ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1786/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1786/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei

constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 17 iunie 2010,

sub nr. 28369/299/2010, reclamantul D.L.R.N. a chemat în judecată pe pârâții SC

T.M.K.R. SA, C.N.S.L.R. – F., T.A.C., solicitând instanței ca, prin hotărârea

ce va pronunța, să dispună obligarea pârâților să îi lase în deplina

proprietate și liniștită posesie terenul în suprafața de 490 mp situat în

București, sector 1, str. Țărmului, actualmente înglobat în terenul ce poartă

numărul poștal 7 pe str. Țărmului, inclusiv să ridice orice construcții sau

împrejmuiri ce s-ar afla edificate pe acest teren, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, s-a

arătat, în esență, că prin sentința civilă nr. 5625 din 05 iunie 1995

pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, autorului reclamantului, D.N.,

i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra două terenuri situate în

municipiul București, sectorul 1, strada Țărmului, fără număr poștal,

identificate prin expertize topografice. Prin aceeași sentință, i s-a

recunoscut un drept de proprietate și pârâtei SC T.M.K.R. SA, pentru o suprafață

de 18.395 mp, tot pe strada Țărmului, iar în anul 1996 au fost puși în posesie.

Primul teren

recunoscut lui D.N., în suprafață de 1.053 mp, a fost înstrăinat de acesta în

timpul vieții, iar pentru terenul care face obiectul cauzei, în suprafață de 490

mp, a întâmpinat dificultăți pe motiv că pe terenul de 5 ha de pe strada Țărmului ar fi existat dispute între mai multe persoane juridice, litigii care s-au

finalizat la finele anului 2009, printr-o hotărâre a Tribunalului București,

secția comercială. Prin această hotărâre, s-a luat act de o tranzacție

intervenită între cei trei pârâți din prezentul dosar, aceștia împărțindu-și și

trenul său. În acest mod s-a adus atingere dreptului său de proprietate asupra

terenului de 490 mp situat în București, sector 1, str. Țărmului.

Prin cererea

modificatoare de la 18 mai 2011, reclamantul a solicitat introducerea în cauză,

ca pârât, și a SC R.E. SRL, ca dobânditor al terenului în litigiu de la pârâtul

inițial, SC T.M.K.R. SA, și a adăugat un nou petit la cererea sa, solicitând

rectificarea parțială a C.F. nr. 100865.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 132 C. proc. civ. și Legea nr. 7/1996 republicată, art.

20 și următoarele.

Prin sentința civilă

nr. 16294 din 28 septembrie 2011, Judecătoria Sectorului 1 București a admis

excepția necompetenței sale materiale și a declinat competenta de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la 21

noiembrie 2011, sub nr. 73291.

A fost unită cu

fondul excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei T.M.K.R.

Prin sentința civilă nr.

741 din 06 iunie 2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în

parte cererea formulată de reclamantul D.L.R.N. și a obligat pârâtele T.M.K.R. și

SC R.E. SRL să lase reclamantului în deplină posesie și proprietate terenul de

490 mp, situat în București, strada Țărmului, sector 1, cu vecinătăți la N – intrarea Navigatorului, la E – proprietate privată, la S și la V- lotul nr. 1 din imobilul situat pe strada Țărmului, sector 1, București – proprietar SC R.E. SRL,

astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză tehnică topografică

întocmit de experții judiciari A.M., A.I., B.E. și planșele 1-6 la acest

raport, care fac parte integrantă din hotărâre; s-a dispus rectificarea în

parte a cărții funciare nr. 100865 deschisă pentru imobilul situat în

București, strada Țărmului, sector 1, nr. cadastral 7747/1, în sensul radierii

dreptului de proprietate al pârâtei SC R.E. SRL asupra terenului de 490 mp și

înscrierea dreptului de proprietate al reclamantului asupra acestuia. A fost

respinsă în rest acțiunea, ca neîntemeiată, iar pârâtele au fost obligate la

plata cheltuielilor de judecată în valoare totală de 15.457 lei, constând în

onorariu avocat -3000 lei, taxă de timbru și timbre judiciare - 10.957 lei și

onorariu expert - 1.500 lei.

Pentru a dispune

astfel, prima instanță a reținut, în esență, că N.D. a dobândit, în temeiul contractului

de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat cu nr. 16865

din 23 iunie 1931, imobilul din comuna Băneasa Herăstrău, jud. Ilfov în

întindere de circa 50.000 mp, „compus din două trupuri de pământ, primul trup în

întindere de circa 45.000 mp. Din această proprietate, N.D. a înstrăinat,

conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov,

Secția Notariat sub nr. 1119/1939, în patrimoniul S.A.R.T. terenul situat în

Comuna Băneasa Herăstrău, jud. Ilfov în suprafață de 5.000 mp. Aceluiași

cumpărător, vânzătorul N.D. i-a transmis, potrivit contractului de

vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat cu nr. 7224/19409,

terenul situat în Comuna Băneasa Herăstrău, jud. Ilfov în suprafață de 1.477,60

mp, precum și, conform Contractului de vânzare-cumpărare autentificat de

Tribunalul Ilfov, Secția Notariat nr. 40982 din 23 februarie 1941, terenul

situat în Comuna Băneasa Herăstrău, jud. Ilfov în suprafață de 18.326 mp cu

următoarele vecinătăți: Nord - latura A,B, cu proprietatea D.N., zis V. și

latura C, D, cu proprietatea S.T.; Sud - latura E, F, cu proprietatea

Societății S.R.D. și latura F, G, H, cu proprietatea N.D.; Vest - cu strada N.D.,

latura I, H și Est - pe latura B, C, cu proprietatea S.T. și pe latura D, E, pe

o lungime de 40 m cu lacul F.

Potrivit

certificatului de moștenitor nr. 499 din 22 martie 1993 eliberat de Notariatul

de Stat al Sectorului 2 București, succesiunea rămasă de pe urma defunctului N.D.,

decedat la data de 03 ianuarie 1947, a fost culeasă de D.D., în calitate de

fiu, iar prin sentința civilă nr. 5625 din 05 iunie 1995 a Judecătoriei

Sectorului 1 București s-a reținut că reclamantului D.D. îi revine suprafața de

490 mp, identificat în planșa nr. 2 a suplimentului la raportul de expertiză

topografică efectuat de expertul B.I., în timp ce intervenienta din respectivul

dosar, C.S. Reșița, s-a stabilit că este proprietara suprafeței de 18.935 mp,

individualizată în planșa nr. 2 a suplimentului raportului de expertiză.

