ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 84/2016

Decizia nr. 84/2016

Asupra cererilor de recurs, din examinarea înscrisurilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 20100 din 21 decembrie 2012, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune.

A respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta A.

A admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții B., C., D., E., F., G., H., I., Î., J., K., L., M., N., O., P., R., S., T., U. și V. în contradictoriu cu pârâta SC W. SA.

A admis, în parte, capătul 1 de cerere și a constatat caracterul abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de administrare lunară și al clauzelor referitoare la obligația împrumutaților de a încheia contracte de asigurare la o societate de asigurări agreată de SC W. SA.

A admis, în parte, capătul 2 de cerere, a constatat nulitatea absolută a clauzelor menționate și a obligat societatea pârâtă la restituirea către reclamanți a sumelor plătite nedatorat în baza clauzelor constatate ca abuzive referitoare la comisionul de administrare lunară.

A obligat pârâta la plata de dobândă legală pentru sumele plătite nedatorat de reclamanți către pârâtă, cu începere de la data la care au fost tăcute aceste plăți și până la restituirea lor efectivă.

A respins, ca neîntemeiate, celelalte capete de cerere.

A respins, ca neîntemeiată, cererea privind acordarea daunelor morale și a compensat cheltuielile de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut în esență următoarele:

Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța de fond a avut în vedere caracterul imprescriptibil extinctiv al sancțiunii nulității absolute și dispozițiile Legii nr. 193/2000 și O.U.G. nr. 50/2010, prin care se protejează nu doar un interes personal, individual, ci și un interes public, general, obștesc.

Pe fondul cauzei, în ceea ce privește clauzele referitoare la comisionul de administrare, prima instanță a constatat că scopul perceperii acestui comision este neclar, iar caracterul echivoc al clauzei contravine dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000 și art. 78 din Legea nr. 286/2004.

Prima instanță a apreciat că negocierea putea privi, cel mult, doar cuantumul acestui comision. Or, în cauză, nu cuantumul acestui comision a fost criticat de reclamanți, ci însuși existența lui, susținându-se că se percepe în absența unei contraprestații din partea pârâtei.

S-a mai reținut că, în ceea ce privește clauzele în discuție, acestea nu respectă nici exigențele bunei credințe, deoarece inserarea acestui comision a vătămat interesele legitime, patrimoniale ale reclamanților prin majorarea considerabilă a ratei lunare.

Potrivit considerentului nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE „la evaluarea bunei credințe, trebuie acordată o atenție deosebită autorității pozițiilor de negociere ale părților, dacă consumatorul a fost influențat să fie de acord cu condiția în cauză și dacă mărfurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; întrucât condiția de bună credință poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor dacă acesta acționează corect și echitabil față de cealaltă parte, ale cărei interese legitime trebuie să le ia în considerare".

Practic, prin inserarea acestui comision, pârâta a urmărit să obțină un avantaj disproporționat în detrimentul părții reclamante, astfel încât dezechilibrul contractual s-a rupt, nefiind îndeplinită cerința bunei-credințe.

Având în vedere cele expuse mai sus, ca o consecință a constatării caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de administrare și potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prima instanță a constatat nulitatea absolută a respectivelor clauze, clauze care, în temeiul art. 6 din Legea nr. 193/2000, nu mai produc efecte asupra consumatorilor, contractul de credit putând continua și în absența clauzelor considerate abuzive.

Cu privire la petitul referitor la rambursarea către reclamanți a sumelor plătite nedatorat în temeiul clauzelor nule, principiul restituito in integrum impune ca tot ceea ce s-a executat în temeiul unui act juridic inexistent sau lovit de nulitate să fie restituit. Acest principiu decurge din cel al retroactivității efectelor nulității; numai prin revenirea la situația anterioară emiterii actului nul, părții vătămate îi este reparat întreg prejudiciul, astfel încât prima instanță a obligat societatea pârâtă la restituirea, către reclamanți, a sumelor plătite nedatorat în baza clauzelor constatate ca abuzive și Ia plata de dobândă legală pentru sumele plătite nedatorat de reclamanți către pârâtă, cu începere de la data la care au fost făcute aceste plați și până la restituirea lor efectivă.

Referitor la alegerea societății de asigurări, prima instanță a apreciat că sunt incidente dispozițiile Legii nr. 190/1999 deoarece, potrivit art. 18 al acestui act normativ „Contractele de asigurare se vor încheia cu o societate de asigurări, iar împrumutătorul nu va avea dreptul să impună împrumutatului un anumit asigurător".

În ceea ce privește clauzele referitoare la dobândă, prima instanță a reținut că din analiza clauzelor contractuale menționate rezultă că la momentul încheierii contractelor de credit ale reclamanților existau în oferta băncii mai multe tipuri de contracte de credit, contracte de credit cu dobânda fixă în monedă națională sau în euro, contracte de credit cu dobânda variabilă stabilită fie în funcție de dobânda de referință a băncii, fie în funcție de indicele de referință.

Astfel, prima instanță a apreciat că reclamanții au avut posibilitatea de a negocia conținutul clauzei privind dobânda, putând opta între mai multe tipuri de credite, respectiv: cu dobânda fixă în monedă națională sau în euro, cu dobânda variabilă calculată în funcție de indicele EURIBOR/LIBOR/ ROBOR; cu dobânda variabilă calculată în funcție de dobânda de referință variabilă afișată la sediile băncii. In aceste condiții, în care reclamanții și-au exercitat opțiunea pentru un anumit tip de credit, prima instanță a apreciat că aceștia și-au asumat și existența unui dezechilibru între drepturile și obligațiile contractuale, astfel că cerința existenței relei credințe a pârâtei nu subzistă.

De asemenea, prima instanță a apreciat că în ceea ce privește restul clauzelor a căror nulitate s-a solicitat, deși nu au fost negociate, acestea nu au creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, fiind respinse, ca neîntemeiate, și aceste capete de cerere.

