ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2686/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2686/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând, asupra cauzei civile de față, a

reținut următoarele:

Prin

decizia civilă nr. 451 A din 23 octombrie 2014, Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis

apelurile reclamanților împotriva sentinței civile nr. 1453/2012 pronunțată de

Tribunalul București, secția a V-a civilă.

A schimbat în parte sentința în sensul că a

respins excepția lipsei calității procesuale pasive a A.V.A.S. (A.A.A.S.) și a

admis, în parte, acțiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât.

A înlăturat obligarea la plată a C.N.V.M.,

urmând ca obligațiile reținute în sarcina acesteia să revină Autorității pentru

Administrarea Activelor Statului, în calitate de succesor în drepturi și

obligații.

A admis și cererile formulate de reclamanții

B.V.V.A., K.A.L.F., K.A.A.C. și M.I.

A obligat pârâții, cu titlu de despăgubiri

materiale, la plata sumelor învestite inițial de acești reclamanți și

actualizate în raport de rata inflației începând cu data de 24 mai 2000 și până

la data plății efective, conform numărului de unități de fond rezultat din cuprinsul

carnetelor de investitor și perioadelor în care s-au săvârșit faptele ilicite,

în aceleași condiții reținute prin hotărârea apelată.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței

civile nr. 1453 din 17 iulie 2012.

A respins apelurile reclamanților, prin

Asociația Investitorilor F.N.I. 2009 Târgu Mureș, declarate împotriva

încheierii din 26 iunie 2013 și a sentinței civile nr. 1465/2013 pronunțate în

același dosar, precum și apelurile declarate de pârâții Autoritatea pentru

Administrarea Activelor Statului, P.N., D.I. și B.G.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a

reținut în esență, că apelanta-pârâtă A.A.A.S. a criticat împrejurarea că nu

s-a dat curs în primă instanță cererii sale vizând suspendarea judecării

pricinii, în temeiul art. 19 alin. (1) și (2) vechiul C. proc. pen., până la

rezolvarea definitivă a cauzei penale ce făcea obiectul Dosarului nr. 481/P/2011

al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de

urmărire penală și criminalistică, apelanta reiterând totodată această

solicitare în calea de atac.

Potrivit dispozițiilor art. 19 alin. (1) C.

proc. pen., persoana vătămată care nu s-a constituit partea civilă in procesul

penal poate introduce la instanța civilă acțiune pentru repararea pagubei

materiale și a daunelor morale pricinuite prin infracțiune, iar potrivit alin. (2)

al aceluiași articol, judecata în fața instanței civile se suspendă până la

rezolvarea definitivă a cauzei penale.

Acest text legal consacră, alături de

prevederile legale ce permit celui păgubit alăturarea acțiunii civile la cea

penală în cadrul procesului penal, prin constituirea de parte civilă în

respectivul proces pendinte (art. 14 și urm. C. proc. pen.), dreptul de opțiune

al persoanei vătămate în privința exercitării acțiunii civile în vederea

reparării pagubei cauzate printr-o faptă ilicită care constituie în același

timp și o infracțiune. Astfel, în măsura în care cel vătamat alege calea

separată, exercitându-și acțiunea în fața instanței civile, legiuitorul impune

– în acord cu dispozițiile de principiu ale art. 22 alin. (1) C. proc. pen.,

care instituie autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale definitive în

fața instanței civile învestită cu soluționarea acțiunii civile – suspendarea

judecății în procesul civil până la soluționarea definitivă a acțiunii penale.

În speță, existența faptelor ilicite care

constituie în același timp și infracțiuni, a celor care le-au comis și a

vinovăției acestora au fost stabilite printr-o hotărâre judecătorească

definitivă, respectiv prin sentința penală nr. 423 din 20 martie 2007

pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, definitivă prin

decizia penală nr. 2098 din 04 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția penală, hotărâri pe care chiar apelanta le invocă pentru

reținerea autorității de lucru judecat în cauză, neputându-se pune, deci, în

discuție la momentul sesizării tribunalului prin actualul demers judiciar

exprimarea unei manifestări de voință prin exercitarea unui drept de opțiune

actual al reclamanților (exprimat în regula electa una via, non datur recursus

ad alteram).

Prin urmare, ipoteza care ar face incidente

dispozițiile art. 19 alin. (2) C. proc. pen. nici nu se regăsește în cauză, iar

cererea de suspendare a judecății în raport de noul dosar penal poate fi examinată

exclusiv din perspectiva prevederilor art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

de la 1865 care consacră un caz de suspendare facultativă, întrucât instanța

poate suspenda judecata numai dacă s-a început urmărirea penală și dacă aceasta

din urmă vizează o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra

modului de soluționare a pricinii.

Or, apelanta-pârâtă a invocat ca temei al

temporizării judecării cauzei existența unor plângeri penale nesoluționate care

formează obiectul Dosarului nr. 481/P/2011 al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică,

dosar a cărui cercetare se află în faza actelor premergătoare.

Reținând că nu este îndeplinită niciuna

dintre cerințele prevăzute de art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., Curtea a

constatat că este corectă soluția tribunalului de respingere a cererii de

suspendare a judecății.

În ceea ce privește criticile aduse modului

de soluționare a excepției netimbrării, Curtea a reținut că pe această cale

ambii pârâții au invocat neîndeplinirea de către reclamanți a obligației de a

achita o taxă judiciară de timbru pentru acțiunea lor, apreciind de fapt, că în

mod nelegal, tribunalul a apreciat asupra caracterului netimbrabil al acțiunii.

Legea taxelor judiciare de timbru nr. 146/1997

prevede expres regula plății anticipate a taxelor, stabilind totodată că, dacă

taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, în momentul

înregistrării acțiunii sau cererii, ori dacă, în cursul procesului, apar

elemente care determină o valoare mai mare, instanța va pune în vedere

petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată,

sancțiunea incidentă în cazul nerespectării obligației până la termenul

stabilit fiind anularea acțiunii sau a cererii [art. 20 alin. (1)-(2)].

Curtea, văzând aceste texte legale, a

constatat că determinarea și achitarea taxelor judiciare de timbru nici nu

constituie obiect al judecății în primă instanță și, prin urmare, cercetarea

legalității și temeiniciei hotărârii în cadrul controlului judiciar nu ar putea

avea un asemenea obiect. Atribuția instanței de judecată de a percepe taxele

datorate conform legii pentru inițierea procesului este una

administrativ-fiscală, delegată prin dispoziții legale de colectorul efectiv al

acestora, beneficiare fiind, în principal, la acest moment, bugetele locale.

