ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 495/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 495/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra contestației în anulare de

față, constată următoarele;

Prin

sentința civilă nr. 1824 din 3 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, s-a admis cererea principală, astfel cum a

fost precizată și restrânsă, formulată de reclamanta-pârâtă A. în

contradictoriu cu pârâții-reclamanți B., și pârâții C.; a obligat

pârâții-reclamanți să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie

terenul proprietatea reclamantei, identificat potrivit raportului de expertiză

tehnică efectuat de expertul D., astfel: pârâții-reclamanți B. terenul în

suprafață de 279 mp, delimitat în anexa nr. 1 la raportul de expertiză tehnică

prin pct. 10-11-12-13-14-10, cu următoarele vecinătăți: la nord str. X, la est

necunoscut, la sud necunoscut, la vest E. (fost terenul defunctului pârât E.);

pârâtul reclamant A. terenul în suprafață de 286 mp, delimitat în anexa nr. l

la raportul de expertiză tehnică prin pct. 15-16-17-18-19-16, cu următoarele

vecinătăți; la nord str. X, la est A., la sud necunoscut, la vest necunoscut;

pârâții-reclamanți B. și A. terenul în suprafață de 351 mp, delimitat în anexa

nr, 1 la raportul de expertiză tehnică prin pct. 16-20-21-22-18-17, cu

următoarele vecinătăți: la nord str. X, la est necunoscut, la sud B., la vest A.

(fost terenul defunctului pârât A.); pârâții-reclamanți A. terenul în suprafață

de 555 mp, delimitat în anexa nr. 1 la raportul de expertiză tehnică prin pct.

10-11-12-13-14-10, cu următoarele vecinătăți: la nord str. X, la est

necunoscut, la sud necunoscut, la vest necunoscut; pârâtele-reclamante B.

terenul în suprafață de 491 mp, delimitat în anexa nr. 1 la raportul de

expertiză tehnică prin pct. 23-22-28-32-33-34-35-23, cu următoarele vecinătăți:

la nord A. și necunoscut, la est necunoscut, la sud D., la vest necunoscut; a

omologat raportul de expertiză tehnică specialitatea topografie efectuat de

către E. (filele 232-236, vol. I); a obligat pârâții-reclamanți să ridice

construcțiile edificate pe terenul proprietatea reclamantei-pârâte; a autorizat

reclamanta-pârâtă să ridice aceste construcții pe cheltuiala pârâți

lor-reclamanți, în caz de refuz al acestora; a omologat raportul de expertiză

tehnică specialitatea construcții civile efectuat de către expertul tehnic E.

(filele 253-257, vol. 1); s-au respins cererile reconvenționale, astfel cum au

fost completate și modificate, formulate în contradictoriu cu pârâtele Primăria

Orașului Voluntari și Primăria com. Dobroești, pentru cererile principală și

reconvenționale care au fost păstrate în cauză, ca fiind formulate împotriva

unor persoane fără calitate procesuală pasivă; s-au respins în rest cererile

reconvenționale, astfel cum au fost completate și modificate, ca fiind

neîntemeiate; au fost obligați pârâții-reclamanți A. la plata către

reclamanta-pârâtă A. a sumei de 12.780,00 lei (taxe de timbru și onorarii

experți).

Împotriva sentinței civile nr. 18241

din 03 octombrie 2010 pronunțată de Tribunului București, secția a IV-a civilă,

a declarat apel pârâta B.

Prin Decizia civilă nr. 1164 din 3

martie 2015, Curtea de Apel București, secția a lV-a civilă, a respins apelul,

ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâta A., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7

și 9 și art. 312 alin. (5) C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea

deciziei recurate, eu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apei,

iar în subsidiar, casarea cu reținere și admiterea cererii reconvenționale.

Prin Decizia nr. 2229 din 15 octombrie

2015 pronunțată în Dosar nr. x/1/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția I civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta B.

împotriva Deciziei nr. 116/A din data de 3 martie 2015 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Pentru a se pronunța astfel, instanța

a reținut că din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., recurenta susține; încălcarea prevederilor Decretului-Lege nr.

115/1938, referitoare la uzucapiunea extratabulară și a deciziei în interesul

Legii nr. 86/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție; greșita soluționare a

excepțiilor privind lipsa calității sale procesuale pasive și lipsa calității

procesuale active a reclamantei, datorită faptului că terenul pe care îl deține

nu se suprapune cu terenul reclamantei, iar titlul de proprietate a fost emis

în mod nelegal; greșita reținere a puterii de lucru judecat cu privire la

soluția dată în capeteie de cerere disjunse; greșita aplicare a regulilor în

materie de uzucapiune reglementate de C. civ. din 1864; aplicarea greșită a

Deciziei nr. 4/2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție;

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 129 teza ultimă și art. 179 C. proc.

civ., respectiv, art. 21 alin. (3) teza I din Constituție, deoarece s-a respins

solicitarea efectuării unei expertize asupra scrisului, semnăturii,

conținutului acelor înscrisuri depuse la dosar cu privire la reconstituirea

dreptului de proprietate al lui F.

În ceea ce privește aplicabilitatea în

cauza a Decretului-Lege nr. 115/1938, Înalta Curte a constatat că recurenta

este în eroare cu privire la regimul publicității imobiliare din țara noastră,

caracterizat prin aceea căs cel puțin până la intrarea în vigoare a Legii nr.

7/1996, nu a existat un sistem unic de publicitate imobiliară, aplicabil la

nivelul întregii țări.

Este îndeobște cunoscut că sistemul de

publicitate imobiliară ai cărților funciare, reglementat în a doua jumătate a

secolului al XlX-Iea de legislația austriacă și ungară, iar ulterior, de

Decretul-Lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițîunilor privitoare la

cărțile funciare, care cuprinde și reguli speciale în materia uzucapiunii, era

aplicabil în provinciile românești anexate de fostul Imperiu austro-ungar

(Transilvania, Banat, Crișana, Satu-Mare, Maramureș și Bucovina de Sud). In

zona de situare a imobilului în litigiu era aplicabil, la momentul la care se

pretinde că a început posesia și pe parcursul ei, sistemul de publicitate al

registrelor de transcripțiuni și inscripțium, reglementat de C. civ. din 1864

și C. proc. civ. din 1865, iar în materie de uzucapiune erau incidente normele

de drept comun prevăzute de art. 1846 și următoarele C. civ. din 1864.

