ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 574/2016

Decizia nr. 574/2016 Asupra cauzei constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/120 din 25 aprilie 2012, reclamanta SC A. SA, reprezentată prin administrator judiciar SC B. SPRL, a chemat în judecată pârâta SC C. SRL, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună: obligarea pârâtei la plata sumei de 287.600 lei, reprezentând contravaloare prejudiciu recoltă floarea soarelui pentru anul 2011 și plata sumei de 249.024,5 lei, reprezentând contravaloare prejudiciu recoltă porumb pentru anul 2011, precum și la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea acțiunii s-a arătat, în esență, că reclamanta este o societate agricolă, care a lucrat teren în arendă pe raza județelor Prahova și Dâmbovița, prin înființarea de culturi de rapiță, grâu, orz, floarea soarelui și porumb în anul agricol 2010-2011.

La momentul recoltării culturii de floarea soarelui înființată pe raza localității Cornățel, au izbucnit incidente între reclamantă și societatea pârâtă, care au condus la împiedicarea reclamantei de a recolta o suprafață de circa 100 ha cultură de floarea-soarelui, aflată pe raza com. Băleni, recoltatul fiind efectuat de către SC C. SRL în folosul propriu, invocând existența unor contracte de arendă încheiate în anul 2011, cu proprietarii terenurilor respective. Aceste contracte, care nu i-au fost prezentate, nu puteau produce efecte decât după finalizarea anului agricol - după recoltatul de vară - toamnă al anului 2011, nefiind posibil ca, în baza unor contracte încheiate în lunile mai - iunie 2011, și fără a efectua nicio cheltuială cu culturile respective, SC C. SRL să își însușească aceste producții.

Prejudiciul produs constă în valoarea producției obținută de pârâtă de pe această suprafață de teren, dat fiind faptul că reclamanta a efectuat toate cheltuielile de pregătire, înființare și menținere a culturii respective, iar de pe terenul respectiv s-au recoltat în medie 2 tone/ha, prețul de vânzare fiind de 1.438 lei/tonă, astfel încât societatea a înregistrat un prejudiciu de 287.600 lei. Aceeași este situația și a 170 ha teren culturi cu porumb, pe raza com. Cornățel, ce a fost recoltată tot de societatea pârâtă, intervenind în acest sens o îmbogățire fără just temei, SC C. SRL neefectuând lucrările necesare obținerii producției rezultate, dar obținând beneficii pe care altfel nu le-ar fi realizat, costurile efectuate de către reclamantă cu această cultură ridicându-se la suma de 249.024,5 lei.

Prin încheierea de ședință din data de 11 septembrie 2012, instanța a respins excepția prematurității introducerii cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtă prin întâmpinare, a unit cu fondul excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantei și a lipsei de interes, invocate de pârâtă prin întâmpinare și a respins excepția necompetenței materiale, invocată de reclamantă. La data de 21 mai 2013, SC B. SPRL a depus cerere prin care a înțeles să-și însușească acțiunea promovată de către reclamanta debitoare SC A. SA împotriva pârâtei SC C. SA. Prin încheierea de ședință din data de 21 ianuarie 2014, în temeiul art. 155¹ C. proc.

civ., prima instanță a dispus suspendarea judecării cauzei pentru neîndeplinirea de către reclamantă a obligației de a indica și identifica toate suprafețele de teren despre care a pretins care au fost recoltate de pârâtă în anul 2011, titularii dreptului de proprietate ai fiecărei suprafețe în parte, temeiul folosinței terenurilor de către reclamantă, dacă terenurile au fost declarate la A.P.I.A., ce relații au existat între părți referitor la însămânțarea, cultivarea și recoltarea terenurilor. Prin cererea din 21 ianuarie 2015, reclamanta a solicitat repunerea pe rol, în raport de precizarea cererii introductive și de înscrisurile anexate acesteia. Prin cererea precizatoare, reclamanta a învederat că terenurile cultivate de pârâtă sunt cele identificate în raportul de expertiză, subliniind faptul că ambele părți au fost de acord cu suprafața identificată în anexa 4 a Raportului de expertiză întocmit de expert D., ca fiind obiectul cererii de chemare în judecată.

Reclamanta a mai arătat că, în raport de cele reținute prin raportul de expertiză, a reieșit că cel puțin în ceea ce privește suprafața de 48 ha floarea soarelui și 102 ha porumb a existat inclusiv din partea pârâtei o recunoaștere asupra identității parcelelor ce fac obiectul cererii. Prin sentința nr. 307 din 31 martie 2015, Tribunalul Dâmbovița a respins cererea formulată de către reclamanta SC A. SA societate în insolvență, reprezentată prin administrator judiciar SC B. SPRL, în contradictoriu cu pârâta SC C. SRL Pentru a hotărî în acest sens, prima instanță a reținut că dovada calității procesuale active a fost realizată de reclamantă prin invocarea pretențiilor sale constând în contravaloarea producției de floarea soarelui și de porumb pretins a fi fost recoltate de pârâtă, simpla afirmare a pretențiilor deduse judecății pe tărâmul răspunderii civile delictuale fiind suficientă sub acest aspect.

Tribunalul a mai reținut că interesul reclamantei în promovarea cererii dedusă judecății este dat de recuperarea prejudiciului delictual, pretins a fi fost cauzat de către pârâtă, problema dovedirii acestuia constituind o chestiune ce ține de fondul cauzei. Pe fondul cauzei, tribunalul a apreciat că cererea este nefondată, reținând că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii, în persoana pârâtei, a condițiilor răspunderii civile delictuale rezultate din dispozițiile art. 998 din C. proc. civ.

Separat de absența indicării în concret, prin cererea de chemare în judecată, a suprafețelor de teren pretins a fi fost recoltate de pârâtă ori a temeiului folosinței fiecărei suprafețe în parte, cât și a neexplicării naturii relațiilor contractuale dintre părți - relații contractuale rezultate din încheierea între acestea a contractului de prestări servicii din 18 martie 2011 ori a contractelor de vânzare-cumpărare floarea soarelui și porumb din producția anului 2011, din 21 aprilie 2011 - prima instanță a avut în vedere că reclamanta nu a indicat și nici dovedit suprafețele de teren pe care a pretins că a înființat culturile reclamate ca fiind recoltate de pârâtă. În plus, nici măcar pentru suprafețele de teren menționate în cererea precizatoare depusă la dosar la data de 21 ianuarie 2015, recunoscute de reprezentantul pârâtei la faza de teren a expertizei agricole dispusă în cauză (aprox.