Pe de altă parte, instanța de control

judiciar are oricum obligația de a verifica, din oficiu, dacă la instanța

inferioară s-au perceput taxele legal datorate.

În cauză, tribunalul a reținut că acțiunea

este scutită de plata taxelor judiciare de timbru, neputându-se deci imputa în

aceste condiții părții reclamante neîndeplinirea obligației de a achita taxa

stabilită de instanță, chestiune care nu putea fi valorificată de partea

adversă pe calea excepției procesuale a netimbrării.

La rândul său, instanța de apel a considerat

că acțiunea este scutită de plata taxelor judiciare de timbru, conform art. 15 lit.

o) din Legea nr. 146/1997, nereținând deci nici incidența art. 20 alin. (5) din

același act normativ pentru faza procesuală anterioară.

Nu au fost găsite întemeiate nici susținerile

apelantei-pârâte privind prematuritatea cererii de chemare în judecată

decurgând din neîndeplinirea procedurii prealabile, prevăzută de art. 7201 alin.

(1) C. proc. civ., apelanta apreciind în acest sens că înscrisul numit

„Convocare la conciliere directă” înregistrat la C.N.V.M. din 04 mai 2011, după

sesizarea primei instanțe, nu face dovada respectării respectivei proceduri.

Curtea, în interpretarea și aplicarea acestui

text legal, a constatat că procedura concilierii directe, a cărei nerespectare

duce la respingerea acțiunii ca fiind inadmisibilă [prin raportare la norma

înscrisă în art. 109 alin. (2) C. proc. civ.], este incidentă doar în materie

comercială (precum și în cazul celor asimilate, prevăzute de art. 72010 C.

proc. civ.), iar stabilirea împrejurării dacă un litigiu este sau nu de natură

comercială trebuia făcută de prima instanță învestită cu acțiunea

reclamantului, prin prisma art. 3-6, art. 7-9 și art. 56 fostul C. com.

Din calificarea dată de tribunal acțiunii

deduse judecății, rezultă că s-a apreciat asupra naturii civile a prezentei

cauze, situație ce exclude în speță aplicarea dispozițiilor art. 7201 C. proc.

civ. Curtea a considerat că aceasta este calificarea corectă a naturii

litigiului, având în vedere în acest sens chiar ultima precizare adusă de

reclamanți cererii de chemare în judecata (din februarie 2012) prin care s-a

arătat că toți pârâții condamnați în procesul penal sunt ținuți să

răspundă delictual direct pentru fapta proprie în temeiul art. 998-999 C. civ.,

ca autori ai unor fapte ilicite, iar în cazul pârâților A.V.A.S., C.N.V.M., SC

G. SA, SC S.I. SA, SC C.V.M. SA, temeiul juridic al acțiunii este răspunderea

civilă delictuală prevăzută de dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ.

De altfel, această calificare a naturii

litigiului în primă instanță nici nu a fost criticată de vreuna dintre părți

prin apelurile declarate în cauză, situație în care, cu atât mai mult lipsa

procedurii concilierii nu poate fi considerată un impediment în promovarea

acțiunii reclamantei Asociația Investitorilor F.N.I. 2009 Târgu Mureș.

Față de considerentele referitoare la dreptul

de opțiune actual al reclamanților legat de calea procesuală penală sau civilă

prin care să-și poată valorifica pretențiile decurgând din producerea unei

infracțiuni, Curtea a respins și critica apelantului-pârât P.N. privind

inadmisibilitatea prezentului demers judiciar al reclamanților din perspectiva

incidenței în speță a prevederilor art. 19 alin. (3) și art. 20 alin. (1) C.

proc. pen., constatând că, în mod corect, tribunalul nu a reținut existența

vreunui fine de neprimire a acțiunii în raport de textele legale invocate, în

condițiile în care reclamanții pot să aleagă cadrul procesual de realizare a

pretențiilor lor, iar în procesul penal soluționat definitiv în anul 2009

nu s-au constituit părți civile, nefigurând ca atare în cuprinsul hotărârilor

penale (deși din adresa din 24 august 2010 a I.P.J. Mureș rezultă că 820 dintre

reclamanți au depus plângeri penale încă din anul 2000).

Or, susținerile pârâtului privind

inadmisibilitatea acțiunii pleacă de la ipoteza că reclamanții au depus deja

cereri de despăgubire în procesul penal, fiind însă invocate în acest sens și

existența plângerilor penale înregistrate la I.P.J. Mureș, plângeri ce nu au

determinat însă în acest nou dosar penal nici începerea urmăririi penale,

astfel cum s-a comunicat instanței de fond, dosarul respectiv fiind în faza

actelor premergătoare începerii unei asemenea proceduri. Într-o asemenea

situație nu se poate vorbi nici despre alăturarea acțiunii civile unei acțiuni

penale care nu s-a pus încă în mișcare.

Nu în ultimul rând, respingerea demersului

judiciar al reclamanților în fața instanței civile ca fiind inadmisibil, văzând

că încă din anul 2000 părțile s-au adresat organelor de anchetă ale statului

român pentru valorificarea drepturilor lor, iar acestea nu au luat nicio măsură

pentru soluționarea acestor sesizări, nefiind reunite nici în cauza penală care

a fost deja soluționată definitiv, ar pune în discuție încălcarea dreptului la

un proces echitabil prevăzut de art. 6 C.E.D.O.

Cu privire la inadmisibilitatea cererii

reclamanților de a pretinde despăgubiri întemeiate pe o hotărâre judecătorească

penală pronunțată într-o cauză la judecarea căreia nu au participat, Curtea a

reținut că apelantul-pârât nu are în vedere inadmisibilitatea ca o sancțiune de

ordin procesual și nici o situație în care s-ar fi introdus o acțiune greșit

îndreptată/aleasă față de căile prevăzute de lege pentru valorificarea

dreptului pretins sau exercitarea unui drept la acțiune inexistent ori deja

epuizat, ci vizează mai degrabă netemeinicia acțiunii întemeiate pe răspunderea

civilă delictuală în raport de efectele hotărârii penale definitive invocate de

reclamanți în susținerea cererii de dezdăunare.