Ca atare, nu a fost primită critica

recurentei pârâte, bazată pe anumite dispoziții din Decretul-Lege nr. 115/1938,

acest act normativ neavând aplicabilitate sub aspect teritorial. Pentru

aceleași considerente, s-a arătat că nu este incidență nici decizia în

interesul Legii nr. 86/2007, care vizează prescripțiile achizitive începute sub

imperiul Decretului-Lege nr. 115/1938.

În ce privește critica referitoare la

aplicarea greșită a dispozițiilor C. civ. din 1864 în materie de uzucapiune, Înalta

Curte a constatat că, în dezvoltarea acestei critici, recurenta a făcut

exclusiv referire la modul de stabilire de către instanțele de fond și de apel

a situației de fapt, invocând anumite probe (înscrisuri sau prezumții simple),

pe care a considerat că instanțele în mod neîntemeiat nu le-au luat în

considerare.

Astfel, a susținut recurenta ca nu ar

fi putut păstra terenul timp de peste 30 de ani fără acordul autorităților și

că nu poate fî considerata detentor precar, deoarece în acest caz, statui i-ar

fi interzis să îngrădească, să construiască și să cultive terenul. A arătat că

niciodată nu a fost tulburată, până când nu s-a formulat acțiunea în

revendicare ce formează obiectul prezentei cauze și ca nu există dovezi din

care să reiasă că statul prin reprezentanții săi legali sau alte persoane au

adus la cunoștință recurentei că terenul a fost restituit vechiului proprietar.

A susținut că, deși nu are act de

proprietate pe teren, nu poate pierde imobilul în acțiunea în revendicare

formulată de reclamantă, deoarece, nici aceasta și nici antecesorii săi în

drepturi nu au știut, atunci când au încheiat actele de înstrăinare, unde anume

este situat terenul, iar la momentul emiterii titlului de proprietate și

ulterior, când s-au încheiat actele succesive de vânzare, imobilul era deținut

în fapt de recurenta pârâtă.

De asemenea, a contestat conținutul

hărților cadastrale avute în vedere la efectuarea expertizei, invocând chiar o

pretinsă conduită frauduloasă a autorităților în scopul deposedării celor care

nu dețin acte de proprietate și împroprietăririi unor persoane care nu aveau

acest drept.

Din această perspectivă, Înalta Curte

a constatat că instanța de apei, a reținut, ca situație de fapt, că reclamanta

nu a putut face dovada titlului în temeiul căruia a dobândit pretinsa posesie a

terenului. Din probatoriul administrat a rezultat că terenul a fost dat de

autoritatea locală, în fapt, în folosința pârâtei, pentru a fi cultivat cu

legume, iar aceasta nu a dovedit prin probe vreo manifestare de voință

exterioară (în afara simplei detenții a terenului) care să ducă la concluzia că

detenția precară a fost intervenită în posesie utilă.

Aspectele invocate de recurentă nu

reprezintă critici de nelegalitate, citind la schimbarea situației de fapt,

astfel cum a fost reținută de instanța de apel, ceea ce nu se poate obține pe

calea recursului. Potrivit prevederilor art. 304 C. proc. civ., calea

extraordinară de atac a recursului permite aducerea în fața instanței de recurs

a unor critici care să vizeze exclusiv aspecte de nelegalîtate a hotărârii

atacate, motivele de recurs fiind limitate la cele prevăzute de art. 304 pct

1-9 C. proc. civ. S-a reținut că în speță, recurenta este nemulțumită de modul

în care instanța a valorificat probatoriul administrat, ceea ce excede

motivelor de recurs prevăzute de lege.

În ceea ce privește criticile

referitoare la modul în care s-a reconstituit dreptul de proprietate în

favoarea lui F., s-a constatat că acestea exced cadrului judecății, deoarece,

în aceasta pricină, ca urmare a măsurii disjungerii, instanța nu a mai fost învestită

cu astfel de verificări.

Eventualele critici privind

neiegalitatea actelor de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul

Legii nr. 18/1991 trebuiau invocate în litigiul care a avut ca obiect

soluționarea capetelor de cerere disjunse, iar faptul că în acel litigiu s-a

reținut lipsa de interes a recurentei nu poate justifica reiterarea unor astfel

de critici în cadru! recursului, deoarece, în calea de atac, instanța este

ținută de cadrul și limitele procesuale, sub aspectul obiectului, cauzei și

părților, stabilite în fața primei instanțe.

Ca atare, atâta vreme cât, titlul de

proprietate nu a fost anulat, iar actele de înstrăinare ulterioare sunt

valabile, reclamanta justifică legitimarea procesuală activă în cauză, De

asemenea, neanularea actelor ce constituie temeiul dreptului de proprietate al

reclamantei face inaplicabil principiul nemo plus hms aci allium transferre

potest, quam ipse habet, invocat de recurentă.

În ceea ce privește excepția lipsei

calității procesuale pasive a recurentei în cadrul acțiunii în revendicare,

această excepție se bazează pe susținerea potrivit căreia terenul revendicat de

reclamantă nu se suprapune cu terenul pe care-l deține recurenta, această

susținere fiind bazată, la rândul ei, pe critici vizând completarea la raportul

de expertiză din apel.

În concret, recurenta a readus în fața

instanței de recurs obiecțiunile la completarea raportului de expertiză din

apel, această completare fiind dispusă de instanța de apel ca urmare a

obiecțiunilor la expertiza întocmită la prima instanță, obiecțiuni care

fuseseră formulate de apelanta pârâtă la fond și respinse de prima instanță.

Contestând concluziile conținute în acest răspuns, recurenta a susținut că

expertul nu a avut în vedere probele, respectiv înscrisurile, schițele și

planurile cadastrale invocate de recurentă, ci doar pe cele depuse de

reclamantă.

S-a reținut ca o astfel de critică nu

poate fi primită de instanța de recurs, deoarece, așa cum s-a arătat deja în

considerentele precedente, recursul nu permite reevaluarea probatoriului și

modificarea de către instanța de recurs a situației de fapt. Simpla nemulțumire

a recurentei, neîncadrată din punct de vedere juridic într-unui dintre motivele

de nelegalitate prevăzute de lege, nu poate permite modificarea deciziei

recurale, ca urmare a reținerii de către instanța de recurs a unei alte

situații de fapt, deoarece ar echivala cu transformarea recursului într-o cale

de atac de devolutivă, contrar regimului său juridic.

