ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 401/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 401/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului,

constată următoarele:

I. Prin sentința

arbitrală din 15 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea Internațională de Arbitraj

de pe lângă Camera de Comerț Internațional de la Paris în Dosarul nr.

18505&GY&MHN s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta pârâtă

W.G.G.&C.K., constatându-se că procedura promovată în mai multe etape prevăzută

în contractul încheiat cu județul Teleorman a fost respectată de reclamantă și

că revendicările sale sunt admisibile constatându-se că W.G.G.&C.K. este

parte în contract și liderul asociației în participațiunea încheiată cu E., că

reclamantul, în calitatea sa de lider are calitatea și capacitatea procedurală

de a reprezenta asocierea în fața instanței arbitrale. S-a confirmat

jurisdicția arbitrului unic asupra cererii, constatându-se că notificarea de

revizuire a contractului făcută de pârât la 20 iulie 2011 a fost nelegală și

lipsită de efecte. De asemenea s-a acordat reclamantului o prelungire a

termenului de execuție a contractului de la 31 iulie 2009 la 27 noiembrie 2009

iar pârâtul a fost obligat la plata către reclamant a sumei de 3.113.231,23 euro

și a dobânzii defalcate în dispozitivul hotărârii.

Instanța arbitrală a

expus pe larg motivele hotărârii pronunțate atât cu privire la pretențiile

reclamantului cât și cu privire la soluția dată cererii reconvenționale

formulate la instanța arbitrală de către județul Teleorman, parte contractantă,

în temeiul căreia arbitrul unic a ajuns la concluzia că revendicarea pârâtului

ar trebui redusă în privința despăgubirilor pentru întârziere și a costurilor

solicitate în temeiul subclauzei 4.19 din Condițiile generale ale contractului.

11.1. La data de 20

decembrie 2013, în temeiul dispozițiilor art. 364 C. proc. civ. județul

Teleorman a promovat acțiunea în anularea sentinței arbitrale solicitând

anularea în parte a acestei sentințe și rejudecarea pe fond a cererilor

formulate cu consecința respingerii cererii de arbitrare formulată de

reclamanta W.G.G.&C.K. și admiterii în tot a cererii promovate în aceeași

procedură de județul Teleorman.

Referitor la situația

factuală dezvoltată în acțiunea în anulare s-a arătat că în urma implementării

de către Uniunea Europeană a programului ISPA, a fost încheiat un memorandum de

finanțare între Comisia Europeană și Guvernul României, privind Măsura nr. 2002

RO 16 PPE 024 intitulată "Sistemul integrat de management al deșeurilor în

județul Teleorman". Dintre obiectivele particulare stabilite pentru

aducerea la îndeplinire a obiectivului s-au pus la dispoziție servicii de

supraveghere de înaltă calitate pentru construirea unei noi stații de sortare

și compostare a deșeurilor la Mavrodin, construirea de noi puncte de colectare

al deșeurilor, închiderea și reabilitarea stațiilor de sortare existente și a

altor depozite de deșeuri. În consecință la 12 septembrie 2006 a fost semnat

contractul acord pentru construirea unui nou depozit la Mavrodin cu stație de

compostare și sortare a deșeurilor și închiderea depozitelor și platformelor

preexistente, contract care a fost încheiat între Ministerul de Finanțe Publice

prin Oficiul de Plăți și Contractare Phare în calitate de angajator, județul

Teleorman în calitate de beneficiar și consorțiul E.G. în calitate de

antreprenor contractor. La 6 martie 2008 prin Act adițional 2 la contract

beneficiarul final a substituit și angajatorul devenind astfel angajatorul din

contract. Potrivit art. 2 din contract, acesta a fost întemeiat pe Cartea

Galbenă FIDIC, Ediția I, 1999 pentru echipamente electrice, mecanice, lucrări

de construcție și inginerie concepute de antreprenori.

Consorțiul căruia i-a

fost atribuit contractul a fost compus din două societăți de drept german

respectiv E., lider al consorțiului și G., partener contractual care, în

vederea participării la licitație au semnat la 24 februarie 2006 un acord J.V.,

contract de asociere, în acord cu condițiile particulare.

Potrivit condițiilor

impuse în documentație de atribuire a contractului ofertanții participanți ca

și consorțiu trebuia să îndeplinească condiții de eligibilitate în mod

particular, iar consorțiul trebuia să îndeplinească cumulativ cerințe de natură

financiară și experiență.

S-a arătat că toate

condițiile generale și speciale au fost îndeplinite de către membrii

consorțiului și de către consorțiu la momentul depunerii ofertei și încheierii

contractului însă aceste condiții au fost schimbate pe durata executării sale.

Autoarea acțiunii în

anulare a precizat că toate condițiile solicitate aveau un caracter imperativ

atât pentru momentul încheierii contractului cât și pentru toată durata

executării sale, condiții care au încetat să mai fie îndeplinite după ce

partenerul E. a intrat în insolvență. Mai mult în cursul derulării

contractului, E., având calitatea de membru și lider al consorțiului a înțeles

și să înstrăineze cea mai mare parte a activelor sale, aspecte care au pus în

discuție corectitudinea executării contractului. De altfel, ulterior

deschiderii procedurii insolvenței partenerul asocierii societatea G. a preluat

obligațiile stabilite prin contract și calitatea de lider al consorțiului

informând și partenerul român asupra acestor aspecte.

Reclamantul a

considerat că prin efectul intrării în insolventă a liderului E. acordul

privind constituirea consorțiului a încetat, aspecte confirmate și prin

demersurile realizate de societatea G. care a recunoscut necesitatea obținerii

unor noi aprobări din partea angajatorului.

Prin cererea de

arbitrare precizată W.G.G.&C.K. a formulat 24 de capete de cerere prin care

a solicitat între altele și constatarea calității sale de lider al consorțiului

și pe cale de consecință lipsa de efecte a notificării de reziliere a

angajatorului cu privire la contractul încheiat. La rândul său județul

Teleorman a solicitat respingerea cererii de arbitrare invocând necompetența

instanței asupra acesteia, constatarea caracterului incomplet al cadrului

procesual și lipsa calității de reprezentant a reclamantei, respingerea

cererilor în pretenții ca prescrise, inadmisibile ori neîntemeiate, iar pe cale

reconvențională a solicitat plata unor penalități de întârziere și a anumitor

sume reprezentând costuri suplimentare suportate de beneficiar pentru

remedierea unor defecte ori daune ca urmare a nerespectării dispozițiilor

contractuale.