D.D. a fost pus în

posesia terenului menționat în temeiul procesului - verbal nr. 616 din 12

august 1996 întocmit de Executorul Judecătoresc al Judecătoriei Sectorului 1

București.

D.D. a decedat la

data de 26 aprilie 1996, moștenitorul acestuia fiind reclamantul D.L.N.R., conform

Certificatului de moștenitor nr. 161 din 04 noiembrie 2004 .

Separat de aceasta,

s-a reținut că prin decizia comercială nr. 398 din 14 octombrie 2009 a Curții

de Apel București, secția a V-a comercială, s-a luat act de înțelegerea

părților din cuprinsul înscrisului intitulat „tranzacție” încheiat în data de

20 iulie 2009, prin care SC T.M.K.R. SA, C.N.S.L.R. – F. și T.A.C. au convenit

ca terenul în litigiu în acel dosar să fie împărțit după cum urmează:

- T.M.K. a primit un

lot în suprafață totală de 10.895 mp;

- C.N.S.L.R. – F. și

T.A.C. au primit împreună un lot în suprafață de 7.500 mp.

Drept urmare, pârâta SC

T.M.K.R. SA figurează în evidențele fiscale cu imobilul din strada Țărmului,

teren intravilan, Zona A, în suprafață totală de 10.895 mp.,conform certificatului

de atestare fiscală nr. 536847 din 24 noiembrie 2009 eliberat de D.G.I.T.L./C.L.S.

București.

Prin încheierea nr. 421145

din 14 decembrie 2009 a O.C.P.I. București Sector 1, terenul asupra căruia s-a

tranzacționat s-a dezmembrat și s-a înscris în cartea funciară pe numele

fiecărui proprietar, suprafața de teren ce a revenit pârâtei SC T.M.K.R. SA cu nr.

cadastral 7747/1 fiind înscrisă în C.F. individuală nr. 100865 din localitatea

București, iar suprafața de teren cu nr. cadastral 7747/2 fiind înscrisă în

C.F. nr. 100866 din localitatea București, Sector 1 la PI/1 în favoarea C.N.S.R.L. - Frăția.

Imobilul în suprafață

de 10.895 mp din acte, și 11.080 mp din măsurători cadastrale, identificat cu

numărul cadastral 7747/1, a fost vândut de SC T.M.K.R. SA către SC R.E. SRL,

prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1112 din 21 decembrie 2009,

autentificat la B.N.P. A.I.

Prin încheierea nr. 157123

din 03 martie 2010 a O.C.P.I. București Sector 1, s-a admis intabularea

dreptului de proprietate asupra imobilului situat în strada Țărmului, cu nr. cadastral

7747/2 în C.F. nr. 100866 din localitatea București, Sector 1 la PI/1 în favoarea lui T.A.C.

Potrivit adresei nr. 31022

din 25 septembrie 2012, emisă de O.C.P.I. București, imobilul în suprafață de

7500 mp situat în București, strada Țărmului, sector 3, cu nr. cadastral 7747, a fost dezmembrat în două loturi: 7747/1 și 7747/2. Pentru imobilul în suprafață de 7500 mp a

fost deschisă cartea funciară nr. 241163, provenită din conversia pe hârtie a

CF nr. 100866 cu nr. cadastral 7747/2.

Prima instanță a

ordonat administrarea unei expertize de identificare a terenului revendicat de

reclamant, în suprafață de 490 mp, astfel cum a fost individualizată prin sentința

civilă nr. 5625 din 05 iunie 1995 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1

București, care a stabilit că suprafața dobândită de T.M.K.R. SA prin

tranzacția consfințită prin decizia comercială nr. 398 din 14 octombrie 2009 a

Curții de Apel București, secția a V-a comercială, înglobează suprafața

reclamantului de 490 mp și că terenul revendicat de reclamant se suprapune cu

suprafața de 10.895 mp deținută de SC R. SRL, dar nu se suprapune și cu

suprafața de 7.500 mp deținută de C.N.S.R.L. - Frăția și de T.A.

Deși s-a reținut că s-a

invocat de către T.M.K.R. SA și de către R.E. SRL excepția lipsei calității

procesuale pasive a T.M.K.R. SA, tribunalul nu s-a mai pronunțat asupra

excepției, deducând o lipsă de interes a părților în susținerea acesteia din

faptul că, după unirea excepției cu fondul cauzei, pârâtele nu au mai insistat

în susținerea ei, punând concluzii în sensul respingerii cererii ca

neîntemeiată.

Tribunalul a avut

însă în vedere precizarea reclamantului din cererea introductivă de instanță,

prin care a arătat că, în măsura în care se va constata că pârâții și-au delimitat

drepturile tranzacționate, iar terenul se află numai în posesia unuia dintre

cei trei, înțelege să își restrângă acțiunea doar cu privire acel pârât ce se

va stabili că îi ocupă terenul. În această idee și după administrarea probei cu

expertiza tehnică, reclamantul a solicitat admiterea acțiunii numai față de T.M.K.R.

SA și R.E. SRL.

Dovada calității reclamantului

de proprietar al terenului de 490 mp rezidă în contractul de vânzare-cumpărare

autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat cu nr. 16865 din 23 iunie 1931,

prin care cumpărătorul G.S.P. a transmis autorului reclamantului un imobil care

cuprinde și terenului de 490 mp, această calitate fiind confirmată și prin

sentința civilă nr. 5625 din 05 iunie 1995, pronunțată de Judecătoria Sectorului

1 București, în dosarul nr. 11665/1993, aceeași hotărâre prin care s-a

constatat și faptul că T.M.K.R. SA (fostul C.S. Reșița) este proprietara

suprafeței de 18.935 mp teren.

Cum din probatoriul

cauzei a rezultat fără echivoc faptul că terenul de 490 mp, situat în

București, strada Țărmului, sector 1, la care face referire sentința civilă nr.

5625 din 05 iunie 1995 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București,

proprietatea reclamantului, a fost înglobat fără drept în terenul în suprafață

de 10.895 mp din acte, 11.080 mp din măsurători cadastrale, identificat cu

numărul cadastral 7747/1, vândut de T.M.K.R. SA către R.E. SRL prin contractul

de vânzare-cumpărare nr. 1112 din 21 decembrie 2009 și cum, cu privire la

terenul de 490 mp, numai reclamantul are un titlu valabil, contractul de

vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat cu nr. 16865

din 23 iunie 1931, cu dată certă anterioară posesiei pârâților T.M.K.R. SA și R.E.

SRL, s-a apreciat că cererea de chemare în judecată este întemeiată.

Nu au fost reținute

susținerile pârâților referitoare la faptul că, în certificatul de moștenitor nr.

