ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1878/2019

Asupra cauzei, constată următoarele:

I.Circumstanțele cauzei.

Prin Cererea înregistrată sub nr. x/2016, reclamantele A. și B. au chemat în judecată pârâta C. S.A. și intervenientul forțat D., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună: 1. obligarea pârâtei la plata către reclamanta A. a sumei de 200.000 euro (echivalentul în RON la data plății) reprezentând compensații pentru prejudiciul moral; 2. obligarea pârâtei la plata către reclamanta B. a sumei de 150.000 euro (echivalentul în RON la data plății) reprezentând compensații pentru prejudiciul moral; 3. obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2%/zi începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată și până la plata efectivă a compensațiilor pentru prejudiciul moral; 4. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta C. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat: admiterea în parte a pretențiilor civile solicitate de reclamante cu titlul de daune morale în limita sumei de 100.000 RON pentru A. și în limita sumei de 50.000 RON pentru B., conform ofertelor înaintate de societatea de asigurare și conform jurisprudenței din România depusă de societatea de asigurare la dosarul cauzei, avându-se în vedere și argumentele prevăzute în Studiul emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (C.S.A.) în colaborare cu Fondul de Protecție a Victimelor Străzii (F.P.V.S.) și Uniunea Națională a Societăților de Asigurări din România (U.N.S.A.R.), studiu care cuprinde 2339 de decizii ale Curților de Apel din România.

De asemenea, s-a solicitat respingerea pretențiilor ce au ca obiect plata penalităților de întârziere ca neîntemeiate.

În ceea ce privește plata pretențiilor în monedă euro, s-a solicitat să se aibă în vedere cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, respectiv, 26 noiembrie 2013 comunicat de BNR (art. 24 pct. 2 lit. b). coroborat cu art. 56 (5) din Ordinul CSA nr. 14/2011), așa cum este expres prevăzut de lege.

Intervenientul forțat, D. a formulat întâmpinare prin care a solicitat: în principal, respingerea pretențiilor reclamantelor, iar în subsidiar, modificarea cuantumului despăgubirilor solicitate, apreciind că acestea sunt, în mod vădit, excesive.

Totodată, a fost respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect penalitățile de întârziere și a fost menținută în rest sentința apelată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantele A. și B..

În motivarea cererii de recurs, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 8 și pct. 6 C. proc. civ., recurentele-reclamante au solicitat casarea deciziei recurate, menținerea sentinței primei instanțe și obligarea intimatei C. SA la plata cheltuielilor de judecată.

Într-o primă critică întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., recurentele au susținut că, potrivit art. 466 din C. proc. civ. întrucât apelul este îndreptat împotriva hotărârii pronunțate în primă instanță, pentru admiterea acestei căi de atac este necesară identificarea unei/unor greșeli, fie de apreciere a probelor, fie de aplicare a legii (materiale ori procesuale) în judecarea fondului.

În cauză, instanța de apel a observat că jurisprudența în materia daunelor morale nu este relevantă întrucât prezintă un grad atât de mare de eterogenitate încât nu poate fi reținută ca un criteriu de apreciere a cuantumului daunelor morale.

În aceste condiții, apreciază recurentele, raportându-se la prevederile art. 49 din Ordinul nr. 14/2011, că instanța trebuia să țină cont în determinarea cuantumului daunelor interese doar de criteriile oferite de lege.

În privința acestor criterii, în speță, deși instanța de apel a constatat că suma totală acordată prin sentința civilă apelată nu este una exagerată în contextul suferințelor cauzate, a apreciat că suma stabilită nu poate depăși un nivel rezonabil.

Precizează recurentele că unicul criteriu folosit pentru diminuarea majoră a compensațiilor acordate de prima instanță este reprezentat de nivelul de dezvoltare al societății românești, iar, în speță, acest criteriu nu a fost explicat de judecătorii apelului, nu are indicată nicio sursă de reglementare, fiind doar enunțat în considerentele deciziei recurate.

