ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 495/2016

Asupra contestației în anulare de față, constată următoarele; Prin sentința civilă nr. 1824 din 3 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a admis cererea principală, astfel cum a fost precizată și restrânsă, formulată de reclamanta-pârâtă A. în contradictoriu cu pârâții-reclamanți B., și pârâții C.; a obligat pârâții-reclamanți să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie terenul proprietatea reclamantei, identificat potrivit raportului de expertiză tehnică efectuat de expertul D., astfel: pârâții-reclamanți B. terenul în suprafață de 279 mp, delimitat în anexa nr. 1 la raportul de expertiză tehnică prin pct. 10-11-12-13-14-10, cu următoarele vecinătăți: la nord str. X, la est necunoscut, la sud necunoscut, la vest E. (fost terenul defunctului pârât E.); pârâtul reclamant A. terenul în suprafață de 286 mp, delimitat în anexa nr. l la raportul de expertiză tehnică prin pct. 15-16-17-18-19-16, cu următoarele vecinătăți; la nord str. X, la est A., la sud necunoscut, la vest necunoscut; pârâții-reclamanți B. și A. terenul în suprafață de 351 mp, delimitat în anexa nr, 1 la raportul de expertiză tehnică prin pct. 16-20-21-22-18-17, cu următoarele vecinătăți: la nord str. X, la est necunoscut, la sud B., la vest A. (fost terenul defunctului pârât A.); pârâții-reclamanți A. terenul în suprafață de 555 mp,

delimitat în anexa nr. 1 la raportul de expertiză tehnică prin pct. 10-11-12-13-14-10, cu următoarele vecinătăți: la nord str. X, la est necunoscut, la sud necunoscut, la vest necunoscut; pârâtele-reclamante B. terenul în suprafață de 491 mp, delimitat în anexa nr. 1 la raportul de expertiză tehnică prin pct. 23-22-28-32-33-34-35-23, cu următoarele vecinătăți: la nord A. și necunoscut, la est necunoscut, la sud D., la vest necunoscut; a omologat raportul de expertiză tehnică specialitatea topografie efectuat de către E. (filele 232-236, vol. I); a obligat pârâții-reclamanți să ridice construcțiile edificate pe terenul proprietatea reclamantei-pârâte; a autorizat reclamanta-pârâtă să ridice aceste construcții pe cheltuiala pârâți lor-reclamanți, în caz de refuz al acestora; a omologat raportul de expertiză tehnică specialitatea construcții civile efectuat de către expertul tehnic E. (filele 253-257, vol. 1); s-au respins cererile reconvenționale, astfel cum au fost completate și modificate, formulate în contradictoriu cu pârâtele Primăria Orașului Voluntari și Primăria com.

Dobroești, pentru cererile principală și reconvenționale care au fost păstrate în cauză, ca fiind formulate împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; s-au respins în rest cererile reconvenționale, astfel cum au fost completate și modificate, ca fiind neîntemeiate; au fost obligați pârâții-reclamanți A. la plata către reclamanta-pârâtă A. a sumei de 12.780,00 lei (taxe de timbru și onorarii experți). Împotriva sentinței civile nr. 18241 din 03 octombrie 2010 pronunțată de Tribunului București, secția a IV-a civilă, a declarat apel pârâta B. Prin Decizia civilă nr. 1164 din 3 martie 2015, Curtea de Apel București, secția a lV-a civilă, a respins apelul, ca nefondat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta A., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 și art. 312 alin. (5) C. proc.

civ., solicitând, în principal, casarea deciziei recurate, eu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apei, iar în subsidiar, casarea cu reținere și admiterea cererii reconvenționale. Prin Decizia nr. 2229 din 15 octombrie 2015 pronunțată în Dosar nr. x/1/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta B. împotriva Deciziei nr. 116/A din data de 3 martie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenta susține; încălcarea prevederilor Decretului-Lege nr. 115/1938, referitoare la uzucapiunea extratabulară și a deciziei în interesul Legii nr. 86/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție; greșita soluționare a excepțiilor privind lipsa calității sale procesuale pasive și lipsa calității procesuale active a reclamantei, datorită faptului că terenul pe care îl deține nu se suprapune cu terenul reclamantei, iar titlul de proprietate a fost emis în mod nelegal; greșita reținere a puterii de lucru judecat cu privire la soluția dată în capeteie de cerere disjunse; greșita aplicare a regulilor în materie de uzucapiune reglementate de C. civ. din 1864; aplicarea greșită a Deciziei nr. 4/2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție; aplicarea greșită a dispozițiilor art. 129 teza ultimă și art. 179 C. proc.

civ., respectiv, art. 21 alin. (3) teza I din Constituție, deoarece s-a respins solicitarea efectuării unei expertize asupra scrisului, semnăturii, conținutului acelor înscrisuri depuse la dosar cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate al lui F. În ceea ce privește aplicabilitatea în cauza a Decretului-Lege nr. 115/1938, Înalta Curte a constatat că recurenta este în eroare cu privire la regimul publicității imobiliare din țara noastră, caracterizat prin aceea căs cel puțin până la intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, nu a existat un sistem unic de publicitate imobiliară, aplicabil la nivelul întregii țări.

