ÎCCJ, decizie (scj.ro #128536)

Persoană vătămată în urma unui accident rutier. Despăgubiri morale solicitate în temeiul dreptului comun. Constituirea de parte civilă pentru despăgubiri materiale în faza de urmărire penală. Nelegalitatea măsurii suspendării cauzei în fața instanței civile.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Suspendarea judecății.

Index alfabetic :

suspendare facultativă

urmărire penală

daune morale

C.proc.civ. din 1865, art. 244 alin. (1) pct. 2

C.civ. din 1864, art. 998 - 999

Dispoziții art. 244 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ. reglementează un caz de suspendare facultativă a judecării unei cauze, caz ce intervine când sunt îndeplinite cumulativ cerințele ca urmărirea penală să fi început față de una dintre părțile litigiului pentru o faptă care ar avea consecințe determinante asupra soluționării acțiunii civile pendinte. Instanța sesizată cu soluționarea unei astfel de cereri, chiar dacă va constata îndeplinirea cerințelor normei legale, are puterea de apreciere asupra utilității, necesității și oportunității dispunerii acestei măsuri, în contextul derulării raporturilor juridice dintre părți.

Or, plângerea formulată în faza de urmărire penală de către persoana vătămată, prin care se constituie și parte civilă, nu constituie un caz clasic de suspendare a judecării cauzei civile, câtă vreme obiectul cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită instanța civilă îl reprezintă exclusiv obligarea asigurătorului la plata despăgubirilor civile pentru prejudiciul moral suportat de victima accidentului, iar nu și pentru prejudiciul material determinat de pretinsa săvârșire a unei fapte penale, pentru care s-a început urmărirea penală împotriva persoanei considerată a fi responsabilă pentru producerea evenimentului rutier.

În acest caz, nu este incident principiul reglementat de art. 19 alin. (2) din vechiul Cod de procedură penală („penalul ține în loc civilul”) și nici acela conform căruia „electa una via non datur recursus ad alteram”

(„

după ce o cale a fost aleasă, nu este admis să se recurgă la alta”)

, întrucât hotărârea prin care se va soluționa acțiunea civilă având ca obiect exclusiv daunele morale, nu va avea autoritate de lucru judecat în fața organului de urmărire penală și a instanței penale cu privire la existența faptei penale, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, conform art. 22 alin.(2) din vechiul Cod de procedură penală, câtă vreme constituirea de parte civilă în fața organului de cercetare penală nu s-a raportat și la prejudiciul moral pretins prin acțiunea formulată în temeiul art. 998 -999 C.civ.

Secția I civilă, decizia nr. 350 din 17 februarie 2016

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 19.09.2012, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta X. S.A., în calitate de reprezentant de despăgubiri în România a Y., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 2.000.000 euro, echivalentul a 9.000.000 lei, cu titlu de daune morale.

Prin sentința civilă nr. 2903 din 4.06.2014, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, instanța a dispus admiterea în parte a acțiunii, astfel cum a fost precizată și obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 90.000 euro, în echivalent în lei, în funcție de cursul oficial leu-euro, stabilit de BNR la data plății efective, cu titlu de daune morale.

La data de 03.03.2015, au fost înregistrate pe rolul Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă,  cererile de apel formulate de apelantul reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 2903/2014, pronunțată de Tribunalul București, și de către apelanta pârâtă, în contradictoriu cu intimatul intervenient C. împotriva încheierilor de ședință din data de 12.02.2014 și 26.02.2014 și a sentinței civile nr. 2903/2014, pronunțate de Tribunalul București.

Prin decizia civilă nr. 905/A din 29.05.2015, Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă a admis apelurile formulate de reclamant împotriva sentinței civile nr. 2903/2014, pronunțată de Tribunalul București, și de către pârâtă împotriva încheierilor de ședință din data de 12.02.2014 și 26.02.2014 și a sentinței civile nr. 2903/2014, pronunțate de Tribunalul București; a anulat sentința apelată și a reținut cauza spre rejudecare.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că procedura desfășurată în fața primei instanțe este lovită de nulitate, întrucât nu a fost citată în cauză persoana pretins răspunzătoare de producerea accidentului, în calitate de intervenient forțat, respectiv conducătorul auto-asigurat.

La termenul de judecată din data de 20.11.2015, instanța a pus în discuție, din oficiu, suspendarea cauzei civile până la soluționarea definitivă a dosarului penal nr. xxxx9/P/2011.