Curtea a reținut totodată că în cadrul

cererii de apel formulată de A.S.F. s-a susținut (susținere neînsoțită însă de

formularea unei critici concrete de nelegalitate) că există persoane, părți în

cauză, care s-au constituit părți civile și în dosarul penal nr. 24632/3/2006

și care au fost despăgubiți, aflându-se în proceduri de executare, contestate

de C.N.V.M.

În condițiile în care aceste susțineri nu

sunt dovedite prin înscrisuri din care să rezulte neechivoc în ce măsură

persoanele menționate – intervenienții C.S., C.V., F.R.O., F.V. și F.V. –

solicită în prezenta cauză aceleași sume reprezentând despăgubiri care ar fi

fost deja acordate printr-o altă hotărâre judecătorească ce constituie titlu

executoriu pentru realizarea creanțelor recunoscute, Curtea a avut în vedere,

pe de o parte, împrejurarea că această apărare nu a fost invocată în apel de un

pârât care nu mai poate fi obligat la plată, o asemenea obligație, conform

Legii nr. 113/2013, revenindu-i A.A.A.S., iar pe de altă parte, modalitatea în

care pârâții sunt obligați față de intervenienți și reclamanți prin sentința

apelată, nefiind stabilite sume concrete ci făcându-se referire la carnetele de

investitor deținute, situație în care debitul urmărit, actualizat, se va

stabili în concret la momentul punerii în executare a respectivei hotărâri.

Curtea a constatat, referitor la respingerea

excepției autorității de lucru judecat a sentinței penale nr. 423 din 20 martie

2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, definitivă prin

decizia penală nr. 2098 din 04 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția penală, că este nefondată critica apelantei-pârâte.

Principiul autorității de lucru judecat

presupune, în ideea asigurării stabilității raporturilor juridice, ca o

chestiune litigioasă odată tranșată de o instanță să nu mai poată fi adusă

înaintea judecății, iar, pe de altă parte, ca, ceea ce a stabilit o primă

instanță să nu fie contrazis prin hotărârea unei instanțe ulterioare.

Prin urmare, autoritatea sau puterea lucrului

judecat este o calitate atașată verificării și sancționării jurisdicționale,

împiedicând reluarea aceluiași litigiu asupra unor chestiuni dezbătute și

analizate de o instanță în cadrul și pe parcursul procedurii contencioase.

Autoritatea de lucru judecat de care se

bucură o hotărâre definitivă în materie penală se fundamentează pe existența

unei identități de obiect – înțeles ca faptă materială – și pe identitatea

persoanei inculpatului, legea nepermițând tragerea la răspundere penală în mod

repetat a aceleiași persoane pentru aceeași faptă.

O hotărâre judecătorească penală de

condamnare are întotdeauna efecte erga omnes, însă, conform art. 22 alin. (1)

C. proc. pen., deși, autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale definitive

se manifestă și în fața instanței civile învestită cu soluționarea acțiunii

civile care nu s-a exercitat în cadrul procesului penal, această autoritate

este limitată la existența faptei, persoana care a săvârșit-o și vinovăția

acesteia.

Astfel, aspectele dezlegate cu privire la

fapta materială și la persoana care a săvârșit-o nu mai pot fi puse în discuție

în procesul civil ulterior. Exceptând aceste aspecte, instanța civilă nu este

legată de cele definitiv stabilite de judecata penală.

Din această perspectivă, cu excepția

situațiilor în care acțiunea civilă se exercită și se soluționează din oficiu

în cadrul procesului penal, în scopul protejării anumitor categorii de persoane

anume prevăzute de lege, instanța penală este ținută în privința soluționării

laturii civile a cauzei tot de principiul disponibilității procesuale,

pronunțându-se, așadar, în limitele învestirii sale prin cererile celor

vătămați care s-au constituit părți civile.

Pe de altă parte, chiar dacă instanța penală

a stabilit și întinderea prejudiciului rezultat din infracțiune, în măsura în

care anumite persoane nu au figurat ca părți în procesul penal acestea pot

discuta acest cuantum în fața unei instanțe civile, deoarece pentru latura

civilă hotărârea penală produce doar efecte relative.

Prin urmare, tribunalul nu putea reține în

cauza de față ca fiind întemeiată excepția autoritătii de lucru judecat

decurgând din împrejurarea susținută ce apelantă, aceea că prin hotărârea

penală definitivă sus-menționată s-ar fi statuat că A.A.A.S. (ca succesoare în

drept a C.N.V.M.) răspunde în solidar, în calitate de parte responsabilă

civilmente, pentru plata despăgubirilor doar către cele 130.798 părți

civile din procesul penal.

În ceea ce privește celelalte critici ale

apelantei-pârâte având ca obiect modul de soluționare a celorlalte excepții

procesuale – prescripția dreptului la acțiune și lipsa calității procesuale

pasive a A.A.A.S. – Curtea a reținut că prin art. II din Legea nr. 113/2013 de

aprobare a O.U.G. nr. 93/2012 privind înființarea, organizarea și

funcționarea Autorității de Supraveghere Financiară, se prevede că

autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului preia fără plată toate

drepturile și obligațiile Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare,

rezultate din actele juridice prin care Comisia Națională a Valorilor

Mobiliare a fost obligată, ca parte responsabila civilmente, la plata de

despăgubiri către investitorii la Fondul National de Investiții.

Conform alin. (2), Autoritatea pentru

Administrarea Activelor Statului se subrogă în toate drepturile și

obligațiile procesuale ale Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare

și dobândește calitatea procesuala pe care aceasta o are, la data intrării

în vigoare a prezentei legi, în toate procesele și cererile aflate pe rolul

instanțelor judecătorești, indiferent daca este vorba de faza de

judecată sau de executare silită.

Prin acest act normativ, intrat în vigoare

după pronunțarea sentinței civile nr. 1453 din 17 iulie 2012, s-a reglementat o

transmitere a drepturilor și obligațiilor Comisiei Naționale a Valorilor

Mobiliare care intră în conținutul unor raporturi juridice izvorâte din acte

referitoare la plata de despăgubiri către investitorii la Fondul National de

Investiții, precum și, corelativ, o transmitere a calității procesuale pe

care aceasta o avea, la data intrării în vigoare a prezentei legi, în toate

procesele și cererile aflate pe rolul instanțelor judecătorești,

către Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului.