Referitor la daunele morale solicitate de reclamanți pentru suferințele de ordin psihic îndurate ca urmare a practicilor abuzive practicate de pârâtă, prima instanță a respins ca neîntemeiat acest capăt de cerere, având în vedere că reclamanții s-au rezumat la simple afirmații, nesusținute de probe.

Având în vedere că actele ce formează obiectul prezentului litigiu au fost încheiate între reclamanți și pârâta SC W. SA, astfel încât această pârâtă justifică legitimitatea procesuală pasivă, întrucât în raport de aceasta se urmărește valorificarea drepturilor deduse judecății, prima instanță a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta A.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel atât reclamanții B., C., D., E., F., G., H., I., Î., J., K., L., M., N., O., P., R., S., T., U. și V., cât și pârâta SC W. SA.

Prin Decizia civilă nr. 483 din 21 noiembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta SC W. SA.

A admis apelul formulat de reclamanții B., C., D., E., F., G., H., I., Î., J., K., L., M., N., O., P., R., S., T., U. și V.

A schimbat, în parte, sentința civilă nr. 20100 din 21 decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în sensul că: a constatat nulitatea absolută a clauzelor abuzive cuprinse în contractele de credit încheiate între părți referitoare la dreptul băncii de a modifica unilateral comisioanele bancare și de a debita automat orice cont al împrumutatului.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanții B., C., D., E., F., G., H., I., Î., J., K., L., M., N., O., P., R., S., T., U. și V., cât și pârâta SC W. SA București.

Prin Decizia nr. 3856 din 4 decembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta SC W. SA București.

A fost admis recursul declarat de reclamanții B., C., D., E., F., G., H., I., Î., J., K., L., M., N., O., P., R., S., T., U. Și V. împotriva Deciziei civile nr. 483 din 21 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă. A fost casată în parte decizia, iar cauza trimisă spre rejudecarea apelului reclamanților la aceeași instanță. Au fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei.

În rejudecare, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin Decizia civilă nr. 849/A/20I5 din 21 mai 2015, a admis apelul formulat de reclamanții B., C., D., E., F., G., H., I., Î., J., K., L., M., N., O., P., R., S., T., U. și V. împotriva sentinței civile nr. 20100 din 21 decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/201 1, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC W. SA. A schimbat în parte sentința atacată în sensul că: a admis în parte cererea reclamanților.

A constatat caracterul abuziv și pe cale de consecință, nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în contractele de credit ipotecar încheiate de reclamanții B. și C., D., G., H. și I., Î., K. și J., R., S. și T., U. și V., prevăzute la art. 4.1.alin. (2), art. 4.2.alin. (2), art. 4.3. și cele cuprinse în contractul încheiat de N., prevăzute la 4.1 alin. (2), art. 4.2.alin. (2), art. 4.3. alin. (1), cu referire la modul de calcul al dobânzii prin raportare la indicele de referință, stabilit de bancă în funcție de costul surselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancară din România.

A constatat caracterul abuziv și pe cale de consecință, nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în contractele de consum încheiate de reclamanții O. și P., E. și F., prevăzute la art. 4.3, cu referire la sintagma care prevede dreptul băncii de a modifica dobânda.

A constatat caracterul abuziv și pe cale de consecință, a nulității absolute a clauzelor cuprinse în contractul de nevoi personale încheiat de reclamanții L. și M., prevăzute la art. 4.5., cu referire la sintagma care prevede dreptul băncii de a modifica dobânda.

A constatat caracterul abuziv și pe cale de consecință, nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în contractele de credit ipotecar încheiate de reclamanții B. și C., H. și I., S. și T., U. și V., prevăzute la art. 5.3., cele cuprinse în contractele încheiate de D., G., Î., K. și J., R., cuprinse la art. 5.4., cele regăsite în contractul încheiat de N., prevăzute la art. 4.3. alin. (3), cu referire la dreptul băncii de a modifica unilateral graficele de rambursare emise în temeiul contractelor de credit, ca urmare a modificării ratei dobânzii prin raportare la indicele de referință, stabilit de bancă în funcție de costul surselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancară din România.

A constatat caracterul abuziv și pe cale de consecință nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în contractele de consum încheiate de reclamanții O. și P., E. și F., prevăzute la art. 4.3., și a clauzelor cuprinse în contractul de nevoi personale încheiat de reclamanții L. și M., prevăzute la art. 4.5. teza a III-a, cu referire la sintagma care prevede dreptul băncii de a modifica unilateral graficele de rambursare emise în temeiul contractelor de credit, ca

urmare

a modificării ratei dobânzii.

A constatat nulitatea actelor unilaterale de modificare a ratei dobânzii, emise de pârâtă în baza clauzelor cuprinse în contractele de credit ipotecar încheiate de reclamanții B. și C., D., G., H. și I., Î., K. și J., R., S. și T., U. și V., prevăzute la art. 4.1.alin. (2), art. 4.2.alin. (2), art. 4.3. și a celor cuprinse în contractul încheiat de N., prevăzute la art. 4.1. alin. (2) art. 4.2. alin. (2), art. 4.3. alin. (1), cu referire la modul de calcul al dobânzii la indicele de referință, stabilit de bancă în funcție de costul surselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancară din România; a constatat nulitatea actelor unilaterale emise de pârâtă în baza clauzelor cuprinse în contractele de consum încheiate de reclamanții O. și P., E. și F., prevăzute la art. 4.3., cu referire Ia sintagma care prevede dreptul băncii de a modifica dobânda; a constatat nulitatea actelor unilaterale de modificare a ratei dobânzii emise de către pârâtă în baza clauzelor cuprinse în contractul de nevoi personale încheiat de reclamanții L. și M., prevăzute la art. 4.5., cu referire la sintagma care prevede dreptul băncii de a modifica dobânda; a constatat nulitatea graficelor de rambursare emise în baza clauzelor cuprinse în contractele de credit ipotecar încheiate de reclamanții B. și C., H. și I., S. și T., U. și V., prevăzute la art. 5.3., în baza clauzelor cuprinse în contractele încheiate de D., G., Î., K. și J., R., aflate la art. 5.4., și în baza celor regăsite în contractul încheiat de N., prevăzute la art. 4.3. alin. (3), cu referire Ia dreptul băncii de a modifica unilateral graficele de rambursare emise în temeiul contractelor de credit, ca urmare a modificării ratei dobânzii prin raportare la indicele de referință, stabilit de bancă în funcție de costul surselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancară din România; a constatat nulitatea graficelor emise în baza clauzelor cuprinse în contractele de consum încheiate de reclamanții O. și P., E. și F., prevăzute la art. 4.3., și a clauzelor cuprinse în contractul de nevoi personale încheiat de reclamanții L. și M., prevăzute la art. 4.5. teza a III-a, cu referire la sintagma care prevede dreptul băncii de a modifica unilateral graficele de rambursare emise în temeiul contractelor de credit, ca urmare a modificării ratei dobânzii.

