ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1786/2015

Asupra cauzei constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 17 iunie 2010, sub nr. 28369/299/2010, reclamantul D.L.R.N. a chemat în judecată pe pârâții SC T.M.K.R. SA, C.N.S.L.R. – F., T.A.C., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să dispună obligarea pârâților să îi lase în deplina proprietate și liniștită posesie terenul în suprafața de 490 mp situat în București, sector 1, str. Țărmului, actualmente înglobat în terenul ce poartă numărul poștal 7 pe str. Țărmului, inclusiv să ridice orice construcții sau împrejmuiri ce s-ar afla edificate pe acest teren, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, s-a arătat, în esență, că prin sentința civilă nr. 5625 din 05 iunie 1995 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, autorului reclamantului, D.N., i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra două terenuri situate în municipiul București, sectorul 1, strada Țărmului, fără număr poștal, identificate prin expertize topografice. Prin aceeași sentință, i s-a recunoscut un drept de proprietate și pârâtei SC T.M.K.R. SA, pentru o suprafață de 18.395 mp, tot pe strada Țărmului, iar în anul 1996 au fost puși în posesie. Primul teren recunoscut lui D.N., în suprafață de 1.053 mp, a fost înstrăinat de acesta în timpul vieții, iar pentru terenul care face obiectul cauzei, în suprafață de 490 mp, a întâmpinat dificultăți pe motiv că pe terenul de 5 ha de pe strada Țărmului ar fi existat dispute între mai multe persoane juridice, litigii care s-au finalizat la finele anului 2009, printr-o hotărâre a Tribunalului București, secția comercială.

Prin această hotărâre, s-a luat act de o tranzacție intervenită între cei trei pârâți din prezentul dosar, aceștia împărțindu-și și trenul său. În acest mod s-a adus atingere dreptului său de proprietate asupra terenului de 490 mp situat în București, sector 1, str. Țărmului. Prin cererea modificatoare de la 18 mai 2011, reclamantul a solicitat introducerea în cauză, ca pârât, și a SC R.E. SRL, ca dobânditor al terenului în litigiu de la pârâtul inițial, SC T.M.K.R. SA, și a adăugat un nou petit la cererea sa, solicitând rectificarea parțială a C.F. nr. 100865. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 132 C. proc. civ. și Legea nr. 7/1996 republicată, art. 20 și următoarele. Prin sentința civilă nr. 16294 din 28 septembrie 2011, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competenta de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la 21 noiembrie 2011, sub nr. 73291. A fost unită cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei T.M.K.R. Prin sentința civilă nr. 741 din 06 iunie 2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamantul D.L.R.N. și a obligat pârâtele T.M.K.R. și SC R.E. SRL să lase reclamantului în deplină posesie și proprietate terenul de 490 mp, situat în București, strada Țărmului, sector 1, cu vecinătăți la N – intrarea Navigatorului, la E – proprietate privată, la S și la V- lotul nr. 1 din imobilul situat pe strada Țărmului, sector 1, București – proprietar SC R.E.

SRL, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză tehnică topografică întocmit de experții judiciari A.M., A.I., B.E. și planșele 1-6 la acest raport, care fac parte integrantă din hotărâre; s-a dispus rectificarea în parte a cărții funciare nr. 100865 deschisă pentru imobilul situat în București, strada Țărmului, sector 1, nr. cadastral 7747/1, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei SC R.E. SRL asupra terenului de 490 mp și înscrierea dreptului de proprietate al reclamantului asupra acestuia. A fost respinsă în rest acțiunea, ca neîntemeiată, iar pârâtele au fost obligate la plata cheltuielilor de judecată în valoare totală de 15.457 lei, constând în onorariu avocat -3000 lei, taxă de timbru și timbre judiciare - 10.957 lei și onorariu expert - 1.500 lei.

Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut, în esență, că N.D. a dobândit, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat cu nr. 16865 din 23 iunie 1931, imobilul din comuna Băneasa Herăstrău, jud. Ilfov în întindere de circa 50.000 mp, „compus din două trupuri de pământ, primul trup în întindere de circa 45.000 mp. Din această proprietate, N.D. a înstrăinat, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat sub nr. 1119/1939, în patrimoniul S.A.R.T. terenul situat în Comuna Băneasa Herăstrău, jud. Ilfov în suprafață de 5.000 mp. Aceluiași cumpărător, vânzătorul N.D.

i-a transmis, potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat cu nr. 7224/19409, terenul situat în Comuna Băneasa Herăstrău, jud. Ilfov în suprafață de 1.477,60 mp, precum și, conform Contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat nr. 40982 din 23 februarie 1941, terenul situat în Comuna Băneasa Herăstrău, jud. Ilfov în suprafață de 18.326 mp cu următoarele vecinătăți: Nord - latura A,B, cu proprietatea D.N., zis V. și latura C, D, cu proprietatea S.T.; Sud - latura E, F, cu proprietatea Societății S.R.D. și latura F, G, H, cu proprietatea N.D.; Vest - cu strada N.D., latura I, H și Est - pe latura B, C, cu proprietatea S.T.

și pe latura D, E, pe o lungime de 40 m cu lacul F. Potrivit certificatului de moștenitor nr. 499 din 22 martie 1993 eliberat de Notariatul de Stat al Sectorului 2 București, succesiunea rămasă de pe urma defunctului N.D., decedat la data de 03 ianuarie 1947, a fost culeasă de D.D., în calitate de fiu, iar prin sentința civilă nr. 5625 din 05 iunie 1995 a Judecătoriei Sectorului 1 București s-a reținut că reclamantului D.D. îi revine suprafața de 490 mp, identificat în planșa nr. 2 a suplimentului la raportul de expertiză topografică efectuat de expertul B.I., în timp ce intervenienta din respectivul dosar, C.S. Reșița, s-a stabilit că este proprietara suprafeței de 18.935 mp, individualizată în planșa nr. 2 a suplimentului raportului de expertiză.