161 din 04 noiembrie 2004, eliberat de B.N.P. I.V.I., nu este menționat terenul

revendicat prin prezenta acțiune și că, astfel, nu este dovedită calitatea de

proprietar a reclamantului. Proba dreptului de proprietate se realizează cu

acte juridice translative de proprietate și cele declarative, încheiate în

formă scrisă, iar reclamantul a făcut această dovadă prin contractul nr. 16865

din 23 iunie 1931.

Apreciind că ambele

pârâte au adus atingere exercițiului normal și deplin al dreptului de

proprietate al reclamantului, s-a reținut temeinicia acțiunii îndreptate

împotriva pârâtelor T.M.K.R. și SC R.E. SRL

Totodată, în temeiul art.

34 din Legea nr. 7/1996, respectiv art. 908 din Noul C. civ., și întrucât

cuprinsul cărții funciare nu corespunde cu situația juridică reală a

imobilului, astfel cum a fost stabilită în soluționarea celui dintâi capăt de

cerere, prima instanță a dispus rectificarea în parte a cărții funciare nr. 100865

deschisă pentru imobilul situat în București, strada Țărmului, sector 1, nr. cadastral

7747/1, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei SC R.E. SRL asupra

unei părți din imobilul de 11.080 m2, mai precis asupra terenului de 490 mp și

înscrierea dreptului de proprietate al reclamantului asupra acestuia.

Cu privire la

solicitarea reclamantului din cererea introductivă de instanță, de a se ridica

orice construcții sau împrejmuiri care s-ar afla edificate pe acest teren,

instanța a respins-o ca nefiind întemeiată.

Întrucât pârâtele au

căzut în pretenții, tribunalul le-a obligat pe acestea la plata cheltuielilor

de judecată în valoare totală de 15.457 lei, constând în onorariu avocat -3000

lei, taxă de timbru și timbre judiciare de 10.957 lei și onorariu expert 1.500

lei.

Apelul declarat de

pârâte împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia civilă nr. 123/ A

din 10 martie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care a fost schimbată în

parte hotărârea primei instanțe în sensul că a fost respinsă cererea de chemare

în judecată îndreptată împotriva pârâtei SC T.M.K.R. SA, ca fiind formulată

împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, fiind înlăturată

și obligația stabilită în sarcina acesteia de a plăti cheltuieli de judecată

reclamantului. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței, iar

intimatul-reclamant a fost obligat să plătească apelantei-pârâte SC T.M.K.R. SA

2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C.

proc. civ. La rândul său, apelanta-pârâtă SC R.E. SRL a fost obligat să

plătească intimatului-reclamant cheltuieli de judecată în cuantum de 3.000 lei.

În adoptarea acestei

soluții, instanța de apel a avut în vedere faptul că în fața tribunalului a

fost invocată, prin întâmpinările depuse de pârâte, excepția lipsei calității

procesual pasive a pârâtei SC T.M.K.R. SA, iar în privința acestei excepții

instanța fondului a dispus, în ședința publică din data de 10 septembrie 2012,

unirea ei cu fondul, constatând că pentru soluționarea acesteia este necesară

administrarea de probe comune cu fondul.

În contextul actelor

procedurale astfel îndeplinite de părți și de instanță, a operat în mod

neechivoc învestirea instanței cu analiza și soluționarea respectivei excepții,

învestire care nu a încetat să subziste chiar dacă părțile nu au reluat

concluziile (ce fuseseră deja expuse la termenul de judecată din data de 10

septembrie 2012) asupra excepției cu ocazia închiderii dezbaterilor.

În lumina

prevederilor art. 129 alin. ultim coroborat cu art. 69 alin. (1) C. proc. civ.,

numai manifestarea de voință expresă din partea pârâtelor, care au înțeles să

susțină în proces o astfel de apărare, ar fi fost aptă a produce consecința

desesizării instanței de obligația de a se pronunța cu privire la excepția

dedusă judecății sale.

Neexistând o

renunțare explicită a pârâților la excepția invocată, s-a apreciat că fără

temei tribunalul a considerat că nu mai subzistă obligația sa de a se pronunța

cu privire la legitimarea procesual pasivă a pârâtei SC T.M.K.R. SA. Această

concluzie a fost dedusă în mod eronat din împrejurarea că pârâtele nu au reluat

concluziile asupra acestei apărări, cu atât mai mult cu cât instanța însăși

le-a acordat cuvântul, cu ocazia închiderii dezbaterilor, numai asupra fondului

cauzei, iar nu și asupra excepției ce fusese anterior pusă în discuție, și

asupra cărora părțile își expuseseră punctele de vedere.

Analizând ea însăși

excepția, instanța de apel a apreciat că aceasta este întemeiată întrucât, date

fiind circumstanțele speței, legitimarea procesual pasivă nu poate aparține

decât persoanei care are calitatea de posesor al terenului revendicat,

reclamând și un drept de proprietate asupra acestui imobil, și persoanei care

este înregistrată în cartea funciară ca fiind titular al dreptului de

proprietate contestat de reclamantul intimat.

Astfel fiind, pârâta

apelantă T.M.K. nu poate fi privită ca justificând legitimare procesual pasivă

în litigiu atâta vreme cât ea nu mai deține posesia imobilului în litigiu și,

ca urmare a încheierii contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1112

din 21 decembrie 2011 la B.N.P. C.A.I., a transmis dreptul pe care l-a

exercitat cu privire la terenul dedus judecății, către pârâta SC R.E. SRL,

fiind făcute înregistrările corespunzătoare în cartea funciară.

Așadar, în mod eronat

prima instanță a apreciat că acestei pârâte îi revin obligații grefate pe

raportul juridic ce a fost dedus judecății prin acțiunea promovată de

reclamantul intimat D.L.R.N.

Critica potrivit

căreia reclamantul intimat nu ar fi făcut dovada dreptului de proprietate

invocat cu privire la suprafața de 490 m.p. pe care a revendicat-o, a fost înlăturată ca nefondată, observându-se că apelantele nu contestă dreptul de

proprietate pe care numitul D.D., autorul reclamantului intimat, l-a avut

asupra terenului în litigiu (drept în privința căruia s-a statuat prin sentința

civilă (nr. 5625/1995 pronunțată de Judecătoria sector 1 București), ci transmisiunea

acestui drept, prin succesiune, de la respectivul autor în patrimoniul

reclamantului intimat.

Întrucât reclamantul

intimat este singurul succesor în drepturi al defunctului D.D., potrivit

dispozițiilor art. 644 coroborat cu art. 651 C. civ., acesta a dobândit prin

succesiune toate bunurile/drepturile care se regăseau în patrimoniul autorului

său la data decesului.