Prin încheierea din 20 noiembrie 2015, Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă

,

în baza art. 244 alin.(1) pct. 2 C.proc.civ., a suspendat judecata cererilor de apel formulate în cauză, astfel cum au fost menționate anterior.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut următoarele:

Din adresa emisă de I.G.P. - Direcția Generală de Poliție a Municipiului București – Brigada Rutieră, a rezultat că s-a început urmărirea penală față de numitul C., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 196 alin. 2 și 3 C.pen. și art. 338 alin.1 C.pen., ambele cu aplicarea art. 38 alin. 1 C.pen., toate cu aplicarea art. 5 C.pen. De asemenea, a fost înregistrată la data de 20.12.2011, la sediul Brigăzii Rutiere, plângerea prealabilă a numitului A., în care s-a arătat că se constituie și parte civilă, fără a indica natura și întinderea pretențiilor, a motivelor și a probelor pe care se întemeiază.

Curtea a apreciat că soluția ce se va pronunța în dosarul penal nr. xxxx9/P/2011 ar putea avea înrâurire cu privire la dezlegarea pricinii, raportat la prevederile art. 244 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ., „pentru că este vorba de infracțiuni referitoare la existența faptei deduse judecății în cauza de față, inclusiv dinamica accidentului și vinovăția părților”.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamantul, solicitând admiterea recursului și trimiterea cauzei pentru continuarea judecății.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a susținut următoarele:

Potrivit art. 244 alin.(1) pct. 2 C.proc.civ., unul dintre cazurile de suspendare facultativă a judecării procesului civil constă în dispunerea de către organele judiciare penale a începerii urmăririi penale, desigur, cu condiția suplimentară ca soluția din respectivul proces penal, prin natura sa, să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a se da în procesul civil.

Astfel cum s-a reținut și în doctrină, cazul de suspendare legală și facultativă a judecății prevăzut de art. 244 alin.(1) pct. 2 C.proc.civ. este lăsat la aprecierea instanței de judecată.

În speță, reclamantul a învestit la data de 19.09.2012 Tribunalul București cu o acțiune civilă, întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C.civ., a cărei judecată are loc potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă, prin care a solicitat obligarea pârâtei S.C. X. S.A. la repararea prejudiciului moral suferit în urma accidentului rutier din data de 19.08.2011, în care a fost implicat, în urma căruia a suferit leziuni traumatice ce i-au pus viața în pericol, necesitând pentru vindecare 120 de zile, sechelele posttraumatice determinând o incapacitate adaptativă de 50%, reclamantul fiind încadrat în gradul III de invaliditate, conform Raportului de noua expertiză medico-legală.

Totodată, pe rolul Direcției Generale de Poliție a Municipiului București - Brigada de Poliție Rutieră, s-a constituit dosarul nr. xxxx9/P/2011 privind săvârșirii infracțiunii de vătămare corporală din culpă.

Acțiunea a fost admisă în primă instanță, avându-se în vedere concluziile raportului de expertiză tehnică auto prin care s-a stabilit dinamica producerii accidentului și vinovăția pârtilor.

Astfel, motivarea instanței de apel privind înrâurirea hotărâtoare pe care soluția din dosarul penal ar prezenta-o în cauza de față referitor la existența faptei deduse judecații, dinamica producerii accidentului și vinovăția părților este contrazisă de probele existente deja la dosarul cauzei și de concluziile raportului de expertiză judiciară.

Faptul că organele de cercetare penală din cadrul Direcției Generale de Poliție a Municipiului București - Brigada de Poliție Rutieră efectuează cercetări în dosar nr. xxxx9/P/2011 față de intervenientul forțat C., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de vătămare corporală din culpă, nu împiedică exercitarea acțiunii civile în fața instanței civile.

În prezenta cauză, au fost administrate probe concludente și utile, apte să conducă la concluzia că cercetarea penală efectuată în dosarul penal nu are o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi pronunțată în dosar.

Dispozițiile Codului de procedură penală privind judecarea acțiunii civile, alăturat sau nu celei penale, cât și a părăsirii instanței civile, sesizată anterior punerii în mișcare a acțiunii penale, sunt aplicabile numai în cazul în care fapta cauzatoare de prejudiciu este și infracțiune. Persoana vătămată are dreptul de a alege modalitatea prin care exercită acțiunea civilă, în cadrul procesului penal, ori în instanța civilă.

Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia (art. 28 C.proc.pen.), care sunt și componente ale răspunderii civile delictuale (art. 998, art. 999 C.civ.), pe care își întemeiază pretențiile reclamantul.

Suspendarea acțiunii civile până la rezolvarea acțiunii penale nu este absolută, ci poate fi dispusă numai în situație de excepție, a prevederilor comune de drept procesual civil și penal, interpretate și în aplicarea art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului privind termenul rezonabil.

Referitor la acest ultim aspect, recurentul a învederat instanței că izvorul răspunderii civile delictuale îl reprezintă evenimentul rutier a cărui victimă a fost, petrecut la data de 19.08.2011, în urmă cu mai mult de 4 ani, aspect ce impune soluționarea cu celeritate a cauzei, într-un termen rezonabil și acoperirea prejudiciului suferit.

Recursul este fondat pentru considerentele ce vor succede:

Sub un prim aspect trebuie subliniat că analiza instanței de recurs se va circumscrie examinării legalității încheierii de suspendare a judecării cauzei, pronunțate la data de 20 noiembrie 2015, din perspectiva dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ.

Astfel, în limitele recursului exercitat și având în vedere stadiul procesual actual al cauzei, instanța de recurs nu va putea cenzura dacă dispozițiile art. 297 C.proc.civ. au fost sau nu corect aplicate în speță. Aceste sublinieri s-au impus însă din perspectiva necorelărilor existente în soluțiile pronunțate de instanța de apel care, anulând sentința, a reținut cauza spre rejudecare, deși norma legală reglementează, în această ipoteză, evocarea fondului, ulterior, suspendând judecata cererilor de apel, care au fost deja soluționate, iar nu a cererii de chemare în judecată.

În drept, conform dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ.,

instanța poate suspenda judecata când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează a se da.

Dispoziții legale enunțate reglementează un caz de suspendare facultativă a judecării unei cauze, caz ce intervine când sunt îndeplinite cumulativ cerințele ca: urmărirea penală să fi început față de una dintre părțile litigiului, pentru o faptă care ar avea consecințe determinante asupra soluționării acțiunii civile

pendinte

.

Suspendarea legală prevăzută de art. 244 C.proc.civ. reprezintă un incident ivit în derularea activității de judecată, de natură a temporiza curgerea firească a acesteia, ce trebuie să se caracterizeze prin continuitate; ea poate interveni în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, având un caracter facultativ.

Împrejurarea că acest caz de suspendare a judecării unei cauze civile este una facultativă, lăsată, deci, la latitudinea instanței, nu ar trebui însă să o transforme într-o suspendare arbitrară a cursului judecării unui litigiu civil, ci instanța ar trebui să se preocupe de stabilirea corectă și deplină a împrejurărilor deduse judecății.

În plus, instanța sesizată cu soluționarea unei astfel de cereri, chiar dacă va constata îndeplinirea cerințelor normei legale, are puterea de apreciere asupra utilității, necesității și oportunității dispunerii acestei măsuri, în contextul derulării raporturilor juridice dintre părți.

Astfel, nu doar îndeplinirea condiției de tip obiectiv - începerea urmăririi penale

in personam

– trebuie să fie reținută, ci acesteia trebuie să i se adauge îndeplinirea cerinței legale, ce este supusă aprecierii instanței, ca urmărirea penală să fi început pentru o faptă care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a se pronunța în litigiul civil cu care este învestită.

Aplicând aceste principii legale cauzei supuse judecății, Înalta Curte reține următoarele:

Limitele obiective ale cauzei, astfel cum au fost determinate prin efectul general al introducerii cererii de chemare în judecată, sunt constituite de obligarea intimatei pârâte la plata daunelor morale pentru repararea prejudiciului moral suferit de recurentul reclamant, în urma accidentului rutier din data de 19.08.2011 în care a fost implicat și din cauza căruia a suferit leziuni traumatice ce i-au pus viața în pericol, necesitând pentru vindecare 120 de zile, sechelele posttraumatice determinând o incapacitate adaptativă de 50%, acesta fiind încadrat în gradul III de invaliditate, conform Raportului de expertiză medico-legală.