Apreciind asupra incidenței în speța de față

a acestui nou act normativ, Curtea a reținut totodată că, în mod corect,

tribunalul a statuat – plecând de la cele hotărâte cu putere de lucru judecat

prin hotărârile penale sus-menționate, precum și prin sentința comercială nr.

1064 din 04 martie 2005, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a

comercială, în Dosarul nr. 13483/2004 – că prin Legea nr. 333/2001, numai

drepturile și obligațiile C. SA născute din contractul de

fidejusiune/cauțiune încheiat între C. SA, prin președinte, și SC

S.I. SA, au fost preluate de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului, iar aceasta din urmă nu poate fi obligata la repararea prejudiciului

în raport de temeiul de drept al cererii invocat de reclamanți, întrucât

pârâții V.I.M., S.M., A.M., B.S., B.C.C., I.M.I.M., P.N., D.I., B.G. și C.M. nu

au săvârșit faptele ilicite în exercitarea unor funcții încredințate

de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și între aceasta

instituție și pârâți nu exista un raport de prepușenie care sa facă

posibila angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta altei persoane a

A.V.A.S.

Pe de altă parte, corect s-a reținut, în

conformitate cu hotărârile de condamnare pronunțate de instanța penală, că

există un raport de prepușenie, în condițiile art. 1000 alin. (3) C. civ.,

între pârâții B.S. și B.C.C., pe de o parte, și Comisia Națională a

Valorilor Mobiliare, pe de altă parte, raport juridic legal stabilit prin

prisma dispozițiilor din Legea nr. 52/1994.

S-a reținut în același timp că prepușii

indicați, care au îndeplinit funcțiile de președinte și respectiv,

vicepreședinte al Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare, au

săvârșit faptele ilicite în funcțiile ce li s-au încredințat,

rezultând, ca atare, că pârâta Comisia Naționala a Valorilor Mobiliare

este ținută sa răspundă în calitate de comitent.

Toate aceste aspecte au fost în mod just

avute în vedere de tribunal la stabilirea legitimării procesuale pasive a

C.N.V.M. în prezenta cauză, în limitele arătate – respectiv, numai în limitele

părții de prejudiciu cauzate de prepușii săi, pârâții B.S. și B.C.C.

Față de prevederile mai sus arătate ale art. II

din Legea nr. 113/2013, Curtea a considerat că este fondată susținerea

apelantei Activitatea de Supraveghere Financiară (continuatoare a pârâtei

Comisia Națională a Valorilor Imobiliare), în sensul că aceasta nu mai are

legitimare procesuală în cauză, calitatea sa procesuală transmițându-se în

condițiile prezentate către Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului.

Luând act de această transmitere legală a

calității procesuale, care impune și schimbarea, din această perspectivă, a

soluției de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a A.A.A.S.,

Curtea a putut examina și critica acesteia din urmă cu privire la obligarea sa,

ca succesoare de drept a C.N.V.M., la plata despăgubirilor.

Curtea a constatat că, invocând lipsa

legitimării sale procesuale, A.A.A.S. susține doar că prin decizia penală nr. 2098

din 04 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția penală, rămasă definitivă, instanța supremă a stabilit cine are

calitate de parte responsabilă civilmente pentru acoperirea prejudiciului

cauzat prin fapta inculpaților, apreciind că fiecare comitent în parte

este răspunzător solidar doar cu propriul prepus, în limitele părții de

prejudiciu cauzate de acesta, menționând printre altele că,

inculpații B.S. și B.C.C. răspund în exercitarea atribuțiilor

prevăzute de lege în cadrul C.N.V.M. și răspund în solidar cu aceasta, situație

care, în opinia apelantei-pârâte A.A.A.S. nu a preluat și drepturile și

obligațiile F.N.I. în care reclamanta Asociația Investitorilor F.N.I. 2009

Târgu Mureș avea calitatea de investitor.

Prin urmare, Curtea a constatat că apelanta,

fără a pune în discuție existența raportului de prepușenie și implicit,

calitatea sa (mai precis, a C.N.V.M.) de persoană responsabilă civilmente,

stabilită cu putere de lucru judecat de instanța penală, a apreciat, fără nici

un fundament juridic, că răspunderea sa a fost limitată la despăgubirile

datorate celor care au înțeles să se constituie părți civile în procesul penal,

astfel încât, în opinia sa, în prezenta cauză nu ar putea fi obligați la

despăgubiri decât F.N.I. și S.I., ca persoane vinovate de producerea

prejudiciului.

Or, trebuie observat că aceeași

chestiune a fost ridicată de parte prin intermediul excepției autorității

de lucru judecat, ocazie cu care Curtea, în analiza criticii formulate în apel,

a statuat asupra incidenței art. 22 alin. (1) C. proc. pen. și a

posibilității rediscutării cuantumului prejudiciului de cei care nu au

figurat ca părți în procesul penal anterior.

Pe de altă parte, apelanta nici în

dezvoltarea acestei noi critici și nici în cadrul susținerilor referitoare la

neîndeplinirea în speță a condițiilor răspunderii civile delictuale

prevăzute de art. 998, 999, 1000 alin. (3) C. civ. nu a contestat că

prejudiciul invocat de reclamanți prin prezenta acțiune ar fi fost cauzat prin

aceleași fapte cu caracter ilicit calificate ca fiind și infracțiuni de către instanța

penală.

Instanța de fond nu putea ignora faptul că

autoritatea de lucru judecat nu se manifestă doar sub forma excepției

procesuale (non bis in idem), ci și sub forma prezumției de lucru judecat,

altfel spus, a efectului pozitiv al lucrului judecat care presupune ca ceea ce

a stabilit o instanță să nu fie contrazis de cea ulterioară.

Într-o atare situație Curtea a constatat că,

în mod corect, s-a reținut de către tribunal că prejudiciile pretinse prin

această acțiune și dovedite prin actele de la dosar sunt generate de aceleași

fapte materiale care au intrat în conținutul activității infracționale deja

stabilite prin hotărâri definitive, caz in care statuările instanțelor penale,

inclusiv, privind cei ținuți să răspundă în plan delictual pentru daunele

cauzate prin infracțiune, au intrat în puterea lucrului judecat.

În raport de acest ultim aspect al lucrului

judecat, tribunalul a stabilit în speță că sunt îndeplinite condițiile

răspunderii civile delictuale conform prevederilor art. 998, art. 999 și art. 1000

alin. (3) C. civ., astfel cum se va arăta în continuare.