În opinia recurentelor, deși motivarea hotărârii judecătorești este destinată în principal părților din dosar, care citind argumentele instanței trebuie să fie convinse că li s-a făcut dreptate, în absența atribuirii unui sens expresiei "nivelul de dezvoltare al societății" folosită de către instanța de apel, aceasta este supusă unor interpretări variate și subiective de către părți, or, un argument decizoriu nu poate constitui subiect de speculație.

Se arată că în jurisprudența Înaltei Curți s-a statuat că motivarea hotărârii constituie o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu, judecătoresc, precum și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În opinia recurentelor, decizia recurată nu răspunde exigențelor de motivare a unei hotărâri judecătorești.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs formulat în cauză, întemeiat pe prevederile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., se arată că instanța de apel a aplicat în cauză un criteriu decizoriu care nu este prevăzut și nici permis de legea română ceea ce echivalează cu încălcarea normei de drept material.

Astfel, stadiul de dezvoltare al societății nu este un criteriu ce poate fi regăsit în legislația internă sau în cea a Uniunii Europene pentru aprecierea prejudiciului, iar art. 1391 din C. civ. prevede ca element al evaluării pentru acordarea de daune morale doar "durerea încercată", fără a stipula alte limitări exterioare, independente de persoana care resimte pierderea unei persoanei dragi, care să plafoneze compensația acordată.

Totodată, legislația în materie de asigurări stabilește doar minimul sumei asigurate (prefigurând un cuantum rezonabil al despăgubirii), însă nu împiedică obligarea persoanei vinovate la suportarea din patrimoniul propriu a diferenței neacoperite de RCA.

Mai mult, aceste criterii care ar veni să limiteze, pentru motive de domiciliu, cuantumul despăgubirii, sunt vădit discriminatorii. În opinia recurentelor reclamante, decizia Curții de Apel nu este o judecată, ci o prejudecată, iar criteriul dezvoltării societății din care provine justițiabilului nefiind legiferat este și discriminatoriu, în raport cu prevederile art. 1 din Protocolul 12 la CEDO și cele ale art. 20 și art. 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, norme care se aplică prioritar dreptului interne conform art. 20 din Constituție.

Or adăugarea de criterii străine de situația victimei, discriminatorii, îndepărtează actul de justiție de menirea sa de a găsi remedii adecvate situației injuste a victimei, încălcând chiar dispozițiile art. 1391 din C. civ.

Se mai arată că limita compensației dedusă din criteriul folosit de instanța de apel este în contradicție cu prevederile legale și jurisprudența relevantă.

Susțin recurentele că este în competența legiuitorului să observe raporturile sociale existente la un moment dat în aria sa de competență și să reglementeze aceste raporturi sociale, iar în stabilirea daunelor morale și materiale, instanța trebuie să aibă în vedere reperele legislative în materie.

Astfel, Ordinul CSA nr. 14/2011 (art. 24 lit. b), aplicabil în speță, stabilește o limită de despăgubire, pentru vătămări corporale și decese, de cel puțin 5.000.000 euro, la cursul BNR din ziua accidentului pentru vătămări corporale și decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate.

Se arată că, această limita este mărită an de an (în prezent fiind stabilită o limită de 6.070.000 euro), tocmai în considerarea unei conduite corecte a asigurătorilor și a unei jurisprudențe adecvate a instanțelor, care ar trebui să acorde sume din ce în ce mai mari cu titlul de despăgubiri.

În consecință, în opinia recurentelor reclamante nivelul de dezvoltare al societății, astfel cum a fost apreciat de legiuitor prin actele normative emise în materia asigurărilor ar fi permis, în speță, o compensație de 200.000 sau 150 000 euro, limitarea acesteia cu motivarea oferită de Curtea de Apel București fiind nelegală.

Mai mult, se solicită a se observa că în cazurile în care actul de justiție a suscitat interesul societății, compensațiile oferite au fost mult mai mari, ceea ce arată că societatea românească consideră că actul de justiție și-a îndeplinit menirea de a face dreptate atunci când daunele morale oferite sunt mari. Astfel, rolul daunelor morale este de a marca importanta dramei individuale; or, asigurătorul de răspundere civilă auto, prin însăși natura obiectului său de activitate, și-a asumat, ab initio, rolul de despăgubitor, realizând, astfel, o funcție socială.