48 ha floarea soarelui și aprox. 100 ha porumb), nu s-a putut reține o faptă ilicită delictuală a pârâtei, în condițiile în care aceasta a recoltat producția de floarea soarelui/porumb de pe aceste terenuri, în temeiul unor contracte de arendă valabile, încheiate în primăvara anului 2011 cu proprietarii respectivelor suprafețe de teren. S-a arătat că fapta proprietarilor de terenuri, de a se fi încheiat, pentru aceleași suprafețe de teren, contracte de arendă pentru anul 2011, atât cu reclamanta cât și cu pârâta, nu poate fi imputat societății pârâte și, în orice caz, nu poate conduce la pretinsul caracter ilicit/delictual al faptei imputate pârâtei. Dimpotrivă, raporturile dintre arendaș și arendator în ceea ce privește producția agricolă rezultată în anul 2011, nu puteau fi lămurite decât pe tărâmul răspunderii civile contractuale, potrivit clauzelor existente în fiecare contract în parte.

Observându-se că relațiile dintre părți, în ceea ce privește producția de floarea soarelui ori de porumb rezultată din anul 2011, par a fi fost reglementate atât prin contractul de prestări servicii din 18 martie 2011, cât mai ales prin contractele de vânzare-cumpărare din 21 aprilie 2011, tribunalul a apreciat că acțiunea în răspundere civilă delictuală formulată de către reclamantă apare a fi chiar inadmisibilă deoarece reclamanta nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea regulilor răspunderii delictuale care, eventual, i-ar fi mai favorabile.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal, reclamanta SC A. SA, societate în faliment reprezentată prin lichidator judiciar SC B. SPRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie întrucât tribunalul a reținut, total neîntemeiat, că „pentru aceleași suprafețe de teren, proprietarii acestora au încheiat contracte de arendă pentru anul 2011, atât cu reclamanta cât și pârâta” și astfel „nu îi poate fi imputat acesteia din urmă și, în orice caz, nu poate duce la pretinsul caracter ilicit/delictual al faptei imputate pârâtei”. Tot greșit s-a reținut că între reclamantă și pârâta ar exista raporturi contractuale în calitate de arendaș și arendator, fiind cert că prima instanță, cu încălcarea prevederilor art. 129 alin. (5) din V.C.P.C., nu a stăruit prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală în aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

S-a criticat lipsa de preocupare a instanței de fond în calificarea exactă a obiectului cererii de chemare în judecată, prin punerea în discuția părților a calificării acțiunii civile și solicitarea de lămuriri cu privire la temeiul juridic al acesteia, respectiv dacă acțiunea este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală potrivit art. 998-999 C. civ. sau pe răspunderea contractuală potrivit art. 969 și următoarele C. civ.

Tribunalul a reținut o excepție a inadmisibilității acțiunii determinată de imposibilitatea unei opțiuni între răspunderea contractuală și cea delictuală, ceea ce denotă neînțelegerea de către instanță a motivelor cererii deduse judecății și a faptelor reclamate prin aceasta, a conținutului contractele de vânzare-cumpărare din 21 aprilie 2011, ale căror obligații nu se identifică și nu au nicio legătură cu prejudiciul cauzat de pârâtă prin fapta sa delictuală, aceea de a ocupa fără drept terenurile de 101 ha și respectiv 170 ha și de a interzice reclamantei cultivarea și recoltarea produselor însămânțate în anii anteriori pe aceste terenuri (fie în temeiul unor contracte de arendă înregistrate la primăriile unităților administrative de la locul situării terenurilor respective, dar și în temeiul convențiilor libere de folosință, plata efectuându-se cu o cotă parte din produsele agricole cultivate, convenții încheiate între proprietarii terenurilor și societatea reclamantă).

Pârâta nu a administrat probe din care să rezulte că a avut încheiate contracte de arendă pentru aceleași suprafețe de teren pentru care reclamanta a avut drept de folosință potrivit contractelor de arendă perfectate cu proprietarii terenurilor, dacă pârâta a cauzat lipsa de folosință a acestor suprafețe de teren în mod legal și cu o prealabilă justificare, dacă cele două contracte de vânzare cumpărare din 21 aprilie 2011, reținute ca fiind relevante, au vreo legătură cauzală cu răspunderea delictuală a pârâtei. Între reclamanta SC A. SA și pârâta SC C. SRL nu au fost încheiate niciodată contracte de arendă.

Prin Decizia civilă nr. 611 din 7 octombrie 2015 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat, reținându-se, cu privire la cererea apelantei de refacere și completare a probatoriului, pe de o parte, că apelanta nu a solicitat refacerea unor anume probe administrate la instanța de fond, iar pe de altă parte, că nu se impune completarea probatoriului și nici refacerea acestuia.

Hotărârea primei instanțe a fost adoptată și fundamentată în urma administrării unui probatoriu complex, respectiv proba cu înscrisuri, (depuse de reclamantă aflate la filele 30-70 dosar fond vol. 1 și de pârâta SC C. SRL aflate la filele 80-352 dosar fond vol. 1, filele 1-360 dosar fond vol. 2, filele 1-184 dosar fond vol. 3, precum și înscrisuri cu privire la neînțelegerile intervenite între reprezentanții celor două societăți privind încetarea de comun acord a unor contracte - filele 303-448 dosar fond vol. 3) proba testimonială, proba cu interogatoriul ambelor părți, proba cu expertiză în specialitatea agricolă, astfel cum a fost completată după încuviințarea obiectivelor de către ambele părți, probe care nu au dovedit săvârșirea de către intimata pârâtă a unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.

Cât privește critica unei lipse de preocupare a primei instanțe în calificare cererii de chemare în judecată, s-a reținut că prin notele de ședință înaintate de apelanta reclamantă la dosarul cauzei pentru termenul din 11 septembrie 2012 în fața primei instanțe, aceasta a precizat - în combaterea excepției lipsei calității sale procesuale active - că acțiunea sa este una în răspundere civilă delictuală, „fiind vorba despre un fapt ilicit cauzator de prejudiciu și nu o răspundere contractuală, care ar presupune existența unei convenții încheiate între părți”.