Plecând de la aceste

premise județul Teleorman a formulat o serie de critici împotriva sentinței

pronunțate de instanța arbitrală, dezvoltată pe larg și consemnată în sentința

criticată.

11.2. Prin Sentința

civilă nr. 22 din 28 aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a VI-a civilă în Dosar nr. 8431/2/2013 a fost respinsă acțiunea în

anulare ca nefondată.

Pentru a pronunța

această sentință considerentele instanței au avut în vedere următoarele:

Cu privire la lipsa

jurisdicției tribunalului arbitrai de a constata calitatea de lider al

consorțiului a societății W.G.G.&C.K. s-a constatat că, în mod esențial

rezolvarea acestei probleme nu vizează raporturile dintre membrii consorțiului.

S-a confirmat soluția arbitrului unic care a constatat că E. și-a exprimat

acordul ca societatea G. să preia calitatea de lider, dar și că disputa a fost

generată de faptul că beneficiarul județul Teleorman nu a recunoscut poziția de

lider asumată de societatea G. Acest refuz a avut implicații asupra derulării

contractului deoarece județul Teleorman a procedat la notificarea rezilierii

acestuia pe motiv că liderul inițial a intrat în insolvență.

În aceste condiții

disputa referitoare la calitatea de lider al consorțiului a societății G. a

fost strâns legată de executarea contractului de antrepriză și nu a pus în

discuție modul de executare sau existența consorțiului.

Tribunalul arbitrai a

verificat exclusiv dacă în raporturile cu beneficiarul din contract societatea

G. poate fi considerată lider al asocierii și, în această calitate, titular al

drepturilor și obligațiilor contractuale, or din această perspectivă a fost

considerată incidență clauza din art. 20.6 referitoare la arbitrarea diferendelor.

S-a constatat pe cale

de consecință că arbitrul a fost corect învestit iar tribunalul arbitral a avut

deplină competență de a se pronunța în cauză.

Al doilea motiv de

nulitate invocat împotriva sentinței arbitrale a vizat soluționarea problemei

rezilierii cauzată de schimbarea liderului consorțiului, dar și împrejurarea că

acest aspect impunea respectarea principiului unanimității, principiu care nu a

fost respectat, de vreme ce E. nu a fost parte în procedura arbitrală.

Curtea de apel a

constatat că petitele 1 și 2 din acțiunea arbitrală au vizat stabilirea

calității de lider al consorțiului în persoana G. și ca o consecință,

ineficacitatea notificării de reziliere din 20 iulie 2011. Astfel s-a arătat că

notificarea este actul juridic unilateral al beneficiarului contractual,

județul Teleorman, astfel încât, lipsa de efect a notificării a fost opusă în

plan procesual acestei entități. în speță nu s-a pus în discuție necesitatea

nulității sau rezilierii contractului pentru a putea fi pusă problema introducerii

în cauză a tuturor părților contractante. Mai mult din punctul de vedere al

efectelor sentinței arbitrale, Curtea de apel a arătat că E., învestind

reclamanta cu calitatea de lider al consorțiului a asumat în persoana sa

efectele acțiunilor reclamantei. Cu alte cuvinte societatea G. a acționat nu

numai în nume personal ci și în numele E., sentința fiind opozabilă și acestuia

din urmă.

Și al treilea motiv

al nulității a fost considerat nefondat. Acesta a privit încălcarea

dispozițiilor imperative ale O.U.G. nr. 34/2006, încălcare determinată de

intrarea în procedura insolvenței a liderului inițial.

Curtea a constatat că

județul Teleorman a invocat încălcarea prevederilor art. 176, art. 181, art.

184, art. 185 și art. 186 din O.U.G. nr. 34/2006, însă aceste dispoziții vizau

exclusiv condițiile și criteriile de eligibilitate ale ofertanților. Aceste

criterii au fost respectate la data încheierii contractului, astfel încât

"incidentul" insolvenței E., intervenit în perioada de derulare a contractului

nu reprezintă o încălcare a dispozițiilor evocate.

Mai mult, prin

Memorandumul de finanțare încheiat între Guvernul României și Comisia Europeană

privind asistența financiară nerambursabilă acordată pentru „Sistemul integrat

de management al deșeurilor în județul Teleorman", publicat M. Of. al

României nr. 344bis/22 aprilie 2005, se prevede că licitarea și contractarea se

vor desfășura în conformitate cu Ghidul practic pentru proceduri de contractare

și finanțare de la bugetul general al Comunității Europene - PRAG - emis de

Comisia Europeană, iar contractul de antrepriză este conform clauzelor din

manualul FIDIC Galben 1999. Pe cale de consecință atât procedura de selecție a

ofertanților cât și conținutul contractului sunt reglementate de norme

speciale, comunitare sau internaționale, iar nu de dreptul intern, O.U.G. nr.

34/2006 sau O.U.G. nr. 60/2001.

Nici schimbarea

liderului consorțiului nu poate fi considerată o modificare a componenței

acestuia ori a capacității sale tehnice, de natură să reprezinte o încălcare a

Memorandumului de finanțare. Conform art. 8 alin. (3) lit. a) din Memorandum,

pentru acordarea tranșei a II-a din fondurile nerambursabile, beneficiarul

trebuia să prezinte un plan de achiziții aprobat de Comisie, or, județul

Teleorman nu a făcut dovada că acest plan nu a fost întocmit ca urmare a

schimbării liderului consorțiului.

Nici afirmația

schimbării componenței consorțiului nu a fost probată, întrucât nici un act

administrat nu a demonstrat că drepturile și obligațiile partenerului inițial

al asocierii au fost cedate către E.S. - Z.G., dimpotrivă reiese net că această

ultimă persoană nu este succesoarea E.S.

Schimbarea liderului

consorțiului nu poate susține rezilierea de plin drept a contractului de

antrepriză afirmată de către beneficiar deoarece, rezilierea de plin drept

presupune o înțelegere contractuală sau un efect edictat de lege. Nu s-a

indicat de către județul Teleorman care ar fi norma de drept substanțial care

să susțină o asemenea sancțiune și nici nu s-a probat că modificarea liderului

consorțiului nu a fost acceptată de angajator. Curtea a reținut că beneficiarul

și-a dat acordul asupra modificării liderului consorțiului dar și că în

notificarea de reziliere beneficiarul contractual nu a făcut referire la

încălcarea art. 1.14 lit. c) sau art. 15.2 parag. 1 lit. e) din Condițiile

generale din contractul de antrepriză. Posibilitatea rezilierii contractului

era prevăzută numai în situația în care contractantul devine falimentar,

insolvabil, ori ajunge în lichidare iar în această ipoteză opțiunea rezilierii

era lăsată la latitudinea angajatorului. Nu se poate considera însă că în speță

calitatea de contractant aparține E.S., deoarece partea contractantă era

asocierea, iar nu liderul ei, interpretare care concordă și cu dispozițiile art.