D.D. a fost pus în posesia terenului menționat în temeiul procesului - verbal nr. 616 din 12 august 1996 întocmit de Executorul Judecătoresc al Judecătoriei Sectorului 1 București. D.D. a decedat la data de 26 aprilie 1996, moștenitorul acestuia fiind reclamantul D.L.N.R., conform Certificatului de moștenitor nr. 161 din 04 noiembrie 2004 . Separat de aceasta, s-a reținut că prin decizia comercială nr. 398 din 14 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, s-a luat act de înțelegerea părților din cuprinsul înscrisului intitulat „tranzacție” încheiat în data de 20 iulie 2009, prin care SC T.M.K.R. SA, C.N.S.L.R. – F. și T.A.C. au convenit ca terenul în litigiu în acel dosar să fie împărțit după cum urmează: - T.M.K.

a primit un lot în suprafață totală de 10.895 mp; - C.N.S.L.R. – F. și T.A.C. au primit împreună un lot în suprafață de 7.500 mp. Drept urmare, pârâta SC T.M.K.R. SA figurează în evidențele fiscale cu imobilul din strada Țărmului, teren intravilan, Zona A, în suprafață totală de 10.895 mp.,conform certificatului de atestare fiscală nr. 536847 din 24 noiembrie 2009 eliberat de D.G.I.T.L./C.L.S. București. Prin încheierea nr. 421145 din 14 decembrie 2009 a O.C.P.I. București Sector 1, terenul asupra căruia s-a tranzacționat s-a dezmembrat și s-a înscris în cartea funciară pe numele fiecărui proprietar, suprafața de teren ce a revenit pârâtei SC T.M.K.R. SA cu nr. cadastral 7747/1 fiind înscrisă în C.F.

individuală nr. 100865 din localitatea București, iar suprafața de teren cu nr. cadastral 7747/2 fiind înscrisă în C.F. nr. 100866 din localitatea București, Sector 1 la PI/1 în favoarea C.N.S.R.L. - Frăția. Imobilul în suprafață de 10.895 mp din acte, și 11.080 mp din măsurători cadastrale, identificat cu numărul cadastral 7747/1, a fost vândut de SC T.M.K.R. SA către SC R.E. SRL, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1112 din 21 decembrie 2009, autentificat la B.N.P. A.I. Prin încheierea nr. 157123 din 03 martie 2010 a O.C.P.I. București Sector 1, s-a admis intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în strada Țărmului, cu nr. cadastral 7747/2 în C.F. nr. 100866 din localitatea București, Sector 1 la PI/1 în favoarea lui T.A.C.

Potrivit adresei nr. 31022 din 25 septembrie 2012, emisă de O.C.P.I. București, imobilul în suprafață de 7500 mp situat în București, strada Țărmului, sector 3, cu nr. cadastral 7747, a fost dezmembrat în două loturi: 7747/1 și 7747/2. Pentru imobilul în suprafață de 7500 mp a fost deschisă cartea funciară nr. 241163, provenită din conversia pe hârtie a CF nr. 100866 cu nr. cadastral 7747/2. Prima instanță a ordonat administrarea unei expertize de identificare a terenului revendicat de reclamant, în suprafață de 490 mp, astfel cum a fost individualizată prin sentința civilă nr. 5625 din 05 iunie 1995 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, care a stabilit că suprafața dobândită de T.M.K.R.

SA prin tranzacția consfințită prin decizia comercială nr. 398 din 14 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, înglobează suprafața reclamantului de 490 mp și că terenul revendicat de reclamant se suprapune cu suprafața de 10.895 mp deținută de SC R. SRL, dar nu se suprapune și cu suprafața de 7.500 mp deținută de C.N.S.R.L. - Frăția și de T.A. Deși s-a reținut că s-a invocat de către T.M.K.R. SA și de către R.E. SRL excepția lipsei calității procesuale pasive a T.M.K.R. SA, tribunalul nu s-a mai pronunțat asupra excepției, deducând o lipsă de interes a părților în susținerea acesteia din faptul că, după unirea excepției cu fondul cauzei, pârâtele nu au mai insistat în susținerea ei, punând concluzii în sensul respingerii cererii ca neîntemeiată.

Tribunalul a avut însă în vedere precizarea reclamantului din cererea introductivă de instanță, prin care a arătat că, în măsura în care se va constata că pârâții și-au delimitat drepturile tranzacționate, iar terenul se află numai în posesia unuia dintre cei trei, înțelege să își restrângă acțiunea doar cu privire acel pârât ce se va stabili că îi ocupă terenul. În această idee și după administrarea probei cu expertiza tehnică, reclamantul a solicitat admiterea acțiunii numai față de T.M.K.R. SA și R.E. SRL. Dovada calității reclamantului de proprietar al terenului de 490 mp rezidă în contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat cu nr. 16865 din 23 iunie 1931, prin care cumpărătorul G.S.P.

a transmis autorului reclamantului un imobil care cuprinde și terenului de 490 mp, această calitate fiind confirmată și prin sentința civilă nr. 5625 din 05 iunie 1995, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, în dosarul nr. 11665/1993, aceeași hotărâre prin care s-a constatat și faptul că T.M.K.R. SA (fostul C.S. Reșița) este proprietara suprafeței de 18.935 mp teren. Cum din probatoriul cauzei a rezultat fără echivoc faptul că terenul de 490 mp, situat în București, strada Țărmului, sector 1, la care face referire sentința civilă nr. 5625 din 05 iunie 1995 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, proprietatea reclamantului, a fost înglobat fără drept în terenul în suprafață de 10.895 mp din acte, 11.080 mp din măsurători cadastrale, identificat cu numărul cadastral 7747/1, vândut de T.M.K.R.

SA către R.E. SRL prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1112 din 21 decembrie 2009 și cum, cu privire la terenul de 490 mp, numai reclamantul are un titlu valabil, contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat cu nr. 16865 din 23 iunie 1931, cu dată certă anterioară posesiei pârâților T.M.K.R. SA și R.E. SRL, s-a apreciat că cererea de chemare în judecată este întemeiată. Nu au fost reținute susținerile pârâților referitoare la faptul că, în certificatul de moștenitor nr. 161 din 04 noiembrie 2004, eliberat de B.N.P. I.V.I., nu este menționat terenul revendicat prin prezenta acțiune și că, astfel, nu este dovedită calitatea de proprietar a reclamantului.