În condițiile în care

terenul în suprafață de 490 m.p. pe care autorul reclamantului l-a deținut în

București, str. Țărmului, sector 1 (în baza contractului de vânzare cumpărare

autentificat sub nr. 16865 din 23 iunie 23 iunie 1931, a certificatului de

moștenitor nr. 499/1993 eliberat de fostul Notariat de stat al sectorului 2

București, și a sentinței civile nr. 5625/1995 pronunțată de Judecătoria sector

1 București) a fost identificat prin probatoriul administrat în cauză ca

regăsindu-se în corpul de teren care este deținut efectiv de către pârâta

apelantă SC R.E. SRL, și, pe de altă parte, nu a fost administrată nicio dovadă

care să susțină apărarea pârâtelor apelante în sensul că ar fi avut loc

înstrăinarea de către respectivul autor a acestui teren, în mod judicios prima

instanță a reținut că în speță, a fost făcută dovada dreptului de proprietate

al reclamantului intimat cu privire la terenul revendicat.

Prevederile art. 88 alin.

(1) teza finală din Legea nr. 36/199 (în forma și numerotarea pe care legea le

avea la data introducerii acțiunii) nu instituie o prezumție legală în sensul

caracterului complet al mențiunilor certificatului de moștenitor. În plus,

văzând dispozițiile art. 86 alin. (2) din aceeași lege, conform căruia „După

emiterea certificatului de moștenitor nu se mai poate întocmi alt certificat,

decât în situațiile prevăzute de lege. Cu acordul tuturor moștenitorilor,

notarul public poate relua procedura succesorală, în vederea completării

încheierii finale cu bunurile omise din masa succesorală, eliberând un

certificat de moștenitor suplimentar”, reiese cu evidență premisa legală a

posibilității stabilirii existenței în masa succesorală și a altor bunuri, a

căror inserare a fost omisă la momentul emiterii certificatului de moștenitor

în procedura notarială.

Cum pretenția

reclamantului de a i se recunoaște, în prezentul litigiu, dreptul de proprietate

asupra terenului menționat anterior ca fiind dobândit prin succesiune de la

tatăl său, D.D., a avut ca efect sesizarea instanței spre a verifica, pe cale

incidentală, existența bunului în patrimoniul acestui defunct, analiza

realizată spre a verifica justețea susținerilor astfel formulate a fost în

deplin acord cu normele juridice enunțate, norme în lumina cărora instanța nu

poate fi constrânsă la mențiunile existente referitor la componența masei

succesorale din certificatul eliberat în procedura succesorală notarială,

pentru evaluarea unui drept despre care se pretinde că este dobândit prin

succesiune și nu se regăsește în structura masei succesorale determinate prin

acest act juridic.

Nici susținerea

potrivit căreia sentința apelată ar fi contrară unor hotărâri judecătorești

anterioare, care se bucură de autoritate de lucru judecat, nu a fost găsită ca

fondată.

Decizia civilă nr. 398/2009

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, reprezintă o

hotărâre prin care instanța a stins litigiul luând act de tranzacția

intervenită între părțile din respectivul proces, și anume: C.N.S.L.R. – F. și

SC T.M.K.R. SA.

Reținând valoarea de

contract judiciar a tranzacției și cum hotărârea (de expedient) dată asupra

tranzacției nu este rezultatul unei activități de judecată privind fondul

pretențiilor cu privire la care s-a tranzacționat, pentru că părțile au pus

capăt procesului prin concesiile lor reciproce și, astfel, au desesizat

instanța de obligația de a statua asupra cererilor prin care procesul fusese

declanșat, s-a arătat că în privința acesteia nu se poate vorbi de un „lucru

judecat”, similar autorității specifice hotărârilor prin care se statuează

jurisdicțional asupra situației de fapt și de drept.

Autoritatea de lucru

judecat (lato sensu) este atașată hotărârilor pe care instanțele judecătorești

le pronunță ca urmare a analizării fondului acțiunilor cu care sunt sesizate,

și prin care acestea dau dezlegări cu privire la raporturile juridice dintre

părți, iar nu și hotărârilor pe care, în situații de excepție, ele iau act de

actele de dispoziție prin care părțile înțeleg să le desesizeze de o astfel de

activitate de jurisdicție.

Din aceste motive, în

privința deciziei civile nr. 398/2009 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a V-a comercială, s-a arătat că nu poate fi reținută existența unei

autorități de lucru judecat aptă a constitui fundamentul unei analize în

termenii expuși de apelante, și anume ca fiind una în raport de care sentința

apelată ar fi contrară.

Reținând și că reclamantul

intimat este terț față de procesul în care s-a încheiat respectiva tranzacție

judiciară, și ținând seama de natura juridică de contract pe care această

tranzacție o are, actul juridic astfel încheiat este subsumat exigențelor

principiului relativității, neavând aptitudinea de a afecta dreptul de

proprietate pe care reclamantul îl opune, în speță, cu privire la terenul

asupra căruia s-a tranzacționat.

Relativ la sentința

civilă nr. 5625/1996 pronunțată de Judecătoria sector 1 București, instanța de

apel a constatat că prin dispozitivul acesteia este identificată locația

terenului în suprafață de 490 m.p. obiect al litigiului pendinte, prin

trimiterea făcută în mod explicit la planșa 2 a raportului de expertiză (întocmit în acel litigiu de expert B.I.).

Or, prin expertiza

căreia i s-a dat eficiență prin sentința apelată, terenul în litigiu a fost

identificat corespunzător reperelor de localizare stabilite prin expertiza ce a

fost omologată prin sentința civilă nr. 5625/1995, respectiv cele ce se regăsesc

în planșa 2 a raportului de expertiză întocmit de exp. B.., situație în care

între hotărârea apelată și sentința nr. 5625/1995 există deplină concordanță,

și nicidecum o contradicție, după cum au susținut apelantele.

În considerarea

soluției din apel, intimatul reclamant are calitatea de parte căzută în

pretenții în raport de apelanta SC T.M.K.R. SA, astfel că solicitarea acestei

apelante de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în apel a fost considerată

conformă prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. și, deci, admisă. Ținând

însă seama de împrejurarea că apelul a fost exercitat în comun cu pârâta

apelantă SC R.E. SRL, în privința căreia soluția primei instanțe a fost

menținută, că aspectele care au suscitat o mai mare complexitate a apărărilor

susținute în cauză de apelante au fost cele relative la fondul cauzei

(referitoare la obligația ce a fost stabilită în sarcina acestei pârâte

apelante, și care a fost menținută de instanța de apel), precum și că durata

procedurii derulate în fața instanței de apel s-a limitat la un singur termen

de judecată, Curtea a făcut aplicarea prevederilor art. 276 stabilind obligația

intimatului reclamant de a plăti apelantei SC T.M.K.R. SA suma de 2.000 lei cu

titlu de cheltuieli de judecată, din care 1.000 lei reprezintă taxa de timbru

proporțional cu pretenția găsită întemeiată în apel, iar 1000 lei reprezintă

onorariu pentru asistența juridică, redus potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ.,

corespunzător efortului apreciat util formulării și susținerii căii de atac în

limitele în care a fost găsită întemeiată.