O altă critică vizează greșita aplicare în cauză a art. 36 și 37 din Ordinul nr. 14/2011.

În susținerea acestei critici, recurentele arată că prima instanță a făcut aplicarea corectă a dispozițiilor art. 37 din normele anexa ale Ordinului 14/2011, dispoziții care stabilesc că în situația în care asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenul prevăzut de art. 36, sau le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea se aplică o penalizare de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere.

Conform art. 36 alin. (5) din Normele anexa ale Ordinului 14/2011 asigurătorul are obligația de a plăti în termen de 10 zile de la momentul la care a primit ultimul document în vederea stabilirii daunei sau (în situația în care păgubiții nu se adresează asigurătorului cu cerere de despăgubire) în 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.

În speță, recurentele susțin că pârâta a primit toate documentele necesare stabilirii vinovăției și cuantificării daunei, a procedat la analiza dosarului și a soluționat dosarul prin cuantificarea daunelor morale la sumele de 100.000 RON pentru A. și 50.000 RON pentru B..

În opinia recurentelor, art. 36 alin. (5) din ordinul nr. 14/2011 stabilesc o obligație a asigurătorului de a plăti despăgubirile pe care acesta le consideră corecte, iar dacă păgubitul nu este mulțumit de suma primită se poate adresa instanței pentru diferență. În acest sens, se arată că singurele variante de soluționare a dosarelor de daună sunt respingerea dosarului cu argumente legale sau plata sumei pe care asigurătorul o considera corectă urmând ca păgubitul să se adreseze instanței pentru o eventuală diferență, respectiv că nu există obligația legală de a finaliza un dosar de daună cu o tranzacție, fiind aplicabile dispozițiile art. 2208 C. civ. și cele ale art. 36 alin. (5) din Normele anexa ale Ordinului 14/2011 din care rezultă că asigurătorul are obligația de plată a despăgubirilor evaluate de acesta.

Cum în speță, pârâta nu a plătit sumele oferite în termen de 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar în vederea soluționării dosarului de dauna, acesta datorează, în opinia recurentelor penalități de întârziere, astfel că se impune casarea deciziei civile recurate cu consecința respingerii apelului și menținerea hotărârii apelate.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin Încheierea din 19 iunie 2019 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de recurentele-reclamante A. și B. împotriva Deciziei nr. 577 din data de 16 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea recursului la data 23 octombrie 2019.

La data de 8 august 2018, în termen legal, intimata-pârâtă SC C. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

În motivare, s-a arătat, în esență, că recursul formulat nu se circumscrie motivelor de nelegalitate reglementate prin art. 488 alin. (1), pct. 6, pct. 8 din C. proc. civ.

Se susține că instanței de judecată îi revine rolul de a realiza o apreciere rezonabilă, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei. Astfel, dincolo de criteriile subiective legate de impactul afectiv pe care îl au acest gen de evenimente și consecințele lor, pentru a nu devia de la rolul pe care trebuie sa îl aibă daunele morale - alinarea suferinței celui prejudiciat - trebuie avute în vedere criterii obiective cum sunt, de exemplu, nivelul de trai din România sau salariul mediu din România.

Apreciază că hotărârea instanței de apel este una legală și întemeiată, Curtea de Apel București arătând în decizia pronunțată de ce a apreciat că se impune micșorarea cuantumului daunelor morale.

De asemenea, intimata a făcut trimitere la criteriile utilizate în jurisprudența instanței supreme și în cea a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Cu privire la susținerile recurentelor în sensul că neacordarea penalităților de întârziere constituie o nerespectare a art. 36 și art. 37 din Ordinul 14/2011 apreciază că și acestea sunt nelegale și neîntemeiate, întrucât instanța de apel a reținut în motivarea deciziei recurate faptul că intimata a formulat două oferte de despăgubire, în temeiul dispozițiilor art. 36 și 37 din Ordinul 14/2011, iar sumele ofertate se înscriu în limitele stabilite de către instanțe și menționate prin practica depusa, dar și în Ghidul care face un studiu al daunelor acordate atât la nivel național cat și la nivelul UE, fapt ce demonstrează că și-a respectat obligațiile din Norma ASF.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analizând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul fondat al recursului, în limitele și în considerarea argumentelor ce succed, în temeiul cărora se impune soluția trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

În ceea ce privește critica întemeiată pe motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele ce i-au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Astfel, obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil reglementat de art. 21 din Constituție și, respectiv, art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță și de a asigura posibilitatea exercitării controlului judiciar de către instantele de control judiciar și nu în ultimul rând de a proteja părțile împotriva unor soluții sau măsuri discreționare dispuse de către instanțele de judecată.