Proba dreptului de proprietate se realizează cu acte juridice translative de proprietate și cele declarative, încheiate în formă scrisă, iar reclamantul a făcut această dovadă prin contractul nr. 16865 din 23 iunie 1931. Apreciind că ambele pârâte au adus atingere exercițiului normal și deplin al dreptului de proprietate al reclamantului, s-a reținut temeinicia acțiunii îndreptate împotriva pârâtelor T.M.K.R. și SC R.E. SRL Totodată, în temeiul art. 34 din Legea nr. 7/1996, respectiv art. 908 din Noul C. civ., și întrucât cuprinsul cărții funciare nu corespunde cu situația juridică reală a imobilului, astfel cum a fost stabilită în soluționarea celui dintâi capăt de cerere, prima instanță a dispus rectificarea în parte a cărții funciare nr. 100865 deschisă pentru imobilul situat în București, strada Țărmului, sector 1, nr. cadastral 7747/1, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei SC R.E.

SRL asupra unei părți din imobilul de 11.080 m2, mai precis asupra terenului de 490 mp și înscrierea dreptului de proprietate al reclamantului asupra acestuia. Cu privire la solicitarea reclamantului din cererea introductivă de instanță, de a se ridica orice construcții sau împrejmuiri care s-ar afla edificate pe acest teren, instanța a respins-o ca nefiind întemeiată. Întrucât pârâtele au căzut în pretenții, tribunalul le-a obligat pe acestea la plata cheltuielilor de judecată în valoare totală de 15.457 lei, constând în onorariu avocat -3000 lei, taxă de timbru și timbre judiciare de 10.957 lei și onorariu expert 1.500 lei.

Apelul declarat de pârâte împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia civilă nr. 123/ A din 10 martie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care a fost schimbată în parte hotărârea primei instanțe în sensul că a fost respinsă cererea de chemare în judecată îndreptată împotriva pârâtei SC T.M.K.R. SA, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, fiind înlăturată și obligația stabilită în sarcina acesteia de a plăti cheltuieli de judecată reclamantului. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței, iar intimatul-reclamant a fost obligat să plătească apelantei-pârâte SC T.M.K.R.

SA 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. La rândul său, apelanta-pârâtă SC R.E. SRL a fost obligat să plătească intimatului-reclamant cheltuieli de judecată în cuantum de 3.000 lei. În adoptarea acestei soluții, instanța de apel a avut în vedere faptul că în fața tribunalului a fost invocată, prin întâmpinările depuse de pârâte, excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei SC T.M.K.R. SA, iar în privința acestei excepții instanța fondului a dispus, în ședința publică din data de 10 septembrie 2012, unirea ei cu fondul, constatând că pentru soluționarea acesteia este necesară administrarea de probe comune cu fondul.

În contextul actelor procedurale astfel îndeplinite de părți și de instanță, a operat în mod neechivoc învestirea instanței cu analiza și soluționarea respectivei excepții, învestire care nu a încetat să subziste chiar dacă părțile nu au reluat concluziile (ce fuseseră deja expuse la termenul de judecată din data de 10 septembrie 2012) asupra excepției cu ocazia închiderii dezbaterilor. În lumina prevederilor art. 129 alin. ultim coroborat cu art. 69 alin. (1) C. proc. civ., numai manifestarea de voință expresă din partea pârâtelor, care au înțeles să susțină în proces o astfel de apărare, ar fi fost aptă a produce consecința desesizării instanței de obligația de a se pronunța cu privire la excepția dedusă judecății sale.

Neexistând o renunțare explicită a pârâților la excepția invocată, s-a apreciat că fără temei tribunalul a considerat că nu mai subzistă obligația sa de a se pronunța cu privire la legitimarea procesual pasivă a pârâtei SC T.M.K.R. SA. Această concluzie a fost dedusă în mod eronat din împrejurarea că pârâtele nu au reluat concluziile asupra acestei apărări, cu atât mai mult cu cât instanța însăși le-a acordat cuvântul, cu ocazia închiderii dezbaterilor, numai asupra fondului cauzei, iar nu și asupra excepției ce fusese anterior pusă în discuție, și asupra cărora părțile își expuseseră punctele de vedere.

Analizând ea însăși excepția, instanța de apel a apreciat că aceasta este întemeiată întrucât, date fiind circumstanțele speței, legitimarea procesual pasivă nu poate aparține decât persoanei care are calitatea de posesor al terenului revendicat, reclamând și un drept de proprietate asupra acestui imobil, și persoanei care este înregistrată în cartea funciară ca fiind titular al dreptului de proprietate contestat de reclamantul intimat. Astfel fiind, pârâta apelantă T.M.K. nu poate fi privită ca justificând legitimare procesual pasivă în litigiu atâta vreme cât ea nu mai deține posesia imobilului în litigiu și, ca urmare a încheierii contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1112 din 21 decembrie 2011 la B.N.P.

C.A.I., a transmis dreptul pe care l-a exercitat cu privire la terenul dedus judecății, către pârâta SC R.E. SRL, fiind făcute înregistrările corespunzătoare în cartea funciară. Așadar, în mod eronat prima instanță a apreciat că acestei pârâte îi revin obligații grefate pe raportul juridic ce a fost dedus judecății prin acțiunea promovată de reclamantul intimat D.L.R.N. Critica potrivit căreia reclamantul intimat nu ar fi făcut dovada dreptului de proprietate invocat cu privire la suprafața de 490 m.p. pe care a revendicat-o, a fost înlăturată ca nefondată, observându-se că apelantele nu contestă dreptul de proprietate pe care numitul D.D., autorul reclamantului intimat, l-a avut asupra terenului în litigiu (drept în privința căruia s-a statuat prin sentința civilă (nr. 5625/1995 pronunțată de Judecătoria sector 1 București), ci transmisiunea acestui drept, prin succesiune, de la respectivul autor în patrimoniul reclamantului intimat.

Întrucât reclamantul intimat este singurul succesor în drepturi al defunctului D.D., potrivit dispozițiilor art. 644 coroborat cu art. 651 C. civ., acesta a dobândit prin succesiune toate bunurile/drepturile care se regăseau în patrimoniul autorului său la data decesului. În condițiile în care terenul în suprafață de 490 m.p. pe care autorul reclamantului l-a deținut în București, str. Țărmului, sector 1 (în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 16865 din 23 iunie 23 iunie 1931, a certificatului de moștenitor nr. 499/1993 eliberat de fostul Notariat de stat al sectorului 2 București, și a sentinței civile nr. 5625/1995 pronunțată de Judecătoria sector 1 București) a fost identificat prin probatoriul administrat în cauză ca regăsindu-se în corpul de teren care este deținut efectiv de către pârâta apelantă SC R.E.