A constatat caracterul abuziv și nulitatea clauzelor cuprinse în contractele de credit ipotecar încheiate de reclamanții B. și C., H. și I., S. și T., U. și V., ce se regăsesc la art. 4.7 alin. (2) și art. 5.2, al celor cuprinse în contractele de credit ipotecar încheiate de D., G., Î., K. și J., R., ce se regăsesc la art. 4.7. alin. (2) și art. 5.3., al clauzelor contractului încheiat de N. ce se regăsesc la art. 4.4. alin. (2) și art. 5.3., al clauzelor contractelor de credit de consum, încheiate cu apelanții O. și P., E. și F., ce se regăsesc la art. 4.1. alin. (2), art. 4.5, art. 5.1 și al clauzelor contractului de credit de nevoi personale, încheiat cu apelanții L. și M., ce se regăsesc la art. 4.5., art. 5.3., care prevăd o formulă de calcul a dobânzii prin raportare la o perioadă de 360 de zile, în loc de 365/366 de zile.

A constatat caracterul abuziv și nulitatea clauzelor cuprinse în contractele de credit ipotecar încheiate de reclamanții B. și C., H. și I., S. și T., U. și V., ce se regăsesc la 4 noiembrie lit. a), al celor cuprinse în contractele de credit ipotecar încheiate de D., G., Î., K. și J., R., ce se regăsesc la 4 noiembrie lit. a), al clauzelor contractului încheiat de N. ce se regăsesc la art. 4.8. lit. a), al clauzelor contractelor de credit de consum, încheiate cu apelanții O. și P., E. și F., ce se regăsesc la 4 octombrie lit. a) și al clauzelor contractului de credit de nevoi personale, încheiat cu apelanții L. și M., ce se regăsesc la 4 octombrie lit. a) referitoare la comisionul de acordare/acordare și gestiune a creditului.

A constatat caracterul abuziv și nulitatea clauzelor cuprinse în contractele de credit ipotecar încheiate de reclamanții B. și C., H. și I., S. și T., U. și V., D., G., Î., K. și J., R.,N. ce se regăsesc la art. 8.3 și art. 8.5 a treia liniuță, și al clauzelor contractului de credit de nevoi personale, încheiat cu apelanții L. și M., ce se regăsesc la art. 8.4 și art. 8.6 a treia liniuță referitoare la dreptul băncii de a rezilia unilateral contractul pentru neexecutarea de către împrumutat a obligației instituite prin art. 8.1. liniuță a doua, teza a II-a, potrivit cu care acesta trebuie să depună la bancă documentele justificative pentru plata, anticipat, pentru fiecare an, a primelor de asigurare.

A constatat caracterul abuziv și nulitatea clauzelor cuprinse în contractele de credit ipotecar încheiate de reclamanții B. și C., H. și I., S. și T., U. și V., D., G., Î., K. și J., R. și N., și al clauzelor contractului de credit de nevoi personale, încheiat cu apelanții L. și M., ce se regăsesc la art. 9.3. referitoare la dreptul băncii de a rezilia unilateral contractul în cazul neonorării la termen, de către împrumutat, și declarării scadente a altor obligații ale acestuia față de bancă.

A constatat caracterul abuziv și nulitatea clauzelor cuprinse în contractele de credit ipotecar încheiate de reclamanții B. și C., H. și I., S. și T., U. și V., D., G., Î., K. și J., R. și N. ce se regăsesc la art. 8.9., 8 octombrie, 8 noiembrie, 8 decembrie, referitoare la dobândirea, de către bancă, a statutului de administrator al bunurilor aduse ca garanție, precum și cele referitoare la atribuțiile băncii în calitatea astfel dobândită.

A obligat pârâta la restituirea sumelor plătite nedatorat de către reclamanți cu titlu de diferență dobândă și comisioane, în temeiul clauzelor contractuale abuzive, precum și la plata dobânzii legale calculate asupra acestor sume de la data la care au fost făcute aceste plăți și până la restituirea lor efectivă.

A obligat pârâta la plata sumelor de 712,24 lei către B. și C., 666,66 lei către D., 707,33 lei către E. și F., 666,66 lei către G., 710,27 lei către H. și I., 709,48 lei către Î., 710 Iei către K. și J., 710,26 Iei către L. și M., 710,66 lei către N., 710 lei către O. și P., 710,1 lei către R., 709,48 lei către S. și T., 708,43 lei către U. și V., cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Referitor la critica vizând soluția adoptată de către instanța fondului cu referire la cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobândă, s-a reținut că în legătură cu aceste critici, evaluate și în calea de atac a recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia de casare, a statuat greșita aplicare a legii de către instanțele de fond și de apel în soluția de respingere a cererii introductive.