Este real că obligația pe care art. 6 din Convenția Europeană o impune instanțelor naționale de a-și motiva decizia nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument. Așa cum a arătat însă instanța europeană, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță națională, chiar dacă a motivat pe scurt hotărârea, să examineze, totuși, în mod real problemele care i-au fost supuse dezbaterii (cauza Albina împotriva României).

În cauză, recurentele reclamante susțin, prin această primă critică, faptul că instanța de apel a avut în vedere, la aprecierea daunelor morale acordate acestora, drept criteriu decizoriu utilizat pentru individualizarea prejudiciului moral, un criteriu care nu are corespondent nici în legislație și nici în jurisprudență și pe care s-a limitat la a-l enunța, fără a-l dezvolta, cu consecința generării unor ipoteze speculative pentru edificarea înțelesului acestuia.

Procedând la verificarea raționamentului judiciar expus de instanța de apel în privința cererilor având ca obiect daune morale, Înalta Curte constată că, în cauză, reclamantele au solicitat prin cererile principale deduse judecății, obligarea pârâtei, societate de asigurări, la plata despăgubirilor pentru prejudiciul de natură morală înregistrat de titularele cererii de chemare în judecată urmare a decesului victimei E.- intervenit în urma accidentului rutier produs la data de 26 noiembrie 2013, din vina asiguratului pârâtei, intimatul D..

Art. 49 alin. (1) lit. d) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, în vigoare la data săvârșirii faptei ilicite, stipulează că despăgubirile pentru daunele morale în cazul vătămării corporale a unei persoane se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Înalta Curte reține însă că în privința criteriilor de determinare a cuantumului daunelor morale nici dispozițiile Legii nr. 136/1995 și nici cele înscrise în Ordinul CSA nr. 14/2011 nu stabilesc criterii de cuantificare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral, după cum astfel de criterii nu se regăsesc nici în C. civ.

Înalta Curte constată că, spre deosebire de acțiunea în daune pentru prejudicii materiale, la care prejudiciul trebuie să fie cert atât în privința existenței, cât și a întinderii, în situația acțiunilor ce au ca obiect daune morale certitudinea poate purta numai cu privire la existența prejudiciului, nu și la întinderea acestuia.

Întrucât prejudiciul moral, nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se menține la nivelul trăirilor psihice, daunele morale fiind extranee realităților materiale, cuantumul daunelor morale se apreciază din perspectiva criteriilor generale lăsate la îndemâna judecătorului, acest lucru fiind pe deplin justificat prin faptul că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte stricte, din moment ce el diferă de la o persoană la alta, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz.

Așa fiind, problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată care trebuie să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă.

Astfel, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să stabilească dacă și în ce cuantum o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.

Totodată, indemnizarea victimei nu trebuie să fie una speculativă, în sensul că nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă un caracter pur simbolic, ci trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu daunele suferite, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-a îndurat persoana păgubită.

Pentru a-și păstra caracterul de "satisfacție echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege - care trebuie să se producă, în primul rând, pe plan afectiv și moral - spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia.

De aceea, atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei relative la gravitatea faptei, a consecințelor nefaste înregistrate de victime privire la viața particulară și socială a acestora, astfel cum acestea sunt evidențiate prin probatoriile administrate.