Văzând totodată apărările reiterate de pârâtă

pe calea excepției prescripției extinctive, Curtea a considerat că este

necesară precizarea că de la principiul neadmiterii opțiunii între acțiunea

delictuală și acțiunea contractuală în practica judiciară și în literatura de

specialitate în mod constant s-a admis existența unei situații de excepție în

care opțiunea este permisă – cazul în care neexecutarea contractului constituie

în același timp și o infracțiune. Într-o astfel de situație, dacă cel păgubit

nu a înțeles să alăture acțiunea sa civilă acțiunii penale – când se admite

principiul că se aplică regulile răspunderii civile delictuale – și se

adresează separat instanței civile, acesta are de ales între cele două acțiuni,

urmând ca, de îndată ce păgubitul a optat pentru una dintre cele două căi, să

nu mai poată urma o altă cale (electa una via non datur recursus ad alteram).

Or, în speță, opțiunea reclamanților a fost

neechivocă, aceștia invocând prin acțiune și prin precizările ulterioare aduse

cererii introductive chiar hotărârile penale definitive prin care s-a stabilit

existența faptelor ilicite, precum și responsabilitatea celor ținuți să

răspundă pentru comiterea acestora.

Curtea a constatat deci că este nefondată în

aceste condiții critica referitoare la intervenirea prescripției extinctive,

invocată în apărare atât de apelanta-pârâtă A.A.A.S., cât și de alți pârâți.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 1

din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se

stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în

lege, iar conform prevederilor art. 3 din același act normativ termenul general

de prescripție incident în acest caz este de 3 ani.

Art. 1886 C. civ. prevede că nici o

prescripție nu poate începe a curge mai înainte de a se naște acțiunea supusă

acestui mod de stingere, astfel că prescripția nu poate curge înainte de a se

naște dreptul la acțiune.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 7 alin.

(1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data când

se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită.

Acțiunea civilă întemeiată pe răspunderea

civilă delictuală se prescrie în termenul de drept comun în materia drepturilor

de creanță, de 3 ani, dar acest termen se calculează, conform art. 8 alin. (2)

din Decretul nr. 167/1958, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să

cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

În raport de aceste dispoziții legale, Curtea

nu a putut primi susținerile apelantei-pârâte A.A.A.S. în sensul că dreptul

material la acțiune al reclamantei Asociația Investitorilor F.N.I. - 2009

Târgu-Mureș s-ar fi născut la data de 24 mai 2000, respectiv, data la care

Fondul Național de Investiții administrat de S.I. SA, a intrat în încetare

de plăți, și nici cele referitoare la incidența în calculul termenului de

prescripție extinctivă a art. 12 din O.G. nr. 24 din 25 august 1993 (în vigoare

la data încetării de plăti a F.N.I.) care reglementează exclusiv condițiile în

care se pot răscumpăra titlurile de participare emise de către un fond deschis

de investiții, și care se aplică în raporturile contractuale intervenite între

învestitori și respectivul fond.

Apelanta susține că dreptul material la

acțiune s-ar fi prescris chiar anterior momentului până la care persoanele

vătămate se puteau constitui părți civile în procesul penal ceea ce contravine

tuturor reglementărilor care permit acestora să-și exercite dreptul de opțiune

în vederea acoperirii daunelor produse printr-o infracțiune.

În speță, raportul de drept dedus judecății

in conținutul căruia intră obligația de plată a acelor răspunzători pentru

săvârșirea faptei ilicite ce a constituit și infracțiune s-a stabilit ulterior

momentului la care Fondul Național de Investiții administrat de S.I. SA, a

intrat în încetare de plăți, actualul demers judiciar, nefundamentându-se pe

raporturile contractuale dintre deponenți/învestitori și Fond.

Astfel, în speță, respectivul raportul

juridic care include obligația invocată de reclamanți nu a existat până în

momentul în care instanțele judecătorești nu au stabilit definitiv persoanele

vinovate de comiterea unor fapte care se încadrau în sfera ilicitului penal,

acela fiind și momentul – la care cei prejudiciați prin infracțiune pot

acționa împotriva celor identificați ca fiind vinovați și a celor ținuți să

răspundă pentru ei în vederea recuperării pagubelor.

În consecință, de la data rămânerii

definitive a hotărârii penale de condamnare a inculpaților pentru săvârșirea

infracțiunilor care au generat prejudiciile invocate a început să curgă

termenul de prescripție de trei ani, termen care nu era împlinit la data

introducerii acțiunii, 29 septembrie 2010, pretențiile deduse judecății nefiind

prescrise, în raport de dispozițiile art. 3 coroborate cu art. 7 alin. (1) din

Decretul nr. 167/1958.

În ceea ce privește motivul de apel

referitor la neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale,

prevăzute de art. 998, 999, 1000 alin. (1) și 1079 alin. (1) C. civ., Curtea a

constatat că prin acesta se pune în discuție netemeinicia și nelegalitatea

pretențiilor la dezdăunări formulate de reclamanți pe fondul cauzei.

Curtea a constatat însă că toate apărările

invocate de pârâți și în fața instanței de fond nu pot fi primite în prezenta

cauză, în condițiile în care, cum corect a reținut și tribunalul, aceste

apărări se opun celor statuate cu putere de lucru judecat prin sentința penală nr.

423 din 20 martie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a

penală, definitivă prin decizia penală nr. 2098 din 04 iunie 2009 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Or, cei trei pârâți au fost părți în procesul

penal menționat, proces în care s-a soluționat și acțiunea civilă alăturată

celei penale, prilej cu care s-a stabilit că membrii Fondului National de

Investiții beneficiau de toate drepturile conferite de posesia unităților

de fond din momentul încasării contravalorii acestora de către societatea de

administrare – SC S.I. SA, calitatea de membru fiind atestată prin carnetul de

investitor, confirmările de sold, ordinele de plata și alte acte, iar prin

faptele ilicite ale pârâților V.I.M., S.M., A.M., B.S., B.C.C., I.M.I.M., P.N.,

D.I., B.G. și C.M. s-a creat starea de insolvabilitate a SC S.I. SA ceea ce a

determinat prejudicierea persoanelor care achiziționaseră unități de fond

la Fondului National de Investiții.