S-a subliniat de către instanța de apel, în rejudecare, că în interpretarea și analiza incidenței dispozițiilor art. 4 alin. (1) și alin. (1) lit. a), b) și g) din Anexa Ia Legea nr. 193/2000, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, prin decizia de casare, că, față de modul neclar și neinteligibil în care au fost redactate clauzele referitoare la dobânzi, ținând cont de caracterul nenegociat al acestora, aceste clauze referitoare la evoluția ratei dobânzii sunt de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În concret, și în considerarea deciziei de casare, instanța de apel a reținut împrejurarea potrivit căreia criteriile în raport cu care operează indexarea dobânzii nu pornesc de la indici obiectivi, clari, verificabili. In opinia instanței, reclamanților nu le-au fost aduse la cunoștință la momentul încheierii contractului elemente clare în funcție de care poate varia dobânda; aceștia nu au putut cunoaște în mod rezonabil mecanismul de formare a dobânzii variabile care, în fapt, este lăsat la alegerea băncii prin raportare la indicele de referință.

Instanța de apel a mai reținut că incidența dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu poate fi aplicată tuturor clauzelor indicate de către reclamanți în cererea de chemare în judecată ca fiind abuzive din această perspectivă, unele dintre acestea nefiind indisolubil legate de mecanismul de formare a dobânzii variabile.

Astfel, considerentele anterior expuse au în vedere folosirea indicelui de referință al băncii, stabilit de bancă în funcție de costul resurselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancară din România.

Deși sunt enunțate în legătură cu dobânda variabilă agreată de către părți, clauzele cuprinse la pct. 4.4, 4.5, 4.6 din acest tip de convenție reglementează notificarea noii rate de dobândă, explică modul de aplicare a modificării, prin raportare la valoarea soldului, precum și posibilitatea denunțării convenției ca efect al modificării ratei dobânzii. în valorificarea dispozițiilor art. 1 lit. a) paragraf 2 din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000, instanța de apel a reținut că nu se poate constata existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, ori încălcarea exigențelor bunei credințe de către bancă în stipularea articolelor menționate, care au în vedere tocmai modalitatea de notificare.

În condițiile date, instanța de apel a acordat eficiență dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 și a constatat caracterul abuziv și pe cale de consecință nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în contractele de credit ipotecar încheiate de reclamanții B. și C., D., G., H. și I., Î., K. și J., R., S. și T., U. și V., prevăzute la art. 4.1. alin. (2), 4.2. alin. (2), art. 4.3. și cele cuprinse în contractul încheiat de N., prevăzute la art. 4.1. alin. (2), art. 4.2. alin. (2), art. 4.3. alin. (1), cu referire la modul de calcul al dobânzii prin raportare la indicele de referință, stabilit de bancă în funcție de costul surselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancară din România.

În ceea ce privește contractele de credit de consum, încheiate cu reclamanții O. și P., E. și F., clauzele contestate - art. 4.1. alin. (1), art. 4.3 - Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat, punctual, că aceste clauze nu arată în niciun fel care este mecanismul de evoluție în timp a dobânzii, neprevăzând în cuprinsul contractului nici un criteriu de evoluție, astfel încât consumatorii să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele care rezultă din aceste clauze în ceea ce îi privește.

În condițiile date, dar și pentru considerente anterior expuse, instanța a reținut că reclamanților nu le-au fost aduse la cunoștință, în momentul încheierii contractului, criteriile de variere a acesteia, motiv pentru care s-a acordat eficiență dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 și s-a constatat caracterul abuziv și pe cale de consecință nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în contractele de consum încheiate de reclamanții O. și P., E. și F., prevăzute la art. 4.3., cu referire la sintagma care prevede dreptul băncii de a modifica dobânda.

În ceea ce privește cererea reclamanților de constatare a caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.1. alin. (1), instanța de apel a considerat că nu este întemeiată, conținutul fiind clar și inteligibil, iar stabilirea convențională a unei dobânzi variabile de 7,95 % pe an nu este de natură a genera un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

În ceea ce privește situația particulară invocată de către pârâtă cu referire la derularea raporturilor contractuale cu reclamantul E., despre care s-a afirmat că a încheiat un alt act adițional ulterior O.U.G. nr. 50/2010, în anul 2012, cu scopul principal al reeșalonării obligațiilor de plată lunare ale împrumutatului aferente contractului prin diminuarea acestora pe o perioadă strict determinată, instanța de apel a evidențiat următoarele aspecte: documentele în discuție nu au fost datate, purtând doar mențiunea versiunea 08 mai 2013, fără însă a se indica o dată certă de intrare în vigoare anul 2012.

Totodată, s-a reținut că încheierea acestor acte adiționale nu au valoarea unei tranzacții în urma căreia părțile au formulat concesii reciproce, acceptând și confirmând valabilitatea contractului și a derulării creditului până la momentul respectiv, așa cum a susținut intimata. încheierea actului adițional de reeșalonare nu poate reprezenta un impediment care să poată fi opus demersului celor doi reclamanți prin care aceștia au invocat caracterul abuziv al unor clauze cuprinse în convenția părților și care au produs pentru o perioadă, în ceea ce îi privește, consecințe prejudiciabile care se cer a fi înlăturate. Instanța de apel a subliniat că aceste considerente sunt comune analizei tuturor clauzelor ce se cer a fi constatate abuzive de către acești reclamanți, motiv pentru care nu au mai fost reluate ulterior.

În cazul contractului de împrumut pentru nevoi personale, încheiat cu L. și M., clauzele de la art. 4.1 alin. (2) și art. 4.5 - și cu referire la clauza care permite băncii modificarea unilaterală a dobânzii după primul an, instanța a reținut incidența art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În condițiile date, instanța de apel a găsit ca fiind întemeiată cererea apelanților - reclamanți, motiv pentru care și în această situație s-a impus schimbarea hotărârii pronunțate de către instanța de fond, în sensul admiterii cererii introductive, în sensul constatării caracterul abuziv și pe cale de consecință a nulității absolute a clauzelor cuprinse în contractul de nevoi personale încheiat de reclamanții L. și M., prevăzute la art. 4.5., cu referire la sintagma care prevede dreptul băncii de a modifica dobânda.