SRL, și, pe de altă parte, nu a fost administrată nicio dovadă care să susțină apărarea pârâtelor apelante în sensul că ar fi avut loc înstrăinarea de către respectivul autor a acestui teren, în mod judicios prima instanță a reținut că în speță, a fost făcută dovada dreptului de proprietate al reclamantului intimat cu privire la terenul revendicat. Prevederile art. 88 alin. (1) teza finală din Legea nr. 36/199 (în forma și numerotarea pe care legea le avea la data introducerii acțiunii) nu instituie o prezumție legală în sensul caracterului complet al mențiunilor certificatului de moștenitor. În plus, văzând dispozițiile art. 86 alin. (2) din aceeași lege, conform căruia „După emiterea certificatului de moștenitor nu se mai poate întocmi alt certificat, decât în situațiile prevăzute de lege.

Cu acordul tuturor moștenitorilor, notarul public poate relua procedura succesorală, în vederea completării încheierii finale cu bunurile omise din masa succesorală, eliberând un certificat de moștenitor suplimentar”, reiese cu evidență premisa legală a posibilității stabilirii existenței în masa succesorală și a altor bunuri, a căror inserare a fost omisă la momentul emiterii certificatului de moștenitor în procedura notarială.

Cum pretenția reclamantului de a i se recunoaște, în prezentul litigiu, dreptul de proprietate asupra terenului menționat anterior ca fiind dobândit prin succesiune de la tatăl său, D.D., a avut ca efect sesizarea instanței spre a verifica, pe cale incidentală, existența bunului în patrimoniul acestui defunct, analiza realizată spre a verifica justețea susținerilor astfel formulate a fost în deplin acord cu normele juridice enunțate, norme în lumina cărora instanța nu poate fi constrânsă la mențiunile existente referitor la componența masei succesorale din certificatul eliberat în procedura succesorală notarială, pentru evaluarea unui drept despre care se pretinde că este dobândit prin succesiune și nu se regăsește în structura masei succesorale determinate prin acest act juridic.

Nici susținerea potrivit căreia sentința apelată ar fi contrară unor hotărâri judecătorești anterioare, care se bucură de autoritate de lucru judecat, nu a fost găsită ca fondată. Decizia civilă nr. 398/2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, reprezintă o hotărâre prin care instanța a stins litigiul luând act de tranzacția intervenită între părțile din respectivul proces, și anume: C.N.S.L.R. – F. și SC T.M.K.R. SA.

Reținând valoarea de contract judiciar a tranzacției și cum hotărârea (de expedient) dată asupra tranzacției nu este rezultatul unei activități de judecată privind fondul pretențiilor cu privire la care s-a tranzacționat, pentru că părțile au pus capăt procesului prin concesiile lor reciproce și, astfel, au desesizat instanța de obligația de a statua asupra cererilor prin care procesul fusese declanșat, s-a arătat că în privința acesteia nu se poate vorbi de un „lucru judecat”, similar autorității specifice hotărârilor prin care se statuează jurisdicțional asupra situației de fapt și de drept.

Autoritatea de lucru judecat (lato sensu) este atașată hotărârilor pe care instanțele judecătorești le pronunță ca urmare a analizării fondului acțiunilor cu care sunt sesizate, și prin care acestea dau dezlegări cu privire la raporturile juridice dintre părți, iar nu și hotărârilor pe care, în situații de excepție, ele iau act de actele de dispoziție prin care părțile înțeleg să le desesizeze de o astfel de activitate de jurisdicție. Din aceste motive, în privința deciziei civile nr. 398/2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, s-a arătat că nu poate fi reținută existența unei autorități de lucru judecat aptă a constitui fundamentul unei analize în termenii expuși de apelante, și anume ca fiind una în raport de care sentința apelată ar fi contrară.

Reținând și că reclamantul intimat este terț față de procesul în care s-a încheiat respectiva tranzacție judiciară, și ținând seama de natura juridică de contract pe care această tranzacție o are, actul juridic astfel încheiat este subsumat exigențelor principiului relativității, neavând aptitudinea de a afecta dreptul de proprietate pe care reclamantul îl opune, în speță, cu privire la terenul asupra căruia s-a tranzacționat. Relativ la sentința civilă nr. 5625/1996 pronunțată de Judecătoria sector 1 București, instanța de apel a constatat că prin dispozitivul acesteia este identificată locația terenului în suprafață de 490 m.p. obiect al litigiului pendinte, prin trimiterea făcută în mod explicit la planșa 2 a raportului de expertiză (întocmit în acel litigiu de expert B.I.).

Or, prin expertiza căreia i s-a dat eficiență prin sentința apelată, terenul în litigiu a fost identificat corespunzător reperelor de localizare stabilite prin expertiza ce a fost omologată prin sentința civilă nr. 5625/1995, respectiv cele ce se regăsesc în planșa 2 a raportului de expertiză întocmit de exp. B.., situație în care între hotărârea apelată și sentința nr. 5625/1995 există deplină concordanță, și nicidecum o contradicție, după cum au susținut apelantele. În considerarea soluției din apel, intimatul reclamant are calitatea de parte căzută în pretenții în raport de apelanta SC T.M.K.R. SA, astfel că solicitarea acestei apelante de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în apel a fost considerată conformă prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc.