Aceleași susțineri au fost reiterate și oral de către reclamanta, prin avocat, în ședința publică din 11 septembrie 2012. Tot astfel, la termenul din 29 noiembrie 2013, tribunalul a amânat judecata cauzei pentru ca apelanta-reclamantă să precizeze în scris cererea de chemare în judecată, la solicitarea făcută de către intimata-pârâtă, și, întrucât apelanta-reclamantă nu s-a conformat solicitărilor instanței, la termenul din 21 ianuarie 2014 instanța a suspendat judecata cauzei în temeiul art. 155 1 C. proc. civ. Ulterior, judecata a fost reluată la solicitarea reclamantei care a formulat cerere de repunere pe rol și cerere precizatoare. Rolul activ al judecătorului în procesul civil nu poate fi analizat făcându-se abstracție de principiul disponibilității.

De la acest principiu specific procedurii civile, nu s-ar putea deroga, pe temeiul rolul activ al judecătorului, fără să existe o dispoziție legal expresă. Părțile sunt cele care fixează limitele în care va avea loc judecata, atât din punctul de vedere al obiectului, al persoanelor între care se stabilesc raporturi juridice procesuale, precum și al fundamentului pretenției ce este dedusă judecății, judecătorul fiind ținut să respecte cadrul procesual trasat de părți. Art. 84 C. proc. civ., stabilește dreptul și obligația instanței de a da o calificare corectă cererii, independent de denumirea la care s-a oprit cel ce a formulat-o, dar nu îi conferă posibilitatea de a modifica împrejurările de fapt și de drept pe care reclamantul își întemeiază pretenția.

Astfel, în contextul procesual reținut ca fiind relevant în analiza acestei critici, instanța de apel a apreciat că tribunalul a dat dovadă de rol activ, a pus în discuția părților temeiul juridic al pretențiilor, în timp ce chiar reclamanta a precizat de mai multe ori faptul că își fundamentează pretenția pe răspunderea civilă delictuală. Cât privește soluționarea cauzei prin reținerea unei excepții de inadmisibilitate a acțiunii, s-a arătat că este nefondată critica apelantei deoarece, raportat la situația de fapt a cauzei, prima instanță a apreciat doar că nu se poate face alegerea între răspunderea civilă delictuală și cea contractuală.

Această apreciere a instanței de fond a fost făcută cu ocazia analizei fondului pretențiilor dintre părți, ea nefiind obligată să pună în discuția părților un atare aspect, o altfel de interpretare fiind în măsură să transforme judecătorul în apărătorul uneia dintre părți, ceea ce ar determina încălcarea art. 6 din Curtea Europeană a Dreptului Omului. Nefondată a fost considerată și critica potrivit căreia instanța ar fi interpretat greșit situația de fapt, reținând că între reclamantă și pârâtă ar fi existat relații contractuale în calitate de arendaș și arendator . Ceea ce s-a afirmat de către tribunal a fost doar faptul că, atât reclamanta, cât și pârâta, aveau încheiate cu proprietarii terenurilor contracte de arendare, aceștia având calitatea de arendași, nicidecum nefiind reținut că între părțile litigante ar fi existat contracte de arendare.

Au fost înlăturate și criticile privitoare la neînțelegerea de către prima instanță a conținutului contractelor încheiate între părți. S-a arătat că pretinsa confuzie a acesteia a fost generată de modalitatea improprie de redactare și precizare a cererii de chemare în judecată de către reclamantă care a beneficiat de asistența juridică calificată și, deși și-a precizat cererea de chemare în judecată, precizarea nu a fost de natură să lămurească pe deplin solicitările sale.

Din acest motiv instanța a fost nevoită să analizeze susținerile reclamantei referitoare la ocuparea fără drept a terenurilor de către pârâtă și interzicerea cultivării și recoltării acestora și din perspectiva relațiilor contractuale dintre părți (făcând astfel referire la contractul de prestări servicii din 18 martie 2011, privitor la închirierea unor utilaje agricole și la contractele de vânzare-cumpărare din 21 aprilie 2011, având ca obiect vânzarea unor cantități de porumb și respectiv de floarea-soarelui) întrucât chiar reclamanta, deși susține că răspunderea ar fi delictuală, a făcut ea însăși referire la anumite relații contractuale pe care le avea cu pârâta, susținând fie că nu există nicio convenție cu privire la terenuri, fie că există raporturi contractuale, susținând că „părțile au recunoscut expres că au colaborat în mod repetat, reclamanta arătând în mod expres că lucrările efectuate de reclamantă pentru pârâtă, și care fac obiectul acțiunii nu există un înscris care să constate înțelegerea părților pentru efectuarea lucrărilor agricole pentru terenurile aparținând pârâtei, dovada înțelegerii părților și dovada efectuării lucrărilor de către reclamantă constituind o chestiune pe care reclamanta a înțeles să o dovedească prin alte mijloace de probă”.

Raportat la precizarea apelantei-reclamante, în sensul că își fundamentează pretenția pe răspunderea civilă delictuală, s-a apreciat că în mod corect tribunalul a afirmat că, în ceea ce privește relațiile contractuale dintre părți, reclamanta ar trebui să își fundamenteze pretenția pe temeiul răspunderii civile contractuale, însă s-a reținut că cea care a întreținut confuzia asupra temeiurilor juridice ale acțiunii a fost chiar apelanta-reclamantă - prin întrebările formulate la interogatoriul propus a fi luat pârâtei, dar și prin invocarea în cuprinsul cererii de chemare în judecată a îmbogățirii fără justă cauză, cu referire la pretențiile vizând suprafața de 170 ha teren de pe raza com. Cornățelu.

Despre acțiunea civilă în restituirea îmbogățirii fără justă cauză, instanța de apel a reamintit că este subordonată îndeplinirii mai multor condiții cumulative, ultima dintre acestea - ca reclamantul să nu aibă la dispoziție o altă acțiune în justiție pentru realizarea dreptului său de creanță împotriva pârâtului - conferindu-i un caracter subsidiar, consecința fiind că exercitarea ei poate avea loc numai în absența oricărui alt mijloc juridic de recuperare a pierderii suferite. În cazul în care partea are la dispoziție acțiunea bazată pe contract, delict sau alt izvor de obligații, nu poate fi promovată o astfel de acțiune. Totuși, față de precizarea reclamantei în sensul că izvorul obligației este dat de răspunderea civilă delictuală, în mod corect tribunalul a apreciat că cererea este neîntemeiată întrucât în privința acestei recolte de porumb, eventualul prejudiciu poate fi analizat doar din perspectiva răspunderii contractuale.