În ceea ce privește cererea reclamanților de constatare a caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.1. alin. (2), instanța de apel a reținut că nu este întemeiată, conținutul clauzei fiind clar și inteligibil, iar stabilirea convențională a unei dobânzi indexabile nu este, prin ea însăși, de natură a afecta drepturile și interesele consumatorilor. Cercetarea nemijlocită a conținutului clauzei determină concluzia potrivit cu care părțile au convenit la încheierea contractului stabilirea unei dobânzi variabile; faptul că acordul părților este deficitar din perspectiva dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 în ceea ce privește modalitatea concretă de variere a dobânzii nu este de natură a înlătura reprezentarea pe care cele două părți au avut-o la momentul încheierii contractului, sub aspectul naturii dobânzii.

Instanța de apel a respins capătul de cerere vizând constatarea caracterului fix al ratei dobânzii la nivelul prevăzut la momentul încheierii contractului, întrucât reclamanții, în calitate de împrumutați, au avut reprezentarea naturii variabile a dobânzii ce urma a fi datorată după primele 12 luni de contract. Prin decizia pronunțată s-a stabilit doar că acest caracter variabil nu poate fi raportat la indicele de referință al băncii, ci doar la eventuale criterii obiective, verificabile, asupra cărora părților contractante le revine îndatorirea de a negocia. în ceea ce privește creditele de consum, limbajul utilizat de părți a fost și mai clar, acesta folosind în mod expres sintagma creditul se acordă cu o dobândă variabilă.

Natura expresă și clară a prevederii se opune solicitării reclamanților apelanți care înțeleg să se prevaleze de necesitatea interpretării convenției în favoarea consumatorului. Caracterul variabil, indexabil, al dobânzii a fost cunoscut și agreat de către ambele părți.

Pornind de la această premisă, instanța de apel a constatat că nu poate interveni și modifica acordul de voință al părților, transformând dobânda variabilă într-una fixă, deoarece acest demers nu ar ține cont de voința părților și reprezintă, o ingerință a instanței de judecată în mecanismul contractual și o încălcare a dispozițiilor legale care guvernează libertatea contractuală. Tot astfel, instanța de apel a reținut că nu poate valorifica nici soluțiile oferite de către intimata - pârâtă, în sensul stabilirii dobânzii din contracte la nivelul dobânzii variabile practicate la momentul expirării perioadei fixe de un an sau, în subsidiar, la momentul încheierii contractelor, soluția propusă neținând cont de principiul disponibilității.

Totodată, s-a subliniat că dispozițiile Legii nr. 193/2000 nu oferă posibilitatea instanței de a modifica dispozițiile contractuale, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive și să dispună înlăturarea lor. Consecința este că, fie se derulează contractul în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei acesta mai poate continua, fie, dacă contractul nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul poate fi îndreptățit să ceară rezoluțiunea acestuia, cu plata de daune interese, dacă este cazul. în acest sens s-a reținut și practica C.J.U.E.

Cu privire la cea de-a doua critică a apelanților vizând soluția instanței de fond de respingere a cererii cu referire la modificarea unilaterală a graficului de rambursare emis în temeiul contractelor de credit, ca urmare a modificării ratei dobânzii, instanța de apel a constatat că conținutul clauzelor în discuție este diferit, în funcție de natura contractului încheiat, reținând următoarele:

Instanța de apel a constatat ca părțile au inserat în contract clauze ce dau dreptul băncii la modificarea graficului de rambursare, în strânsă conexiune cu clauzele ce dau dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii, fie prin raportare la un indice de referință, stabilit de bancă în funcție de costul surselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancară din România, în cazul contractelor de credit ipotecar, fie fără criterii de evoluție în cazul contractelor de consum și nevoi personale. Valorificând raportul de accesorialitate reținut prin decizia de casare, instanța de apel a reținut incidența art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și a constatat caracterul abuziv și pe cale de consecință nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în contractele de credit ipotecar încheiate de reclamanții B. și C., H. și I., S. și T., U. și V., prevăzute la art. 5.3., a celor cuprinse în contractele încheiate de D., G., Î., K. și J., R., aflate la art. 5.4., a celor regăsite în contractul încheiat de N., prevăzute la art. 4.3. alin. (3), cu referire la dreptul băncii de a modifica unilateral graficele de rambursare emise în temeiul contractelor de credit, ca urmare a modificării ratei dobânzii prin raportare la indicele de referință, stabilit de bancă în funcție de costul surselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancară din România.

Pentru același raționament, instanța de apel a constatat caracterul abuziv și pe cale de consecință nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în contractele de consum încheiate de reclamanții O. și P., E. și F., prevăzute la art. 4.3., și a clauzelor cuprinse în contractul de nevoi personale încheiat de reclamanții L. și M., prevăzute la art. 4.5. teza a III-a, cu referire la sintagma care prevede dreptul băncii de a modifica unilateral graficele de rambursare emise în temeiul contractelor de credit, ca urmare a modificării ratei dobânzii.

Ca urmare a modului în care instanța de apel a înțeles să soluționeze, în rejudecarea apelului, cererile reclamanților referitoare la clauzele privind dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii și dreptul băncii de a modifica unilateral graficele de rambursare emise în temeiul contractelor de credit, ca urmare a modificării ratei dobânzii, în aplicarea principiului resoluto iure dantis, resolvitur ins accipientis instanța a admis și capătul de cerere subsecvent, în valorificarea naturii sancțiunii ce afectează clauzele în discuție.