Înalta Curte a constatat că, pe baza

probatoriului administrat, instanța de apel a reținut că suprafața de teren de

491 mp deținută de recurenta pârâta face parte din suprafața inclusă în titlul

de proprietate din 1997, fiind dobândită de reclamantă prin actele translatîve

de proprietate a căror nulitate nu s-a putut dovedi în cauză, situație în care,

în mod corect, instanța de apel a reținut că pârâta are calitate procesuală

pasivă în cadrul acțiunii în revendicare.

S-a mai reținut că nemulțumirile

recurentei cu privire la modul în care s-a întocmit expertiza și completarea ia

raportul de expertiză se referă la aspecte ce țin de nevalabilitatea actelor de

reconstituire a dreptului de proprietate, recurenta tinzând la dovedirea

împrejurării că terenul nu a fost în mod legal atribuit prin titlul de proprietate.

Or, atâta vreme cât capetele de cerere privind nulitatea acestui titlu și a

procesului verbal de punere în posesie au fost disjunse, aceste aspecte nu

puteau face obiectul prezentei judecăți, așadar, nici obiectul verificărilor

expertului.

În ceea ce privește cererile disjunse,

recurenta a arătat că în mod greșit s-a reținut puterea de lucru judecat,

deoarece soluția dată de Judecătoria Buftea nu a vizat fondul cauzei, ci s-a

respins acțiunea pentru lipsa interesului.

Înalta Curte a constatat că într-adevăr,

instanța de apel a reținut puterea lucrului judecat, ca prezumție, considerând

că, prin respingerea acțiunii vizând nulitatea titlului de proprietate, s-a

confirmat valabilitatea acestuia. în realitate, soluția dată în respectiva

cauză nu a fost una pe fond, ci s-a respins acțiunea ca lipsită de interes,

astfel încât este improprie concluzia că, printr-o astfel de soluție, s-ar fi

confirmat valabilitatea actului juridic atacat. Pe de altă parte, însă,

aspectul învederat de recurentă, privind natura soluției pronunțate în cauza

disjunsă, nu este de natură să schimbe datele problemei, deoarece, indiferent

de faptul că s-a respins acțiunea pe excepție sau pe fond, consecința sub

aspectul nealterării valabilității actului este aceeași. Ca atare, câtă vreme

titlu de proprietate nu a fost anulat (chiar dacă valabilitatea nu i-a fost

confirmată prin respingerea pe fond a acțiunii în nulitate, așa cum reținuse

instanța de apel), Înalta Curte a reținut că acesta produce efecte juridice,

constituind temei al dreptului de proprietate invocat prin acțiune de

reclamantă.

În ceea ce privește critica

referitoare ia aplicarea greșită a deciziei în interesul Legii nr. 4/2006, Înalta

Curte a constatat că aceasta este lipsită de interes în cauză, deoarece

acțiunea reconvențională formulată de recurentă, sub aspectul constatării

dreptului său de proprietate dobândit prin uzucapiune, nu a fost respinsă pe

motiv că posesia ar fi fost întreruptă ca efect ai intrării în vigoare a ceior

două acte normative (aspect ce a constituit obiect de dezbatere în cadrul

recursului în interesul legii, finalizat prin decizia invocată), ci pe motiv că

nu sunt îndeplinite condițiile de fond ale uzucapiunii. Ca atare, s-a arătat că

decizia în interesul Legii nr. 4/2006 nu este aplicabilă în cauza,

În ceea ce privește critica

referitoare ia aplicarea greșită a dispozițiilor art. 129 teza ultimă și art

179 C. proc. civ., respectiv, art. 21 alin. (3) teza I din Constituție,

deoarece s-a respins solicitarea efectuării unei expertize asupra scrisului,

semnăturii, conținutului aceior înscrisuri depuse Ia dosar cu privire la

reconstituirea dreptului de proprietate a lui. F., Înalta Curte a constatat că

teza probatorîe propusă de recurentă vizează aspecte care nu erau relevante

raportat la obiectul litigiului, deoarece recurenta urmărea prin aceste cereri

privitoare la probe să dovedească nevalabilitatea actelor de reconstituire a

dreptului de proprietate emise în temeiul Legii nr. 18/1991, aspect care, așa

cum s-a arătat mai sus, nu constituia obiect al prezentului litigiu.

În ceea ce privește motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de

apel nu a analizat motivul referitor la dovedirea împrejurării că terenul în

discuție a aparținut lui F. Prin această susținere, recurenta tindea tot la

dovedirea faptului că F. nu ar fi fost îndreptățit la reconstituirea dreptului

de proprietate, aspect care, așa cum s-a arătat excede cadrului procesual

obiectiv ai prezentului litigiu.

De asemenea, s-a susținut ca din modul

în care a fost redactată hotărârea nu poate determina dacă legea s-a aplicat

corect sau nu și că motivarea hotărârii cuprinde motive contradictorii, în

sensul că din analiza situației de fapt a apelului nu rezultă că terenul

recurentei se regăsește în titlul lui F. și implicit, că face obiectul

revendicării.

Înalta Curte a constatat că instanța

de apel a motivat decizia recurată, atât în fapt, cât și în drept, respectând

dispozițiile art, 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel încât nu se poate

reține că hotărârea recurată nu ar fi fost motivată. Pe de altă parte,

susținerea referitoare la motive contradictorii nu poate fi primită, deoarece

acest motiv de recurs presupune existența unor contradicții logice în cadrul

motivării, prin reținerea unor considerente care să se contrazică reciproc,

nicidecum situația în care recurentul pretinde că nu s-au avut în vedere

anumite probe și nu s-a stabilit corect situația de fapt, această din. urmă

ipoteză neputând fi încadrată în niciunul dintre motivele de nelegalitaîe

prevăzute de art, 304 C. proc. civ.

În ce privește dispozițiile Decretului

nr. 151/1950, la care recurenta tace trimitere în motivarea recursului, s-a

constatat că acestea nu au legătură cu prezenta cauză.

De asemenea, nu prezintă relevanță,

din perspectiva invocată de recurentă, probatoriul administrat în cauza penală

având ca obiect tulburare de posesie.