Cum, față de soluția

menținerii sentinței în ce o privește pe pârâta apelantă SC R.E. SRL, această

parte are poziția procesuală de parte căzută în pretenții, în sensul

prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., a fost încuviințată și cererea

intimatului reclamant de acordare a cheltuielilor de judecată, fiind obligată

această apelantă la plata sumei de 3000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată

reprezentate de onorariul pentru asistență juridică. Față de faptul că

pretențiile îndreptate împotriva intimatului au fost numai în parte găsite

nefondate, Curtea a făcut aplicarea prevederilor art. 276 C. proc. civ., în raport de care a considerat că se justifică acordarea cheltuielilor de judecată

reprezentând onorariul pentru asistență juridică în limita sumei de 3000 lei.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, au declarat recurs apelantele-pârâte SC T.M.K.R. SA și

R.E. SRL, solicitând modificarea în parte a hotărârii din apel, în sensul

admiterii apelurilor vizând fondul cauzei, cu păstrarea soluționării excepției

lipsei calității procesuale pasive a T.M.K.R. și respingerea, ca neîntemeiata,

a cererii de chemare în judecată.

În motivarea

recursului declarat, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au fost invocate următoarele critici:

- Greșit instanța de

apel a reținut ca reclamantul-intimat ar face dovada dreptului de proprietate

asupra imobilului în suprafața de 490 mp din București, str. Țărmului, sector 1.

Invocând această

critică, recurentele au susținut că ceea ce contestă nu este doar transmisiunea

dreptului de proprietate asupra suprafeței de 490 mp prin succesiune, de la

defunctul D.D. către reclamantul-intimat, ci însăși existența dreptului în

patrimoniul autorului reclamantului-intimat, la momentul decesului său.

Greșit a reținut

instanța de apel că simplul fapt că reclamantul-intimat este unicul moștenitor

al autorului său, D.D., reprezintă în sine dovada incontestabilă că dreptul de

proprietate asupra terenului de 490 mp a fost transmis, prin succesiune, de la

autor la moștenitor, în lipsa oricărei probe care să dovedească existenta

dreptului de proprietate asupra acestui teren în patrimoniul defunctului, la

data decesului.

Pentru dovedirea

dreptului de proprietate pretins, reclamantul-intimat a depus certificatul de

moștenitor nr. 161 din 4 noiembrie 2004 eliberat de B.N.P. I.V.I., însă imobilul

în suprafața de 490 mp din București, str. Țărmului, sector 1 nu figurează în

acest înscris. Or, potrivit art. 88 alin. (1), teza finală din Legea nr. 36/1995

„Până la anularea sa prin hotărâre judecătorească, certificatul de moștenitor

face dovada deplina în privința calității de moștenitor și a cotei sau

bunurilor care se cuvin fiecărui moștenitor în parte”.

În condițiile în care

în certificatul de moștenitor depus la dosar nu este indicat terenul de 490 mp

în cadrul masei succesorale, înseamnă că nu s-a făcut dovada că dreptul de

proprietate asupra acestui teren a fost transmis de către autorul D.D. succesorului

său D.L.R.N.

A fost considerat

profund greșit și raționamentul instanței de apel care, învestită cu o acțiune

în revendicare pentru soluționarea căreia trebuia să verifice existența

drepturilor de proprietate pretinse de toate părțile în conflict, inclusiv a

dreptului de proprietate al uneia din părți care a susținut că ar fi dobândit

dreptul prin succesiune, apreciază că „instanța nu poate fi constrânsă la

mențiunile existente referitoare la componența masei succesorale din

certificatul eliberat în procedura succesorală notarială, pentru evaluarea unui

drept despre care se pretinde că este dobândit prin succesiune și nu se

regăsește în structura masei succesorale determinate prin acest act juridic”.

Se deduce din acest

raționament că, faptul de a-i fi fost recunoscută reclamantului calitatea de

moștenitor a autorului său, a fost văzută de instanța de apel ca dovada automată

că acesta moștenește toate bunurile pe care autorul le-a avut vreodată,

indiferent dacă se mai regăseau ori nu în patrimoniul autorului la data

decesului.

Susțin recurentele că

moștenitorul, chiar unic, nu culege prin moștenire decât bunurile care se

aflau, la momentul morții autorului, în proprietatea acestuia, iar dovada

existentei dreptului de proprietate asupra acestor bunuri se face prin certificatul

de moștenitor care, potrivit legii, va cuprinde obligatoriu și bunurile care

compun masa succesorală.

Existenta dreptului

de proprietate a lui D.N. este dovedită prin contractul de vânzare-cumpărare nr.

16865 din 23 iunie 1931, dovada dreptului de proprietate a lui D.D. este făcută

prin certificatului de moștenitor nr. 499 din data de 22 martie 1993, completat

prin dispozițiile Sentinței 5625, însă existența dreptului de proprietate a

reclamantului-intimat asupra terenului în suprafață de 490 mp nu este dovedită

prin certificatul de moștenitor nr. 161 din 4 noiembrie 2004 sau de alt înscris

depus de acesta.

Cum autorul

reclamantului-intimat a înstrăinat și celălalt teren menționat în sentința nr. 5625,

nu se poate institui prezumția că toate drepturile care au aparținut la un

moment dat autorului au rămas în patrimoniul acestuia până la momentul morții

sale, aceasta cu atât mai mult cu cât autorul reclamantului fusese pus în

posesie cu terenul în suprafață de 490 mp. Întrucât acest teren se afla în proprietatea

și posesia autorului reclamantului la data decesului, acesta trebuia indicat ca

făcând parte din succesiunea defunctului și inclus în masa succesorală, lucru

ce nu a fost realizat.

În mod greșit reține

instanța de apel și faptul că sarcina probei inexistentei dreptului de

proprietate al reclamantului-intimat, asupra terenului de 490 mp, ar fi

aparținut societăților T.M.K.R. și R., în contextul în care acestea au

calitatea de pârâte, iar nu de reclamante, reclamantul fiind ținut a-și dovedi

cererea.