Este îndeobște cunoscut că sistemul de publicitate imobiliară ai cărților funciare, reglementat în a doua jumătate a secolului al XlX-Iea de legislația austriacă și ungară, iar ulterior, de Decretul-Lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițîunilor privitoare la cărțile funciare, care cuprinde și reguli speciale în materia uzucapiunii, era aplicabil în provinciile românești anexate de fostul Imperiu austro-ungar (Transilvania, Banat, Crișana, Satu-Mare, Maramureș și Bucovina de Sud). In zona de situare a imobilului în litigiu era aplicabil, la momentul la care se pretinde că a început posesia și pe parcursul ei, sistemul de publicitate al registrelor de transcripțiuni și inscripțium, reglementat de C. civ.

din 1864 și C. proc. civ. din 1865, iar în materie de uzucapiune erau incidente normele de drept comun prevăzute de art. 1846 și următoarele C. civ. din 1864. Ca atare, nu a fost primită critica recurentei pârâte, bazată pe anumite dispoziții din Decretul-Lege nr. 115/1938, acest act normativ neavând aplicabilitate sub aspect teritorial. Pentru aceleași considerente, s-a arătat că nu este incidență nici decizia în interesul Legii nr. 86/2007, care vizează prescripțiile achizitive începute sub imperiul Decretului-Lege nr. 115/1938. În ce privește critica referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor C. civ. din 1864 în materie de uzucapiune, Înalta Curte a constatat că, în dezvoltarea acestei critici, recurenta a făcut exclusiv referire la modul de stabilire de către instanțele de fond și de apel a situației de fapt, invocând anumite probe (înscrisuri sau prezumții simple), pe care a considerat că instanțele în mod neîntemeiat nu le-au luat în considerare.

Astfel, a susținut recurenta ca nu ar fi putut păstra terenul timp de peste 30 de ani fără acordul autorităților și că nu poate fî considerata detentor precar, deoarece în acest caz, statui i-ar fi interzis să îngrădească, să construiască și să cultive terenul. A arătat că niciodată nu a fost tulburată, până când nu s-a formulat acțiunea în revendicare ce formează obiectul prezentei cauze și ca nu există dovezi din care să reiasă că statul prin reprezentanții săi legali sau alte persoane au adus la cunoștință recurentei că terenul a fost restituit vechiului proprietar.

A susținut că, deși nu are act de proprietate pe teren, nu poate pierde imobilul în acțiunea în revendicare formulată de reclamantă, deoarece, nici aceasta și nici antecesorii săi în drepturi nu au știut, atunci când au încheiat actele de înstrăinare, unde anume este situat terenul, iar la momentul emiterii titlului de proprietate și ulterior, când s-au încheiat actele succesive de vânzare, imobilul era deținut în fapt de recurenta pârâtă. De asemenea, a contestat conținutul hărților cadastrale avute în vedere la efectuarea expertizei, invocând chiar o pretinsă conduită frauduloasă a autorităților în scopul deposedării celor care nu dețin acte de proprietate și împroprietăririi unor persoane care nu aveau acest drept.

Din această perspectivă, Înalta Curte a constatat că instanța de apei, a reținut, ca situație de fapt, că reclamanta nu a putut face dovada titlului în temeiul căruia a dobândit pretinsa posesie a terenului. Din probatoriul administrat a rezultat că terenul a fost dat de autoritatea locală, în fapt, în folosința pârâtei, pentru a fi cultivat cu legume, iar aceasta nu a dovedit prin probe vreo manifestare de voință exterioară (în afara simplei detenții a terenului) care să ducă la concluzia că detenția precară a fost intervenită în posesie utilă. Aspectele invocate de recurentă nu reprezintă critici de nelegalitate, citind la schimbarea situației de fapt, astfel cum a fost reținută de instanța de apel, ceea ce nu se poate obține pe calea recursului.

Potrivit prevederilor art. 304 C. proc. civ., calea extraordinară de atac a recursului permite aducerea în fața instanței de recurs a unor critici care să vizeze exclusiv aspecte de nelegalîtate a hotărârii atacate, motivele de recurs fiind limitate la cele prevăzute de art. 304 pct 1-9 C. proc. civ. S-a reținut că în speță, recurenta este nemulțumită de modul în care instanța a valorificat probatoriul administrat, ceea ce excede motivelor de recurs prevăzute de lege. În ceea ce privește criticile referitoare la modul în care s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea lui F., s-a constatat că acestea exced cadrului judecății, deoarece, în aceasta pricină, ca urmare a măsurii disjungerii, instanța nu a mai fost învestită cu astfel de verificări.

Eventualele critici privind neiegalitatea actelor de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 trebuiau invocate în litigiul care a avut ca obiect soluționarea capetelor de cerere disjunse, iar faptul că în acel litigiu s-a reținut lipsa de interes a recurentei nu poate justifica reiterarea unor astfel de critici în cadru! recursului, deoarece, în calea de atac, instanța este ținută de cadrul și limitele procesuale, sub aspectul obiectului, cauzei și părților, stabilite în fața primei instanțe. Ca atare, atâta vreme cât, titlul de proprietate nu a fost anulat, iar actele de înstrăinare ulterioare sunt valabile, reclamanta justifică legitimarea procesuală activă în cauză, De asemenea, neanularea actelor ce constituie temeiul dreptului de proprietate al reclamantei face inaplicabil principiul nemo plus hms aci allium transferre potest, quam ipse habet, invocat de recurentă.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentei în cadrul acțiunii în revendicare, această excepție se bazează pe susținerea potrivit căreia terenul revendicat de reclamantă nu se suprapune cu terenul pe care-l deține recurenta, această susținere fiind bazată, la rândul ei, pe critici vizând completarea la raportul de expertiză din apel. În concret, recurenta a readus în fața instanței de recurs obiecțiunile la completarea raportului de expertiză din apel, această completare fiind dispusă de instanța de apel ca urmare a obiecțiunilor la expertiza întocmită la prima instanță, obiecțiuni care fuseseră formulate de apelanta pârâtă la fond și respinse de prima instanță.

Contestând concluziile conținute în acest răspuns, recurenta a susținut că expertul nu a avut în vedere probele, respectiv înscrisurile, schițele și planurile cadastrale invocate de recurentă, ci doar pe cele depuse de reclamantă. S-a reținut ca o astfel de critică nu poate fi primită de instanța de recurs, deoarece, așa cum s-a arătat deja în considerentele precedente, recursul nu permite reevaluarea probatoriului și modificarea de către instanța de recurs a situației de fapt. Simpla nemulțumire a recurentei, neîncadrată din punct de vedere juridic într-unui dintre motivele de nelegalitate prevăzute de lege, nu poate permite modificarea deciziei recurale, ca urmare a reținerii de către instanța de recurs a unei alte situații de fapt, deoarece ar echivala cu transformarea recursului într-o cale de atac de devolutivă, contrar regimului său juridic.