În susținerea motivului de recurs

prevăzut de art 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de

apel nu a. devoluat fondul, nu a analizat obiecțiunile la completarea

raportului de expertiză, nu a dat eficiență înscrisurilor invocate de

recurentă, nu a dispus o altă expertiză și nu a solicitat înscrisurile care au

stat la baza cererii de reconstituire a dreptului de proprietate a lui F.

Înalta Curte a constatat, din nou, că

toate aceste susțineri au ca finalitate invalidarea titlului de proprietate în

baza căruia s-a reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr.

18/1991, cu depășirea cadrului prezentului litigiu.

Contrar susținerilor recurentei,

instanța de apel a încuviințat completarea raportului de expertiză efectuat la

instanța de fond, încuviințând ca expertul să răspundă la obiecțiuni, a

analizat probele administrate și ie-a valorificat cu respectarea cadrului

procesual obiectiv și subiectiv, pronunțându-se doar în raport cu obiectul

litigiului, astfel cum instanța a rămas învestită ca urmare a disjungerii unora

dintre capetele de cerere formulate pe cale reconvențională. Raportat la acest

cadru procesual, nu se impunea completarea probelor în sensul solicitat de

reclamantă (respectiv, probe referitoare la preluare abuzivă a terenului și

cine a fost proprietarul terenului înainte de preluare).

Instanța de apel a lămurit pe deplin

regimul juridic al suprafeței de leren revendicate, stabilind că acest teren a

fost solicitat în procedura prevăzută de legile fondului funciar, fiind

reconstituit dreptul de proprietate în favoarea lui F., iar ulterior a fost

înstrăinat prin acte succesive de vânzare-curnpărare, fiind în prezent proprietatea

reclamantei.

Susținerile recurentei referitoare la

faptul că ar exista o diferență de suprafață între terenul reconstituit prin

titlul de proprietate și cel rezultat în urma procedurii de alipire a

parcelelor cumpărate de reclamantă, precum și aspectul invocat de recurentă

relativ la diferența de număr poștal s-a arătat nu constituie motive de

nelegalitate ci, eventual, aspecte de netemeinicie, care ar fi trebuit să fie

deduse spre analiză instanței de apel. Or, recurenta nu a pretins că ar fi invocat

aceste aspecte In apel și instanța de apel nu le-ar fi analizat, ci a susținut

aceste critici de netemeinicie direct în recurs, ceea ce este inadmisibil.

Pe de altă parte, independent de

inadvertențele privind numărul poștal sau suprafața totală a terenului

rezultată din alipirea parcelelor cumpărate de reclamantă, Înalta Curte a

constatat că instanța de apel a stabilit, ca situație de fapt, pe baza

raportului de expertiză, astfel cum a fost completat în apel (ca urmare a

încuviințării obiecțiunilor formulate de pârâta recurentă), că terenul în

suprafață de 491 mp deținut de pârâtă face parte din terenul reconstituit prin

titlul de proprietate din 04 decembrie 1997, fiind doar o parte din terenul

reconstituit prin acest titlu și dobândit ulterior de reclamantă, iar în

condițiile în care pârâta nu are un titlu de proprietate și deține tară drept

terenul reclamantei, acțiunea tn revendicare a fost în mod corect admisă.

În raport cu aceste considerente,

constatând că nu este întrunit niciunul dintre motivele de recurs invocate. în

temeiul art 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de recurenta B. a

fost respins, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii pârâta B. a

declarat, la data de 7 decembrie 2015, contestație în anulare.

Pârâta B. a decedat, iar reclamanții

A. au arătat că înțeleg să continue procesul început de autoarea lor, B.,

depunându-se ulterior motivele contestației în anulare.

În cuprinsul motivelor nu sunt

indicate într-o manieră concisă care sunt criticiie formulate, prin raportare

la motivele contestației în anulare prevăzute în mod limitativ de legiuitor.

În acest context, intimata-reclamantă A.

și intimații-pârâți B. au invocat inadmisibilitatea contestației în anulare,

arătând că motivele indicate nu se încadrează în cele prevăzute de art. 317 și

318 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că, cel puțin

parțial, contestația în anulare poate fi examinată din perspectiva, motivelor

contestației în anulare prevăzute de art. 317 și 318 C. proc. civ.

Astfel, într-o primă critică, se face

trimitere la dispozițiile art, 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. și se arată

că nu a fost îndeplinită procedura de citare cu A. , soțul contestatoarei B. Se

susține că reclamanta A. nu a înțeles că în cadrul procesului nu obligatoriu să

figureze ca parte și B., și că „deși l-a identificat, a omis ori a

refuzat" să se judece și în contradictoriu cu acesta. Apreciază că, față

de obiectul cauzei, litisconsorțiul procesual era obligatoriu și nu poate fi

înlăturată aplicarea regulii unanimității.

Cu privire la motivul prevăzut de art.

318 alin. (1) teza a I-a C. proc. civ., se susține că dezlegarea dată de

instanța de recurs este rezultatul unei greșeli materiale, din moment ce

reclamanta A. a revendicat terenul situat pe Y., iar B. ocupa terenul situat pe

Z.

Referitor la motivul prevăzut de art.

318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se arată că instanța, respingând

recursul, a omis că cerceteze motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5,

7 și 9 C. proc. civ.

Astfel, nu a fost analizat motivul de

recurs prevăzut de ari. 304 pct. 5 C. proc. civ., în susținerea căruia

recurenta a arătat că instanța de apel nu a devoluat fondul, nu a analizat

obiecțiunile la completarea raportului de expertiză, nu a dat eficiență

înscrisurilor invocate de recurentă, nu a dispus o altă expertiză și nu a

solicitat înscrisurile care au stat la baza cererii de reconstituire a

dreptului de proprietate a lui F.

Se arată că instanța a omis să

cerceteze și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., din

perspectiva căruia recurenta a învederat că din modul în care a fost redactată

hotărârea nu se poate determina dacă legea s-a aplicat corect sau nu și că

motivarea hotărârii cuprinde motive contradictorii, în sensul că din analiza

situației de fapt a apelului nu rezultă că terenul recurentei se regăsește în

titlul lui F. și implicit, că face obiectul revendicării.