civ. și, deci, admisă. Ținând însă seama de împrejurarea că apelul a fost exercitat în comun cu pârâta apelantă SC R.E. SRL, în privința căreia soluția primei instanțe a fost menținută, că aspectele care au suscitat o mai mare complexitate a apărărilor susținute în cauză de apelante au fost cele relative la fondul cauzei (referitoare la obligația ce a fost stabilită în sarcina acestei pârâte apelante, și care a fost menținută de instanța de apel), precum și că durata procedurii derulate în fața instanței de apel s-a limitat la un singur termen de judecată, Curtea a făcut aplicarea prevederilor art. 276 stabilind obligația intimatului reclamant de a plăti apelantei SC T.M.K.R. SA suma de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 1.000 lei reprezintă taxa de timbru proporțional cu pretenția găsită întemeiată în apel, iar 1000 lei reprezintă onorariu pentru asistența juridică, redus potrivit art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., corespunzător efortului apreciat util formulării și susținerii căii de atac în limitele în care a fost găsită întemeiată. Cum, față de soluția menținerii sentinței în ce o privește pe pârâta apelantă SC R.E. SRL, această parte are poziția procesuală de parte căzută în pretenții, în sensul prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., a fost încuviințată și cererea intimatului reclamant de acordare a cheltuielilor de judecată, fiind obligată această apelantă la plata sumei de 3000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentate de onorariul pentru asistență juridică. Față de faptul că pretențiile îndreptate împotriva intimatului au fost numai în parte găsite nefondate, Curtea a făcut aplicarea prevederilor art. 276 C. proc.

civ., în raport de care a considerat că se justifică acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul pentru asistență juridică în limita sumei de 3000 lei. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs apelantele-pârâte SC T.M.K.R. SA și R.E. SRL, solicitând modificarea în parte a hotărârii din apel, în sensul admiterii apelurilor vizând fondul cauzei, cu păstrarea soluționării excepției lipsei calității procesuale pasive a T.M.K.R. și respingerea, ca neîntemeiata, a cererii de chemare în judecată. În motivarea recursului declarat, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., au fost invocate următoarele critici: - Greșit instanța de apel a reținut ca reclamantul-intimat ar face dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în suprafața de 490 mp din București, str. Țărmului, sector 1. Invocând această critică, recurentele au susținut că ceea ce contestă nu este doar transmisiunea dreptului de proprietate asupra suprafeței de 490 mp prin succesiune, de la defunctul D.D. către reclamantul-intimat, ci însăși existența dreptului în patrimoniul autorului reclamantului-intimat, la momentul decesului său. Greșit a reținut instanța de apel că simplul fapt că reclamantul-intimat este unicul moștenitor al autorului său, D.D., reprezintă în sine dovada incontestabilă că dreptul de proprietate asupra terenului de 490 mp a fost transmis, prin succesiune, de la autor la moștenitor, în lipsa oricărei probe care să dovedească existenta dreptului de proprietate asupra acestui teren în patrimoniul defunctului, la data decesului.

Pentru dovedirea dreptului de proprietate pretins, reclamantul-intimat a depus certificatul de moștenitor nr. 161 din 4 noiembrie 2004 eliberat de B.N.P. I.V.I., însă imobilul în suprafața de 490 mp din București, str. Țărmului, sector 1 nu figurează în acest înscris. Or, potrivit art. 88 alin. (1), teza finală din Legea nr. 36/1995 „Până la anularea sa prin hotărâre judecătorească, certificatul de moștenitor face dovada deplina în privința calității de moștenitor și a cotei sau bunurilor care se cuvin fiecărui moștenitor în parte”. În condițiile în care în certificatul de moștenitor depus la dosar nu este indicat terenul de 490 mp în cadrul masei succesorale, înseamnă că nu s-a făcut dovada că dreptul de proprietate asupra acestui teren a fost transmis de către autorul D.D.

succesorului său D.L.R.N. A fost considerat profund greșit și raționamentul instanței de apel care, învestită cu o acțiune în revendicare pentru soluționarea căreia trebuia să verifice existența drepturilor de proprietate pretinse de toate părțile în conflict, inclusiv a dreptului de proprietate al uneia din părți care a susținut că ar fi dobândit dreptul prin succesiune, apreciază că „instanța nu poate fi constrânsă la mențiunile existente referitoare la componența masei succesorale din certificatul eliberat în procedura succesorală notarială, pentru evaluarea unui drept despre care se pretinde că este dobândit prin succesiune și nu se regăsește în structura masei succesorale determinate prin acest act juridic”.

Se deduce din acest raționament că, faptul de a-i fi fost recunoscută reclamantului calitatea de moștenitor a autorului său, a fost văzută de instanța de apel ca dovada automată că acesta moștenește toate bunurile pe care autorul le-a avut vreodată, indiferent dacă se mai regăseau ori nu în patrimoniul autorului la data decesului. Susțin recurentele că moștenitorul, chiar unic, nu culege prin moștenire decât bunurile care se aflau, la momentul morții autorului, în proprietatea acestuia, iar dovada existentei dreptului de proprietate asupra acestor bunuri se face prin certificatul de moștenitor care, potrivit legii, va cuprinde obligatoriu și bunurile care compun masa succesorală. Existenta dreptului de proprietate a lui D.N.

este dovedită prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 16865 din 23 iunie 1931, dovada dreptului de proprietate a lui D.D. este făcută prin certificatului de moștenitor nr. 499 din data de 22 martie 1993, completat prin dispozițiile Sentinței 5625, însă existența dreptului de proprietate a reclamantului-intimat asupra terenului în suprafață de 490 mp nu este dovedită prin certificatul de moștenitor nr. 161 din 4 noiembrie 2004 sau de alt înscris depus de acesta. Cum autorul reclamantului-intimat a înstrăinat și celălalt teren menționat în sentința nr. 5625, nu se poate institui prezumția că toate drepturile care au aparținut la un moment dat autorului au rămas în patrimoniul acestuia până la momentul morții sale, aceasta cu atât mai mult cu cât autorul reclamantului fusese pus în posesie cu terenul în suprafață de 490 mp.

Întrucât acest teren se afla în proprietatea și posesia autorului reclamantului la data decesului, acesta trebuia indicat ca făcând parte din succesiunea defunctului și inclus în masa succesorală, lucru ce nu a fost realizat. În mod greșit reține instanța de apel și faptul că sarcina probei inexistentei dreptului de proprietate al reclamantului-intimat, asupra terenului de 490 mp, ar fi aparținut societăților T.M.K.R. și R., în contextul în care acestea au calitatea de pârâte, iar nu de reclamante, reclamantul fiind ținut a-și dovedi cererea. Certificatul de moștenitor nr. 161 din 4 noiembrie 2004 face doar dovada calității de moștenitor a reclamantului-intimat, nu și a dreptului de proprietate asupra terenului de 490 mp, condiții în care obligația probării dreptului de proprietate pretins de acesta continuă să rămână în sarcina sa, obligație pe care, până la acest moment, el nu și-a îndeplinit-o.