Înalta Curte a constatat că, pe baza probatoriului administrat, instanța de apel a reținut că suprafața de teren de 491 mp deținută de recurenta pârâta face parte din suprafața inclusă în titlul de proprietate din 1997, fiind dobândită de reclamantă prin actele translatîve de proprietate a căror nulitate nu s-a putut dovedi în cauză, situație în care, în mod corect, instanța de apel a reținut că pârâta are calitate procesuală pasivă în cadrul acțiunii în revendicare. S-a mai reținut că nemulțumirile recurentei cu privire la modul în care s-a întocmit expertiza și completarea ia raportul de expertiză se referă la aspecte ce țin de nevalabilitatea actelor de reconstituire a dreptului de proprietate, recurenta tinzând la dovedirea împrejurării că terenul nu a fost în mod legal atribuit prin titlul de proprietate.

Or, atâta vreme cât capetele de cerere privind nulitatea acestui titlu și a procesului verbal de punere în posesie au fost disjunse, aceste aspecte nu puteau face obiectul prezentei judecăți, așadar, nici obiectul verificărilor expertului. În ceea ce privește cererile disjunse, recurenta a arătat că în mod greșit s-a reținut puterea de lucru judecat, deoarece soluția dată de Judecătoria Buftea nu a vizat fondul cauzei, ci s-a respins acțiunea pentru lipsa interesului. Înalta Curte a constatat că într-adevăr, instanța de apel a reținut puterea lucrului judecat, ca prezumție, considerând că, prin respingerea acțiunii vizând nulitatea titlului de proprietate, s-a confirmat valabilitatea acestuia.

în realitate, soluția dată în respectiva cauză nu a fost una pe fond, ci s-a respins acțiunea ca lipsită de interes, astfel încât este improprie concluzia că, printr-o astfel de soluție, s-ar fi confirmat valabilitatea actului juridic atacat. Pe de altă parte, însă, aspectul învederat de recurentă, privind natura soluției pronunțate în cauza disjunsă, nu este de natură să schimbe datele problemei, deoarece, indiferent de faptul că s-a respins acțiunea pe excepție sau pe fond, consecința sub aspectul nealterării valabilității actului este aceeași. Ca atare, câtă vreme titlu de proprietate nu a fost anulat (chiar dacă valabilitatea nu i-a fost confirmată prin respingerea pe fond a acțiunii în nulitate, așa cum reținuse instanța de apel), Înalta Curte a reținut că acesta produce efecte juridice, constituind temei al dreptului de proprietate invocat prin acțiune de reclamantă.

În ceea ce privește critica referitoare ia aplicarea greșită a deciziei în interesul Legii nr. 4/2006, Înalta Curte a constatat că aceasta este lipsită de interes în cauză, deoarece acțiunea reconvențională formulată de recurentă, sub aspectul constatării dreptului său de proprietate dobândit prin uzucapiune, nu a fost respinsă pe motiv că posesia ar fi fost întreruptă ca efect ai intrării în vigoare a ceior două acte normative (aspect ce a constituit obiect de dezbatere în cadrul recursului în interesul legii, finalizat prin decizia invocată), ci pe motiv că nu sunt îndeplinite condițiile de fond ale uzucapiunii. Ca atare, s-a arătat că decizia în interesul Legii nr. 4/2006 nu este aplicabilă în cauza, În ceea ce privește critica referitoare ia aplicarea greșită a dispozițiilor art. 129 teza ultimă și art 179 C. proc.

civ., respectiv, art. 21 alin. (3) teza I din Constituție, deoarece s-a respins solicitarea efectuării unei expertize asupra scrisului, semnăturii, conținutului aceior înscrisuri depuse Ia dosar cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate a lui. F., Înalta Curte a constatat că teza probatorîe propusă de recurentă vizează aspecte care nu erau relevante raportat la obiectul litigiului, deoarece recurenta urmărea prin aceste cereri privitoare la probe să dovedească nevalabilitatea actelor de reconstituire a dreptului de proprietate emise în temeiul Legii nr. 18/1991, aspect care, așa cum s-a arătat mai sus, nu constituia obiect al prezentului litigiu. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., recurenta a susținut că instanța de apel nu a analizat motivul referitor la dovedirea împrejurării că terenul în discuție a aparținut lui F. Prin această susținere, recurenta tindea tot la dovedirea faptului că F. nu ar fi fost îndreptățit la reconstituirea dreptului de proprietate, aspect care, așa cum s-a arătat excede cadrului procesual obiectiv ai prezentului litigiu. De asemenea, s-a susținut ca din modul în care a fost redactată hotărârea nu poate determina dacă legea s-a aplicat corect sau nu și că motivarea hotărârii cuprinde motive contradictorii, în sensul că din analiza situației de fapt a apelului nu rezultă că terenul recurentei se regăsește în titlul lui F. și implicit, că face obiectul revendicării.

Înalta Curte a constatat că instanța de apel a motivat decizia recurată, atât în fapt, cât și în drept, respectând dispozițiile art, 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel încât nu se poate reține că hotărârea recurată nu ar fi fost motivată. Pe de altă parte, susținerea referitoare la motive contradictorii nu poate fi primită, deoarece acest motiv de recurs presupune existența unor contradicții logice în cadrul motivării, prin reținerea unor considerente care să se contrazică reciproc, nicidecum situația în care recurentul pretinde că nu s-au avut în vedere anumite probe și nu s-a stabilit corect situația de fapt, această din. urmă ipoteză neputând fi încadrată în niciunul dintre motivele de nelegalitaîe prevăzute de art, 304 C. proc.