În cauză, critica esențială dedusă analizei instanței de apel în privința modului de soluționare a acestor capete de cerere a vizat cuantumul despăgubirilor morale stabilite prin sentința primei instanțe, context în care, în aplicarea normei înscrise în art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., instanța de apel avea obligația de a se raporta la urmările accidentului rutier produs la data de 26 noiembrie 2013 și a stabili dacă acest accident a fost de natură să afecteze grav și ireversibil cursul vieții reclamantelor, respectiv a cuantifica daunele morale pretinse de reclamante folosind un raționament propriu, cu luarea în considerare a reperelor utilizate în mod constant în jurisprudență.

Astfel învestită, instanța de apel a reținut, în speță, că raportat la natura prejudiciului și la intensitatea suferințelor înregistrate de reclamante, suma totală acordată cu titlul de daune morale în favoarea acestora prin sentința civilă apelată nu este una exagerată, ci este corespunzătoare naturii și intensității suferințelor înregistrate de reclamante.

Tot astfel, a apreciat că jurisprudența invocată în cauză de ambele părți este lipsită de relevanță juridică, dat fiind că, în fiecare speță prezentată instanțele au avut în vedere ipotezele particulare în care s-au aflat victimele din acele cauze, care nu sunt similare celor existente în prezenta pricină.

În acest context, instanța de apel a statuat că întrucât despăgubirile pretinse de reclamante nu pot depăși un nivel rezonabil, se impune reducerea cuantumului sumelor stabilite prin sentința tribunalului, iar în acest sens, a reținut că este relevant "nivelul de dezvoltare al societății".

Or, având în vedere că scopul daunelor morale este, în speță, acela de a atenua consecințele suportate de reclamante, respectiv efectele pierderii de către acestea a unei persoane dragi și acordarea posibilității de refacere, în limite rezonabile, a unui mediu familial care să permită continuarea vieții acestora, instanța de apel avea obligația ca în expunerea raționamentului judiciar care a justificat diminuarea considerabilă a cuantumului acestor despăgubiri, să argumenteze reperele avute în vedere în asigurarea justului echilibru între prejudiciul suferit și despăgubirea acordată. Aceasta deoarece, fiind vorba de lezarea unor valori fără conținut economic, existența prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real și efectiv produs victimei.

O atare analiză s-ar fi impus cu atât mai mult cu cât, în cererea de apel, invocându-se cuantumul exagerat al daunelor stabilite de prima instanță, apelanta pârâtă a făcut trimitere la indicatori care puteau fi determinați în mod obiectiv, respectiv a invocat nivelul de trai din România, respectiv cuantumul salariului mediu pe economia națională, iar art. 49 lit. a) din Legea nr. 136/1995, stabilește că asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de autovehicule "în conformitate cu legislația în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de autovehicul și cu cel mai mare nivel de despăgubire prevăzut de legislația respectivă și cel prevăzut în contractul de asigurare".

Astfel, deși este real că spre deosebire de despăgubirile materiale care se stabilesc pe bază de probe directe, despăgubirile pentru daunele morale se stabilesc pe baza evaluării instanței de judecată fiind, totodată, neîndoielnic că intra în competenta instanței devolutive de control judiciar cenzurarea cuantumului daunelor morale, totuși, concluzia în sensul caracterului lor exagerat se impunea a fi temeinic argumentată, prin utilizarea unor criterii obiective, circumstanțiate prin trimiterea la faptele sau particularitățile apreciate ca fiind relevante din această perspectivă în raport cu situația de fapt existentă în cauză, respectiv la un sistem de referință general acceptat.

Câtă vreme, potrivit jurisprudenței constante a instanțelor naționale, principiul echității și al proporționalității reprezintă criterii esențiale care nu pot fi ignorate în realizarea operațiunii de apreciere, de determinare a cuantumului despăgubirilor morale, referirea generică a instanței de apel la nivelul de dezvoltare al societății fără a se argumenta care este, în concret, reperul/indicatorul care a justificat aprecierea sa în privința cuantumului nejustificat de mare al daunelor stabilite în prima fază procesuală, deși acest criteriu a fost apreciat ca fiind unul decizoriu și fără a se explicita în ce modalitate cuantumul sumelor stabilite de tribunal nu ar corespunde acestui criteriu.