Recurentele susțin că nu doar că ele nu aveau obligația să administreze probatoriul în locul reclamantului-intimat, dar lor nici nu li se putea solicita probarea faptului negativ, al inexistentei dreptului de proprietate al autorului reclamantului-intimat, la data decesului acestuia. Sub acest aspect invocă greșita aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor legale în materie de sarcină a probei întrucât, în vreme ce reclamantul-intimat nu și-a îndeplinit obligația de a face dovada dreptului său de proprietate asupra terenului revendicat, T.M.K.R. a făcut dovada dreptului său, confirmat prin Sentința 5625, care a stabilit că T.M.K.R. este proprietara terenului de 18.395 mp situat în București, str. Țărmului, sector 1, teren distinct de cel în suprafață de 490 mp menționat ca aparținând autorului reclamantului.

Din expertiza administrată la fond rezultă clar ca gardul prin care a fost împrejmuit terenul proprietatea T.M.K.R. este foarte vechi și nu a fost construit după redobândirea dreptului de proprietate de către societate, fiind evident că nici T.M.K.R. și nici R. nu au depășit limitele proprietății. În mod greșit instanța de apel a apreciat că hotărârea de primă instanță nu ar fi contradictorie cu hotărâri judecătorești irevocabile pronunțate cu privire la același teren de 490 mp din București, str. Țărmului, sector 1. Sentința primei instanțe, confirmată de judecata în apel, a stabilit că terenul reclamantului-intimat ar fi fost înglobat în suprafața care s-a aflat inițial în proprietatea T.M.K.R., concluzie care a avut la bază o expertiză topografice administrată de către tribunal.

Prin omologarea acestui raport de expertiză hotărârea instanței de fond intră în contradicție cu sentința 5625 din 5 iunie 1995 a Judecătoriei sector 1, deoarece această includere contrazice raportul de expertiza omologat prin sentința 5625 și diminuează suprafața de teren de 18.395 mp stabilită, în mod definitiv și irevocabil, ca fiind în proprietatea T.M.K.R. Pe această cale s-a realizat, fără temei legal și fără nicio justificare, o modificare a titlului de proprietate a T.M.K.R. și, pe cale de consecință, și o modificare a titlului de proprietate al societății R., prin lipsirea de efecte a hotărârilor judecătorești menționate anterior. Greșit instanțele de fond au reținut cu prioritate concluziile comisei de experți, în detrimentul restului ansamblului probatoriu aflat la dosarul cauzei si, mai grav, cu ignorarea unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile în care instanțele anterioare au administrat, de asemenea, proba cu expertiza topografică.

Experții erau ținuți să aibă în vedere atât de situația de fapt existentă la fața locului, cât și de realitatea juridică stabilită prin alte hotărâri judecătorești, aceștia neputându-le cenzura. Or, comisia de experți s-a întrunit pentru a dezbate rapoartele de expertiza anterioare, deși acestea se aflau în puterea lucrului judecat și nu mai puteau fi supuse vreunei examinări. Prin faptul că rapoartele de expertiza au fost confirmate și omologate de instanțele de judecată, concluziile acestora reflectau, în mod definitiv și irevocabil, situația de fapt și de drept a terenurilor, astfel încât opinia comisiei de experți, care a apreciat în mod diferit aceasta situație de fapt și de drept și au modificat-o, nu putea fi primită, cu atât mai mult cu cat nu se corobora cu restul probelor aflate la dosar.

Cele doua hotărâri judecătorești, a instanței de fond din acest dosar și sentința irevocabilă nr. 5625/1995 a Judecătoriei sector 1, sunt contradictorii și nu în concordanță una cu cealaltă, după cum greșit a apreciat instanța de apel. Contradicția constă în aceea că terenul T.M.K.R. a fost diminuat la o suprafața mai mică decât cea consfințită prin sentința 5625, definitivă și irevocabilă, ca fiind în proprietatea T.M.K.R., astfel că, potrivit experților, terenul T.M.K.R. ar trebui să aibă o suprafață de 18.089,86 mp, respectiv cu 305,14 mp mai puțin decât terenul cumpărat și constatat ca fiind în proprietatea sa.

Sentința 741, confirmată prin decizia recurată, a cercetat, expertizat și soluționat pentru a doua oară aspecte ce vizează dreptul de proprietate asupra suprafețelor de 18.395 mp și 490 mp, aspecte deja cercetate, expertizate și soluționate în anul 1995 prin Sentința 5625. În opinia recurentelor, contradicția dintre cele doua hotărâri judecătorești este evidentă de vreme ce prin hotărârea primei instanțe se diminuează ceea ce s-a acordat definitiv și irevocabil prin sentința nr. 5625/1995 a Judecătoriei sector 1. Cu referire la decizia 398 din 14 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a, s-a criticat faptul că în mod greșit instanța de apel a admis lipsirea acesteia de efecte juridice, considerându-se că, fiind o hotărâre de expedient ce a consfințit învoiala părților și care are caracterul unui contract judiciar, efectele acesteia pot fi diminuate printr-o hotărâre mai nouă.

Chiar dacă decizia 398 din 14 octombrie 2009 constituie o hotărâre de expedient, nu înseamnă că aceasta nu produce efecte juridice și nici că efectele sale pot fi înlăturate. Faptul că reclamantul-intimat nu a fost parte în dosarul în care aceasta s-a pronunțat, nu lipsește hotărârea de efecte juridice. Ca orice act jurisdicțional, și hotărârea de expedient produce, pe lângă efectele obligatorii între părți, întemeiate pe principiul relativității, și efecte de opozabilitate față de terți, iar ca element nou apărut în ordinea juridică și cea socială, hotărârea nu poate fi ignorată de terți sub motiv că nu au participat în procesul finalizat prin adoptarea ei, însă față de aceștia hotărârea se va opune cu valoarea unui fapt juridic și cu valoarea unui mijloc de probă, de prezumție relativă.