Instanța de apel a mai reținut că în anii 2010-2011 apelanta-reclamantă a încheiat mai multe contracte de arendă cu persoane fizice, figurând în evidențele Primăriei com. Băleni cu un număr de 36 de contracte în anul 2010, corespunzător unei suprafețe totale 35,38 ha, și 19 contracte în anul 2011, corespunzător unei suprafețe de 13,6720 ha (suprafețe cu mult mai mici decât cele indicate în petitul cererii precizate). Doar conform adeverinței din 07 iunie 2010, apelanta-reclamantă figura în registrul agricol al com. Băleni cu suprafața de 340 ha cultivată, însă aceste culturi au fost aferente anilor 2009-2010, în timp ce acțiunea deduce judecății perioada corespunzătoare culturilor realizate în anul 2011. În schimb, intimata-pârâtă a încheiat cu mai multe persoane fizice, începând cu luna mai 2011, un număr de 111 contracte de arendă înregistrate la primăria com.

Băleni, pentru o suprafață totală de 148,8382 ha. Apelanta-reclamantă a susținut că în temeiul contractelor de arendare ar avea un drept de folosință pe care intimata-pârâtă nu l-a respectat, iar aceasta din urmă invocă, la rândul său, același drept de folosință ce derivă din contractele de arendă pe care le-a încheiat cu proprietarii persoane fizice. Deși a mai invocat drept izvor al dreptului de folosință pretins încălcat de către intimată și convențiile libere de folosință încheiate cu proprietarii terenurilor, recunoscute de Primăria comunei Băleni, apelanta-reclamantă nu a dovedit existența acestora.

Astfel fiind, s-a concluzionat că în mod corect tribunalul a reținut, pe de o parte, că apelanta-reclamantă nu a indicat și nici dovedit în concret suprafețele de teren pe care pretinde că a înființat culturile reclamate ca fiind recoltate de către pârâtă, iar pe de altă parte, nici pentru suprafețele menționate în cererea precizatoare depusă la dosar la 21 ianuarie 2015, recunoscute de reprezentantul pârâtei, nu se poate reține o faptă ilicită delictuală a pârâtei, întrucât aceasta a recoltat producția de floarea-soarelui/porumb de pe aceste terenuri în temeiul unor contracte de arendă valabile, depuse la dosar, încheiate în anul 2011 însă ulterior contractelor de arendă încheiate de către reclamantă cu parte din proprietarii cu care ar fi încheiat contractele de arendă și pârâta.

Reținând și că arendatorul are obligația să predea arendașului terenul agricol, să îl garanteze pe arendaș de evicțiune totală sau parțială și să nu ia nici un fel de măsuri în legătură cu exploatarea terenului arendat, de natură să îl tulbure pe arendaș, (conform clauzelor contractuale inserate în contractele de arendă depuse la dosar de către ambele părți), s-a apreciat că singurii responsabili pentru un eventual prejudiciu produs apelantei-reclamante, sunt proprietarii terenurilor arendate, potrivit răspunderii civile contractuale. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta SC A. SA, prin lichidator judiciar SC B. SPRL, solicitând, în principal, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea în apel pentru readministrarea și completarea probelor în vederea justei soluționări a cauzei potrivit art. 129 alin. (5) și art. 312 alin. (5) din C. proc.

civ., întrucât instanța de apel nu s-a preocupat de cercetarea fondului dedus judecății, nu a încuviințat completarea probatoriului și nici nu a procedat la calificarea corecta a acțiunii. Subsidiar, s-a solicitat modificarea deciziei și a sentinței civile pentru ca, rejudecându-se cauza, să fie admis apelul, cu consecința admiterii acțiunii introductive de instanță. În motivarea recursului declarat, recurenta a susținut următoarele critici de nelegalitate: - în mod nelegal instanța de apel a respins critica sa formulată împotriva sentinței primei instanțe, privind lipsa unei preocupări a tribunalului de a da o calificarea exactă obiectului cererii de chemare în judecată.

Nelegal și fără o corectă argumentare, instanța de apel a apreciat că tribunalul nu era obligat să pună în discuția părților calificarea acțiunii - răspundere contractuală sau răspundere delictuală - sub motivul că o atare interpretare ar fi de natură să „transforme judecătorul în apărătorul uneia dintre părți, ceea ce ar determina încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Dreptului Omului". Recurenta susține că punerea în discuția contradictorie a părților a calificării acțiunii era obligatorie pentru o justă înțelegere a obiectului pricinii deduse judecații, potrivit prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., iar principiul contradictorialității este chiar de esența respectării dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Dreptului Omului.

Nici instanța de fond și nici cea de apel nu au pus în discuția contradictorie a pârtilor calificarea acțiunii, respectiv dacă aceasta este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală prevăzută de art. 998-999 din C. civ. sau pe răspunderea contractuală prevăzută de art. 969 și urm. din C. civ., cu toate că instanța de apel era învestită cu un astfel de motiv de apel. În pofida acestui fapt, se argumentează în considerentele deciziei apelate că instanța de fond ar fi fost în confuzie asupra obiectului acțiunii „ca urmare a redactării improprii a cererii de chemare în judecata (...)". Or, chiar această abordare denotă că pricina nu a beneficiat de o justă soluționare, fiind încălcate astfel prevederile exprese ale art. 129 alin. (4) și (5) din C. proc.

civ. și principiul respectării dreptului la un proces echitabil. Apreciind că acțiunea în răspundere civilă delictuală dedusă judecății ar fi inadmisibilă în condițiile în care între părțile litigante s-a reținut și încheierea contractelor de vânzare-cumpărare din 21 aprilie 2011, se dovedește fără dubiu că instanța de fond nu numai că nu a înțeles obiectul acestor convenții, dar nu a înțeles nici în ce a constat activitatea delictuală a pârâtei, respectiv că acesta a îmbrăcat forma ocupării fără drept a terenurilor și a interzicerii reclamantei dreptului de a cultiva și de a recolta, susținând - fără a putea proba - că ar avea un drept personal de folosință asupra acestor terenuri în temeiul unor contracte de arendă pe care nu le-a prezentat niciodată.