Reclamanții, care în speță și-au probat

calitatea de investitor al Fondului National de Investiții, au fost păgubiți

tot ca urmare a insolvabilității fondului, prin imposibilitatea

restituirii către aceștia a sumelor investite.

Prin aceleași hotărâri penale s-a stabilit

contribuția pârâților D.I. și B.G., inculpați în cauza penală, la activitatea

infracțională ce a generat prejudiciul pretins, reținându-se că atitudinea

pasivă a celor doi inculpați în perioada activității F.N.I., în calitatea

de membri ai Consiliului de Administrație al SC S.I. SA, constând în

exercitarea formală a obligațiilor ce le reveneau, fără a realiza un

control efectiv menit să depisteze eventualele nereguli sau

disfuncționalități au favorizat desfășurarea activității

infracționale de către inculpații V.I.M., P.N., P.M. și S.M., prin

întărirea convingerii acestora ca pot acționa liber de orice control sau

verificare.

În plus, s-a stabilit că există un raport de

prepușenie, în condițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. între pârâții B.S. și

B.C.C., pe de o parte, și Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, pe de

altă parte, prin decizia nr. 2098 din 04 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția penală, analizându-se condițiile de existență ale acestui

raport juridic și din perspectiva prevederilor legale invocate în apel de

pârâta A.A.A.S. și reținându-se astfel că pârâta Comisia Națională a

Valorilor Mobiliare exercita o putere de supraveghere, direcție și control

asupra activității desfășurate de cei doi.

Curtea a mai reținut că apelanții-pârâți D.I.

și B.G. s-au mai apărat în fața primei instanțe susținând în esență că

reclamanții nu au fost părți în procesul penal anterior și că aceștia este

posibil să fi fost despăgubiți de către societățile de asigurări, conform

garanțiilor oferite de fond, însă aceste apărări trebuie înlăturate, față de

cele expuse mai sus cu privire la temeiul juridic al cererii reclamanților din

cauza de față și raportul din procesul penal finalizat definitiv și actualul

demers judiciar, respectiv, față de lipsa oricăror dovezi legate de acoperirea

prejudiciului prin activarea unor contracte de asigurare, dezdăunare care –

văzând și cele reținute în hotărârea de condamnare – nu s-a realizat nici în

cazul foștilor investitori care s-au constituit partea civilă în procesul

penal.

Prin urmare, în raport de statuările

instanței penale și de înscrisurile administrate în cauză, în condițiile în

care nu s-a administrat nicio probă în cadrul acestei noi acțiuni civile

privitoare la existența unei alte situații de fapt față de situația concretă a

reclamanților, Curtea a considerat că în mod corect tribunalul a stabilit că sunt

întrunite, în limitele dovedirii pretențiilor deduse judecății, cerințele

legale prev. de art. 998-999 C. civ., respectiv, art. 1000 alin. (1) și (3) C.

civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților persoane fizice

și, în conformitate cu raportul de prepușenie față de C.N.V.M. răspunderea

acesteia, care, în prezent, îi revine A.A.A.S.

În ceea ce privește apărarea pârâtului Diță

Ioan referitoare la respingerea în dosarul penal a cererilor de despăgubiri

formulate de reclamanții reprezentanți de Asociația F.N.I. Târgu Mureș, soluție

de care instanța civilă ar trebui să țină seama, în opinia sa, Curtea a reținut

că, în urma rejudecării, pe latură civilă, a dosarului penal, în limitele

dispuse de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin sentința

penală nr. 38 din 20 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a

II-a penală, definitivă, prin admiterea apelului, prin decizia penală nr. 495

din 10 aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în

Dosar nr. 1469/2/2011, în temeiul disp. art. 38518 pct. 2 C. proc. pen.,

instanța a respins, ca inadmisibile, cererile de constituire de parte civilă

(prin procedeul intervenției în interes propriu) formulate de persoanele cu

privire la care nu s-a dispus rejudecarea prin decizia penală nr. 2098 din 04

iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

În rândul acestor cereri se regăsesc și

cererile persoanelor pretinse păgubite care au înțeles să fie reprezentate de

Asociația F.N.I. Târgu Mureș, situație în care, întrucât aceste pretenții nu au

fost analizate pe fond, Curtea nu a reținut nici un impediment procedural

pentru examinarea lor în prezenta cauză.

Cât privește apelul formulat de

apelanții-reclamanți împotriva sentinței civile nr. 1453 din 17 iulie 2012,

Curtea a arătat că ulterior pronunțării sentinței, Tribunalul București, secția

a V-a civilă, a mai pronunțat în același dosar două încheieri de îndreptare a

erorilor materiale la data de 14 mai 2013 și, respectiv la data de 26 iunie

2013, o sentință civilă cu nr. 1465/2013 prin care a fost completată prima

sentință – ultimele două fiind atacate, de asemenea, de reclamanți în prezenta

cauză, precum și o încheiere la data de 12 iulie 2013 prin care s-a dispus

lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 1453 din 17 iulie 2012 și

care nu a fost apelată.

Prin urmare, Curtea nu a putut ignora

împrejurarea că la momentul pronunțării asupra apelului examinat, sentința

pronunțată pe fond și apelată în cauză a fost deja rectificată, lămurită ori

completată, modificări care vor fi avute în vedere, în raport și de celelalte

apeluri declarate în dosar, la stabilirea legalității măsurilor dispuse de

prima instanță în ceea ce privește soluționarea acțiunii.

Curtea a reținut că prin încheierea pronunțată

la 26 iunie 2013, în temeiul art. 281 C. proc. civ., tribunalul a dispus și o

rectificare a sentinței inițiale, nr. 1453 din 17 iulie 2012, în sensul

trecerii în dispozitivul acesteia a reclamanților ale căror cereri au fost

admise, dar „s-a omis menționarea acestora” (fiind deci admise și cererile

formulate de C.C.R., S.M.M.I., S.A.V., S.P.V., P.Z., S.T.T.Z., S.V.Z. și

V.A.A.).

Prin încheierea din 12 iulie 2013, Tribunalul

București, secția a V-a civilă, a dispus lămurirea dispozitivului sentinței

civile nr. 1453 din 17 iulie 2012, și a admis și cererea formulată de

reclamanta V.I.E.

De asemenea, prin sentința civilă nr. 1465

din 23 august 2013 Tribunalul București, secția V-a civilă, a dispus

completarea dispozitivului sentinței civile nr. 1453 din 17 iulie 2012, și

în sensul admiterii cererii formulate de reclamantul B.I.