În consecință, hotărârea instanței de fond a fost schimbată și în ceea ce privește soluția adoptată asupra acestui capăt de cerere, în sensul că a fost admisă cererea reclamanților și constatată nulitatea actelor unilaterale de modificare a ratei dobânzii și a graficelor de rambursare aferente acestora, emise de pârâtă în baza clauzelor cuprinse în contractele de credit ipotecar încheiate de reclamanții B. și C., D., G., H. și I., Î., K. și J., R., S. și T., U. și V., prevăzute la art. 4.1. alin. (2), art. 4.2. alin. (2), art. 4.3. și a celor cuprinse în contractul încheiat de N., prevăzute la art. 4.1. alin. (2), art. 4.2. alin. (2), art. 4.3. alin. (1), cu referire la modul de calcul al dobânzii la indicele de referință, stabilit de bancă în funcție de costul surselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancară din România; în baza clauzelor cuprinse în contractele de consum încheiate de reclamanții O. și P., E. și F., prevăzute la art. 4.3., cu referire la sintagma care prevede dreptul băncii de a modifica dobânda, a clauzelor cuprinse în contractul de nevoi personale încheiat de reclamanții L. și M., prevăzute la art. 4.5., cu referire la sintagma care prevede dreptul băncii de a modifica dobânda; a fost constatată nulitatea graficelor de rambursare emise în baza clauzelor cuprinse în contractele de credit ipotecar încheiate de reclamanții B. și C., H. și I., S. și T., U. și V., prevăzute la art. 5.3., în baza clauzelor cuprinse în contractele încheiate de D., G., Î., K. și J., R., aflate la art. 5.4., și în baza celor regăsite în contractul încheiat de N., prevăzute la art. 4.2. alin. (3), cu referire la dreptul băncii de a modifica unilateral graficele de rambursare emise în temeiul contractelor de credit, ca urmare a modificării ratei dobânzii prin raportare la indicele de referință, stabilit de bancă în funcție de costul surselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancară din România; a graficelor emise în baza clauzelor cuprinse în contractele de consum încheiate de reclamanții O. și P., E. și F., prevăzute la art. 4.3., și a clauzelor cuprinse în contractul de nevoi personale încheiat de reclamanții L. și M., prevăzute la art. 4.5. teza a III-a, cu referire la sintagma care prevede dreptul băncii de a modifica unilateral graficele de rambursare emise în temeiul contractelor de credit, ca urmare a modificării ratei dobânzii.

Referitor la cea de-a treia critică vizând modul în care instanța de fond a înțeles să soluționeze cererea introductivă prin care se reclama caracterul abuziv al clauzei care prevede o formulă de calcul a dobânzii prin raportare la o perioadă de 360 de zile, în loc de 365/366 de zile, instanța de apel a reținut următoarele:

În legătură cu aceste clauze, Înalta Curte de Casație și Justiție a evidențiat că, deși banca recurge la calificarea unui an calendaristic ca având 360 de zile, determină la nivelul unei luni nu o rată a dobânzii aferentă a 30 de zile, ci una aferentă numărului real de zile al lunii respective, ceea ce determină ca la nivelul unui an să se plătească o dobândă aferentă unui număr de 365 (sau 366, după caz) de zile, adică una mai mare decât cea stipulată în contractul de credit. Instanța de control judiciar a reținut în mod expres existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorilor, situație ce pune în discuție buna - credință a băncii la încheierea contractului.

În ceea ce privește existența bunei credințe a băncii, instanța de apel a constatat că banca nu a acționat în mod corect și echitabil față de consumatori, neputându-se prezuma faptul că în mod rezonabil consumatorii ar fi acceptat o astfel de clauză în ipoteza negocierii individuale. Situația analizată a determinat concluzia că reglementările contractuale generează un dubiu asupra interpretării, în condițiile în care convențiile stipulează pe de o parte rata anuală a dobânzii, iar pe de altă parte un mod de calcul concret al acesteia pentru identificarea ratei lunare, mod de calcul care, însă, conduce Ia o rată anuală a dobânzii mai mare.

Drept urmare, pentru considerentele expuse anterior, instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 și a constatat caracterul abuziv și nulitatea clauzelor cuprinse în contractele de credit ipotecar încheiate de reclamanții B. și C., H. și I., S. și T., U. și V., ce se regăsesc la art. 4.7 alin. (2) și art. 5.2, al celor cuprinse în contractele de credit ipotecar încheiate de D., G., Î., K. și J., R., ce se regăsesc la art. 4.7. alin. (2) și art. 5.3., al clauzelor contractului încheiat de N. ce se regăsesc la art. 4.4. alin. (2) și art. 5.3., al clauzelor contractelor de credit de consum, încheiate cu apelanții O. și P., E. și F., ce se regăsesc la art. 4.1. alin. (2), art. 4.5, art. 5.1 și al clauzelor contractului de credit de nevoi personale, încheiat cu apelanții L. și M., ce se regăsesc la art. 4.5., art. 5.3., care prevăd o formulă de calcul a dobânzii prin raportare la o perioadă de 360 de zile, în loc de 365/366 de zile.

Referitor ia cea de-a patra critică vizând soluția instanței de fond cu privire la respingerea cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de acordare și gestiune, instanța de apel a reținut următoarele:

Raportat la considerentele deciziei de casare, instanța de apel a dat eficiență sancțiunii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, în sensul că a constatat caracterul abuziv și nulitatea clauzelor cuprinse în contractele de credit ipotecar încheiate de reclamanții B. și C., H. și I., S. și T., U. și V., ce se regăsesc la 4 noiembrie lit. a), al celor cuprinse în contractele de credit ipotecar încheiate de D., G., Î., K. și J., R., ce se regăsesc la 4 noiembrie lit. a), al clauzelor contractului încheiat de N. ce se regăsesc la art. 4.8. lit. a), al clauzelor contractelor de credit de consum, încheiate cu apelanții O. și P., E. și F., ce se regăsesc la 4 octombrie lit. a) și al clauzelor contractului de credit de nevoi personale, încheiat cu apelanții L. și M., ce se regăsesc la 4 octombrie lit. a) referitoare la comisionul de acordare/acordare și gestiune a creditului.