Confuzia este menținută și de instanța de apel atunci când reține că ocuparea fără drept a terenurilor de către pârâtă, în lipsa oricărui contract de arendă, de închiriere sau altfel de contract, și prejudiciul astfel încercat de societatea recurentă sunt ex contractu, fiind totuși vorba despre o răspundere contractuală. Recurenta a reamintit că fapta delictuală a pârâtei pe care a invocat-o a fost aceea de a-i interzice fără nicio justificare dreptul de a folosi, cultiva și recolta porumb pe/după terenul în suprafața de 101 ha situat pe raza com. Băleni și de floarea-soarelui pe/după terenul în suprafața de 170 ha situat pe raza com. Cornățel, județul Dâmbovița, prejudiciul încercat fiind echivalent cu cantitățile de porumb și respectiv floarea-soarelui recoltate pe aceste suprafețe de teren.

Fapta delictuală reclamată nu are nicio legătură cu contractele de vânzare-cumpărare din 21 aprilie 2011 care au avut ca obiect vânzarea-cumpărarea unor cantități de porumb și respectiv de floarea-soarelui, vânzător fiind SC A. SA iar cumpărător pârâta SC C. SRL Aceste contracte au obligații corelative între părți care nu privesc prejudiciul cauzat de pârâta prin fapta sa delictuala de a ocupa fără drept terenurile de 101 ha și respectiv 170 ha și de a interzice reclamantei recoltarea cerealelor cultivate în anii anteriori în temeiul unor contracte de arendă înregistrate la primăriile unităților administrative de la locul situării terenurilor respective, ca și în temeiul convențiilor libere de folosință încheiate între proprietarii terenurilor și societatea reclamanta.

Dreptul de folosință liber consimțită asupra acestor terenuri, care a durat pe parcursul mai multor ani, este recunoscut și de Primăria com. Baleni, jud. Dâmbovița prin adeverința din 07 iunie 2010. Fiind încheiate cu terțe persoane, aceste contracte de arendă nu pot fi invocate împotriva pârâtei-intimate într-o acțiune în răspundere contractuală pentru motivul că aceasta nu este parte în contracte. Prin acțiunea dedusă judecății recurenta nu a solicitat obligarea pârâtei la executarea obligațiilor decurgând din contractul de prestări servicii din 18 martie 2011 și nici la executarea obligațiilor contractuale derivând din cele două contracte de vânzare-cumpărare din 21 aprilie 2011 deoarece nu raporturile contractuale dintre părți au fost deduse prezentei judecăți, ci acțiunea în răspundere delictuală vizând fapta pârâtei de a-i interzice, fără niciun drept și fără o justificare reală și pertinentă, folosința terenurilor.

O astfel de faptă întrunește condițiile art. 998-999 C. civ., fapta ilicită a pârâtei constând în interzicerea dreptului de folosință reclamantei asupra terenului în suprafața de 101 ha și respectiv 170 ha drept ce fusese atribuit acesteia în temeiul convențiilor individuale încheiate cu proprietarii acestora din anii 2009-2010 și 2011. Vinovăția pârâtei constă în intenția acesteia de a restricționa reclamantei dreptul de folosință, în scopul cultivării și recoltării abuzive de către aceasta a suprafețelor de teren în cauză, în timp ce prejudiciul produs se cuantifică în cantitățile de cereale - porumb și floarea-soarelui pe care le cultiva în mod obișnuit de pe aceste suprafețe de teren, determinat prin expertiza administrată în cauză.

Raportul de cauzalitate constă tocmai în aceea că, prin interzicerea dreptului de folosință, recurenta nu a mai putut obține recolta de porumb și de floarea-soarelui pe care o obținuse în anii anteriori.

- Instanța de apel, ca și cea de fond au reținut, fără a exista probe în acest sens, ca pârâta a recoltat personal aceste suprafețe de teren arabil pe care doar societatea reclamantă avea un drept de folosință valabil(în temeiul înțelegerii și al contractelor de arendă perfectate cu proprietarii de drept) „în temeiul unor contracte de arendă valabile, încheiate în primăvara anului 2011 cu proprietarii respectivelor suprafețe de teren". Deși în apel s-a criticat faptul că reclamanta nu a fost lăsată să-și dovedească susținerile prin proba cu expertiza agricolă și cu martori, instanța de apel, deși nu a administrat alte probe, a reținut ca și instanța de fond că nu s-ar fi probat convenirea cu proprietarii terenurilor asupra prelungirii termenului de folosință a terenurilor și că le-ar fi cultivat.

Nici instanța de fond și nici cea de apel nu au administrat probe din care sa rezulte cel puțin următoarele: daca pârâta are contracte de arendă pentru aceleași suprafețe de teren pentru care deține și reclamanta un drept de folosință potrivit înțelegerilor, dar și a contractelor de arendă perfectate cu proprietarii terenurilor; daca pârâta a lipsit-o de folosința acestor suprafețe de teren în mod legal și cu o prealabila justificare; dacă cele doua contracte de vânzare-cumpărare din 21 aprilie 2011 au vreo legătura cauzală cu răspunderea delictuală a pârâtei; prima instanța nu a motivat de ce a înlăturat raportul de expertiza efectuat în cauză; instanța motivează soluția de respingere a acțiunii pe cale de excepție, considerând acțiunea ca inadmisibilă, deși în dispozitiv nu se pronunță asupra excepției, ci doar în considerente.

- Între societatea reclamanta și societatea pârâta nu au fost încheiate niciodată contracte de arendă pentru ca între părți să existe relații obligaționale derivate din contractele de arendă. În aceasta împrejurare instanța de apel era obligata sa reformeze sentința primei instanțe și sa dea calificarea exacta a cererii sau, dacă ar fi apreciat ca obiectul este imprecis, trebuia să solicite apelantei-reclamante să precizeze obiectul cererii de chemare în judecată și în funcție de aceasta să trimită dosarul în rejudecare pentru justa soluționare a cauzei și pentru a se califica în mod corect acțiunea după punerea în discuția contradictorie a părților a calificării acesteia. Instanțele de fond nu puteau schimba în niciun caz temeiul de drept invocat de reclamantă în acțiunea principală fără să pună în discuția contradictorie a părților eventuala schimbare a încadrării juridice și nici nu puteau schimba interesul și natura cauzei deduse judecații.