Curtea a împărtășit punctul de vedere al

tribunalului în privința modalității în care poate fi făcută dovada

despăgubirilor solicitate în cauză, carnetul de investitor reprezentând

documentul care atestă calitatea unei persoane de participant la F.N.I., pe

baza acestuia fiind stabilite prejudiciile și în cadrul procesului penal în

cazul păgubiților care au înțeles să se constituie părți civile până la citirea

actului de sesizare.

Este vădit neîntemeiată susținerea

reclamanților vizând situația celor care nu au putut prezenta un astfel de

înscris emis de Fond, înscris care îi putea fi opus acestei societăți, în

condițiile reglementărilor speciale în materie, încercarea de dovedire a

pretențiilor unora dintre reclamanți prin simple declarații de proprie

răspundere în sensul că nu se mai află în posesia carnetului neputând fi

primită, aceste declarații neavând nici măcar valoarea probatorie a unui

început de dovadă scrisă și neputând constitui probe ale unor prejudicii certe,

ca existență și întindere, care să poată angaja o obligație de dezdăunare din

partea pârâților în speță, în condițiile art. 998-999 C. civ.

Curtea a constatat că dovada prejudicierii

prin aceleași fapte ilicite reținute de instanța de fond a fost făcută în cauză

și în privința reclamanților B.V.V.A., K.A.L.F., K.A.A.C., M.I., carnetele de

investitor ale acestora aflându-se în cadrul respectivelor înscrisuri, situație

față de care se impune schimbarea în parte a sentinței apelate și obligarea

pârâților, cu titlu de despăgubiri materiale, la plata sumelor învestite inițial

de acești reclamanți și actualizate în raport de rata inflației începând cu

data de 24 mai 2000 și până la data plății efective, conform numărului de

unități de fond rezultat din cuprinsul carnetelor de investitor și perioadelor

în care s-au săvârșit faptele ilicite, în aceleași condiții reținute prin

hotărârea apelată.

În ceea ce privește ceilalți reclamanți ale

căror cereri au fost respinse, astfel cum s-a statuat prin hotărârea pronunțată

în cauză în prima instanță, rectificată și completată ulterior, Curtea a

constatat legalitatea și temeinicia acestei statuări, având în vedere actele

doveditoare depuse la dosar, după cum deja s-a arătat.

Curtea a respins și critica apelanților

reclamanți vizând refuzul primei instanțe de a proceda la actualizarea sumelor

pretinse, reținând că tribunalul, atât prin sentința inițială, cât și

ulterior prin încheierea de lămurire a acesteia pronunțată la data de 12 iulie

2013, neatacată în cauză și rămasă definitivă și irevocabilă, s-a arătat fără

echivoc că pârâții V.I.I.M., P.M., S.M., A.M., B.G., B.S., B.C.C.,

I.M.I.M., C.M., P.N., D.I., în solidar, și pârâții B.S. și B.C.C. în

solidar cu pârâta Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, au fost

obligați la plata către reclamanți și intervenienți a sumelor

inițial investite de aceștia, actualizate în raport de rata

inflației, astfel cum rezulta din cuprinsul carnetelor de investitor,

luându-se în considerare, pe de altă parte, toate carnetele deținute, în cazul

în care reclamanții/intervenienții sunt titularii mai multor carnete de

investitor, numărul unităților de fond urmând a fi determinat conform

acestora.

Această actualizare a sumelor datorate – cele

subscrise la achiziționarea unităților de fond rezultate din carnetele de

învestitor – în funcție de inflație de la data de 24 mai 2000, data

prăbușirii fondului, și până la achitarea lor integrală este, cum corect

s-a statuat, singura modalitate corectă de acoperire integrală a pagubei, în

raport de principiul disponibilității acțiunii civile și de opțiunea exercitată

de reclamanți ca manifestare a acestui principiu în sensul învestirii instanței

civile cu o cerere de despăgubiri fundamentată pe răspunderea civilă

delictuală, în condițiile în care fapta ilicită constituie o infracțiune.

Întrucât acoperirea prejudiciului nu poate

determina o îmbogățire fără justă cauză a celor vătămați prin infracțiune,

Tribunalul a reținut, similar celor dispuse în procesul penal soluționat

definitiv în privința celor care au alăturat acțiunea civilă celei penale, că

valoarea unității de fond la data de 24 mai 2000 nu corespundea

realității, fiind majorată prin activitatea infracționala a

pârâților, fiind deci, în mod justificat, înlăturate susținerile

reclamanților în sens contrar.

Curtea a constatat, totodată, că atât în

fond, cât și în apel actualizarea debitului în funcție de rata inflației a fost

singura modalitate de acoperire a prejudiciului efectiv solicitată de

reclamanți .

Referitor la criticile de apel formulate în

cauză cu privire la cheltuielile de judecată acordate de tribunal prin sentința

nr. 1453 din 17 iulie 2012, Curtea a constatat că sunt nefondate.

Astfel, în privința susținerilor A.A.A.S.

vizând greșita aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., Curtea a

constatat că textul legal menționat prevede o singură condiție pentru obligarea

uneia dintre părțile litigante la plata cheltuielilor avansate de cealaltă

parte pe parcursul desfășurării procesului, anume faptul ca aceasta să fi căzut

în pretenții, adică să fi pierdut procesul.

Contrar celor susținute de apelanta-pârâtă

A.A.A.S., reaua-credință sau comportarea neglijentă în cursul procesului nu

constituie criterii pentru stabilirea obligației de plată a cheltuielilor de

judecată.

Curtea a constatat, pe de altă parte, că

stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată nu se poate realiza prin

prisma textului legal arătat cu ignorarea principiului reparării integrale a

prejudiciului cauzat de partea căzută în pretențiuni, în raport de culpa sa

procesuală reținută în cauză.

Sub aspectul evaluării prejudiciului, de principiu,

legiuitorul s-a raportat la valoarea taxelor judiciare de timbru, a timbrului

judiciar, plata experților, despăgubirile martorilor, dar și onorariul de

avocat etc., precum și la alte cheltuieli pe care partea care a câștigat

procesul le va dovedi efectuate.

În acest context trebuie arătat că, pentru a

statua asupra cheltuielilor de judecată trebuie avute în vedere atât

dispozițiile de drept intern, respectiv art. 274-276 C. proc. civ., cât și

principiile stabilite de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului,

care au impus ideea că acestea pot fi încuviințate de instanța de judecată dacă

au fost necesare, reale și rezonabile.