Nu a fost analizat nici motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la care recurenta

a susținut : încălcarea prevederilor Decretului-Lege nr. 115/1938, referitoare

la uzucapiunea extratabulară și a deciziei în interesul Legii nr. 86/2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție; greșita soluționare a excepțiilor privind

lipsa calității sale procesuale pasive și lipsa calității procesuale active a

reclamantei, datorită faptului că terenul pe care îl deține nu se suprapune cu

terenul reclamantei, iar titlul de proprietate a fost emis în mod nelegal;

greșita reținere a puterii de lucru judecat cu privire ta soluția dată în

capetele de cerere disjunse; greșita aplicare a regulilor în materie de

uzucapiune reglementate de C. civ. din 1864; aplicarea greșita a Deciziei nr.

4/20065 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție; aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 129 teza ultimă și art. 179 C. proc. civ., respectiv, art.

21 alin. (3) teza I din Constituție, deoarece s-a respins solicitarea

efectuării unei expertize asupra scrisului, semnăturii, conținutului acelor

înscrisuri depuse la dosar cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate

al lui F.

Contestația în anulare este nefondată,

în considerarea argumentelor ce succed:

Pentru a exista motiv de contestație

în anulare în sensul dispozițiilor art. 317 alin. (1) C. proc. civ., este

necesar ca procedura de citare pentru termenul când a avut loc judecata

pricinii să nu fi fost legal îndeplinită față de partea care ulterior uzează de

această cale extraordinară de atac, deoarece nerespectarea dispozițiilor

referitoare la procedura de citare este sancționată cu nulitatea relativă

(având în vedere interesul particular protejat prin norma legală), care poate

fi invocată numai de partea lezată.

Prin „parte" se înțelege persoana

care a formulat cererea de chemare în judecată, cea împotriva căreia s-a

acționat, cea care a intervenit sau a tbst introdusa în cauză, deci persoana

care, având una dintre calitățile procesuale ce pot fi avute, a participat la

judecarea unei cauze. De nelegalacitare se poate plânge numai partea care, din

această cauză, nu a fost prezentă în instanță pentru a-și formula apărările.

Această cale nu aparține părților ce nu au fost prejudiciate în modul arătat

și, cu atât mai puțin, o pot folosi terțele persoane, în privința cărora

instanța nu a fost sesizată, deci nu au avut calitatea de parte în proces,

chiar dacă ar fi avut dreptul și interesul să participe la judecată, față de

aceste persoane, hotărârea neavând putere de lucru judecat.

În speță, se invocă lipsa de procedură

cu A., soțul contestatoarei B., persoană care nu a avut calitatea de parte în

dosarul în care s-a pronunțat decizia contestată, astfel că nu sunt îndeplinite

condițiile impuse de legiuitor.

Considerațiile referitoare la excepția

lipsei coparticipării pasive obligatorii și încălcarea regulii unanimității,

reprezintă chestiuni ce nu au nicio relevanță raportat la configurația juridică

a dispozițiilor art 317 alin. (1) C. proc. civ., ce vizează strict aspectul

procedural al legalității procedurii de citare, respectată în cauză, sens în

care motivul invocat nu poate fi primit.

În sensul dispozițiilor art. 318 teza

I C. proc. civ., noțiunea de „greșeală materială" reprezintă o greșeală de

ordin procedural de o asemenea gravitate încât a avuî drept consecință

pronunțarea unei soluții eronate, rezultată din confundarea unor elemente

importante sau a unor date materiale care determină soluția respectivă.

Contestația în anulare este o cale

extraordinară de atac, de retractare, iar în contextul acesteia, întrucât este

vorba de un text de excepție, noțiunea de „greșeală materială" nu trebuie

interpretată extensiv, astfel că, pe această cale nu pot ti valorificate

greșeli de judecată, respectiv, de apreciere a probelor, de interpretare a

faptelor ori a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident

procedural.

Prin consacrarea acestui motiv de

contestație în anulare se urmărește îndreptarea unor erori materiale în

legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, respectiv, respingerea

greșită a recursului ca tardiv declarat. anularea greșită ca netimbrat ori ca

declarat de o persoană fără calitate de reprezentant, etc, aspecte pentru

verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecîerea

probelor.

În oricare dintre situații, pretinsa

greșeală materială trebuie să se fi produs în etapa recursului soluționat prin

decizia a cărei retractare se solicită și în raport de situația existentă la

dosar la data pronunțării acesteia.

Pe de altă parte, nu orice greșeală

materială conduce la admiterea contestației în anulare, ci numai acele erori

materiale esențiale, care au fost determinante pentru soluția instanței de

recurs.

În cauză, motivul susținut de

contestatori din perspectiva acestui text legal este inadvertența de număr

poșta!, potrivit căreia reclamanta A. a revendicat terenul situat pe Y., iar B.

ocupa terenul situat pe Z.

Cu privire la acest aspect, instanța

de recurs a reținut că nu constituie motiv de neiegaiitate ci, eventual, aspect

de netemeinicie, care ar fi trebuit să fie dedus spre analiză instanței de

apel. Or, recurenta nu a pretins că ar fi invocat acest aspect în apel și instanța

de apel nu l-ar fi analizat, ci a susținut această critică de netemeinicie

direct în recurs, ceea ce este inadmisibil.

Pe de altă parte, independent de

inadvertența privind numărul poștal, instanța de recurs a constatat că instanța

de apel a stabilit, ca situație de fapt, pe baza raportului de expertiză,

astfel cum a fost completat în apel (ca urmare a încuviințării obiecțiunilor

formulate de pârâta recurentă), că terenul în suprafață de 491 mp deținut de

pârâtă face parte din terenul reconstituit prin titlul de proprietate din 04

decembrie 1997, fiind doar o parte din terenul reconstituit prin acest titlu șl

dobândit ulterior de reclamantă, iar în condițiile în care pârâta nu are un

titlu de proprietate și deține iară drept terenul reclamantei, acțiunea în

revendicare a fost în mod corect admisă.

Având în vedere temeiurile expuse,

rezultă cu evidență că prin criticile formulate, contestatorii nu vizează

greșeli materiale în sensul art. 318 teza I C. proc. civ., așa cum neîntemeiat

susțin, deoarece tind să pună în discuție elemente ale cauzei care, departe de

a fi greșeli care să privească aspecte de ordin formal ale judecății, țin de

dezlegarea dată de către instanța de recurs aspectelor pricinii.

Dacă instanța învestită cu

soluționarea contestației in anulare ar examina motivele contestației din

perspectiva celor solicitate de contestatori, s-ar ajunge la o veritabilă

rejudecare a recursului, contestația în anulare neputând fi însă convertită

într-un recurs ia recurs.