Certificatul de

moștenitor nr. 161 din 4 noiembrie 2004 face doar dovada calității de

moștenitor a reclamantului-intimat, nu și a dreptului de proprietate asupra

terenului de 490 mp, condiții în care obligația probării dreptului de

proprietate pretins de acesta continuă să rămână în sarcina sa, obligație pe

care, până la acest moment, el nu și-a îndeplinit-o.

Recurentele susțin că

nu doar că ele nu aveau obligația să administreze probatoriul în locul

reclamantului-intimat, dar lor nici nu li se putea solicita probarea faptului

negativ, al inexistentei dreptului de proprietate al autorului

reclamantului-intimat, la data decesului acestuia.

Sub acest aspect

invocă greșita aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor legale în

materie de sarcină a probei întrucât, în vreme ce reclamantul-intimat nu și-a

îndeplinit obligația de a face dovada dreptului său de proprietate asupra

terenului revendicat, T.M.K.R. a făcut dovada dreptului său, confirmat prin

Sentința 5625, care a stabilit că T.M.K.R. este proprietara terenului de 18.395

mp situat în București, str. Țărmului, sector 1, teren distinct de cel în

suprafață de 490 mp menționat ca aparținând autorului reclamantului.

Din expertiza administrată

la fond rezultă clar ca gardul prin care a fost împrejmuit terenul proprietatea

T.M.K.R. este foarte vechi și nu a fost construit după redobândirea dreptului

de proprietate de către societate, fiind evident că nici T.M.K.R. și nici R. nu

au depășit limitele proprietății.

În mod greșit instanța

de apel a apreciat că hotărârea de primă instanță nu ar fi contradictorie cu

hotărâri judecătorești irevocabile pronunțate cu privire la același teren de

490 mp din București, str. Țărmului, sector 1.

Sentința primei

instanțe, confirmată de judecata în apel, a stabilit că terenul

reclamantului-intimat ar fi fost înglobat în suprafața care s-a aflat inițial

în proprietatea T.M.K.R., concluzie care a avut la bază o expertiză topografice

administrată de către tribunal.

Prin omologarea acestui

raport de expertiză hotărârea instanței de fond intră în contradicție cu sentința

5625 din 5 iunie 1995 a Judecătoriei sector 1, deoarece această includere

contrazice raportul de expertiza omologat prin sentința 5625 și diminuează

suprafața de teren de 18.395 mp stabilită, în mod definitiv și irevocabil, ca

fiind în proprietatea T.M.K.R. Pe această cale s-a realizat, fără temei legal

și fără nicio justificare, o modificare a titlului de proprietate a T.M.K.R. și,

pe cale de consecință, și o modificare a titlului de proprietate al societății

R., prin lipsirea de efecte a hotărârilor judecătorești menționate anterior.

Greșit instanțele de

fond au reținut cu prioritate concluziile comisei de experți, în detrimentul

restului ansamblului probatoriu aflat la dosarul cauzei si, mai grav, cu ignorarea

unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile în care instanțele

anterioare au administrat, de asemenea, proba cu expertiza topografică.

Experții erau ținuți

să aibă în vedere atât de situația de fapt existentă la fața locului, cât și de

realitatea juridică stabilită prin alte hotărâri judecătorești, aceștia

neputându-le cenzura. Or, comisia de experți s-a întrunit pentru a dezbate

rapoartele de expertiza anterioare, deși acestea se aflau în puterea lucrului

judecat și nu mai puteau fi supuse vreunei examinări. Prin faptul că rapoartele

de expertiza au fost confirmate și omologate de instanțele de judecată,

concluziile acestora reflectau, în mod definitiv și irevocabil, situația de

fapt și de drept a terenurilor, astfel încât opinia comisiei de experți, care a

apreciat în mod diferit aceasta situație de fapt și de drept și au modificat-o,

nu putea fi primită, cu atât mai mult cu cat nu se corobora cu restul probelor

aflate la dosar.

Cele doua hotărâri

judecătorești, a instanței de fond din acest dosar și sentința irevocabilă nr. 5625/1995

a Judecătoriei sector 1, sunt contradictorii și nu în concordanță una cu

cealaltă, după cum greșit a apreciat instanța de apel. Contradicția constă în

aceea că terenul T.M.K.R. a fost diminuat la o suprafața mai mică decât cea

consfințită prin sentința 5625, definitivă și irevocabilă, ca fiind în

proprietatea T.M.K.R., astfel că, potrivit experților, terenul T.M.K.R. ar trebui

să aibă o suprafață de 18.089,86 mp, respectiv cu 305,14 mp mai puțin decât

terenul cumpărat și constatat ca fiind în proprietatea sa. Sentința 741,

confirmată prin decizia recurată, a cercetat, expertizat și soluționat pentru a

doua oară aspecte ce vizează dreptul de proprietate asupra suprafețelor de

18.395 mp și 490 mp, aspecte deja cercetate, expertizate și soluționate în anul

1995 prin Sentința 5625.

În opinia

recurentelor, contradicția dintre cele doua hotărâri judecătorești este

evidentă de vreme ce prin hotărârea primei instanțe se diminuează ceea ce s-a

acordat definitiv și irevocabil prin sentința nr. 5625/1995 a Judecătoriei

sector 1.

Cu referire la decizia

398 din 14 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a, s-a

criticat faptul că în mod greșit instanța de apel a admis lipsirea acesteia de

efecte juridice, considerându-se că, fiind o hotărâre de expedient ce a

consfințit învoiala părților și care are caracterul unui contract judiciar,

efectele acesteia pot fi diminuate printr-o hotărâre mai nouă.

Chiar dacă decizia

398 din 14 octombrie 2009 constituie o hotărâre de expedient, nu înseamnă că

aceasta nu produce efecte juridice și nici că efectele sale pot fi înlăturate. Faptul

că reclamantul-intimat nu a fost parte în dosarul în care aceasta s-a pronunțat,

nu lipsește hotărârea de efecte juridice.

Ca orice act

jurisdicțional, și hotărârea de expedient produce, pe lângă efectele

obligatorii între părți, întemeiate pe principiul relativității, și efecte de

opozabilitate față de terți, iar ca element nou apărut în ordinea juridică și

cea socială, hotărârea nu poate fi ignorată de terți sub motiv că nu au

participat în procesul finalizat prin adoptarea ei, însă față de aceștia

hotărârea se va opune cu valoarea unui fapt juridic și cu valoarea unui mijloc

de probă, de prezumție relativă.