Concluzionând, recurentele susțin că decizia atacată este cu atât mai greșită întrucât nu doar consfințește hotărârea de primă instanță, ci reține că aceasta este în deplină concordanță cu sentința 5625, consecința acestei pretinse concordanțe având a fi aceea că suprafața terenului aflat în proprietatea R. ar trebui să rămână neschimbată și nu diminuată cu suprafața de 490 mp pretinsă de reclamantul-intimat. La data de 3 august 2015, intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, invocând, alături de apărările de fond ale litigiului și aspectul privitor la interesul și calitatea procesuală a SC T.M.K.R. SA de a promova recurs, în raport de soluția adoptată de instanța de fond și care nu a fost contestată de niciuna dintre părțile litigante.

În recurs nu au fost administrate probe suplimentare. Analizând recursul comun declarat în cauză de cele două pârâte, pornind de la soluția regăsită în decizia atacată și, cu prioritate asupra chestiunii privitoare la interesul recurentei T.M.K.R. SA de a promova calea de atac a recursului împotriva hotărârii instanței de apel, Înalta Curte reține că această parte nu îndeplinește condiția interesului în procedura pe care a inițiat-o. Astfel, decizia instanței de apel a admis apelul pârâtei T.M.K.R. SA împotriva hotărârii de primă instanță, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a respins cererea de chemare în judecată îndreptată împotriva acesteia ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.

Lipsa calității procesuale pasive, ca urmare a înstrăinării terenului deținut în str. Țărmului, sector 1 București în favoarea SC R.E. SRL, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1112 din 21 decembrie 2009, a fost cea dintâi apărare invocată de pârâta T.M.K.R. SA prin întâmpinarea formulată la cererea de chemare în judecată, în fața primei instanțe. Cum această apărare a T.M.K.R. SA a fost primită în faza judecății de apel, cu consecința exonerării sale de obligațiile stabilite în sarcina sa prin hotărârea de primă instanță, promovarea căii de atac a recursului împotriva deciziei de apel nu se mai justifică în privința acestei părți, căreia îi lipsește interesul, înțeles ca folos practic de urmărit și care trebuie să stea la baza inițierii oricărui demers procesual.

Interesul de a se menține soluția instanței de apel adoptată în privința pârâtei T.M.K.R. SA, așa cum s-a declarat prin cererea de recurs, nu este în măsură să justifice interesul procesual care să stea la baza inițierii căii de atac a recursului de către această parte, pe de o parte întrucât atingerea acestui rezultat putea fi asigurată și din poziția de intimată, iar pe de altă parte întrucât interesul conservării unei anumite soluții este în sine contrar interesului în declararea unei căi de atac, care presupune întotdeauna voința de a modifica ori schimba sub orice formă soluția procesuală atacată. Prin urmare, față de situația sa procesuală, de apărările formulate în cauză și de soluția pronunțată în faza judecății de apel în ceea ce o privește, Înalta Curte apreciază că recurenta-pârâtă T.M.K.R.

SA nu justifică interesul procesual în promovarea căii de atac a recursului împotriva deciziei Curții de Apel București, motiv pentru care va respinge recursul acestei părți ca fiind lipsit de interes. În ceea ce privește recursul pârâtei SC R.E. SRL, raportat la criticile formulate, normele legale incidente cazului și soluția pronunțată de instanța de apel, se apreciază că acesta este nefondat. Astfel, critica privitoare la greșita apreciere de către instanța de apel, ca fiind dovedit dreptul de proprietate al reclamantului asupra terenului în suprafață de 490 mp situat în București, str. Țărmului, sector 1, nu poate fi reținută.

Într-adevăr, astfel după cum au arătat ambele instanțe de fond, dovada asupra dreptului de proprietate afirmat de către reclamant o constituie însuși contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 16865 din 23 iunie 1931 prin care autorul autorului său, numitul D.N., a dobândit proprietatea asupra unui teren mai mare, în suprafață de 50.012 mp din str. Țărmului fără nr. (la acea dată), sector 1 din care făcea parte și terenul dedus judecății în cauza de față, drept ce a fost confirmat prin sentința civilă nr. 5625 din 5 iunie 1995 a Judecătoriei sector 1 (definitivă și irevocabilă) în patrimoniul autorului D.D. Certificatul de moștenitor nr. 161 din 4 noiembrie 2004, ce atestă calitatea reclamantului de unic succesor în drepturi al autorului D.D., justifică îndreptățirea acestuia de a se prevala de drepturile ce au aparținut autorului său.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, calitatea reclamantului de unic moștenitor al defunctului D.D. nu a fost văzută de instanța de apel ca dovada incontestabilă a dreptului de proprietate al acestuia asupra terenului de 490 mp transmis lui prin succesiune, după cum nici faptul nemenționării acestui bun imobil în certificatul de moștenitor, la rubrica „masa succesorală” nu poate fi văzută ca dovadă incontestabilă a încetării apartenenței acestui drept la patrimoniul lui D.D. și, implicit, la patrimoniul reclamantului, după cum tinde să susțină recurenta-pârâtă. Ceea ce s-a afirmat de către instanța de apel în legătură cu acest drept a fost că, atâta timp cât reclamantul a dovedit titlul de deținere al autorului asupra acestuia și calitatea sa de unic succesor în drepturi al lui D.D., aspecte unite cu inexistența niciunei dovezi ori niciunui indiciu care să susțină apărarea pârâtelor, în sensul ieșirii dreptului din patrimoniul lui D.D.

prin înstrăinare, concluzia nu poate fi decât aceea a existenței dreptului în patrimoniul reclamantului, drept transmis lui pe cale succesorală din patrimoniul autorului. Cât timp legea (Legea nr. 36/1995) admite ipoteza caracterului incomplet al certificatului de moștenitor și posibilitatea completării acestuia cu bunuri omise din masa succesorală la momentul dezbaterii succesiunii, reglementând în acest scop o procedură anume, a emiterii certificatului de moștenitor suplimentar în condițiile art. 86 din Legea nr. 36/1995, nemenționarea unui anume bun în certificatul de moștenitor la capitolul „masa succesorală” nu poate fi văzută nici măcar ca indiciu al ieșirii acestuia din patrimoniul defunctului, anterior decesului, mai ales în condițiile deținerii de către succesor a titlului autorului de dobândire a bunului.