În cadrul jurisprudenței C.E.D.O.

principiul supremației dreptului reprezintă un element de patrimoniu comun al

statelor semnatare ale convenției în ansamblul valorilor pe care le protejează,

iar între acestea, din perspectiva art. 6 parag. 1, securitatea raporturilor

juridice este o dimensiune esențială.

Acest concept presupune ca. o soluție

definitivă pronunțată de instanțe cu privire la orice controversă, să nu mai

fie rejudecată (Cauza Butnărescu).

În virtutea acestui principiu, nicto

parte nu este autorizată să solicite controlul unei hotărâri definitive și

executorii numai cu scopul de a obține reexaminarea cauzei și o nouă hotărâre

în privința sa. Instanțele superioare nu trebuie să folosească puterea de

control decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile

judiciare și nu pentru a proceda la o nouă examinare. Controlul nu trebuie să

devină un apel mascat și simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere

asupra aceleiași probleme, nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o

cauză, principii reafirmate în numeroase cauze examinate de instanța de

contencios european (Cauza Stan și Rosemherg, Belasin, Blidarii, SC Sefer SA,

Cornif, Cârstoiu. SC Editura Orizonturi SRL, Crețu, Caracas, lonescu, Pușcaș,

Tripon, Savu, etc.)

Totodată, în Cauza Mitrea contra

României la 29 iulie 2008, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat că

o caie extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv ca

instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat

greșit legea, în absența unui "defect fundamental" care poate conduce

la arbitrariu.

Constatând astfel că nu au fost

invocate motive prin care să fie imputate instanței de recurs „greșeli

materiale" în sensul considerentelor enunțate, acest motiv nu poate fi

primit.

În ce privește motivul reglementat de

dispozițiile art 318 teza a II-a C. proc. civ., invocat de asemenea de către

contestatori, hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu

contestație în anulare, atunci când instanța, respingând recursul sau

admițându-l în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de

casare.

Nici aceste prevederi legale nu-și

găsesc aplicabilitate în cauză, întrucât sunt nefondate susținerile

contestatorilor potrivit cărora, instanța de recurs nu a analizat motivele de

recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.

Astfel, în susținerea motivului de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta a arătat că

instanța de apel nu a devoluat fondul, nu a analizat obiecțiunile la

completarea raportului de expertiză, nu a dat eficiență înscrisurilor invocate

de recurentă, nu a dispus o altă expertiză și nu a solicitat înscrisurile care

au stat la baza cererii de reconstituire a dreptului de proprietate a lui F.

Aceste aspecte au fost analizate de

instanța de recurs, care a constatat că toate aceste susțineri au ca finalitate

invalidarea titlului de proprietate în baza căruia s-a reconstituit dreptul de

proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, cu depășirea cadrului prezentului

litigiu.

Totodată, prin decizia pronunțată în

recurs s-a reținut, contrar susținerilor recurentei, că instanța de apel a

încuviințat completarea raportului de expertiză efectuat Ia instanța de fond,

încuviințând ca expertul să răspundă ia obiecțiuni, a analizat probele

administrate și le-a valorificat cu respectarea cadrului procesual obiectiv și

subiectiv, pronunțându-se doar în raport cu obiectul litigiului, astfel cum

instanța a rămas învestită ca urmare a disjungerii unora dintre capetele de

cerere formulate pe cale reconvenționată. Raportat la acest cadru procesual, nu

se impunea completarea probelor în sensul solicitat de reclamantă (respectiv,

probe referitoare la preluare abuzivă a terenului și cine a fost proprietarul

terenului înainte de preluare).

De asemenea, s-a reținut că instanța

de apei a lămurit pe deplin regimul juridic al suprafeței de teren revendicate,

stabilind că acest teren a fost solicitat în procedura prevăzută de legile

fondului funciar, fiind reconstituit dreptul de proprietate în favoarea lui F.,

iar ulterior a fost înstrăinat prin acte succesive de vânzare-cumpărare, fiind

în prezent proprietatea reclamantei.

S-a arătat de către contestatori că

instanța a omis să cerceteze și motivul de recurs prevăzut de art 304 pct. 7 C.

proc. civ., din perspectiva căruia recurenta a învederat că din modul în care a

fost redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea s-a aplicat corect

sau nu și că motivarea hotărârii cuprinde motive contradictorii, în sensul că

din analiza situației de fapt a apelului nu rezultă că terenul recurentei se

regăsește în titlul lui F. și implicit, că face obiectul revendicării.

Contrar ceior susținute de

contestatori, instanța de recurs a analizat acest motiv de recurs și a

constatat că instanța de apel a motivat decizia recurată, atât în fapt, cât și

în drept, respectând dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.,

astfel încât nu se poate reține că hotărârea recurată nu ar fi fost motivată.

Pe de altă parte, s-a reținut că susținerea referitoare la motive

contradictorii nu poaie fi primită, deoarece acest motiv de recurs presupune

existența unor contradicții logice în cadrul motivării, prin reținerea unor

considerente care să se contrazică reciproc, nicidecum situația în care

recurentul pretinde că nu s-au avut în vedere anumite probe și nu s-a stabilit

corect situația de fapt, această din urmă ipoteză neputând fi încadrată în

niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

De asemenea, s-a arătat că nu prezintă

relevanță, din perspectiva invocată de recurentă, probatoriul administrat în

cauza penala având ca obiect tulburare de posesie.

Prin contestația în anulare s-a

susținut că nu a fost analizat nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ., cu referire Ia care recurenta a susținut : încălcarea prevederilor

Deeretului-Lege nr. 115/1938, referitoare la uzucapiunea extratabulară și a

deciziei în interesul Legii nr. 86/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție;

greșita soluționare a excepțiilor privind lipsa calității sale procesuale

pasive și lipsa calității procesuale active a reclamantei, datorită faptului că

terenul pe care îl deține nu se suprapune cu terenul reclamantei, iar titlul de

proprietate a fost emis în mod nelegal; greșita reținere a puterii de lucru

judecat cu privire la soluția dată în capetele de cerere disjunse; greșita

aplicare a regulilor în materie de uzucapiune reglementate de C. civ. din 1864;

aplicarea greșită a Deciziei nr. 4/2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție; aplicarea greșită a dispozițiilor art. 129 teza ultimă și art. 179

C. proc. civ., respectiv, art. 21 alin. (3) teza I din Constituție, deoarece

s-a respins solicitarea efectuării unei expertize asupra scrisului, semnăturii,

conținutului acelor înscrisuri depuse la dosar cu privire la reconstituirea dreptului

de proprietate al lui F.