civ. În ce privește dispozițiile Decretului nr. 151/1950, la care recurenta tace trimitere în motivarea recursului, s-a constatat că acestea nu au legătură cu prezenta cauză. De asemenea, nu prezintă relevanță, din perspectiva invocată de recurentă, probatoriul administrat în cauza penală având ca obiect tulburare de posesie. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel nu a. devoluat fondul, nu a analizat obiecțiunile la completarea raportului de expertiză, nu a dat eficiență înscrisurilor invocate de recurentă, nu a dispus o altă expertiză și nu a solicitat înscrisurile care au stat la baza cererii de reconstituire a dreptului de proprietate a lui F. Înalta Curte a constatat, din nou, că toate aceste susțineri au ca finalitate invalidarea titlului de proprietate în baza căruia s-a reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, cu depășirea cadrului prezentului litigiu.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a încuviințat completarea raportului de expertiză efectuat la instanța de fond, încuviințând ca expertul să răspundă la obiecțiuni, a analizat probele administrate și ie-a valorificat cu respectarea cadrului procesual obiectiv și subiectiv, pronunțându-se doar în raport cu obiectul litigiului, astfel cum instanța a rămas învestită ca urmare a disjungerii unora dintre capetele de cerere formulate pe cale reconvențională. Raportat la acest cadru procesual, nu se impunea completarea probelor în sensul solicitat de reclamantă (respectiv, probe referitoare la preluare abuzivă a terenului și cine a fost proprietarul terenului înainte de preluare).

Instanța de apel a lămurit pe deplin regimul juridic al suprafeței de leren revendicate, stabilind că acest teren a fost solicitat în procedura prevăzută de legile fondului funciar, fiind reconstituit dreptul de proprietate în favoarea lui F., iar ulterior a fost înstrăinat prin acte succesive de vânzare-curnpărare, fiind în prezent proprietatea reclamantei. Susținerile recurentei referitoare la faptul că ar exista o diferență de suprafață între terenul reconstituit prin titlul de proprietate și cel rezultat în urma procedurii de alipire a parcelelor cumpărate de reclamantă, precum și aspectul invocat de recurentă relativ la diferența de număr poștal s-a arătat nu constituie motive de nelegalitate ci, eventual, aspecte de netemeinicie, care ar fi trebuit să fie deduse spre analiză instanței de apel.

Or, recurenta nu a pretins că ar fi invocat aceste aspecte In apel și instanța de apel nu le-ar fi analizat, ci a susținut aceste critici de netemeinicie direct în recurs, ceea ce este inadmisibil. Pe de altă parte, independent de inadvertențele privind numărul poștal sau suprafața totală a terenului rezultată din alipirea parcelelor cumpărate de reclamantă, Înalta Curte a constatat că instanța de apel a stabilit, ca situație de fapt, pe baza raportului de expertiză, astfel cum a fost completat în apel (ca urmare a încuviințării obiecțiunilor formulate de pârâta recurentă), că terenul în suprafață de 491 mp deținut de pârâtă face parte din terenul reconstituit prin titlul de proprietate din 04 decembrie 1997, fiind doar o parte din terenul reconstituit prin acest titlu și dobândit ulterior de reclamantă, iar în condițiile în care pârâta nu are un titlu de proprietate și deține tară drept terenul reclamantei, acțiunea tn revendicare a fost în mod corect admisă.

În raport cu aceste considerente, constatând că nu este întrunit niciunul dintre motivele de recurs invocate. în temeiul art 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de recurenta B. a fost respins, ca nefondat. Împotriva acestei decizii pârâta B. a declarat, la data de 7 decembrie 2015, contestație în anulare. Pârâta B. a decedat, iar reclamanții A. au arătat că înțeleg să continue procesul început de autoarea lor, B., depunându-se ulterior motivele contestației în anulare. În cuprinsul motivelor nu sunt indicate într-o manieră concisă care sunt criticiie formulate, prin raportare la motivele contestației în anulare prevăzute în mod limitativ de legiuitor. În acest context, intimata-reclamantă A. și intimații-pârâți B. au invocat inadmisibilitatea contestației în anulare, arătând că motivele indicate nu se încadrează în cele prevăzute de art. 317 și 318 C. proc.

civ. Înalta Curte constată că, cel puțin parțial, contestația în anulare poate fi examinată din perspectiva, motivelor contestației în anulare prevăzute de art. 317 și 318 C. proc. civ. Astfel, într-o primă critică, se face trimitere la dispozițiile art, 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. și se arată că nu a fost îndeplinită procedura de citare cu A. , soțul contestatoarei B. Se susține că reclamanta A. nu a înțeles că în cadrul procesului nu obligatoriu să figureze ca parte și B., și că „deși l-a identificat, a omis ori a refuzat" să se judece și în contradictoriu cu acesta. Apreciază că, față de obiectul cauzei, litisconsorțiul procesual era obligatoriu și nu poate fi înlăturată aplicarea regulii unanimității.

Cu privire la motivul prevăzut de art. 318 alin. (1) teza a I-a C. proc. civ., se susține că dezlegarea dată de instanța de recurs este rezultatul unei greșeli materiale, din moment ce reclamanta A. a revendicat terenul situat pe Y., iar B. ocupa terenul situat pe Z. Referitor la motivul prevăzut de art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se arată că instanța, respingând recursul, a omis că cerceteze motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. Astfel, nu a fost analizat motivul de recurs prevăzut de ari. 304 pct. 5 C. proc.

civ., în susținerea căruia recurenta a arătat că instanța de apel nu a devoluat fondul, nu a analizat obiecțiunile la completarea raportului de expertiză, nu a dat eficiență înscrisurilor invocate de recurentă, nu a dispus o altă expertiză și nu a solicitat înscrisurile care au stat la baza cererii de reconstituire a dreptului de proprietate a lui F. Se arată că instanța a omis să cerceteze și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., din perspectiva căruia recurenta a învederat că din modul în care a fost redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea s-a aplicat corect sau nu și că motivarea hotărârii cuprinde motive contradictorii, în sensul că din analiza situației de fapt a apelului nu rezultă că terenul recurentei se regăsește în titlul lui F. și implicit, că face obiectul revendicării.