- Deși nu schimbă sentința instanței de fond în care au fost analizate în mod nelegal și cu încălcarea principiului disponibilității părții, condițiile răspunderii contractuale, fără a administra probe noi, fără a analiza fondul pretențiilor deduse judecații, totuși analizează „de plano" și condițiile răspunderii civile delictuale, făcând trimitere la contractele de arendă încheiate cu persoane fizice, terți în cauza de față, motivarea acesteia fiind „în abstract”, reținând că „un eventual prejudiciu produs apelantei-reclamante" l-ar fi putut produce „proprietarii terenurilor arendate, potrivit răspunderii contractuale". Cu toate acestea, prejudiciul a fost produs de pârâta-intimată iar prima instanță și cea de apel nu puteau analiza, în lipsa probelor, eventualitatea prejudiciului provocat de terți față de proces.

În drept, recurenta a invocat prevederile art. 304 pct. 8 și 9 și art. 312 C. proc. civ., precum și art. 998-999 C. civ. A solicitat administrarea probei cu înscrisuri și a oricăror alte probe necesare și utile ce vor rezulta din dezbateri, iar în temeiul dispozițiilor art. 242 alin. (2) C. proc. civ. a cerut judecata cauzei și în lipsă. Intimata nu a formulat întâmpinare, iar în recurs nu au fost administrate probe suplimentare. Analizând recursul declarat, Înalta Curte reține că acesta are un caracter nefondat, potrivit celor ce urmează. Cu prioritate este de semnalat, în legătură cu solicitările reclamantei din recurs privind casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare că, în mod similar judecății din etapa apelului, acestea au vizat „readministrarea și completarea probelor în vederea justei soluționări a cauzei în conformitate cu prevederile art. 129 alin. (4) C. proc.

civ.”, susținându-se că instanța de apel nu s-ar fi preocupat de cercetarea fondului dedus judecății și nu a încuviințat completarea probatoriului. Solicitările din apelul declarat de reclamantă sunt însă identice și în aceeași notă generală, pretinzându-se desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei primei instanțe spre rejudecare în fond, în vederea readministrării și completării probelor pentru o justă soluționare a fondului, sub justificarea lipsei de preocupare a primei instanțe în cercetarea fondului dedus judecății. În pofida unei atare solicitări specifice, declarația de apel nu indică în concret aspectele de fapt ale litigiului ce ar justifica o completare a probatoriului, motivele care ar impune readministrarea probelor și care anume ar fi probele în privința cărora s-ar impune luarea unei atare măsuri.

Pe de altă parte, în finalul motivelor de apel, proba propusă spre administrare este cea cu înscrisuri, fără a se detalia în ce constă aceasta și asupra cărora aspecte ale cauzei se dorea ea a fi administrată. În plus, la niciunul din cele două termene acordate în apel, reclamanta nu a fost prezentă și nici nu a administrat vreo probă.

Răspunzând criticii apelantei-reclamante privitoare la lipsa preocupării tribunalului în cercetarea fondului litigiului și la nevoia, din acest motiv, a completării și refacerii probatoriului, instanța de apel a apreciat că niciuna din cele două măsuri solicitate de parte nu se impune, de vreme ce în fața primei instanțe s-a încuviințat și s-a administrat un probatoriu amplu, menit să lămurească situația de fapt a cauzei, probatoriu ce a constat în înscrisuri provenind de la ambele părți, audiere de martor, interogatoriul ambelor părți, expertiza agricolă la care s-au formulat obiecțiuni, probe care nu au dovedit însă săvârșirea de către intimata-pârâtă a unui fapt ilicit cauzator de prejudicii.

În contextul procesual arătat, reiterarea în recurs a solicitării reclamantei de readministrare și completare a probelor în vederea unei juste soluționări a cauzei, sub motivul că instanța de apel nu s-ar fi preocupat de cercetarea fondului dedus judecății ori că nu ar fi încuviințat ea însăși completarea probatoriului, apare ca fiind una pur formală, lipsită de acoperire în datele de fapt ale cauzei, recurenta omițând din nou să prezinte aspectele asupra cărora s-ar impune o completare a probelor ori a motivelor care justifică readministrarea probelor, respectiv asupra cărora dintre probele administrate să fie dispusă o astfel de măsură, aceasta în condițiile în care, pe de o parte instanța de apel i-a refuzat justificat aceleași cereri, iar pe de altă parte a rezultat că partea a dovedit un comportament procesual inactiv, opus ori în dezacord cu propriile solicitări, neadministrând măcar probele propuse în apel.

Cea dintâi critică formulată pe calea recursului, privitoare la necalificarea exactă a acțiunii dedusă judecății, respectiv dacă este una în răspundere contractuală sau în răspundere delictuală, este nefondată. Atât prin cererea introductivă de instanță, cât și prin actele de procedură îndeplinite ulterior pe parcursul judecății în fața primei instanțe - notele depuse la dosar la 11 septembrie 2012 prin care s-a răspuns excepțiilor invocate de pârâtă prin întâmpinare ori precizarea cererii inițiale făcută cu prilejul repunerii pe rol a cauzei, ce fusese suspendată la termenul din 21 ianuarie 2014 - reclamanta a indicat în mod constant ca temei juridic al pretențiilor sale dispozițiile art. 998 C. civ., dispoziții ce reglementează instituția juridică a răspunderii civile delictuale.