1.1.2.3 din Condițiile generale ale contractului de antrepriză care prevedeau

că se numește contractant persoană astfel numită în scrisoarea de ofertă

acceptată de angajator.

Curtea a observat și

că intrarea E.S. în insolvență nu a determinat imposibilitatea aducerii la

îndeplinire a contractului, cu atât mai mult cu cât la data intrării în

insolvență, 8 octombrie 2010 se finalizaseră lucrările de construire a

depozitului de la Mavrodin, precum și cele de construire și reabilitare a

punctului de precolectare a deșeurilor menajere, așa cum a rezultat din

Procesele-verbale nr. 113 din 21 iulie 2010 și nr. 105 din 22 aprilie 2010.

Semnarea procesului-verbal cu obiecțiuni la recepție nu semnifica

neîndeplinirea obligațiilor consorțiului ci se încadra în procedura normală de

executare a contractului. Totodată conform art. 11.10 din Condițiile generale,

după emiterea certificatului de bună-execuție, fiecare parte va răspunde în

continuare de obligațiile rămase neîndeplinite, iar contractul continuă să fie

valabil.

S-a respins și

aserțiunea potrivit căreia schimbarea liderului consorțiului a echivalat cu o

novație prin schimbarea debitorului dublată de o subrogație în drepturile

debitorului, deoarece G. nu a devenit debitor prin preluarea calității de

lider, ci a fost parte contractantă de la debutul contractului.

Nu au fost încălcate

nici dispozițiile art. 1.14 lit. c) din contract deoarece acesta se referea la

schimbarea componentei consorțiului sau a statutului său, iar nu la schimbarea

liderului, singura condiție impusă fiind informarea angajatorului asupra

liderului, condiție care potrivit art. 1.14 lit. b) a fost îndeplinită chiar la

solicitarea județului Teleorman cu nr. 9802/442/12 octombrie 2010.

S-a mai notat și că

după schimbarea notificată a liderului consorțiului executarea contractului a

continuat iar județul Teleorman a acceptat executarea lucrărilor de remediere

solicitate de către liderul G.

A fost respinsă și

critica de nelegalitate vizând prescrierea dreptului material la acțiune al

W.G.G.&C.K. cu privire la o parte din pretențiile solicitate.

Curtea de apel a

reținut că potrivit actului adițional 3 din 27 noiembrie 2008 părțile au

convenit ca deficiențele punctelor de colectare și gropilor de colectare să fie

rezolvate printr-o extensie a termenului contractual, stabilind o dată a

negocierilor 1 septembrie 2009, iar numai după acest termen se punea problema

emiterii pretențiilor. Susținerea județului Teleorman în sensul că arbitrul a

soluționat excepția prescripției pe argumente care nu au fost prezentate de

societatea G. a fost respinsă cu argumentul că instanța arbitrală și-a

întemeiat soluția pe baza dispozițiilor legale și convenționale.

Nici a cincea critică

de nelegalitate nu a fost considerată fondată. Acesta a vizat încălcarea

dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ. și pe cele ale art. 969 C. civ. și

acordarea nelegală a unor sume cu titlu de costuri suplimentare, de vreme ce

dispozițiile contractuale nu prevedeau o atare posibilitate.

Curtea a arătat că

dispozițiile referitoare la răspunderea civilă delictuală au incidență în cauză

și a arătat o serie de clauze contractuale exprese în contractul de antrepriză,

Condițiile generale, care reglementau situația costurilor suplimentare. S-a mai

observat că cererea costurilor suplimentare s-a fondat pe dispozițiile Actului

adițional nr. 3 din 27 noiembrie 2008, iar costurile suplimentare datorate

modificărilor legislative privind amplasarea deșeurilor în gropi ecologice, a

fost fundamentată pe sub-clauza 13.3 (procedura de variație) și anexa 2 a Actului

adițional nr. 3 din 2008.

De asemenea costurile

suplimentare aferente costurilor de terasare și cele generate de cantitatea de

oțel suplimentară corespund interpretării referitoare la acestea a clauzelor

contractuale și sunt menționate principial și în Actul adițional nr. 3/2008

părțile obligându-se să negocieze cu privire la întinderea lor. Aceeași este și

situația costurilor suplimentare determinate de suspendarea temporară a

activității sau împrăștierii argilei din celula nr. 1 Mavrodin reprezentarea lor

fiind întemeiată pe dispozițiile art. 8.8, art. .8.9 din Contractul de

antrepriză și art. 13 din Actul adițional nr. 3/2008.

Nici criticile

referitoare la nelegala reducere a cuantumului penalităților de întârziere nu

au fost considerate fondate. Curtea a considerat că nu se pune problema

încălcării legii de vreme ce înseși părțile au prevăzut posibilitatea

diminuării penalităților în cazul finalizării parțiale a lucrărilor sau pe

secțiuni din lucrare.

Curtea a respins și

criticile referitoare la controlul temeiniciei sentinței arbitrale, arătând că

restul criticilor formulate nu se pot încadra în dispozițiile art. 364 lit. a)

- i) C. proc. civ.

111.1. Împotriva

Sentinței civile nr. 22 din 28 aprilie 2014 pronunțată de prima instanță

județul Teleorman a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 4,

7 și 9 și art. 304

1

C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea

sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, iar în

subsidiar modificarea hotărârii recurate, admiterea acțiunii în anulare

formulate împotriva sentinței arbitrale, anularea parțială a sentinței

arbitrale și rejudecarea în fond a cererilor părților, cu consecința

respingerii în tot a cererii de arbitrare formulate de W.G.G.&C.K. și

admiterii în tot a cererii reconvenționale formulate de județul Teleorman. A

solicitat, de asemenea, și plata cheltuielilor de judecată.

Incidental,

recurentul a solicitat suspendarea executării sentinței recurate până la

soluționarea recursului.