Nu a fost analizat nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la care recurenta a susținut : încălcarea prevederilor Decretului-Lege nr. 115/1938, referitoare la uzucapiunea extratabulară și a deciziei în interesul Legii nr. 86/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție; greșita soluționare a excepțiilor privind lipsa calității sale procesuale pasive și lipsa calității procesuale active a reclamantei, datorită faptului că terenul pe care îl deține nu se suprapune cu terenul reclamantei, iar titlul de proprietate a fost emis în mod nelegal; greșita reținere a puterii de lucru judecat cu privire ta soluția dată în capetele de cerere disjunse; greșita aplicare a regulilor în materie de uzucapiune reglementate de C. civ.

din 1864; aplicarea greșita a Deciziei nr. 4/20065 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție; aplicarea greșită a dispozițiilor art. 129 teza ultimă și art. 179 C. proc. civ., respectiv, art. 21 alin. (3) teza I din Constituție, deoarece s-a respins solicitarea efectuării unei expertize asupra scrisului, semnăturii, conținutului acelor înscrisuri depuse la dosar cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate al lui F. Contestația în anulare este nefondată, în considerarea argumentelor ce succed: Pentru a exista motiv de contestație în anulare în sensul dispozițiilor art. 317 alin. (1) C. proc.

civ., este necesar ca procedura de citare pentru termenul când a avut loc judecata pricinii să nu fi fost legal îndeplinită față de partea care ulterior uzează de această cale extraordinară de atac, deoarece nerespectarea dispozițiilor referitoare la procedura de citare este sancționată cu nulitatea relativă (având în vedere interesul particular protejat prin norma legală), care poate fi invocată numai de partea lezată. Prin „parte" se înțelege persoana care a formulat cererea de chemare în judecată, cea împotriva căreia s-a acționat, cea care a intervenit sau a tbst introdusa în cauză, deci persoana care, având una dintre calitățile procesuale ce pot fi avute, a participat la judecarea unei cauze.

De nelegalacitare se poate plânge numai partea care, din această cauză, nu a fost prezentă în instanță pentru a-și formula apărările. Această cale nu aparține părților ce nu au fost prejudiciate în modul arătat și, cu atât mai puțin, o pot folosi terțele persoane, în privința cărora instanța nu a fost sesizată, deci nu au avut calitatea de parte în proces, chiar dacă ar fi avut dreptul și interesul să participe la judecată, față de aceste persoane, hotărârea neavând putere de lucru judecat. În speță, se invocă lipsa de procedură cu A., soțul contestatoarei B., persoană care nu a avut calitatea de parte în dosarul în care s-a pronunțat decizia contestată, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de legiuitor.

Considerațiile referitoare la excepția lipsei coparticipării pasive obligatorii și încălcarea regulii unanimității, reprezintă chestiuni ce nu au nicio relevanță raportat la configurația juridică a dispozițiilor art 317 alin. (1) C. proc. civ., ce vizează strict aspectul procedural al legalității procedurii de citare, respectată în cauză, sens în care motivul invocat nu poate fi primit. În sensul dispozițiilor art. 318 teza I C. proc. civ., noțiunea de „greșeală materială" reprezintă o greșeală de ordin procedural de o asemenea gravitate încât a avuî drept consecință pronunțarea unei soluții eronate, rezultată din confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care determină soluția respectivă.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar în contextul acesteia, întrucât este vorba de un text de excepție, noțiunea de „greșeală materială" nu trebuie interpretată extensiv, astfel că, pe această cale nu pot ti valorificate greșeli de judecată, respectiv, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural. Prin consacrarea acestui motiv de contestație în anulare se urmărește îndreptarea unor erori materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, respectiv, respingerea greșită a recursului ca tardiv declarat. anularea greșită ca netimbrat ori ca declarat de o persoană fără calitate de reprezentant, etc, aspecte pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecîerea probelor.

În oricare dintre situații, pretinsa greșeală materială trebuie să se fi produs în etapa recursului soluționat prin decizia a cărei retractare se solicită și în raport de situația existentă la dosar la data pronunțării acesteia. Pe de altă parte, nu orice greșeală materială conduce la admiterea contestației în anulare, ci numai acele erori materiale esențiale, care au fost determinante pentru soluția instanței de recurs. În cauză, motivul susținut de contestatori din perspectiva acestui text legal este inadvertența de număr poșta!, potrivit căreia reclamanta A. a revendicat terenul situat pe Y., iar B. ocupa terenul situat pe Z. Cu privire la acest aspect, instanța de recurs a reținut că nu constituie motiv de neiegaiitate ci, eventual, aspect de netemeinicie, care ar fi trebuit să fie dedus spre analiză instanței de apel.

Or, recurenta nu a pretins că ar fi invocat acest aspect în apel și instanța de apel nu l-ar fi analizat, ci a susținut această critică de netemeinicie direct în recurs, ceea ce este inadmisibil. Pe de altă parte, independent de inadvertența privind numărul poștal, instanța de recurs a constatat că instanța de apel a stabilit, ca situație de fapt, pe baza raportului de expertiză, astfel cum a fost completat în apel (ca urmare a încuviințării obiecțiunilor formulate de pârâta recurentă), că terenul în suprafață de 491 mp deținut de pârâtă face parte din terenul reconstituit prin titlul de proprietate din 04 decembrie 1997, fiind doar o parte din terenul reconstituit prin acest titlu șl dobândit ulterior de reclamantă, iar în condițiile în care pârâta nu are un titlu de proprietate și deține iară drept terenul reclamantei, acțiunea în revendicare a fost în mod corect admisă.