Înalta Curte constata însă, că

instanța de recurs a cercetat toate aceste motive de recurs înfățișate de

recurenta-pârâtă.

Astfel, în ceea ce privește

aplicabilitatea în cauză a Decretului-Lege nr. 115/1938, prin decizia atacată

s-a constatat că recurenta este în eroare cu privire la regimul publicității

imobiliare din țara noastră, caracterizat prin aceea că, cel puțin până la

intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, nu a existat un sistem unic de

publicitate imobiliară, aplicabil la nivelul întregii țări.

S-a arătat că este îndeobște cunoscut

că sistemul de publicitate imobiliară al cărților funciare, reglementat în a

doua jumătate a secolului al XIX-lea de legislația austriacă și ungară, iar

ulterior, de Decretul-Lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiunjlor

privitoare la cărțile funciare, care cuprinde și reguli speciale în materia

uzucapiunii, era aplicabil în provinciile românești anexate de fostul Imperiu

austro-ungar (Transilvania, Banat, Crișana, Satu-Mare, Maramureș și Bucovina de

Sud). în zona de situare a imobilului în litigiu era aplicabil, la momentul la

care se pretinde că a început posesia și pe parcursul ei, sistemul de

publicitate al registrelor de transcripțiuni și inscripțiuni, reglementat de

Codul civil din 1864 și C. proc. civ. din 1865, iar în materie de uzucapiune

erau .incidente normele de drept comun prevăzute de art. 1846 și următoarele C.

civ. din 1864,

Ca atare, nu a fost primită critica

recurentei pârâte, bazată pe anumite dispoziții din Decretul-Lege nr. 115/1938,

acest act normativ neavând aplicabilitate sub aspect teritorial. Pentru

aceleași considerente, s-a arătat că nu este incidență nici decizia în

interesul Legii nr. 86/2007, care vizează prescripțiile aehizitive începute sub

imperiul Decretului-Lege nr. 115/1938.

În ce privește critica referitoare la

aplicarea greșită a dispozițiilor C. civ. din 1864 în materie de uzucapiune,

Înalta Curte a constatat că, în dezvoltarea acestei critici, recurenta a făcut

exclusiv referire la modul de stabilire de către instanțele de fond și de ape!

a situației de fapt, invocând anumite probe (înscrisuri sau prezumții simple),

pe care a considerat că instanțele în mod neîntemeiat nu le-au luat în

considerare.

Astfel, a susținut recurenta că nu ar

fi putut păstra terenul timp de peste 30 de ani tară acordul autorităților și

că nu poate fi considerată detentor precar, deoarece în acest caz, statul i-ar

fi interzis să îngrădească, să construiască și să cultive terenul. A arătat că

niciodată nu a fost tulburată, până când nu s-a formulat acțiunea în

revendicare ce formează obiectul prezentei cauze și că nu există dovezi din

care să reiasă că statul prin reprezentanții săi legali sau alte persoane au

adus la cunoștință recurentei că terenul a fost restituit vechiului proprietar.

A susținut că, deși nu are act de

proprietate pe teren, nu poate pierde imobilul în acțiunea în revendicare

formulată de reclamantă, deoarece, nici aceasta și nici antecesorii săi în

drepturi nu au știut, atunci când au încheiat actele de înstrăinare, unde anume

este situat terenul, iar la momentul emiterii titlului de proprietate și

ulterior, când s-au încheiat actele succesive de vânzare, imobilul era deținut

în fapt de recurenta pârâtă.

De asemenea, a contestat conținutul

hărților cadastrale avute în vedere la efectuarea expertizei, invocând chiar o

pretinsă conduită frauduloasă a autorităților în scopul deposedării celor care

nu dețin acte de proprietate și împroprietăririi unor persoane care nu aveau

acest drept.

Din această perspectivă, Înalta Curte

a constatat că instanța de apel, a reținut, ea situație de fapt, că reclamanta

nu a putut face dovada titlului în temeiul căruia a dobândit pretinsa posesie a

terenului. Din probatoriul administrat a rezultat că terenul a fost dat de

autoritatea locală, în fapt, în folosința pârâtei, pentru a fi cultivat cu

legume, iar aceasta nu a dovedit prin probe vreo manifestare de voință

exterioară (în afara simplei detenții a terenului) care să duca la concluzia că

detenția precară a fost intervertită în posesie utilă.

S-a reținut că aspectele invocate de

recurentă nu reprezintă critici de nelegalitate, ci tind la schimbarea

situației de fapt, astfel cum a fost reținută de instanța de apel, ceea ce nu

se poate obține pe calea recursului. Potrivit prevederilor art. 304 C. proc.

civ., calea extraordinară de atac a recursului permite aducerea In fața

instanței de recurs a unor critici care să vizeze exclusiv aspecte de

nelegalitate a hotărârii atacate, motivele de recurs fiind limitate la cele

prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. S-a arătat că în speță, recurenta

este nemulțumită de modul în care instanța a valorificat probatoriul

administrat, ceea ce excede motivelor de recurs prevăzute de lege.

În ceea ce privește criticije

referitoare la modul în care s-a reconstituit dreptul de proprietate în

favoarea lui F., s-a constatat că acestea exced cadrului judecății, deoarece,

în această pricină, ca urmare a măsurii disjungerii, instanța nu a mai fost

învestită cu astfel de verificări.

Eventualele critici privind

nelegalitatea actelor de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul

Legii nr. 18/1991 trebuiau invocate în litigiul care a avut ca obiect

soluționarea capetelor de cerere disjunse, iar faptul ca în acel litigiu s-a

reținut lipsa de interes a recurentei nu poate justifica reiterarea unor astfel

de critici în cadrul recursului, deoarece, în calea de atac, instanța este

ținută de cadrul și limitele procesuale, sub aspectul obiectului, cauzei și

părților, stabilite în fața primei instanțe.

Ca atare, atâta vreme cât titlul de

proprietate nu a fost anulat, iar actele de înstrăinare ulterioare sunt

valabile, reclamanta justifică legitimarea procesuală activă în cauză. De

asemenea, neanutarea actelor ce constituie temeiul dreptului de proprietate al

reclamantei face inaplicabil principiul nemo plus iurîs ad allium îransferre

potesi, quam ipse hahat^ invocat de recurentă.