După expunerea sumară

a situației litigioase au fost dezvoltate motivele de recurs după cum urmează:

A fost criticată

modalitatea de soluționare a capătului de cerere privind constatarea calității

de lider al consorțiului în persoana societății G. prin prisma inexistenței

convenției arbitrale cu privire la acest raport juridic, critică întemeiată pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportate la cele ale art. 364 lit.

b) și i) C. proc. civ.

Recurentul arată că

în fapt prima instanță, prin considerentele prezentate a evitat un răspuns corect

și direct la problema pusă în dezbatere, respectiv chestiunea imposibilității

constatării modificării liderului unei asocieri desființate de plin drept.

Recurentul a arătat

că în mod corect disputa referitoare la calitatea de lider al consorțiului în

persoana societății G. era strâns legată de executarea contractului de

antrepriză, însă, a apreciat nelegal că aceasta nu pune în discuție contractul

de asociere. Pe baze unei ficțiuni de interpretare curtea de apel a ignorat

complet desființarea de drept a consorțiului, în condițiile în care, o

rezolvare corectă a problemei litigioase presupunea înainte de toate

verificarea existenței înseși a consorțiului, respectiv validitatea asocierii

la momentul la care s-a ajuns la concluzia legitimității schimbării liderului.

Omițându-se

verificarea acestui aspect esențial instanța a refuzat să analizeze incidența

motivului de anulare prevăzut de art. 364 lit. b) C. proc. civ., neexistând

nici un argument pentru care motivele recurentului referitoare la acest aspect

au fost înlăturate.

În opinia

recurentului consorțiul E.-G. a încetat de plin drept ca urmare a intrării E.S.

în procedura insolvenței. Întrucât tribunalul arbitral nu avea învestirea de a

analiza raporturile dintre asociații care intrau în constituirea consorțiului,

rezultă că nu putea analiza nici modalitatea în care calitatea de lider a

asocierii putea fi transferată între membrii săi. Această dispută care punea în

discuție însăși problema asocierii trebuia analizată în cadrul juridic stabilit

prin contractul de consorțiu, act care cădea sub incidența dreptului german,

dată fiind naționalitatea asociaților. Prin contractul de asociere, J.V.,

părțile au delegat competența soluționării disputelor legate de acest contract

instanțelor arbitrale germane, locul arbitrajului fiind în Germania, iar legea

aplicabilă, legea germană. Or, potrivit dreptului german, art. 705 și urm. C.

civ. parteneriatul J.V. este un subiect cu capacitate civilă privită ca

entitate cu drepturi și obligații care poate fi subiect procesual, însă

potrivit art. 728 C. civ. german parteneriatul este de plin drept desființat

dacă unul dintre parteneri intră în procedura insolvenței. Cum subiectele

asocierii au naționalitate germană, aceste dispoziții le sunt aplicabile, iar

problema valabilității consorțiului trebuia tranșată de curtea arbitrală din

Germania, iar nu de instanța arbitrală din Paris.

Este evident că sub

acest aspect constatarea chiar și implicită a valabilității consorțiului prin

consfințirea calității de lider a W.G.G.&C.K. a depășit jurisdicția

tribunalul arbitral din Paris, jurisdicție care trebuia delimitată la limitele

contractului de antrepriză.

Instanța de fond a

analizat motivul de nulitate numai prin prisma derulării raportului de

antrepriză fără a observa că este de neconceput recunoașterea calității de

lider a unui asociat fără a constata, prealabil, valabilitatea asocierii.

Recurentul arată că

incidentele referitoare la desființarea consorțiului au fost recunoscute chiar

de partenerul G. prin adresele emise la 15 septembrie 2010 și 23 septembrie

2010, prin care a adus la cunoștința inginerului și beneficiarului că a

„reziliat" contractul de consorțiu tocmai ca urmare a intrării E. în

insolvență. Deși s-a afirmat în cadrul procesual că SC G. ar fi pus capăt contractului

de asociere cu E. această afirmație a fost înlăturată de către instanță cu

mențiunea că afirmația provine de la un terț și nu este concordantă probelor

dosarului.

Este logic, în acest

context, că schimbarea liderului consorțiului era un act lipsit de efecte de

vreme ce acesta își încetase de drept existența. Totuși cu privire la aceste

lucruri nici tribunalul arbitral din Paris, nici instanța română nu aveau

competența a se pronunța, iar interdependența celor două chestiuni aduse în

discuție justifică concluzia că prin soluția adoptată cele două instanțe au

depășit sfera competenței lor generale, fiind incidente cauze de nulitate a

hotărârii.

Recurentul arată că

pe de altă parte curtea de apel a omis orice considerent referitor la această

problemă pronunțând o hotărâre lipsită de motivare cu privire la acest argument

esențial.

Un alt motiv de

recurs vizează soluționarea litigiului în absența uneia dintre părțile

contractante, motiv încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul a arătat

că contractul de antrepriză a fost semnat cu societatea E. în calitate de lider

al consorțiului și partener principal, exclusiv responsabil pentru buna

executare a contractului. De aici se deduce necesitatea participării procesuale

a acestei părți în procedura de judecată arbitrală, în acord cu respectarea

dispozițiilor imperative care reglementează rezilierea contractului și

autoritatea de lucru judecat, fiind de neconceput ca un contract să fie

reziliat față de unele dintre părțile sale și menținut în raport cu altele.

Răspunsul instanței

la această chestiune a fost general și neîntemeiat în drept, justificat pe un

considerent contradictoriu în raport cu obiectul litigiului, respectiv acela că

nu s-a solicitat nulitatea sau rezilierea contractului pentru a fi introduși în

cauză toți partenerii contractuali. Complementar curtea de apel a mai

justificat soluția adoptată și pe argumentul că G. este lider al consorțiului

căruia i se recunoaște în numele consorțiului calitatea de reprezentant și că

este și mandatarul E..

Următoarea critică a

recursului vizează greșita aplicare a dispozițiilor art. 1020 și 1201 C. civ.,

atrăgând incidența motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 7 și

9 C. proc. civ.

În mod nesubstanțial

instanța de judecată a reținut că notificarea este un act unilateral, ignorând

dispozițiile art. 15 pct. 2 lit. e) din Condițiile generale ale contractului

care reglementau un pact comisoriu în favoarea beneficiarului. În atare

condiții notificarea de reziliere nu are natura juridică a unui act juridic

unilateral și reprezintă o manifestare de voință a beneficiarului, manifestare

prin care s-a adus la cunoștința antreprenorului voința de încetare a

contractului de către cocontractant.