Având în vedere temeiurile expuse, rezultă cu evidență că prin criticile formulate, contestatorii nu vizează greșeli materiale în sensul art. 318 teza I C. proc. civ., așa cum neîntemeiat susțin, deoarece tind să pună în discuție elemente ale cauzei care, departe de a fi greșeli care să privească aspecte de ordin formal ale judecății, țin de dezlegarea dată de către instanța de recurs aspectelor pricinii. Dacă instanța învestită cu soluționarea contestației in anulare ar examina motivele contestației din perspectiva celor solicitate de contestatori, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestația în anulare neputând fi însă convertită într-un recurs ia recurs. În cadrul jurisprudenței C.E.D.O.

principiul supremației dreptului reprezintă un element de patrimoniu comun al statelor semnatare ale convenției în ansamblul valorilor pe care le protejează, iar între acestea, din perspectiva art. 6 parag. 1, securitatea raporturilor juridice este o dimensiune esențială. Acest concept presupune ca. o soluție definitivă pronunțată de instanțe cu privire la orice controversă, să nu mai fie rejudecată (Cauza Butnărescu). În virtutea acestui principiu, nicto parte nu este autorizată să solicite controlul unei hotărâri definitive și executorii numai cu scopul de a obține reexaminarea cauzei și o nouă hotărâre în privința sa. Instanțele superioare nu trebuie să folosească puterea de control decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare și nu pentru a proceda la o nouă examinare.

Controlul nu trebuie să devină un apel mascat și simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere asupra aceleiași probleme, nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză, principii reafirmate în numeroase cauze examinate de instanța de contencios european (Cauza Stan și Rosemherg, Belasin, Blidarii, SC Sefer SA, Cornif, Cârstoiu. SC Editura Orizonturi SRL, Crețu, Caracas, lonescu, Pușcaș, Tripon, Savu, etc.) Totodată, în Cauza Mitrea contra României la 29 iulie 2008, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat că o caie extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv ca instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui "defect fundamental" care poate conduce la arbitrariu.

Constatând astfel că nu au fost invocate motive prin care să fie imputate instanței de recurs „greșeli materiale" în sensul considerentelor enunțate, acest motiv nu poate fi primit. În ce privește motivul reglementat de dispozițiile art 318 teza a II-a C. proc. civ., invocat de asemenea de către contestatori, hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare, atunci când instanța, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare. Nici aceste prevederi legale nu-și găsesc aplicabilitate în cauză, întrucât sunt nefondate susținerile contestatorilor potrivit cărora, instanța de recurs nu a analizat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc.

civ. Astfel, în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel nu a devoluat fondul, nu a analizat obiecțiunile la completarea raportului de expertiză, nu a dat eficiență înscrisurilor invocate de recurentă, nu a dispus o altă expertiză și nu a solicitat înscrisurile care au stat la baza cererii de reconstituire a dreptului de proprietate a lui F. Aceste aspecte au fost analizate de instanța de recurs, care a constatat că toate aceste susțineri au ca finalitate invalidarea titlului de proprietate în baza căruia s-a reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, cu depășirea cadrului prezentului litigiu.

Totodată, prin decizia pronunțată în recurs s-a reținut, contrar susținerilor recurentei, că instanța de apel a încuviințat completarea raportului de expertiză efectuat Ia instanța de fond, încuviințând ca expertul să răspundă ia obiecțiuni, a analizat probele administrate și le-a valorificat cu respectarea cadrului procesual obiectiv și subiectiv, pronunțându-se doar în raport cu obiectul litigiului, astfel cum instanța a rămas învestită ca urmare a disjungerii unora dintre capetele de cerere formulate pe cale reconvenționată. Raportat la acest cadru procesual, nu se impunea completarea probelor în sensul solicitat de reclamantă (respectiv, probe referitoare la preluare abuzivă a terenului și cine a fost proprietarul terenului înainte de preluare).

De asemenea, s-a reținut că instanța de apei a lămurit pe deplin regimul juridic al suprafeței de teren revendicate, stabilind că acest teren a fost solicitat în procedura prevăzută de legile fondului funciar, fiind reconstituit dreptul de proprietate în favoarea lui F., iar ulterior a fost înstrăinat prin acte succesive de vânzare-cumpărare, fiind în prezent proprietatea reclamantei. S-a arătat de către contestatori că instanța a omis să cerceteze și motivul de recurs prevăzut de art 304 pct. 7 C. proc. civ., din perspectiva căruia recurenta a învederat că din modul în care a fost redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea s-a aplicat corect sau nu și că motivarea hotărârii cuprinde motive contradictorii, în sensul că din analiza situației de fapt a apelului nu rezultă că terenul recurentei se regăsește în titlul lui F. și implicit, că face obiectul revendicării.

Contrar ceior susținute de contestatori, instanța de recurs a analizat acest motiv de recurs și a constatat că instanța de apel a motivat decizia recurată, atât în fapt, cât și în drept, respectând dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel încât nu se poate reține că hotărârea recurată nu ar fi fost motivată. Pe de altă parte, s-a reținut că susținerea referitoare la motive contradictorii nu poaie fi primită, deoarece acest motiv de recurs presupune existența unor contradicții logice în cadrul motivării, prin reținerea unor considerente care să se contrazică reciproc, nicidecum situația în care recurentul pretinde că nu s-au avut în vedere anumite probe și nu s-a stabilit corect situația de fapt, această din urmă ipoteză neputând fi încadrată în niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. De asemenea, s-a arătat că nu prezintă relevanță, din perspectiva invocată de recurentă, probatoriul administrat în cauza penala având ca obiect tulburare de posesie. Prin contestația în anulare s-a susținut că nu a fost analizat nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire Ia care recurenta a susținut : încălcarea prevederilor Deeretului-Lege nr. 115/1938, referitoare la uzucapiunea extratabulară și a deciziei în interesul Legii nr. 86/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție; greșita soluționare a excepțiilor privind lipsa calității sale procesuale pasive și lipsa calității procesuale active a reclamantei, datorită faptului că terenul pe care îl deține nu se suprapune cu terenul reclamantei, iar titlul de proprietate a fost emis în mod nelegal; greșita reținere a puterii de lucru judecat cu privire la soluția dată în capetele de cerere disjunse; greșita aplicare a regulilor în materie de uzucapiune reglementate de C. civ.

din 1864; aplicarea greșită a Deciziei nr. 4/2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție; aplicarea greșită a dispozițiilor art. 129 teza ultimă și art. 179 C. proc. civ., respectiv, art. 21 alin. (3) teza I din Constituție, deoarece s-a respins solicitarea efectuării unei expertize asupra scrisului, semnăturii, conținutului acelor înscrisuri depuse la dosar cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate al lui F. Înalta Curte constata însă, că instanța de recurs a cercetat toate aceste motive de recurs înfățișate de recurenta-pârâtă. Astfel, în ceea ce privește aplicabilitatea în cauză a Decretului-Lege nr. 115/1938, prin decizia atacată s-a constatat că recurenta este în eroare cu privire la regimul publicității imobiliare din țara noastră, caracterizat prin aceea că, cel puțin până la intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, nu a existat un sistem unic de publicitate imobiliară, aplicabil la nivelul întregii țări.

