.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata reclamantă a solicitat respingerea cererii de repunere în termen formulată de recurenta pârâtă și pe cale de consecință admiterea excepției tardivității recursului și respingerea acestuia ca tardiv formulat.

Înalta Curte, analizând cererea de repunere în termen și cererea de recurs prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, reține caracterul fondat atât al cererii cât și al recursului pentru următoarele considerente comune:

Potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., decizia recurată este susceptibilă de casare atunci când a fost pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) din același cod, care prevăd că: "actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții, o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. In cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie".

Din perspectiva acestui motiv recurenta a susținut că rejudecarea apelului de către Curtea de Apel București s-a desfășurat fără legala citare a apelantei SC A. SA, aceasta fiind citată la adresa din București a cabinetului de avocat D., care însă nu mai reprezenta apelanta încă din data de 25 mai 2011.

Critica recurentei este fondată.

Astfel, verificând legalitatea deciziei recurate prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor procedurale referitoare la citare se constată că într-adevăr au fost încălcate prevederile art. 88 și art. 87 C. proc. civ.

Din examinarea actelor aflate la dosar se constată că prin cererea aflată la fila 22 depusă la data de 25 mai 2011, în Dosarul de apel nr. x/3/2009, SC A. SA a renunțat la mandatul acordat d-lui av. D. solicitând ca toate actele de procedură să fie comunicate la sediul lor din Belgia.

Totodată, se constată, potrivit dovezii de comunicare aflată la fila 12 Dosar apel nr. x/3/2009*, că hotărârea recurată a fost comunicată tot la adresa cabinetului av. D.

În aceste condiții se va reține că procedura de comunicare a hotărârii recurate nu a fost îndeplinită, astfel încât va fi admisă cererea de repunere în termenul de declarare a recursului.

În același timp se constată că deși pârâta SC A. SA a depus cererea prin care a învederat instanței că renunțat la mandatul acordat d-lui av. D. indicând pentru comunicarea actelor de procedură sediul din Belgia, instanța a îndeplinit procedura de citare față de aceasta pentru termenul din data de 20 septembrie 2012 când s-a luat în examinare soluționarea apelului, după casare, tot la adresa cabinetului av. D.

În raport de această situație, Înalta Curte reține că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) din același cod, vătămarea pârâtei fiind evidentă prin aceea că a fost în acest fel privată de un grad de jurisdicție, neavând cunoștință despre derularea fazei procesuale a apelului și fiind astfel în imposibilitate de a-și susține pretențiile.

Așa fiind, constatând că procedura de citare a apelantei și de comunicare a hotărârii recurate nu au fost legal îndeplinite, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite cererea de repunere în termenul de recurs.

Admite recursul declarat de pârâta SC A. SA Belgia împotriva Deciziei civile nr. 370/2012 din 3 octombrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauze spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 februarie 2015.