Este irelevantă și

străină de natura pricinii aprecierea legată de corecta cerere de chemare în

judecată a județului Teleorman, de vreme ce problema acestei participări

procesuale nu a fost contestată.

Este evident că în

dosarul de arbitraj s-a pus în discuție problema rezilierii contractului, fiind

implicit necesară participarea procesuală a tuturor contractanților, instanța

contrazicându-și propriul argument. Necesitatea participării în procesul legat

de valabilitatea sau executarea contractului a tuturor părților actului este

confirmată constant prin soluții jurisprudențiale și în doctrină.

Faptul că E.,

ulterior deschiderii procedurii insolvenței sale a fost de acord să transfere

calitatea de lider al consorțiului către G. nu poate fi echivalat din punct de

vedere procesual cu un mandat de reprezentare a E. în litigiul arbitral, cu

atât mai mult cu cât mandatul nu prezintă explicit și din modalitatea de

formulare a acțiunii.

Un alt motiv al

recursului vizează ignorarea dispozițiilor imperative care guvernează materia

achizițiilor publice, O.U.G. nr. 34/2006.

Dispozițiile legale

invocate în acțiunea în anulare și cele din Ghidul PRAG, Memorandumul de

finanțare și documentație de atribuire erau menite să asigure atingerea

scopului reglementărilor existente în spațiul european aplicabile oricărei

proceduri de achiziție publică desfășurate în acest spațiu. Or, modificarea

capacității tehnice și a componenței ofertantului care a câștigat o procedură

de achiziție publică reprezintă o problemă care încalcă dispozițiile evocate și

împiedică îndeplinirea obiectivelor reglementării.

Intrarea în

insolvență a liderului asocierii a avut ca și consecință imposibilitatea

îndeplinirii de către această societate a obligațiilor asumate prin contract și

modificarea capacității tehnice a E., determinată de înstrăinarea tuturor activelor

sale.

Recurenta subliniază

că în funcție de caracteristicile tehnice și economice ale partenerului E.,

consorțiul a fost declarat eligibil, iar în cadrul contractului E. și-a asumat

obligația de a construi depozitul de deșeuri și de a închide depozitele

preexistente, în timp ce G. și-a asumat obligația construirii stațiilor de

sortare, compostare, lucrări la drumuri și alte construcții. Această

distribuire a obligațiilor a fost esențială la data contractului, de aceea

incapacitatea tehnică a unui partener al consorțiului de a executa obiectivele

asumate vine în contradicție cu procedura de eligibilitate și reprezintă o

fraudare a acesteia.

Curtea de apel a

reținut în mod incorect că procedurile de selecție și de declarare a ofertei

câștigătoare nu intră sun incidența O.U.G. nr. 34/2006, cu argumentul că sunt

anterioare acesteia, deoarece potrivit art. 298 din actul normativ arătat

contractele în curs de executare și procedurile de atribuire în curs de

desfășurare la data intrării în vigoare a ordonanței se definitivează în baza

prevederilor legale în vigoare la data inițierii lor. Este evident că

antrepriza în discuție a fost încheiată după intrarea în vigoare a O.U.G. nr.

34/2006, fiindu-i astfel incidente dispozițiile acestui act normativ, soluție confirmată

și în jurisprudență. Chiar și dacă s-ar considera inaplicabilă O.U.G. nr.

34/2006, contractului oricum îi sunt incidente dispozițiile actului anterior

O.G. nr. 60/2001.

Mai arată recurenta

că puterea legislativă din România a tranșat definitiv chestiunea corelării

O.U.G. nr. 34/2006 cu prevederile Memorandumurilor de finanțare la care România

este parte, în sensul confirmării aplicabilității O.U.G. nr. 34/2006 de vreme

ce O.U.G. nr. 72/2007 a primit aviz negativ din partea Consiliul Legislativ și

a Camerei Deputaților. în acest aviz s-a reținut că O.U.G. nr. 72/2007 propune

o derogare de la prevederile O.U.G. nr. 34/2006 neprevăzute de normele

comunitare dar și că aceasta din urmă transpune o serie de directive

comunitare, astfel că aprobarea unor reglementări derogatorii ridică riscul ca

România să răspundă pentru înfrângerea dreptului comunitar.

În acest sens trebuie

recunoscută aplicabilitatea deplină a O.U.G. nr. 34/2006 cu privire la

condițiile care trebuie îndeplinite de ofertant atât în procedura de selecție,

cât și în faza derulării contractului, ofertantul trebuind să asigure

menținerea îndeplinirii acelorași condiții, precum și pe cele prevăzute de

documentația de atribuire și de Ghidul PRAG.

În ceea ce privește

încălcarea Memorandumului de finanțare, județul Teleorman a invocat încălcarea

dispozițiilor art. 8.3 din acest document care impunea obligativitatea

aprobării de către Comisia Europeană a planului final de achiziții, plan în

care sunt menționate lucrările ce urmau să fie contractate prin achiziții

publice. Deși toate condițiile prevăzute în Memorandumul de finanțare,

formulare, declarații au fost îndeplinite de consorțiu și puse la dispoziția

contractantului la momentul încheierii contractului, ele nu s-au menținut în

cursul derulării sale.

Dată fiind și

atribuțiile membrilor consorțiului delimitate și determinate între partenerii

contractuali și chiar între membrii asocierii, rezultă că transferul de

responsabilități de la un membru al asocierii la celălalt era contrară

dispozițiilor contractuale și genera premisa încălcării contractului de natură

să atragă sancțiunea rezilierii.

În acest sens s-a

invocat că E. și-a pierdut capacitatea tehnică de executare a proiectului ca

urmare a faptului că și-a vândut active importante către E.S. - Z.G., iar

instanța nu a analizat încălcarea dispozițiilor obligatorii din Ghidul PRAG

prevăzute la art. 5.7 și art. 5.7.1.

Pe cale de consecință

instanța a ignorat corecta aplicare a dispozițiilor art. 1020 C. civ. apreciind

că față de aceste încălcări, județul Teleorman nu avea opțiunea rezilierii

contractului și că notificarea de reziliere nu a fost legală, conchizând că

derularea contractului ar fi fost afectată numai dacă ambii parteneri

contractuali intrau în insolvență.

S-a mai reținut

neîntemeiat și că rezilierea putea fi justificată în situația în care intrarea

în insolvență a E. ar fi dus la imposibilitatea îndeplinirii contractului, fără

a observa că în realitate acest lucru s-a și întâmplat.

Sentința a fost

critica și pentru greșita aplicare a dispozițiilor imperative care

reglementează prescripția.