S-a arătat că este îndeobște cunoscut că sistemul de publicitate imobiliară al cărților funciare, reglementat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de legislația austriacă și ungară, iar ulterior, de Decretul-Lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiunjlor privitoare la cărțile funciare, care cuprinde și reguli speciale în materia uzucapiunii, era aplicabil în provinciile românești anexate de fostul Imperiu austro-ungar (Transilvania, Banat, Crișana, Satu-Mare, Maramureș și Bucovina de Sud). în zona de situare a imobilului în litigiu era aplicabil, la momentul la care se pretinde că a început posesia și pe parcursul ei, sistemul de publicitate al registrelor de transcripțiuni și inscripțiuni, reglementat de Codul civil din 1864 și C. proc.

civ. din 1865, iar în materie de uzucapiune erau .incidente normele de drept comun prevăzute de art. 1846 și următoarele C. civ. din 1864, Ca atare, nu a fost primită critica recurentei pârâte, bazată pe anumite dispoziții din Decretul-Lege nr. 115/1938, acest act normativ neavând aplicabilitate sub aspect teritorial. Pentru aceleași considerente, s-a arătat că nu este incidență nici decizia în interesul Legii nr. 86/2007, care vizează prescripțiile aehizitive începute sub imperiul Decretului-Lege nr. 115/1938. În ce privește critica referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor C. civ. din 1864 în materie de uzucapiune, Înalta Curte a constatat că, în dezvoltarea acestei critici, recurenta a făcut exclusiv referire la modul de stabilire de către instanțele de fond și de ape!

a situației de fapt, invocând anumite probe (înscrisuri sau prezumții simple), pe care a considerat că instanțele în mod neîntemeiat nu le-au luat în considerare. Astfel, a susținut recurenta că nu ar fi putut păstra terenul timp de peste 30 de ani tară acordul autorităților și că nu poate fi considerată detentor precar, deoarece în acest caz, statul i-ar fi interzis să îngrădească, să construiască și să cultive terenul. A arătat că niciodată nu a fost tulburată, până când nu s-a formulat acțiunea în revendicare ce formează obiectul prezentei cauze și că nu există dovezi din care să reiasă că statul prin reprezentanții săi legali sau alte persoane au adus la cunoștință recurentei că terenul a fost restituit vechiului proprietar.

A susținut că, deși nu are act de proprietate pe teren, nu poate pierde imobilul în acțiunea în revendicare formulată de reclamantă, deoarece, nici aceasta și nici antecesorii săi în drepturi nu au știut, atunci când au încheiat actele de înstrăinare, unde anume este situat terenul, iar la momentul emiterii titlului de proprietate și ulterior, când s-au încheiat actele succesive de vânzare, imobilul era deținut în fapt de recurenta pârâtă. De asemenea, a contestat conținutul hărților cadastrale avute în vedere la efectuarea expertizei, invocând chiar o pretinsă conduită frauduloasă a autorităților în scopul deposedării celor care nu dețin acte de proprietate și împroprietăririi unor persoane care nu aveau acest drept.

Din această perspectivă, Înalta Curte a constatat că instanța de apel, a reținut, ea situație de fapt, că reclamanta nu a putut face dovada titlului în temeiul căruia a dobândit pretinsa posesie a terenului. Din probatoriul administrat a rezultat că terenul a fost dat de autoritatea locală, în fapt, în folosința pârâtei, pentru a fi cultivat cu legume, iar aceasta nu a dovedit prin probe vreo manifestare de voință exterioară (în afara simplei detenții a terenului) care să duca la concluzia că detenția precară a fost intervertită în posesie utilă. S-a reținut că aspectele invocate de recurentă nu reprezintă critici de nelegalitate, ci tind la schimbarea situației de fapt, astfel cum a fost reținută de instanța de apel, ceea ce nu se poate obține pe calea recursului.

Potrivit prevederilor art. 304 C. proc. civ., calea extraordinară de atac a recursului permite aducerea In fața instanței de recurs a unor critici care să vizeze exclusiv aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate, motivele de recurs fiind limitate la cele prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. S-a arătat că în speță, recurenta este nemulțumită de modul în care instanța a valorificat probatoriul administrat, ceea ce excede motivelor de recurs prevăzute de lege. În ceea ce privește criticije referitoare la modul în care s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea lui F., s-a constatat că acestea exced cadrului judecății, deoarece, în această pricină, ca urmare a măsurii disjungerii, instanța nu a mai fost învestită cu astfel de verificări.

Eventualele critici privind nelegalitatea actelor de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 trebuiau invocate în litigiul care a avut ca obiect soluționarea capetelor de cerere disjunse, iar faptul ca în acel litigiu s-a reținut lipsa de interes a recurentei nu poate justifica reiterarea unor astfel de critici în cadrul recursului, deoarece, în calea de atac, instanța este ținută de cadrul și limitele procesuale, sub aspectul obiectului, cauzei și părților, stabilite în fața primei instanțe. Ca atare, atâta vreme cât titlul de proprietate nu a fost anulat, iar actele de înstrăinare ulterioare sunt valabile, reclamanta justifică legitimarea procesuală activă în cauză.