Concluzionând,

recurentele susțin că decizia atacată este cu atât mai greșită întrucât nu doar

consfințește hotărârea de primă instanță, ci reține că aceasta este în deplină

concordanță cu sentința 5625, consecința acestei pretinse concordanțe având a

fi aceea că suprafața terenului aflat în proprietatea R. ar trebui să rămână

neschimbată și nu diminuată cu suprafața de 490 mp pretinsă de

reclamantul-intimat.

La data de 3 august 2015,

intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea

recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, invocând, alături de

apărările de fond ale litigiului și aspectul privitor la interesul și calitatea

procesuală a SC T.M.K.R. SA de a promova recurs, în raport de soluția adoptată

de instanța de fond și care nu a fost contestată de niciuna dintre părțile

litigante.

În recurs nu au fost

administrate probe suplimentare.

Analizând recursul comun

declarat în cauză de cele două pârâte, pornind de la soluția regăsită în

decizia atacată și, cu prioritate asupra chestiunii privitoare la interesul recurentei

T.M.K.R. SA de a promova calea de atac a recursului împotriva hotărârii

instanței de apel, Înalta Curte reține că această parte nu îndeplinește

condiția interesului în procedura pe care a inițiat-o.

Astfel, decizia

instanței de apel a admis apelul pârâtei T.M.K.R. SA împotriva hotărârii de

primă instanță, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a respins cererea de

chemare în judecată îndreptată împotriva acesteia ca fiind formulată împotriva

unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.

Lipsa calității

procesuale pasive, ca urmare a înstrăinării terenului deținut în str. Țărmului,

sector 1 București în favoarea SC R.E. SRL, în baza contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1112 din 21 decembrie 2009, a fost cea

dintâi apărare invocată de pârâta T.M.K.R. SA prin întâmpinarea formulată la

cererea de chemare în judecată, în fața primei instanțe.

Cum această apărare a

T.M.K.R. SA a fost primită în faza judecății de apel, cu consecința exonerării

sale de obligațiile stabilite în sarcina sa prin hotărârea de primă instanță,

promovarea căii de atac a recursului împotriva deciziei de apel nu se mai

justifică în privința acestei părți, căreia îi lipsește interesul, înțeles ca

folos practic de urmărit și care trebuie să stea la baza inițierii oricărui

demers procesual.

Interesul de a se

menține soluția instanței de apel adoptată în privința pârâtei T.M.K.R. SA, așa

cum s-a declarat prin cererea de recurs, nu este în măsură să justifice

interesul procesual care să stea la baza inițierii căii de atac a recursului de

către această parte, pe de o parte întrucât atingerea acestui rezultat putea fi

asigurată și din poziția de intimată, iar pe de altă parte întrucât interesul

conservării unei anumite soluții este în sine contrar interesului în declararea

unei căi de atac, care presupune întotdeauna voința de a modifica ori schimba

sub orice formă soluția procesuală atacată.

Prin urmare, față de

situația sa procesuală, de apărările formulate în cauză și de soluția

pronunțată în faza judecății de apel în ceea ce o privește, Înalta Curte

apreciază că recurenta-pârâtă T.M.K.R. SA nu justifică interesul procesual în

promovarea căii de atac a recursului împotriva deciziei Curții de Apel

București, motiv pentru care va respinge recursul acestei părți ca fiind lipsit

de interes.

În ceea ce privește

recursul pârâtei SC R.E. SRL, raportat la criticile formulate, normele legale

incidente cazului și soluția pronunțată de instanța de apel, se apreciază că

acesta este nefondat.

Astfel, critica

privitoare la greșita apreciere de către instanța de apel, ca fiind dovedit

dreptul de proprietate al reclamantului asupra terenului în suprafață de 490 mp

situat în București, str. Țărmului, sector 1, nu poate fi reținută.

Într-adevăr, astfel

după cum au arătat ambele instanțe de fond, dovada asupra dreptului de

proprietate afirmat de către reclamant o constituie însuși contractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 16865 din 23 iunie 1931 prin care

autorul autorului său, numitul D.N., a dobândit proprietatea asupra unui teren

mai mare, în suprafață de 50.012 mp din str. Țărmului fără nr. (la acea dată),

sector 1 din care făcea parte și terenul dedus judecății în cauza de față,

drept ce a fost confirmat prin sentința civilă nr. 5625 din 5 iunie 1995 a

Judecătoriei sector 1 (definitivă și irevocabilă) în patrimoniul autorului D.D.

Certificatul de

moștenitor nr. 161 din 4 noiembrie 2004, ce atestă calitatea reclamantului de

unic succesor în drepturi al autorului D.D., justifică îndreptățirea acestuia

de a se prevala de drepturile ce au aparținut autorului său.

Contrar susținerilor

recurentei-pârâte, calitatea reclamantului de unic moștenitor al defunctului D.D.

nu a fost văzută de instanța de apel ca dovada incontestabilă a dreptului de

proprietate al acestuia asupra terenului de 490 mp transmis lui prin

succesiune, după cum nici faptul nemenționării acestui bun imobil în

certificatul de moștenitor, la rubrica „masa succesorală” nu poate fi văzută ca

dovadă incontestabilă a încetării apartenenței acestui drept la patrimoniul lui

D.D. și, implicit, la patrimoniul reclamantului, după cum tinde să susțină

recurenta-pârâtă.

Ceea ce s-a afirmat

de către instanța de apel în legătură cu acest drept a fost că, atâta timp cât

reclamantul a dovedit titlul de deținere al autorului asupra acestuia și

calitatea sa de unic succesor în drepturi al lui D.D., aspecte unite cu

inexistența niciunei dovezi ori niciunui indiciu care să susțină apărarea

pârâtelor, în sensul ieșirii dreptului din patrimoniul lui D.D. prin

înstrăinare, concluzia nu poate fi decât aceea a existenței dreptului în

patrimoniul reclamantului, drept transmis lui pe cale succesorală din

patrimoniul autorului.

Cât timp legea (Legea

nr. 36/1995) admite ipoteza caracterului incomplet al certificatului de

moștenitor și posibilitatea completării acestuia cu bunuri omise din masa

succesorală la momentul dezbaterii succesiunii, reglementând în acest scop o

procedură anume, a emiterii certificatului de moștenitor suplimentar în

condițiile art. 86 din Legea nr. 36/1995, nemenționarea unui anume bun în

certificatul de moștenitor la capitolul „masa succesorală” nu poate fi văzută

nici măcar ca indiciu al ieșirii acestuia din patrimoniul defunctului, anterior

decesului, mai ales în condițiile deținerii de către succesor a titlului autorului

de dobândire a bunului.