Încă în fața

tribunalului arbitral județul Teleorman a arătat că la data sesizării termenul

de prescripție era împlinit, momentul de început al acestuia 29 noiembrie 2008,

data încheierii actului adițional 3. Deși tribunalul arbitral a respins această

apărare cu argumentul că la acea dată părțile au convenit de fapt să negocieze

sumele rămase în dispută, recurentul susținând că actul adițional respectiv

reglementa necesitatea negocierii pretențiilor pretins datorate până la acel

moment. De aceea este irelevantă data stabilită pentru negociere deoarece

potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958 începutul termenului de prescripție

se situează la data la care antreprenorul pretinde dreptul de a i se plăti sume

suplimentare fiind lipsită de importanță orice încercare de soluționare

amiabilă a disputei.

Este astfel incorectă

concluzia primei instanțe prin care se arată că negocierile erau și necesare

pentru determinarea sumelor datorate.

Este străină de

natura pricinii afirmația Curții de Apel potrivit căreia pretențiile puteau fi

emise numai după 1 martie 2009, data fixată a negocierii.

Circumstanțial

recurentul a arătat că dispozițiile noului C. civ., art. 2532 nu pot fi

aplicate, față de norma de drept tranzitoriu reglementată prin art. 3 din Legea

nr. 71/2011.

Recurentul a susținut

și că prima instanță s-a raportat greșit la conținutul actului adițional 3

atunci când a evaluat incidența prescripției extinctive a dreptului material la

acțiune al societății G., atât cu privire la extensia termenului contractual

cât și cu privire la suma solicitată cu titlul de costuri suplimentare

determinate de închiderea depozitelor de deșeuri, prețului oțelului

suplimentar, modificarea de preț rezultată din suspendarea temporară a

lucrărilor.

În esență recurentul

a arătat că negocierea nu strămută punctul de început al prescripției iar

procedura contractuală de soluționare a disputelor nu are efect asupra

termenului și cursului prescripției.

Următorul motiv de

recurs se referă la nelegala reducere a cuantumului penalităților de

întârziere, motiv de recurs încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Se arată că

tribunalul arbitral a redus nejustificat penalitățile de întârziere deși a

reținut în cuprinsul sentinței arbitrale că întârzierea în executarea

lucrărilor durează de peste 100 de zile, aserțiunea de natură a susține

îndatorarea antreprenorului cu penalități în cuantum maxim. Cu toate acestea

cuantumul penalităților a fost redus cu 30% motivat de faptul că la 31 mai 2010

beneficiarul nu încheiase un contract cu un operator pentru stația de sortare a

deșeurilor de la Mavrodin, astfel că suma solicitată a apărut disproporționată

față de prejudiciul efectiv.

Plecând de la ideea

că arbitrul unic a soluționat cauza în echitate, recurentul arată că prima

instanță de judecată a confirmat soluția tribunalului arbitral fără a motiva

corectitudinea unei judecăți în echitate.

Curtea de apel a

considerat că reducerea penalităților a fost legală, invocând dispozițiile art.

1070 C. civ.

Astfel curtea de apel

a realizat doar o substituire inadmisibilă a considerentelor tribunalului

arbitral și nu a dat efect obligației sale de a rejudeca în fond numai cu

condiția anulării sentinței arbitrale.

Pe de altă parte

constatarea instanței este și nelegală, dispozițiile art. 1070 C. civ., nefiind

aplicabile în speță. Aceste dispoziții se referă doar la posibilitatea

reducerii cuantumului penalității în situația executării parțiale a obligației

însă pretenția a fost solicitată pentru neexecutarea obligațiilor. Erau

incidente doar dispozițiile art. 1069 C. civ. care stabilesc că penalitatea

poate fi cumulată cu executarea dacă a fost concepută pentru simpla întârziere.

Aceste dispoziții nu au fost considerate concomitent cu ignorarea efectului

obligatoriu al contractelor.

Recurentul a afirmat

că soluționarea cauzei în echitate reprezintă o încălcare flagrantă a

dispozițiilor imperative care guvernează instituția clauzei penale în dreptul

român, potrivit cărora este știută posibilitatea instanțelor de a cenzura

cuantumul penalităților de întârziere.

Deși recurentul a

invocat în fața curții de apel încălcarea legii, art. 969 C. civ., arătând că

tribunalul arbitral a acordat sume suplimentare în favoarea reclamantului care

depășesc prețul contractului, instanța națională a infirmat această critică

arătând că motivul nu se încadrează în dispozițiile art. 364 lit. i) C. proc.

civ., invocând și faptul că prin actul adițional nr. 3 părțile au agreat în

principiu formularea unor asemenea pretenții.

Recurentul arată că

existența unui acord de principiu nu justifică pretenția întemeiată contractual

a antreprenorului pentru formularea unei asemenea pretenții.

Deși teoretic suma

clauzelor contractuale din cadrul condițiilor generale permiteau

antreprenorului solicitarea suplimentării prețului, au fost ignorate

prevederile condițiilor speciale semnate de părți. Astfel, prin acordul

contractual s-a stabilit că prețul total al contractului este echivalent cu

valoarea acceptată a contractului. Or, potrivit condițiilor generale cele două

noțiuni sunt diferite: valoarea acceptată reprezintă suma acceptată în

scrisoarea de acceptare pentru execuția finală a lucrărilor și remedierea

oricăror defecte în timp ce prețul contractului poate include și modificări. Cu

alte cuvinte valoarea acceptată este valoarea agreată la încheierea

contractului, aptă a fi modificată conform prevederilor contractuale, iar în

urma aplicării acestor ajustări se ajunge la prețul contractului. De vreme ce

părțile au pus semnul egalității între valoarea acceptată și prețul

contractului rezultă că au intenționat ca suma determinată prin această

echivalență să nu fie depășită iar prețul să fie unul fix care nu ar mai putea

să fie modificat.

III.2. Împotriva

recursului intimata W.G.G.&C.K. a formulat întâmpinare solicitând

respingerea recursului ca neîntemeiat.

A arătat astfel că

primul motiv de recurs este fondat, în măsura în care recurentul susține că

instanța arbitrală nu ar fi avut competența generală pentru a analiza calitatea

de lider al consorțiului al societății G. câtă vreme contractul de asociere nu

intra sub incidența clauzei compromisorii. De vreme ce prin contractul de

antrepriză semnat de părțile contractante, Consiliul Județean Teleorman și J.V.