De asemenea, neanutarea actelor ce constituie temeiul dreptului de proprietate al reclamantei face inaplicabil principiul nemo plus iurîs ad allium îransferre potesi, quam ipse hahat^ invocat de recurentă. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentei în cadrul acțiunii în revendicare, această excepție se bazează pe susținerea potrivit căreia terenul revendicat de reclamantă nu se suprapune cu terenul pe care-i deține recurenta, această susținere fiind bazată, la rândul ei, pe critici vizând completarea ia raportul de expertiză din apel. În concret, recurenta a readus în fața instanței de recurs obiecțiunîie la completarea raportului de expertiză din apei, această completare fiind dispusă de instanța de apel ca urmare a obiecțiunilor la expertiza întocmită la prima instanță, obiecțiuni care fuseseră formulate de apelanta pârâtă la fond și respinse de prima instanță.

Contestând concluziile conținute în acest răspuns, recurenta a susținut că expertul nu a avut în vedere probele, respectiv înscrisurile, schițele și planurile cadastrale invocate de recurentă, ci doar pe cele depuse de reclamantă. S-a reținut că o astfel de critică nu poate fi primită de instanța de recurs, deoarece, așa cum s-a arătat deja în considerentele precedente, recursul nu pemiite reevaluarea probatoriului și modificarea de către instanța de recurs a situației de fapt. Simpla nemulțumire a recurentei, neîncadraîă din punct de vedere juridic într-unui dintre motivele de nelegalitate prevăzute de lege, nu poate permite modificarea deciziei recurate, ca urmare a reținerii de către instanța de recurs a unei alte situații de fapt, deoarece ar echivala cu transformarea recursului într-o cale de atac de devolutivă, contrar regimului său juridic.

Înalta Curte a constatat că, pe baza probatoriului administrat, instanța de apel a reținut că suprafața de teren de 491 mp deținută de recurenta pârâtă face parte din suprafața inclusă în titlul de proprietate din 1997, fiind dobândită de reclamantă prin actele translative de proprietate a căror nulitate nu s-a putut dovedi în cauză, situație în care, în mod corect, instanța de apel a reținut că pârâta are calitate procesuală pasivă în cadrul acțiunii în revendicare. S-a mai reținut că nemulțumirile recurentei cu privire la modul în care s-a întocmit expertiza și completarea la raportul de expertiză se referă la aspecte ce țin de nevalabilitatea actelor de reconstituire a dreptului de proprietate, recurenta tinzând la dovedirea împrejurării că terenul nu a fost în mod legal atribuit prin titlul de proprietate.

Or, atâta vreme cât capetele de cerere privind nulitatea acestui titlu și a procesului verbal de punere în posesie au fost disjunse, aceste aspecte nu puteau face obiectul prezentei judecăți, așadar, nici obiectul verificărilor expertului. În ceea ce privește cereriie disjunse, recurenta a arătat că în mod greșit s-a reținut puterea de lucru judecat, deoarece soluția dată de Judecătoria Buftea nu a vizat fondul cauzei, ci s-a respins acțiunea pentru lipsa interesului. Înalta Curte a constatat că într-adevăr, instanța de apel a reținut puterea lucrului judecat, ca prezumție, considerând că, prin respingerea acțiunii vizând nulitatea titlului de proprietate, s-a confirmat valabilitatea acestuia.

în realitate, soluția dată în respectiva cauză nu a fost una pe fond, ci s-a respins acțiunea ca lipsită de interes, astfel încât este improprie concluzia că, printr-o astfel de soluție, s-ar fi confirmat valabilitatea actului juridic atacat. Pe de altă parte, însă, aspectul învederat de recurentă, privind natura soluției pronunțate în cauza disjunsă, nu este de natură să schimbe datele problemei, deoarece, indiferent de faptul că s-a respins acțiunea pe excepție sau pe fond, consecința sub aspectul nealterării valabilității actului este aceeași. Ca atare, câtă vreme titlu de proprietate nu a fost anulat (chiar dacă valabilitatea nu i-a fost confirmată prin respingerea pe fond a acțiunii în nulitate, așa cum reținuse instanța de apel), Înalta Curte a reținut că acesta produce efecte juridice, constituind temei al dreptului de proprietate invocat prin acțiune de reclamantă.

În ceea ce privește critica referitoare la aplicarea greșită a deciziei în interesul Legii nr. 4/2006, Înalta Curte a constatat că aceasta este lipsită de interes în cauză, deoarece acțiunea reconvențională formulată de recurentă, sub aspectul constatării dreptului sau de proprietate dobândit prin uzucapiune, nu a fost respinsă pe motiv că posesia ar fi fost întreruptă ca efect al intrării în vigoare a celor două acte normative (aspect ee a constituit obiect de dezbatere în cadrul recursului în interesul legii, finalizat prin decizia invocată), ci pe motiv că nu sunt îndeplinite condițiile de fond ale uzucapiunii. Ca atare, s-a arătat că decizia în interesul Legii nr. 4/2006 nu este aplicabilă în cauză.

În ceea ce privește critica referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor art 129 teza ultimă și art 179 C. proc. civ., respectiv, art. 21 alin. (3) teza I din Constituție, deoarece s-a respins solicitarea efectuării unei expertize asupra scrisului, semnăturii, conținutului acelor înscrisuri depuse la dosar cu privire la reconstituirea, dreptului de proprietate a lui F., Înalta Curte a constatat că teza probatorie propusă de recurentă vizează aspecte care nu erau relevante raportat la obiectul litigiului, deoarece recurenta urmărea prin aceste cereri privitoare la probe să dovedească ne valabilitatea actelor de reconstituire a dreptului de proprietate emise în temeiul Legii nr. 18/1991, aspect care, așa cum s-a arătat mai sus, nu constituia obiect al prezentului litigiu.

Ca atare, instanța de recurs nu a lăsat necercetat nici unul dintre motivele de recurs formulate de recurentă, motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza a Il-a C. proc. civ. având ca situație premisă neexaminarea unor motive de recurs, înțelese ca motive de casare sau modificare, așa cum acestea sunt reglementate la art. 304 C. proc. civ., ceea ce presupune încadrarea criticilor formulate de parte în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. În speță, din verificarea deciziei supuse