Se impune, deci, a fi respinse atât criticile

aduse de reclamanți, critici vizând neacordarea integrală a sumelor pretinse cu

acest titlu, cât și critica apelantei-pârâte A.A.A.S. referitoare la dovedirea

costurilor reale ale procesului nesusținută de datele concrete ale cauzei,

având în vedere că tribunalul a acordat cheltuieli de judecată constând

exclusiv în onorariu avocațial, cheltuieli transport, cheltuieli pentru

consumabile și alte cheltuieli legate de proces, dovedite prin înscrisurile

depuse la dosar.

În mod corect, prin raportare la criteriile

sus-enunțate, tribunalul a apreciat că celelalte sume pretinse cu acest titlu

de reclamanți nu au fost determinate de soluționarea prezentei cauze

sumele legate de înființarea, organizarea și administrarea asociației

nu pot fi puse în sarcina pârâților neavând o legătură directă cu

prezentul proces.

În plus, pretinzând integral sumele arătate

ca fiind cheltuieli de judecată, apelanții-reclamanți ignoră împrejurarea că în

speță tribunalul a făcut și aplicarea dispozițiilor art. 276 C. proc. civ.,

apreciind astfel că acestea nu pot fi acoperite integral de pârâți, întrucât nu

a căzut în pretențiuni în totalitate.

În ceea ce privește apelurile reclamanților

declarate împotriva încheierii din 26 iunie 2013 și a sentinței civile nr. 1465/2013

pronunțate în același dosar, Curtea a constatat că, față de cererea formulată

de reclamanți la data de 30 mai 2013 cerere care a fost întemeiată de aceștia

pe dispozițiile art. 281, 2811, 2812 C. proc. civ. de la 1865, Tribunalul

București s-a considerat învestit, prin prisma solicitărilor formulate printr-o

cerere unică, cu cereri de îndreptare a erorilor materiale, de lămurire a

dispozitivului sentinței nr. 1453/2012 și, respectiv, de completarea aceleiași

sentințe – toate aceste cereri fiind soluționate succesiv, conform procedurilor

specifice fiecăreia.

De asemenea, Curtea a constatat că, după

pronunțarea încheierii de îndreptare a erorilor materiale din data de 26 iunie

2013, reclamanții s-au adresat la data de 04 iulie 2013 tribunalului cu o nouă

cerere prin care au reiterat solicitări inițiale, formulate prin cererea din

data de 30 mai 2013, precum și cu solicitări de îndreptare/lămurire a unor

aspecte rămase, în opinia lor, nesoluționate ori care au fost soluționate

necorespunzător.

Ulterior acestei cereri, la data de 12 iulie

2013 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a pronunțat încheierea conform

prevederilor art. 2811 C. proc. civ., încheiere pe care reclamanții nu au

înțeles să o mai atace cu apel.

Curtea a mai reținut că prin cele două

apeluri declarate inițial împotriva încheierii din 26 iunie 2013 și a sentinței

civile nr. 1465/2013 pronunțate de tribunal în același dosar, reclamanții au

criticat deopotrivă nerectificarea unor erori materiale soluționate de prima

instanță, existența unor erori materiale care s-ar mai regăsi în hotărâri după

ce tribunalul a dispus îndreptarea, existența unor omisiuni ori neluarea în

considerare a faptului că există învestitori care dețin mai multe carnete.

În raport de toate aceste împrejurări, Curtea

a constatat că, deși se verifică susținerile apelanților privitoare la faptul

că s-ar mai regăsi unele erori materiale în componența numelui sau a adresei

unor părți, nerectificate de tribunal prin hotărârile pronunțate succesiv în

cauză, în condițiile în care o parte dintre aceste erori se identifică și în

anexa cererii introductive de instanță, de unde au fost preluate parțial de

tribunal în dispozitivul hotărârii redactate, iar unele dintre erori au fost

puse în discuția tribunalului și după pronunțarea încheierii din 26 iunie 2013,

dar noua cerere cu acest obiect nu a fost examinată de tribunal prin încheierea

din 12 iulie 2013, neapelată, sau printr-o altă încheiere/hotărâre distinctă,

singura posibilitate de a se da curs solicitărilor întemeiate ale reclamanților

interesați în îndreptarea tuturor erorilor strecurate în mențiunile

referitoare la numele sau adresa lor este aceea ca instanța de apel – dând

eficiență efectului devolutiv al acestei căi de atac – să menționeze numele și

adresa corectă a tuturor reclamanților în cadrul dispozitivului deciziei de

apel.

În acest mod se vor soluționa complet toate

cererile referitoare la existența unor erori materiale conform art. 281 C.

proc. civ., părțile interesate de punerea în executare a titlului obținut

putând să-și valorifice pretențiile pe deplin în acest mod, prin invocarea în

procedurile de realizarea a drepturilor de creanță recunoscute a tuturor

hotărârilor de fond și apel pronunțate în favoarea acestora.

Referitor la celelalte critici vizând

lămuriri sau omisiuni, Curtea a constatat că aspectele repuse în discuție prin

apel au fost soluționate prin încheierea din 12 iulie 2013, neatacată de părți,

prin care tribunalul a reținut că nu sunt necesare lămuriri cu privire la

înțelesul, întinderea și aplicarea dispozitivului sentinței civile nr.

1453/2012 in cazul acelor reclamanți și intervenienți care sunt

titularii mai multor carnete de investitor, deoarece numărul unităților de

fond urmează a fi determinat luându-se în considerare toate carnetele

deținute, precum și prin sentința de completare nr. 1465/2013 prin care

tribunalul s-a pronunțat cu privire la pretențiile reclamanților care au

fost omise, având în vedere probele administrate în cauză – probe deja

reanalizate de instanța de apel în cadrul apelului îndreptat împotriva primei

sentințe pronunțate în cauză, ocazie cu care s-au avut în vedere toate

pretențiile deduse judecății, astfel cum au fost soluționate în final de către

tribunal, după completare.

De asemenea, privitor la critica legată de

modalitatea stabilirii prejudiciului și a actualizării acestuia, Curtea a avut

anterior în vedere că soluția adoptată de tribunal, aceeași în cazul tuturor

reclamanților care și-au dovedit pretențiile, este singura care răspunde

exigen