Dimpotrivă, teza înstrăinării de către autor, în timpul vieții acestuia, a bunului omis din masa succesorală, teză susținută și în cauza de față de către recurenta-pârâtă SC R.E. SRL în legătură cu bunul imobil litigios, în circumstanțele factuale mai sus redate, trebuia în mod necesar dovedită chiar de către această parte. Contrar susținerilor recurentei-pârâte, o atare dovadă nu cădea în sarcina reclamantului, care nu putea face dovada faptului negativ (a neînstrăinării imobilului), ci în sarcina celui ce a pretins faptul pozitiv contrar, adică recurenta-pârâtă.

Reclamantul și-a îndeplinit în proces obligația de probare a dreptului afirmat, după cum în mod corect au reținut instanțele de fond, prin înfățișarea titlurilor de dobândire a dreptului de către autorul său (contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 16865 din 23 iunie 1931 și sentința civilă nr. 5625 din 5 iunie 1995 a Judecătoriei sector 1, ce a confirmat apartenența dreptului la patrimoniul lui D.D.) și a certificatului de moștenitor nr. 161 din 4 noiembrie 2004 ce probează calitatea acestuia de unic succesor în drepturi al autorului D.D. Nu intra în sarcina reclamantului, iar dovedirea cererii nu putea presupune și dovedirea faptului negativ, a neînstrăinării dreptului asupra bunului imobil litigios, după cum eronat a pretins recurenta-pârâtă, critica acesteia de greșită aplicare a regulilor în materie de probațiune, de către instanța de apel, fiind în mod evident nefondată.

Proba faptului negativ nu poate fi făcută decât prin probarea faptului pozitiv contrar, care a fost afirmat în proces, ca apărare de fond, chiar de către pârâta SC R.E. SRL atunci când a susținut teza înstrăinării dreptului de către autorul D.D., astfel că acesteia îi revenea sarcina unei atare dovezi, iar nu reclamantului, după cum corect a reținut instanța de apel. Împrejurarea înstrăinării de către autorul reclamantului a celuilalt teren menționat în sentința civilă nr. 5625 din 5 iunie 1995 a Judecătoriei sector 1 nu putea avea nici măcar valoarea unei prezumții simple de înstrăinare a terenului litigios, astfel că, în absența unei probe clare în acest sens, a cărei sarcină revenea pârâtelor, în mod just și într-o aplicare corectă a legii, s-a stabilit de către instanțele de fond că reclamantul a făcut în cauză dovada dreptului de proprietate asupra bunului imobil litigios.

Nici critica privitoare la caracterul contrar al dezlegării conținute de hotărârea de primă instanță în raport cu alte hotărâri judecătorești irevocabile, ce au statuat în legătură cu drepturile aparținând părților litigante, nu este fondată. În acest sens, instanța de recurs are în vedere că aprecierea instanțelor de fond asupra dovedirii de către reclamant a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 490 mp, situat în str. Țărmului, sector 1, nu vine nicidecum în coliziune cu dovada dreptului de proprietate asupra terenului având aceeași adresă, în suprafață de 18.395 mp ce a aparținut T.M.K.R. SA și izvorând din sentința civilă nr. 5625 din 5 iunie 1995 a Judecătoriei sector 1 ce a confirmat astfel existența, ca bunuri imobile distincte, a celor două terenuri.

Aceasta întrucât, ceea ce au stabilit instanțele de fond, pe baza probatoriilor administrate, că a constituit faptul generator al încălcării dreptului de proprietate al reclamantului, au fost acțiunile societății ulterioare pronunțării acestei hotărâri judecătorești, constând în măsurarea, cadastrare și înglobarea fără drept a terenului de 490 mp aparținând reclamantului, în suprafață de 18.395 mp ce aparținea societății, cu ocazia încheierii tranzacției ce a fost consfințită prin decizia nr. 398 din 14 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția comercială. În plus, expertiza căreia i s-a dat eficiență prin hotărârea de primă instanță a identificat terenurile aparținând reclamantului și pârâtei T.M.K.R.

SA pornind de la reperele de localizare a acestora din expertiza omologată prin sentința civilă nr. 5625/1995 a Judecătoriei sector 1 întocmită de expert B.I., în acest fel determinându-se faptul că, cu ocazia tranzacționării asupra terenului în suprafață de 18.395 mp aparținând T.M.K.R. SA în dosarul nr. 26546/3/2004 al Curții de Apel București, secția comercială, nu s-a mai respectat traseul de localizare și amplasament pentru acest teren avut în vedere la pronunțarea sentinței civile nr. 5625/1995, ci s-a omis o suprafață de 321,94 mp corespunzătoare parcării din fața imobilului cu adresa str. Țărmului, sector 1, București și a unei porțiuni din carosabilul străzii Țărmului, a cărei complinire a avut loc pe seama terenului de 490 mp aparținând reclamantului.

În aceste circumstanțe, nu se poate vorbi despre o eventuală contradicție între hotărârea de primă instanță pronunțată în acest litigiu și sentința civilă nr. 5625/1995 a Judecătoriei sector 1, cât timp adevărul judiciar a fost stabilit în cauză pornindu-se chiar de la statuările acestei din urmă hotărâri judecătorești și de la identificarea în spațiu a celor două imobile potrivit probatoriilor omologate prin aceasta. Afirmațiile recurentei-pârâte potrivit cărora prin omologarea raportului de expertiză administrat în acest litigiu, se ajunge la o diminuare a suprafeței de teren ce a aparținut inițial pârâtei T.M.K.R.

SA, de 18.395 mp, și la o modificare a titlului de proprietate al acesteia, cu consecința înfrângerii puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 5625/1995 a Judecătoriei sector 1, nu fac decât să distorsioneze acest adevăr judiciar și să ignore realitatea juridică stabilită pe bază de probe în actualul litigiu, a căror administrare a urmărit să verifice situația juridică a celor două terenuri aparținând reclamantului și pârâtei T.M.K.R. SA chiar pornind de la statuările irevocabile ale sentinței civile nr. 5625/1995 a Judecătoriei sector 1 București. Or s-a stabilit, pe baza probatoriilor administrate în actuala cauză, că cele care au procedat la modificarea limitelor proprietății aparținând T.M.K.R.

SA, astfel cum acestea au fost stabilite și trasate cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 5625/1995 a Judecăt