Teleorman E. - G., părțile au convenit o clauză arbitrală în legătură cu

contractul, este dincolo de orice discuție competența tribunalului arbitral. în

conformitate cu art. 4 alin. (3) lit. d) din Normele de procedură aplicabile,

părțile au convenit că pot solicitat tribunalului arbitral un ordin sau

alternativ o declarație, solicitare care a fost făcută de reclamant.

Se remarcă astfel cu

ușurință că tribunalul arbitral nu a soluționat vreun litigiu născut între

părțile contractului de asociere, ci s-a pronunțat exclusiv în legătură cu

contractul. S-a conchis că cei doi parteneri contractuali și-au exprimat

punctul de vedere în sensul continuării consorțiului, ceea ce a echivalat cu

inexistența unei dispute derivate din asociere. Împrejurarea că membrii

asocierii, de comun acord, au desemnat ca lider al consorțiului W.G.G.&C.K.

echivalează în fapt lipsei oricărei dispute derivate din contractul de

asociere, tribunalul constatând doar că liderul inițial E. a fost substituit.

Or, astfel nu a existat nicio dispută referitoare la acest lucru și nici nu

poate fi considerat că s-a extins nepermis domeniul clauzei compromisorii la un

alt contract.

Deși s-a susținut că

instanța a refuzat să analizeze motivul de nulitate al sentinței arbitrale

întemeiat pe art. 364 lit. b) C. proc. civ., această susținere nu este fondată,

litigiul pe acest capăt fiind generat de refuzul județului Teleorman de a

recunoaște calitatea de lider a societății G., litigiul în legătură cu care nu

avea calitate. Tribunalul arbitral a fost chemat doar să verifice dacă

societatea G. se putea manifesta în planul contractului de antrepriză și în

plan procesual, ceea ce s-a conformat subclauzei 20.8 din condițiile de

contract.

Nu se poate susține

că aceste aspecte nu au fost analizate de tribunalul arbitral sau de curtea de

apel, ci doar că răspunsul dat de către cele două instanțe nu a fost convenabil

recurentului, în măsura în care considerentele s-au oprit la faptul că este o

dispută generată în cadrul contractului de antrepriză stabilirea liderului

consorțiului, iar nu o dispută generată de contractul de asociere.

Intimata a mai arătat

că județul Teleorman a acceptat la 21 iulie 2010, prin Procesul-verbal nr. 113,

recepționarea lucrărilor efectuate și numai după această dată, la 6 septembrie

2010 E. a solicitat intrarea în insolvență, cerere soluționată de Tribunalul

Ulm din Germania la 8 octombrie 2010. Chiar după acest moment și după

notificarea beneficiarului asupra intrării E. în insolventă, beneficiarul nu a

opus vreo excepție legată de executarea contractului de antrepriză, dimpotrivă

a solicitat expres prin Adresa nr. 9802/422 din 12 octombrie 2010 un document

autentificat care să cuprindă împuternicirea dată noului lider, solicitare

îndeplinită. În consecință, în planul executării contractului G. a fost

confirmată ca lider al consorțiului, aspect considerat de ambele instanțe

sesizate.

Cât privește

soluționarea litigiului în absența uneia dintre părțile contractante, sunt

corecte considerentele curții de apel care a arătat că prin investirea

societății G. cu calitatea de lider al consorțiului, se recunosc în persoana

acesteia drepturile derivate din contract, inclusiv în plan procesual.

Susținerile din recurs ale recurentului ignoră modul de interpretare a

contractului de antrepriză până la data la care s-a realizat recepția lucrării

și faptul că niciuna dintre părțile asocierii nu are drepturi proprii distincte

în persoana fiecăruia dintre membri. Această susținere este contrazisă de

documentele contractuale care arată cu caracter general și constant că partea

din contractul de antrepriză este consorțiul Teleorman E. - G. De aici derivă

interpretarea că nu există raporturi obligaționale distincte între persoanele

care constituie entitatea antreprenorului, ci doar că antreprenorul consimte să

fie reprezentat printr-unul dintre membrii săi. Partenerii care formează

consorțiul au o obligație indivizibilă de executare a contractului, ceea ce

este confirmat expres de sub-clauza 1.14 lit. a) și b) din contract.

Este eronată și

susținerea recurentei potrivit căreia acțiunea arbitrală nu a fost formulată și

în numele E., deoarece W.G.G.&C.K. are calitatea de reprezentant al

antreprenorului, subiect care include, conform acordului contractual, și

societatea E.

Prin acțiunea

arbitrală, arată intimata, nu a fost solicitată desființarea contractului de

antrepriză, ci s-a solicitat să se constate că un act emis de beneficiar și

adresat consorțiului, a fost emis abuziv, cu încălcarea clauzei 15.2 lit. e)

din contract, și nu produce efecte.

Referitor la motivul

de recurs prin care se pretinde încălcarea dispozițiilor imperative ale O.U.G.

nr. 34/2006 și ale Memorandumului de finanțare, intimata arată că este

nefondat.

Este astfel

nesusținută afirmația recurentului că intrarea E. în insolvență a determinat

imposibilitatea executării contractului, executare care nu doar că a continuat

după 8 octombrie 2010, dar contractul a fost și finalizat. La 31 mai 2010

inginerul FIDIC a emis, potrivit subclauzei FIDIC 10.2 certificatul de recepție

al lucrărilor, urmare căruia s-a întocmit procesul-verbal de recepție la

terminarea lucrărilor nr. 113 din 21 iulie 2010, act prin care, potrivit art. 1

din H.G. nr. 273/1994, beneficiarul însuși a recepționat și preluat obiectivul

de investiții. Antreprenorul, fără întreruperi, și-a continuat executarea

obligațiilor contractuale aferente perioadei post-recepție, potrivit clauzei

1.14 lit. a). La 14 ianuarie 2011, potrivit solicitării beneficiarului ambii

membri ai asocierii au declarat prin document autentificat că W.G.G.&C.K.

va asigura execuția contractului și îndeplinirea tuturor obligațiilor ce revin

antreprenorului. Acest document a fost asumat de către județul Teleorman, iar

concordant acestuia antreprenorul și-a executat obligațiile de remediere a

deficiențelor lucrărilor în perioada de garanție, dovadă în acest sens fiind

procesul de recepție finală emis de beneficiar la expirarea perioadei de

garanție de 1 an. Nu doar că a fost posibilă executarea contractului în atare

condiții, dar aceasta s-a și produs, iar la aproape 1 an de la data terminării

și recepției finale a lucrărilor județul Teleorman a înțeles să notifice

antreprenorului rezilierea contractului pe motivul intrării E. în insolvență și

a refuzat efectuarea oricăror plăți către antreprenor.