Suspendarea judecării cauzei a fost determinată de existența adresei emise de I.G.P. - Direcția Generală de Poliție a Municipiului București – Brigada Rutieră, din care a rezultat că s-a început urmărirea penală față de numitul C., care are calitatea de intervenient forțat în litigiul civil dedus judecății, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 196 alin. 2 și 3 C.pen. și art. 338 alin.1 C.pen., ambele cu aplicarea art. 38 alin. 1 C.pen., toate cu aplicarea art. 5 C.pen.

Pentru pronunțarea soluției suspendării, s-a reținut că a fost înregistrată la sediul Brigăzii Rutiere, la 20.12.2011, plângerea prealabilă a numitului A., în care s-a arătat că se constituie și parte civilă, fără a indica natura și întinderea pretențiilor, a motivelor și a probelor pe care se întemeiază.

Or, în opinia instanței de recurs, această plângere nu constituie un caz clasic de suspendare a judecării cauzei civile, câtă vreme obiectul cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită instanța civilă îl reprezintă exclusiv obligarea intimatei pârâte la plata despăgubirilor civile pentru prejudiciul moral suportat de recurent, iar nu și pentru prejudiciul material determinat de pretinsa săvârșire a unei fapte penale, pentru care s-a început urmărirea penală împotriva intervenientului forțat din prezenta cauză, numitul C.

Tot astfel, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată și precizările apărătorului recurentului reclamant din cadrul dezbaterilor prezentului recurs, instanța apreciază că, în cauză, nu este incident principiul reglementat de art. 19 alin. (2) din vechiul Cod de procedură penală („penalul ține în loc civilul”) și nici acela conform căruia „

electa una via non datur recursus ad alteram

” („

după ce o cale a fost aleasă, nu este admis să se recurgă la alta”

), întrucât hotărârea prin care se va soluționa acțiunea civilă având ca obiect exclusiv daunele morale nu va avea autoritate de lucru judecat în fața organului de urmărire penală și a instanței penale cu privire la existența faptei penale, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, conform art. 22 alin. (2) din vechiul Cod de procedură penală, iar constituirea de parte civilă în fața organului de cercetare penală nu s-a raportat și la prejudiciul moral pretins de către recurent.

Din perspectivă convențională, analiza necesității și oportunității măsurii suspendării judecării litigiului civil este determinată în cauză și de obligația instanței de interpretare conformă a articolului 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul la un proces echitabil, cu garanția sa procedurală esențială – judecarea cauzei într-un termen rezonabil, obligație ce nu a fost respectată de instanța anterioară.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit, într-o jurisprudență constantă, că durata rezonabilă a procedurii are a fi apreciată în funcție de

circumstanțele concrete ale cauzei

și de patru criterii esențiale consacrate în această jurisprudență:

comportamentul (atitudinea) autorităților, comportamentul părților, complexitatea cauzei și miza litigiului pentru reclamant

(a se vedea cauza

Gheorghe contra României

, hotărârea din 15 martie 2007, par. 54). În același sens, într-o ipoteză cum este cea a speței, Curtea Europeană consideră că miza litigiului pentru cel interesat trebuie să aibă un rol decisiv în aprecierea caracterului rezonabil al duratei procedurii. În consecință, se solicită o diligență specială din partea autorităților, atunci când reclamantul este atins de o boală gravă și incurabilă și când starea sănătății sale se degradează rapid (a se vedea,

mutatis mutandis

, cauza

X. contra Franței

, hotărârea din 31 martie 1992, par. 32 și 47; cauza

Kritt contra Franței

, hotărârea din 19 martie 2002, par. 14).

În cauză, instanța de recurs apreciază că suspendarea judecării cauzei civile până la soluționarea cauzei penale, ce este doar în faza urmăririi penale, după 5 ani de la formularea plângerii de către partea vătămată A., care este într-o situație vulnerabilă și specială din cauza accidentului rutier suferit, ar determina o prelungire nejustificată a duratei procesului civil, cu consecințe nefaste asupra stării recurentului reclamant, imputabile autorităților.

Pentru considerentele expuse, instanța de recurs apreciază că nu se impunea suspendarea judecării cauzei, fiind operant motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., și, în consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a admis recursul declarat de reclamant împotriva încheierii din 20 noiembrie 2015 a Curții de Apel București, Secția a V-a civilă; a casat încheierea recurată și a trimis cauza, pentru continuarea judecății, Curții de Apel București.