Or, contrar argumentelor intimatei pârâte, limitarea raționamentului instanței de apel la aprecierea ca fiind determinant în stabilirea despăgubirilor morale un criteriu care nu este explicitat nici în legislație, nu răspunde, exigențelor unei motivări apte de a prezenta un raționament judiciar propriu al instanței care, verifică în calea de atac legalitatea și temeinicia hotărârii, astfel cum a fost contestată de părțile nemulțumite de soluția primei instanțe și care să demonstreze că soluția nu este rezultatul unui act arbitrar.

Astfel, deși motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, modalitatea lapidară în care instanța de apel a argumentat, în speță, soluția adoptată în cauză, în privința cuantumului daunelor morale impune concluzia că susținerile recurentelor-reclamante, potrivit cărora hotărârea recurată nu este motivată în ceea ce privește cuantificarea prejudiciului sunt fondate.

Cum, în speță, hotărârea instanței de apel nu îndeplinește exigentele impuse prin art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și nici pe cele ale art. 6 din CEDO în ce privește soluția adoptată în privința acestor pretenții, Înalta Curte reține că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

Câtă vreme, vătămarea procesuală produsă recurentelor reclamante nu poate fi înlăturată în cauză decât prin aplicarea art. 497 din C. proc. civ., impunându-se soluția casării cu trimitere a hotărârii recurate, devine inutilă, în prezentul cadru procesual, analiza criticii vizând aceleași pretenții, subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

În privința criticii vizând nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul modului de soluționare a capătului de cerere referitor la plata penalităților de întârziere - critică care se impune a fi cenzurată prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., se reține că recurentele - reclamante susțin, în esență, aplicarea eronată de către Curtea de Apel a dispozițiilor art. 36 și art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011.

Înalta Curte are în vedere împrejurarea că instanța de apel a apreciat corect că regimul juridic al penalităților de întârziere datorate de către asigurător este reglementat prin Ordinul nr. 14/2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în vigoare la data producerii accidentului.

În acest context, Înalta Curte constată că penalitățile de întârziere de 0,2% reglementate prin dispozițiile înscrise în art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011, au rolul de a sancționa refuzul la plată, ceea ce are drept consecință faptul că o atare sancțiune poate fi aplicată doar în cazul în care există o culpă în întârzierea plății despăgubirilor care, prin ipoteză, au caracter cert, lichid și exigibil.

Or, din interpretarea sistematică a prevederilor art. 36 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, art. 43 și art. 45 din același act cu caracter normativ, rezultă că despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, însă o atare ipoteză nu este similară celei în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară.

Astfel, așa cum corect a apreciat și instanța de apel, modalitatea de plată amiabilă la care face trimitere art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, presupune existența unui acord, atât în privința persoanei răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele și împrejurările producerii accidentului, precum și în ceea ce privește cuantumul prejudiciilor produse.

O atare concluzie se impune întrucât art. 36 alin. (2) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 nu se referă la plata despăgubirii "solicitate", ci la plata despăgubirii, iar art. 43 din Ordinul nr. C.S.A. nr. 14/2011 menționează doar două modalități de stabilire a despăgubirilor: pe cale amiabilă sau pe cale judecătorească - când nu s-a ajuns la o înțelegere sau asigurătorul nu a respins pretențiile, în termenul legal.

Or, prin ipoteză, neînțelegerile referitoare la cuantumul despăgubirilor includ și cazul în care asigurătorul notifică părții prejudiciate o ofertă de despăgubire, care însă nu este agreată de partea prejudiciată, situație în care neplata sumei menționate în ofertă nu este urmarea atitudinii culpabile a pârâtei, ci a lipsei încheierii unei înțelegeri care să reprezinte temeiul plății despăgubirilor.

În egală măsură, acceptarea unei oferte de despăgubire trebuie să fie neechivocă, deoarece numai în acest caz, se poate vorbi de un act juridic prin care se stabilesc definitiv despăgubiri și, prin urmare, despre existența unei creanțe certe și lichide.

De altfel, atât art. 36 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, cât și art. 26 alin. (1) lit. a) al Ordinului CSA nr. 14/2011 menționează necesitatea administrării unor mijloace de probă pentru dovedirea răspunderii asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA și pentru cuantificarea prejudiciului.