În acest context

curtea de apel a reținut corect și că prevederile O.U.G. nr. 34/2006 nu sunt

aplicabile litigiului deoarece contractul încheiat nu este unul de achiziție

publică guvernat de acest act normativ, recurentul inducând instanța în eroare

în mod deliberat și fără a face vreo dovadă în sensul celor pretinse.

Nici dispozițiile

O.G. nr. 60/2001 nu sunt incidente, deoarece, așa cum a constatat curtea de

apel contractul de antrepriză a fost semnat sub incidența Procedurii PRAG de

atribuire a contractelor cu finanțare europeană, impuse prin Memorandumul de

finanțare semnat între Comisia Europeană și Guvernul României privind măsura

ISPA 2002 RO 16 PE 024. Prin ratificarea Memorandumului și publicarea sa în M.

Of., prevederile acestuia au devenit parte a legii României, iar prin acesta

s-au impus reguli de atribuire specifice diferite de cele reglementate în

dreptul intern prin O.U.G. nr. 34/2006. Contractul de antrepriză s-a încheiat

un contract FIDIC Galben.

Calificarea juridică

a contractelor de atribuire încheiate în baza Memorandumurilor de finanțare

încheiate între Comisia Europeană și Guvernul României prin Procedura PRAG,

specifică pentru programele de finanțare externă nerambursabilă de la bugetul

Uniunii Europene a făcut obiectul analizei jurisprudenței, sens în care prin

Decizia nr. 4130 din 18 noiembrie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție Secția de contencios administrativ și fiscal, s-a stabilit că aceste

contracte au caracter administrativ, nefiind guvernate de Legea nr. 554/2004 și

nu se supus dispozițiilor dreptului intern în materia achizițiilor publice,

fiind semnate în baza condițiilor FIDIC, care reprezintă un set de contracte

standardizate la scară unională, instrumente de drept comercial internațional.

O.U.G. nr. 34/2006 nu

poate fi considerată incidență în speță nici prin evaluarea normei de drept

tranzitoriu conținută de art. 298 din acest act normativ, însă recurentul dă

textului de lege o altă interpretare.

Referitor la pretinsa

încălcare a Memorandumului de finanțare, intimatul arată că acesta nu interzice

ca în cazul în care antreprenorul este reprezentat de un consorțiu, obligațiile

contractuale să fie executate de unul dintre membrii asocierii, chiar dacă

acestea sunt declarate ca fiind în sarcina altui membru. Dimpotrivă

Memorandumul impune soluția contrară, prevăzând obligativitatea respectării

condițiilor FIDIC, Cartea Galbenă prin care, așa cum s-a mai arătat la

sub-clauza 1.14 impune ca partenerii care formează consorțiul să se oblige în

solidar la executarea contractului de antrepriză, fiind obligatoriu doar

notificarea către beneficiar a liderului care va avea autoritatea să reprezinte

antreprenorul și pe fiecare dintre părțile contractante.

În aceste condiții

trebuie reținut că au fost respectate nu doar condițiile de eligibilitate la

încheierea contractului și toate condițiile impuse în documentația de

participare la licitație, ci și toate obligațiile ulterioare referitoare la

manifestarea în plan contractual a obligațiilor antreprenorului reprezentant de

un consorțiu.

Cu privire la

pretinsa prescripție a unora dintre pretențiile solicitate de antreprenor,

intimata a arătat că nu trebuie exclus faptul că sumele solicitate s-au

concretizat în costuri suplimentare efectuate în cursul executării

contractului. în acest sens nașterea dreptului la acțiune este condiționată de

nașterea dreptului de creanță, momente care nu pot fi confundate, potrivit

clauzelor FIDIC. Prin acestea se prevede expres că antreprenorul are obligația

să parcurgă o serie de proceduri, în mod inderogabil, pentru a se naște o

creanță împotriva beneficiarului și pentru ca aceasta să devină scadență și să

genereze dreptul la acțiune. Au fost invocate dispozițiile subclauzei 20.1 care

detaliază procedura amintită, de unde rezultă că nașterea creanței

antreprenorului este afectată condițional de îndeplinirea procedurilor impuse,

în lipsa parcurgerii cărora demersurile judiciare ar fi premature.

Actul adițional 3 din

27 noiembrie 2008 a avut ca obiect reglementarea unei serii de aspecte

financiare care au reprezentat și cauze determinante a rezilierii contractului

de antrepriză. Prin acest act beneficiarul s-a obligat a recunoaște

revendicările antreprenorului, menționate punctual în anexa 1 și 2, adică

totalul sumelor în legătura cu care s-a invocat prescripția. Cu prilejul

încheierii actului însă, s-a stabilit că orice drept al antreprenorului de a

declara în dispută revendicările rămase nesoluționate și de a sesiza comisia de

adjudecare a disputelor a fost stabilit ca fiind scadent numai după o dată

fixă, 1 martie 2009, dată în raport cu care, pretențiile nu pot fi considerate

prescrise.

În acest sens nu se

poate susține că au fost aplicate dispozițiile art. 2532 din noul C. civ.,

deoarece nici un argument al instanțelor nu a avut în vedere acest articol.

Consecința celor mai sus descrise a fost aceea că părțile se obligau la

negocieri, distinct de care, cu putere contractuală, s-a stabilit că înainte de

1 martie 2009, pretențiile nu puteau fi cerute pe cale judiciară.

Cu privire la motivul

de recurs vizând greșita reducere a cuantumului penalităților de întârziere pretinse

în litigiul arbitral, intimata a arătat că, în concordanță cu anexa la ofertă,

document care face parte integrantă din contract, părțile au stabilit un

cuantum maxim al daunelor de întârziere care este stabilit în limita a 10% din

valoarea acceptată a contractului, adică 12.979.860 euro. Pe cale de consecință

limita maximă a daunelor de întârziere se ridica la suma de 1.297.987 euro iar

nu 1.343.360,93 cum a susținut recurentul.

Deși s-a susținut

prin recurs că tribunalul arbitral nu avea dreptul de reevaluare a daunelor sau

de a le reduce în prezența clauzei penale, intimata a arătat că, pentru a

impune acest lucru, s-a recurs la o traducere aproximativă a contractului,

stabilindu-se că suntem în prezența unor penalități de întârzie