În ceea ce privește critica apelanților referitoare la comisionul de rambursare anticipată, s-a reținut că prin decizia de casare s-a tranșat în mod irevocabil cererea reclamanților, considerându-se că această clauză este clară, iar interpretarea ei nu necesită cunoștințe de specialitate, fiind cunoscută de către părți de la semnarea contractului.

Tot astfel, cea de a șasea critică a apelanților în legătură cu nivelul comisioanelor bancare a fost analizată în mod irevocabil, prin soluția de respingere a recursului formulat de către SC W. SA în baza considerentelor ce se regăsesc Ia pag. 35 Decizie nr. 3856 din 4 decembrie 2014.

În ceea ce privește clauza care reglementează dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului, și care face obiectul apelului reclamanților, instanța de apel a reținut că aceasta a fost cenzurată în mod irevocabil, prin respingerea recursului formulat de SC W. SA, astfel cum rezultă din considerentele deciziei de casare aflate la pag. 36.

Cu privire la a opta critică vizând clauzele referitoare la dreptul băncii de a rezilia unilateral contractul, instanța de apel a reținut că respectivele clauze au fost grupate de către reclamanți în trei categorii, raportat la obligațiile distincte ale împrumutaților, obligații a căror neexecutare atrage rezilierea unilaterală a convenției de către bancă.

În prima categorie se înscriu clauzele ce privesc neexecutarea de către împrumutat a oricărei obligații asumate prin contractul de credit și/sau prin contractele accesorii acestuia, instanța de apel procedând la o analiză unitară, raportat la împrejurarea potrivit cu care argumentele reclamanților apelanți au în vedere aceeași premisă, respectiv pretinsa sancționare a împrumutatului pentru nerespectarea oricărei obligații asumate prin contract, indiferent de gravitatea încălcării.

Astfel, din verificarea clauzelor din contracte referitoare la obligațiile împrumutaților- art. 8.1, al căror conținut este indisolubil legat de clauzele ce se cer a fi constatate abuzive, instanța de apel a constatat că neîndeplinirea obligațiilor asumate de către împrumutați, cu o singură excepție, sunt de natură a prejudicia nemijlocit Banca și de a afecta posibilitatea verificării și conservării unor drepturi esențiale ale acesteia. Din această perspectivă, fiind evident că prin includerea acestora s-a urmărit sancționarea unei conduite incorecte a debitorului în strânsă legătură cu contractul de credit acordat. Raportat la natura consecințelor prejudiciabile pe care Banca se poate afla în situația de a le suporta, ca urmare nemijlocită a conduitei împrumutatului, instanța de apel a constatat că nu sunt incidente dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prin raportare la situația descrisă de alin. (1) lit. i) din anexa la lege.

S-a mai reținut că o situație distinctă o comportă însă clauza care instituie în sarcina împrumutatului obligația prevăzută la art. 8.1. Iiniuța a doua, teza a II-a, potrivit cu care acesta trebuie să depună la bancă documentele justificative pentru plata, anticipat, pentru fiecare an, a primelor de asigurare. Astfel, în condițiile stipulării unei obligații conjuncte, prin folosirea sintagmei și, se ajunge la posibilitatea rezilierii contractului de către bancă chiar și în situația în care împrumutatul îndeplinește obligațiile de plată anticipată a primelor de asigurare, conservând astfel nemijlocit drepturile și garanțiile aduse băncii, dar omite, culpabil sau nu, să depună documentele justificative. O astfel de situație se circumscrie ipotezei avute în vedere de alin. (1) lit. i) din Anexa la Legea nr. 193/2000, în condițiile în care clauza în discuție nu permite remedierea omisiunii într-un termen rezonabil, motiv pentru care instanța de apel a găsit întemeiată cererea reclamanților, raportat la această împrejurare particulară.

În aceste condiții, instanța de apel a dat eficiență sancțiunii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, în sensul că a constatat caracterul abuziv și nulitatea clauzelor cuprinse în contractele de credit ipotecar încheiate de reclamanții B. și C., H. și I., S. și T., U. și V., D., G., Î., K. și J., R., ce se regăsesc la art. 8.3 și art. 8.5 a treia liniuță, și al clauzelor contractului de credit de nevoi personale, încheiat cu apelanții L. și M., ce se regăsesc la art. 8.4 și art. 8.6 a treia liniuță referitoare la dreptul băncii de a rezilia unilateral contractul pentru neexecutarea de către împrumutat a obligației instituite prin art. 8.1. Iiniuța a doua, teza a II-a, potrivit cu care acesta trebuie să depună la bancă documentele justificative pentru plata, anticipat, pentru fiecare an, a primelor de asigurare.

În cea de a doua categorie se înscriu clauzele ce privesc nerespectarea clauzelor contractuale de către orice persoană terță obligată față de bancă în baza contractelor accesorii contractelor de credit.

Raportat la natura obligațiilor garanților ipotecari, de împrejurarea potrivit cu care alegerea acestora s-a făcut de către împrumutat cu scopul declarat de a asigura rambursarea creditului acordat, a dobânzilor și comisioanelor aferente creditului, obligații esențiale în derularea convenției, instanța a apreciat că soluția instanței de fond este temeinică și legală, în cauză nefiind incidente dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

A treia categorie de clauze privește situația neonorării la termen de către împrumutat și declarării scadente a altor obligații ale acestuia față de bancă.

În opinia instanței de apel, caracterul abuziv al acestor clauze rezultă din aceea că împrumutatul, în calitate de consumator, se regăsește în situația de a suporta consecințele negative ale comportamentului său neconform din alte convenții, deși în contractul în discuție își respectă întru-totul obligațiile asumate. In mod evident, banca nu suportă prejudicii ca efect al derulării contractului analizat, motiv pentru care, în situația dată, sunt incidente dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, în considerarea dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În aceste condiții, instanța de apel a constatat caracterul abuziv și nulitatea clauzelor cuprinse în contractele de credit ipotecar încheiate de reclamanții B. și C., H. și I., S. și T., U. și V., D., G., Î., K. și J., R. și al clauzelor contractului de credit de nevoi personale, încheiat cu apelanții L. și M., ce se regăsesc la 9.3. referitoare la dreptul băncii de a rezilia unilateral contractul în cazul neonorării la termen, de către împrumutat, și declarării scadente a altor obligații ale acestuia față de bancă.