În acest context, se observă că exercitarea dreptului de apreciere, pe baza probelor administrate, a întinderii despăgubirilor morale cuvenite victimelor poate avea drept consecință o cuantificare diferită a acestor despăgubiri de către asigurător, în raport cu propria apreciere a victimelor și nașterea unui conflict care se impune a fi tranșat de către instanța de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se stabilească temeinicia dreptului de despăgubiri și să se procedeze la stabilirea unei creanțe certe, lichide și exigibile în sarcina asiguratului.

În acest caz, daunele se stabilesc de către instanța de judecată, iar plata despăgubirilor trebuie raportată la momentul rămânerii definitive a hotărârii prin care se stabilește suma de despăgubire pe care este asigurătorul este obligat să o plătească.

Invocarea de către recurente a prevederilor art. 2208 din C. civ. nu este de natură să conducă la o altă concluzie în privința momentului de la care reclamantele ar putea pretinde în cauză penalități de întârziere, în condițiile în care, deși la momentul învestirii instanței pârâta emisese o primă ofertă referitoare la despăgubirile morale, prin cererea de chemare în judecată, titularele cererii au pretins stabilirea pe cale judiciară a despăgubirilor morale la care sunt îndreptățite ca urmare a prejudiciului suferit în urma accidentului, așadar indemnizația în integritatea sa.

Or, tocmai o atare modalitate în care titularele acțiunii au configurat obiectul pretențiilor cu acest obiect confirmă lipsa de temei a argumentului din recurs vizând existența în cauză a unei situații în care pârâta s-ar fi aflat în culpă pentru nerealizarea unei plăți parțiale a despăgubirilor morale solicitate.

Cum, în speță, stabilirea cuantumului despăgubirilor morale se impune a se realiza în cadrul procedurii jurisdicționale pendinte, ca efect al probatoriului administrat de părțile litigante, penalitățile de întârziere nu pot fi acordate de la data formulării de către reclamante a cererii de chemare în judecată, ci doar de la data la care există o hotărâre definitivă a instanței de stabilire a acestor despăgubiri.

Cu toate acestea, trebuie observat că acordarea unor penalități de întârziere nu este, de principiu, incompatibilă cu ipoteza în care despăgubirile urmează a fi stabilite pe cale judiciară, de vreme ce, așa cum s-a arătat deja, art. 36 alin. (5) din Ordinul CSA nr. 14/2011 prevede neechivoc că pârâta are obligația de a realiza plata despăgubirilor stabilite prin hotărâre judecătorească, în termen de 10 zile de la pronunțarea hotărârii definitive, iar art. 37 din același act cu caracter normativ stabilește că, în cazul în care nu își îndeplinește obligațiile în termenul menționat, asigurătorul datorează penalități de întârziere.

Or, în speță, reclamantele pretind, în esență, sancționarea pârâtei pentru îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor de plată care îi revin, în recurs, acestea reiterând această pretenție întemeiată pe aceeași cauză juridică.

Dat fiind însă că în speță, soluția adoptată de instanța de apel în privința cuantumului daunelor morale, s-a impus a fi casată, pentru considerentele arătate pe larg în cele ce preced, revine în sarcina instanței de rejudecare să aprecieze, în concret, în raport de această ultimă ipoteză, îndreptățirea reclamantelor la plata unor penalități de întârziere, analiză care, în mod firesc va avea în vedere necesitatea respectării principiului disponibilității procesului civil și limitele devoluțiunii stabilite în apel.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 488 pct. 6 și 8 și art. 497 C. proc. civ., recursul declarat va fi admis, cu consecința casării hotărârii atacate și a trimiterii cauzei aceleiași instanțe spre rejudecarea apelului.

Cu ocazia rejudecării, instanța de trimitere urmează să analizeze temeinicia dreptului dedus judecății, urmând să dezlege pe fond raportul juridic conflictual, având a se conforma indicațiilor din prezenta decizie de casare cu privire la modul de interpretare a dispozițiilor de drept material incidente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva Deciziei nr. 577 din 16 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 octombrie 2019.

GGC - CP