Fiind, în mod neechivoc, învestite cu judecarea unei cauze întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, calificare dată cererii, în virtutea principiului disponibilității, chiar de către reclamantă, se reține că instanțele de fond nu mai aveau nicio obligație din punct de vedere al calificării acțiunii, contrar criticilor invocate de către recurentă. Tribunalul Dâmbovița nu a fost învestit cu soluționarea unei cereri greșit intitulată ori greșit întemeiată, prin raportare la motivele expuse în fundamentarea acesteia, pentru a se putea reține că, în virtutea obligației de rol activ instituită prin dispozițiile art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ. și a dreptului părții la un proces echitabil, instanța era ținută a pune în discuția părților calificarea exactă a acțiunii și de a da ea însăși calificarea corectă acesteia, în aplicarea dispozițiilor art. 84 C. proc.

civ. Reclamanta a afirmat în mod constant prin actele procesuale îndeplinite în fața primei instanțe că, atât prin expunerea motivelor cererii, dar și prin încadrarea acțiunii sale, rezultă indubitabil că acțiunea sa este una în răspundere delictuală, fiind vorba despre un fapt ilicit cauzator de prejudicii, iar nu de o răspundere contractuală. La rândul lor, instanțele de judecată s-au considerat învestite și au judecat o acțiune în răspundere civilă delictuală, cercetarea judecătorească fiind întreprinsă, contrar susținerilor recurentei, asupra faptului ilicit reclamat, respectiv recoltarea de către pârâtă a culturilor de porumb și floarea soarelui de pe teritoriul administrativ al com. Cornățel și Băleni, în cursul anului 2011, culturi pretins a fi fost înființate și menținute pe cheltuiala reclamantei.

Astfel, prima instanță a respins prin încheierea interlocutorie din 11 septembrie 2012 excepția de prematuritate a acțiunii invocată de pârâtă prin întâmpinare, reținând că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ. - care instituie obligația concilierii litigiului ivit între profesioniști, în cauzele evaluabile în bani derivate din raporturi contractuale, prealabil introducerii acțiunii în justiție - dat fiind temeiul juridic al acțiunii, respectiv art. 998 C. civ. De asemenea, prin hotărârea dată asupra fondului, a reținut că reclamanta justifică în cauză calitatea procesuală activă, simpla afirmare a pretențiilor deduse judecății pe tărâmul răspunderii civile delictuale fiind suficientă sub acest aspect, în timp ce interesul său procesual (contestat de pârâtă prin invocarea excepției lipsei de interes) este dat de recuperarea prejudiciului delictual pretins a fi fost cauzat de pârâtă.

În continuare, pe fondul cauzei, s-a reținut prin mai multe considerente că acțiunea este neîntemeiată deoarece reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii, în persoana pârâtei, a condițiilor răspunderii civile delictuale rezultate din dispozițiile art. 998 C. proc. civ., soluție ce a fost validată și prin decizia instanței de apel. Prin urmare, sunt fără de suport susținerile recurentei potrivit cărora, pentru o justă înțelegere a obiectului pricinii deduse judecății, era necesară punerea în discuția contradictorie a părților, de către instanțe, a calificării corecte a acțiunii (calificarea de acțiune în răspundere civilă delictuală fusese dată chiar de parte, iar analiza instanțelor a vizat natura proprie a acestei acțiuni) ori acelea prin care s-a susținut că instanța de fond ar fi fost în confuzie asupra obiectului acțiunii, că nu ar fi înțeles în ce a constat obiectul convențiilor încheiate între cele două societăți sau activitatea delictuală a pârâtei.

Atunci când face aceste afirmații, recurenta denaturează conținutul și sensul considerentelor celor două hotărâri ale instanțelor de fond, din cuprinsul cărora nu rezultă nici că instanțele ar fi avut vreo dificultate în înțelegea obiectului pricinii deduse judecății sau a activității delictuale imputate pârâtei, nici a temeiului juridic al acțiunii ori obiectului convențiilor ce s-a dovedit că existau încheiate între părți. Din acest punct de vedere, sunt în afara considerentelor deciziei de apel susținerile prin care se arată că instanța de apel ar fi admis că tribunalul ar fi fost în confuzie asupra obiectului acțiunii ca urmare a redactării improprii a cererii de chemare în judecată.

În partea a doua a filei 13 și în prima parte a file 14 din decizia recurată, criticile din apelul reclamantei prin care semnala confuzia în care s-ar fi aflat tribunalul în privința obiectului cercetării judecătorești au fost calificate drept nefondate, prin explicațiile date instanța de apel justificând doar prezența în considerentele sentinței a argumentării primei instanțe bazate pe răspunderea contractuală, prin referirea pe care însăși reclamanta a făcut-o la contractele încheiate cu pârâta din 18 martie 2011 și din 21 aprilie 2011 (potrivit mențiunilor acesteia de la litera e) a cererii precizatoare aflată la filele 20-23 din vol. IV al dosarului de fond). Astfel fiind, Înalta Curte nu poate reține critica recurentei prin care a invocat că pricina sa nu ar fi beneficiat de o justă soluționare și că, dimpotrivă, judecata ar fi fost înfăptuită cu încălcarea prevederilor art. 129 alin. (4) și (5) C. proc.

civ. și a principiului dreptului la un proces echitabil. Greșit se pretinde de către recurentă neînțelegerea activității delictuale a pârâtei și a obiectului de cercetare a procesului, cercetarea judecătorească întreprinsă atât de prima instanță, cât și de cea de apel dovedind contrariul, respectiv că ceea ce s-a cercetat, fără însă a fi găsit întemeiat, a fost chiar fapta imputată prin cererea de chemare în judecată.

Ceea ce au semnalat în analiza lor ambele instanțe de fond, prin trimiterea la cele 3 contracte, de vânzare-cumpărare recolte și de prestări servicii, încheiate între părți a fost o posibilă întrepătrundere a raporturilor delictuale acuzate cu cele contractuale dovedite ca preexistente faptului ilicit invocat, ceea ce necesita o probațiune mult mai riguroasă din partea reclamantei, în sensul indicării și delimitării exacte a parcelelor de teren asupra cărora purta dreptul său de folosință, cedat de proprietarii persoane fizice, care să se dovedească a fi altele decât cele asupra cărora purta dreptul de folosință al pârâtei (cedat, de asemenea, de proprietarii persoane - fizice pe baza unor contracte de arendă încheiate în lunile mai - iunie 2011 și înregistrate la Primăria com.

Băleni) și, desigur, altele decât ele ce au făcut obiectul celor două contracte de vânzare-cumpărare de recolte din 21 aprilie 2011, care au vizat culturi de floarea-soarelui de pe o suprafață de 750 ha pe raza com. Cornățelu (din perioada 21 aprilie 2011 - 30 septembrie 2011), respectiv culturi de porumb de pe suprafețe de 750 ha pe raza aceleiași comune. De altfel, acesta a fost și rolul precizărilor impuse de tribunal reclamantei prin încheierea de la termenul din 01 octombrie 2013, sub sancțiunea suspendării judecății în condițiile art. 155 1 C. proc. civ., în vederea indicării și identificării tuturor suprafețelor de teren în dispută, a indicării titularilor drepturilor de proprietate ai fiecărei suprafețe în parte și a temeiului folosinței terenurilor de către reclamantă, eventuala înscriere a terenurilor la A.P.I.A.