Dimpotrivă, teza

înstrăinării de către autor, în timpul vieții acestuia, a bunului omis din masa

succesorală, teză susținută și în cauza de față de către recurenta-pârâtă SC R.E.

SRL în legătură cu bunul imobil litigios, în circumstanțele factuale mai sus

redate, trebuia în mod necesar dovedită chiar de către această parte.

Contrar susținerilor

recurentei-pârâte, o atare dovadă nu cădea în sarcina reclamantului, care nu

putea face dovada faptului negativ (a neînstrăinării imobilului), ci în sarcina

celui ce a pretins faptul pozitiv contrar, adică recurenta-pârâtă.

Reclamantul și-a

îndeplinit în proces obligația de probare a dreptului afirmat, după cum în mod

corect au reținut instanțele de fond, prin înfățișarea titlurilor de dobândire

a dreptului de către autorul său (contractul de vânzare-cumpărare autentificat

sub nr. 16865 din 23 iunie 1931 și sentința civilă nr. 5625 din 5 iunie 1995 a

Judecătoriei sector 1, ce a confirmat apartenența dreptului la patrimoniul lui

D.D.) și a certificatului de moștenitor nr. 161 din 4 noiembrie 2004 ce

probează calitatea acestuia de unic succesor în drepturi al autorului D.D.

Nu intra în sarcina

reclamantului, iar dovedirea cererii nu putea presupune și dovedirea faptului

negativ, a neînstrăinării dreptului asupra bunului imobil litigios, după cum

eronat a pretins recurenta-pârâtă, critica acesteia de greșită aplicare a

regulilor în materie de probațiune, de către instanța de apel, fiind în mod

evident nefondată.

Proba faptului

negativ nu poate fi făcută decât prin probarea faptului pozitiv contrar, care a

fost afirmat în proces, ca apărare de fond, chiar de către pârâta SC R.E. SRL

atunci când a susținut teza înstrăinării dreptului de către autorul D.D.,

astfel că acesteia îi revenea sarcina unei atare dovezi, iar nu reclamantului,

după cum corect a reținut instanța de apel.

Împrejurarea

înstrăinării de către autorul reclamantului a celuilalt teren menționat în

sentința civilă nr. 5625 din 5 iunie 1995 a Judecătoriei sector 1 nu putea avea

nici măcar valoarea unei prezumții simple de înstrăinare a terenului litigios,

astfel că, în absența unei probe clare în acest sens, a cărei sarcină revenea

pârâtelor, în mod just și într-o aplicare corectă a legii, s-a stabilit de

către instanțele de fond că reclamantul a făcut în cauză dovada dreptului de

proprietate asupra bunului imobil litigios.

Nici critica

privitoare la caracterul contrar al dezlegării conținute de hotărârea de primă

instanță în raport cu alte hotărâri judecătorești irevocabile, ce au statuat în

legătură cu drepturile aparținând părților litigante, nu este fondată.

În acest sens,

instanța de recurs are în vedere că aprecierea instanțelor de fond asupra

dovedirii de către reclamant a dreptului de proprietate asupra terenului în

suprafață de 490 mp, situat în str. Țărmului, sector 1, nu vine nicidecum în

coliziune cu dovada dreptului de proprietate asupra terenului având aceeași

adresă, în suprafață de 18.395 mp ce a aparținut T.M.K.R. SA și izvorând din

sentința civilă nr. 5625 din 5 iunie 1995 a Judecătoriei sector 1 ce a

confirmat astfel existența, ca bunuri imobile distincte, a celor două terenuri.

Aceasta întrucât, ceea ce au stabilit instanțele de fond, pe baza probatoriilor

administrate, că a constituit faptul generator al încălcării dreptului de

proprietate al reclamantului, au fost acțiunile societății ulterioare pronunțării

acestei hotărâri judecătorești, constând în măsurarea, cadastrare și înglobarea

fără drept a terenului de 490 mp aparținând reclamantului, în suprafață de

18.395 mp ce aparținea societății, cu ocazia încheierii tranzacției ce a fost

consfințită prin decizia nr. 398 din 14 octombrie 2009 a Curții de Apel București,

secția comercială.

În plus, expertiza

căreia i s-a dat eficiență prin hotărârea de primă instanță a identificat

terenurile aparținând reclamantului și pârâtei T.M.K.R. SA pornind de la

reperele de localizare a acestora din expertiza omologată prin sentința civilă nr.

5625/1995 a Judecătoriei sector 1 întocmită de expert B.I., în acest fel determinându-se

faptul că, cu ocazia tranzacționării asupra terenului în suprafață de 18.395 mp

aparținând T.M.K.R. SA în dosarul nr. 26546/3/2004 al Curții de Apel București,

secția comercială, nu s-a mai respectat traseul de localizare și amplasament

pentru acest teren avut în vedere la pronunțarea sentinței civile nr. 5625/1995,

ci s-a omis o suprafață de 321,94 mp corespunzătoare parcării din fața

imobilului cu adresa str. Țărmului, sector 1, București și a unei porțiuni din

carosabilul străzii Țărmului, a cărei complinire a avut loc pe seama terenului

de 490 mp aparținând reclamantului.

În aceste

circumstanțe, nu se poate vorbi despre o eventuală contradicție între hotărârea

de primă instanță pronunțată în acest litigiu și sentința civilă nr. 5625/1995

a Judecătoriei sector 1, cât timp adevărul judiciar a fost stabilit în cauză

pornindu-se chiar de la statuările acestei din urmă hotărâri judecătorești și

de la identificarea în spațiu a celor două imobile potrivit probatoriilor

omologate prin aceasta.

Afirmațiile

recurentei-pârâte potrivit cărora prin omologarea raportului de expertiză

administrat în acest litigiu, se ajunge la o diminuare a suprafeței de teren ce

a aparținut inițial pârâtei T.M.K.R. SA, de 18.395 mp, și la o modificare a

titlului de proprietate al acesteia, cu consecința înfrângerii puterii de lucru

judecat a sentinței civile nr. 5625/1995 a Judecătoriei sector 1, nu fac decât

să distorsioneze acest adevăr judiciar și să ignore realitatea juridică

stabilită pe bază de probe în actualul litigiu, a căror administrare a urmărit

să verifice situația juridică a celor două terenuri aparținând reclamantului și

pârâtei T.M.K.R. SA chiar pornind de la statuările irevocabile ale sentinței

civile nr. 5625/1995 a Judecătoriei sector 1 București.

Or s-a stabilit, pe

baza probatoriilor administrate în actuala cauză, că cele care au procedat la

modificarea limitelor proprietății aparținând T.M.K.R. SA, astfel cum acestea

au fost stabilite și trasate cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr.

5625/1995 a Judecăt