A noua critică privește clauzele referitoare la dobândirea de către bancă a statutului de administrator al bunurilor aduse ca garanție, precum și cele referitoare la atribuțiile sale în calitatea astfel dobândită.

Cu referire la aceste clauze s-a constatat că Înalta Curte de Casație și Justiție a tranșat incidența prevederilor art. 1 alin. (1), art. 4 alin. (1) și 2 din Legea nr. 193/2000, pct. 1 lit. b) și g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, reținând împrejurarea potrivit căreia consumatorii nu au avut posibilitatea reală de a cunoaște, încă de la semnarea contractului efectele acestor clauze, dat fiind faptul că aceste clauze au caracter echivoc, dând dreptul exclusiv profesionistului să le interpreteze, astfel încât este creat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea reclamanților, contrar cerințelor bunei - credințe.

Astfel, s-a reținut incidența dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel constatând caracterul abuziv și nulitatea clauzelor cuprinse în contractele de credit ipotecar încheiate de reclamanții B. și C., H. și I., S. și T., U. și V., D., G., Î., K. și J., R. ce se regăsesc la 8.9., 8 octombrie, 8 noiembrie, 8 decembrie, referitoare la dobândirea, de către bancă, a statutului de administrator al bunurilor aduse ca garanție, precum și cele referitoare la atribuțiile băncii în calitatea astfel dobândită.

În susținerea celorlalte capete de cerere, s-a constatat că o situație distinctă comportă chestiunea privind cererea de anulare a actelor adiționale emise în aplicarea O.U.G. nr. 50/2010. Cu referire la aceasta, instanța de apel, în rejudecare și prin raportare la chestiunile reținute de către instanța de control judiciar, după administrarea probelor în apel, a reținut că toate contractele supuse analizei sale au fost încheiate în perioada 2006 - 2008.

Instanța de apel a constatat că actele adiționale notificate de către Bancă și-au produs efectele de la data expirării termenului de 90 de zile enunțat de dispozițiile art. 95 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010 și până la data denunțării lor în condițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 288/2010, după cum urmează: G. 19 septembrie 2010 - 1 martie 2011; H. și I. 19 septembrie 2010 - 25 februarie 2011; Î. 19 septembrie 2010 -25 februarie 2011; K. și J. 19 septembrie 2010 -25 februarie 2011; L. și M. 19 septembrie 2019 -25 februarie 2011; N. 19 septembrie 2010 - 28 februarie 2011; O. și P. 19 septembrie 2010 - 25 februarie 2011; R. 19 septembrie 2010 - 07 februarie 2011; S. și T. 19 septembrie 2010 - 25 februarie 2011; U. și V. 19 septembrie 2010 - 25 februarie 2011; E. și F. 19 septembrie 2010 - 1 martie 2011.

O situație diferită față de ceilalți reclamanți o prezintă contractul de credit ipotecar semnat de D., reclamantă care a transmis băncii, la data de 28 septembrie 2010, o notificare (fila 172 dosar apel după casare) prin care a arătat că nu este de acord în tot cu semnarea în tot a actului adițional nr. 1. Ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 288/2010, această reclamantă nu a adresat băncii o altă notificare de denunțare.

În opinia instanței de apel, raportat la conținutul notificării apelantei reclamante, a datei la care aceasta a fost formulată și a absenței unei denunțări ulterioare adoptării Legii nr. 288/2010, actul adițional în ceea ce privește pe această apelantă nu a fost denunțat în mod legal.

Revenind însă Ia finalitatea urmărită de către apelanți prin formularea capătului de cerere supus prezentei analize, instanța de apel a observat că aceștia solicită constatarea nulității prevederilor din actele adiționale emise de SC W. SA în ceea ce îi privește, în vederea punerii în aplicare a O.U.G. nr. 50/2010, referitoare la rata dobânzii, prin care se instituie o rată a dobânzii variabilă.

Instanța de apel a reținut că inserarea prin actele adiționale a unei formule de calcul a ratei dobânzii reprezintă, o punere în practică a prevederilor art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, în spiritul și limitele acesteia, astfel încât în cauză nu operează sancțiunea prevăzută de dispozițiile art. 95 alin. (4) din ordonanță.

Cât privește situația particulară a apelantei - reclamante D., instanța de apel a arătat că nu poate primi întru-totul susținerile intimatei - pârâte SC W. SA în sensul că apărările punctuale ale Băncii cu referire la cererea reclamantei, în întregul său, nu se aplică acestei reclamante (a se vedea fila 6 concluzii scrise SC W. SA). Așa cum s-a arătat în considerentele anterioare, referitoare la contractul încheiat de către E., încheierea actului adițional nu poate reprezenta un impediment care să poată fi opus demersului reclamantei prin care aceasta invocă caracterul abuziv al unor clauze cuprinse în convenția părților și care au produs pentru o perioadă, în ceea ce îi privește, consecințe prejudiciabile care se cer a fi înlăturate.

Referitor la critica apelanților privind soluția de respingere a capătului de cerere privind obligarea pârâtelor la repararea prejudiciului moral, s-a reținut că această chestiune a fost dezlegată irevocabil de către Înalta Curte de Casație și Justiție, care a considerat argumentele reclamanților ca fiind nefondate.

Tot astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a tranșat și chestiunea calității procesuale pasive a pârâtei A.

În ceea ce privește cererea reclamanților, reiterată în calea devolutivă a apelului, prin care aceștia au solicitat obligarea intimatei - pârâte la restitui