și descrierea relațiilor dintre părți privitoare la însămânțarea, cultivarea și recoltarea terenurilor. Or, prima instanță a reținut că nici ulterior repunerii cauzei pe rol reclamanta nu s-a conformat acestor cerințe menite să aducă o serie de clarificări din perspectiva faptei ilicite cercetate. În mod corect a apreciat instanța de apel că prima instanță a examinat litigiul pe fond, argumentul inadmisibilității recurgerii la temeiul răspunderii civile delictuale când partea îl are deschis pe cel al răspunderii contractuale nedovedind soluționarea cauzei prin reținerea vreunei excepții procesuale ce a condus la neexaminarea fondului raporturilor litigioase, ci constituind un considerent emis chiar cu prilejul analizei fondului pretențiilor dintre părți.

Că fapta delictuală reclamată nu avea nicio legătură cu contractele de vânzare-cumpărare nrdin 21 aprilie 2011 care au avut ca obiect vânzarea-cumpărarea între părți de culturi de porumb și floarea-soarelui de pe teritoriul administrativ la com. Cornățel este tocmai ceea ce trebuia să dovedească reclamanta, printre alte elemente de fapt ale cazului, iar nu doar să afirme, imputând instanțelor o pretinsă neînțelegere a obiectului dedus cercetării judecătorești ori aflarea lor într-o stare de confuzie asupra naturii acțiunii deduse judecății sau a temeiurilor de drept ale acesteia. Dacă s-ar fi conformat solicitărilor impuse de prima instanță, s-ar fi putut determina cu certitudine dacă pârâta are contracte de arendă pentru aceleași suprafețe de teren pentru care și reclamanta deținea un drept de folosință ori dacă cele două contracte de vânzare-cumpărare de culturi din 21 aprilie 2011 au vreo legătură cu fapta ilicită reclamată în persoana pârâtei.

În lipsa precizărilor necesare prin care să poată fi determinat în primul rând obiectul material al disputei părților (terenul cultivat, prin indicarea precisă a tuturor punctelor de delimitare în spațiu, prin suprafețe și coordonate, amplasament, titularul dreptului de proprietate care a cedat folosința, numărul de contract de arendare, etc.), instanța de apel a avut a compara suprafețele de teren asupra cărora fiecare dintre părțile litigante au exercitat un drept de folosință la nivelul anului 2011, astfel cum a rezultat din adeverințele emise de Primăria com. Băleni și din contractele de arendă depuse la dosar.

Astfel, s-a observat că, dacă la nivelul anului 2010 reclamanta deținea un număr de 36 de contracte, pentru o suprafață de 35,38 ha teren pe raza comunei Băleni, la nivelul anului 2011 - când s-a produs fapta ilicită reclamată - s-a reținut că aceasta mai deținea 19 contracte, corespunzător unei suprafețe de 13,6720 ha pe teritoriul aceleiași comune, spre deosebire de pârâtă care exercita un drept legal de folosință asupra a 148,8382 ha pe raza com. Băleni, drept dobândit în urma încheierii a 111 contracte de arendă cu mai multe persoane fizice.

Referindu-se la elementele probatorii invocate chiar de reclamantă, respectiv adresele Primăriei Băleni din 07 iunie 2010 și din 31 mai 2011, instanța de apel a reținut în mod just, pe de o parte că prima dintre ele atestă o situație relativă la o perioadă ce nu interesează cauza, anii 2009-2010, în timp ce a doua atestă exercitarea de către reclamantă a unui drept de folosință asupra unei suprafețe totale de 13,672 ha, care este cu mult mai mică decât cea indicată prin petitul cererii, astfel cum a fost precizată. În plus, s-a reținut că dreptul de folosință întemeiat de către reclamantă pe convențiile libere de folosință încheiate cu proprietarii terenurilor nu a fost dovedit. Cel ce face o afirmație în fața instanței trebuie să o dovedească (art. 1169 C. civ.), astfel că fără temei impută recurenta instanțelor de fond neadministrarea unor probe apte să-i justifice acțiunea în răspundere civilă delictuală.

Dat fiind caracterul devolutiv al apelului, consacrat prin dispozițiile art. 295 C. proc. civ., nimic nu a împiedicat-o pe reclamantă ca în apel să urmărească în mod real refacerea sau completarea probelor administrate în primă instanță, precum și administrarea de probe noi propuse în condițiile art. 292, dacă considera necesar pentru soluționarea cauzei. După cum s-a reținut în partea de început a prezentelor considerente, o astfel de cerere a fost formulată de către reclamantă în calea de atac a apelului, însă atitudinea sa procesuală inactivă sub aspectul probator vădește caracterul formal al solicitării. În mod contrar criticilor formulate de reclamantă, nici prima instanță și nici cea de apel nu a reținut încheierea unor contracte de arendă între societățile litigante, ci încheierea de către fiecare societate în parte a unor contracte de arendă cu diverse persoane fizice - proprietare ale terenurilor luate de acestea în folosință.

Observând și că o parte a acestora sunt încheiate de ambele societăți cu aceiași proprietari și apreciindu-se că, astfel fiind, pârâta a exercitat un drept legitim de folosință asupra terenurilor, drept izvorât din încheierea a 111 contracte de arendă pe raza comunei Băleni (acesta constituind unul din argumentele respingerii cererii), s-a afirmat de către instanța de apel că o atare împrejurare ar putea antrena răspunderea contractuală a proprietarilor terenurilor, ca singurii responsabili ai unui eventual prejudiciu produs reclamantei, urmare a încălcării obligațiilor arendatorilor de predare a terenurilor și de a-l garanta pe arendaș de orice evicțiune. Afirmând aceasta, nu înseamnă că instanța de apel ar fi transformat ori tratat acțiunea în răspundere delictuală dedusă judecății în acțiune în răspundere civilă contractuală, după cum critică recurenta.

Deși atunci când reține că pârâtei nu-i poate fi imputabilă vreo faptă ilicită delictuală - deoarece recoltarea producției de porumb și floarea soarelui a avut loc în temeiu