În ceea ce privește excepția lipsei

calității procesuale pasive a recurentei în cadrul acțiunii în revendicare,

această excepție se bazează pe susținerea potrivit căreia terenul revendicat de

reclamantă nu se suprapune cu terenul pe care-i deține recurenta, această

susținere fiind bazată, la rândul ei, pe critici vizând completarea ia raportul

de expertiză din apel.

În concret, recurenta a readus în fața

instanței de recurs obiecțiunîie la completarea raportului de expertiză din

apei, această completare fiind dispusă de instanța de apel ca urmare a

obiecțiunilor la expertiza întocmită la prima instanță, obiecțiuni care

fuseseră formulate de apelanta pârâtă la fond și respinse de prima instanță.

Contestând concluziile conținute în acest răspuns, recurenta a susținut că

expertul nu a avut în vedere probele, respectiv înscrisurile, schițele și

planurile cadastrale invocate de recurentă, ci doar pe cele depuse de

reclamantă.

S-a reținut că o astfel de critică nu

poate fi primită de instanța de recurs, deoarece, așa cum s-a arătat deja în

considerentele precedente, recursul nu pemiite reevaluarea probatoriului și

modificarea de către instanța de recurs a situației de fapt. Simpla nemulțumire

a recurentei, neîncadraîă din punct de vedere juridic într-unui dintre motivele

de nelegalitate prevăzute de lege, nu poate permite modificarea deciziei

recurate, ca urmare a reținerii de către instanța de recurs a unei alte

situații de fapt, deoarece ar echivala cu transformarea recursului într-o cale

de atac de devolutivă, contrar regimului său juridic.

Înalta Curte a constatat că, pe baza

probatoriului administrat, instanța de apel a reținut că suprafața de teren de

491 mp deținută de recurenta pârâtă face parte din suprafața inclusă în titlul

de proprietate din 1997, fiind dobândită de reclamantă prin actele translative

de proprietate a căror nulitate nu s-a putut dovedi în cauză, situație în care,

în mod corect, instanța de apel a reținut că pârâta are calitate procesuală

pasivă în cadrul acțiunii în revendicare.

S-a mai reținut că nemulțumirile

recurentei cu privire la modul în care s-a întocmit expertiza și completarea la

raportul de expertiză se referă la aspecte ce țin de nevalabilitatea actelor de

reconstituire a dreptului de proprietate, recurenta tinzând la dovedirea

împrejurării că terenul nu a fost în mod legal atribuit prin titlul de

proprietate. Or, atâta vreme cât capetele de cerere privind nulitatea acestui

titlu și a procesului verbal de punere în posesie au fost disjunse, aceste

aspecte nu puteau face obiectul prezentei judecăți, așadar, nici obiectul

verificărilor expertului.

În ceea ce privește cereriie disjunse,

recurenta a arătat că în mod greșit s-a reținut puterea de lucru judecat,

deoarece soluția dată de Judecătoria Buftea nu a vizat fondul cauzei, ci s-a

respins acțiunea pentru lipsa interesului.

Înalta Curte a constatat că

într-adevăr, instanța de apel a reținut puterea lucrului judecat, ca prezumție,

considerând că, prin respingerea acțiunii vizând nulitatea titlului de

proprietate, s-a confirmat valabilitatea acestuia. în realitate, soluția dată

în respectiva cauză nu a fost una pe fond, ci s-a respins acțiunea ca lipsită

de interes, astfel încât este improprie concluzia că, printr-o astfel de

soluție, s-ar fi confirmat valabilitatea actului juridic atacat. Pe de altă

parte, însă, aspectul învederat de recurentă, privind natura soluției

pronunțate în cauza disjunsă, nu este de natură să schimbe datele problemei,

deoarece, indiferent de faptul că s-a respins acțiunea pe excepție sau pe fond,

consecința sub aspectul nealterării valabilității actului este aceeași. Ca

atare, câtă vreme titlu de proprietate nu a fost anulat (chiar dacă valabilitatea

nu i-a fost confirmată prin respingerea pe fond a acțiunii în nulitate, așa cum

reținuse instanța de apel), Înalta Curte a reținut că acesta produce efecte

juridice, constituind temei al dreptului de proprietate invocat prin acțiune de

reclamantă.

În ceea ce privește critica

referitoare la aplicarea greșită a deciziei în interesul Legii nr. 4/2006,

Înalta Curte a constatat că aceasta este lipsită de interes în cauză, deoarece

acțiunea reconvențională formulată de recurentă, sub aspectul constatării

dreptului sau de proprietate dobândit prin uzucapiune, nu a fost respinsă pe

motiv că posesia ar fi fost întreruptă ca efect al intrării în vigoare a celor

două acte normative (aspect ee a constituit obiect de dezbatere în cadrul

recursului în interesul legii, finalizat prin decizia invocată), ci pe motiv că

nu sunt îndeplinite condițiile de fond ale uzucapiunii. Ca atare, s-a arătat că

decizia în interesul Legii nr. 4/2006 nu este aplicabilă în cauză.

În ceea ce privește critica

referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor art 129 teza ultimă și art 179

C. proc. civ., respectiv, art. 21 alin. (3) teza I din Constituție, deoarece

s-a respins solicitarea efectuării unei expertize asupra scrisului, semnăturii,

conținutului acelor înscrisuri depuse la dosar cu privire la reconstituirea,

dreptului de proprietate a lui F., Înalta Curte a constatat că teza probatorie

propusă de recurentă vizează aspecte care nu erau relevante raportat la

obiectul litigiului, deoarece recurenta urmărea prin aceste cereri privitoare

la probe să dovedească ne valabilitatea actelor de reconstituire a dreptului de

proprietate emise în temeiul Legii nr. 18/1991, aspect care, așa cum s-a arătat

mai sus, nu constituia obiect al prezentului litigiu.

Ca atare, instanța de recurs nu a lăsat

necercetat nici unul dintre motivele de recurs formulate de recurentă, motivul

de contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza a Il-a C. proc. civ. având

ca situație premisă neexaminarea unor motive de recurs, înțelese ca motive de

casare sau modificare, așa cum acestea sunt reglementate la art. 304 C. proc.

civ., ceea ce presupune încadrarea criticilor formulate de parte în

dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

În speță, din verificarea deciziei

supuse