ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 312/2015

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 5550 din 10 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul Constanța s-a dispus admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților Orașul O., prin Primar și Consiliul Local O. și respingerea acțiunii precizată de reclamanta SC M.G.C. SRL în contradictoriu cu pârâții Orașul O., prin Primar și Consiliul Local O., ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. În considerentele hotărârii s-a reținut că în cauză contractul de concesiune este un contract cu execuție succesivă, neexecutarea sa fiind sancționată cu rezilierea.

S-a mai reținut că în cauză a intervenit transmisiunea calității de concedent în relațiile contractuale întemeiate pe contractul de concesiune din 7 septembrie 2006, de la Consiliul Local al Orașului O. la Academia Română, beneficiară a dispoziției de restituire în natură din 11 decembrie 2008 emisă de Primarul Orașului O. în temeiul Legii nr. 1072001. Prin urmare, Academia Română este de drept subrogată în drepturile și obligațiile concedentului, eventuala nerespectare a drepturilor concesionarului trebuind opusă acesteia, fiind fără relevanță faptul că ar fi eșuat negocierile dintre concesionar și noul proprietar al terenului cu privire la clauzele contractuale, din moment ce potrivit legii contractul de concesiune valabil încheiat rămâne în ființă, cu noul proprietar în calitate de concedent.

Întrucât la data formulării acțiunii Consiliul Local O. nu mai era parte contractantă, acesta nu deține calitate procesuală pasivă în cauză. Având în vedere și considerentele încheierii din ședința publică din data de 26 ianuarie 2010, prin care instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Orașului O. prin Primar, față de faptul că nu are calitate de parte în contractul de concesiune, instanța a dispus respingerea acțiunii precizată formulată de reclamanta SC M.G.C. SRL în contradictoriu cu pârâții Orașul O. prin Primar și Consiliul Local O., ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. Împotriva sentinței civile nr. 5550 din 10 octombrie 2011 a declarat apel reclamanta SC M.G.C.

SRL, iar prin decizia civilă nr. 58 din 11 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Constanța s-a dispus respingerea apelului ca nefondat, reținându-se în considerentele deciziei că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, iar în plus, din înscrisurile existente la dosar, reiese că notificările ce au stat la baza emiterii dispoziției Primarului Orașului O. au fost înregistrate la sediul pârâților la data de 11 august 2008. Instanța a constatat că în cuprinsul motivelor de apel, reclamanta SC M.G.C.

SRL a invocat aceleași aspecte în ce privește culpa contractuală a pârâților, constând în aceea că aceștia nu au predat reclamantei terenul în stare de folosință, nici nu au asigurat acesteia folosința terenului și nici nu au notificat reclamanta asupra apariției unei situații juridice noi privind terenul concesionat, conform art. 8 alin. (3) din contract, astfel cum s-au obligat prin contractul de concesiune, iar ulterior, în mod culpabil și cu rea credință, au solicitat radierea dreptului reclamantei din cartea funciară, înainte de a comunica acesteia documentele în baza cărora terenul a fost restituit Academiei Române, dreptul reclamantei nemaifiind astfel opozabil Academiei Române.

În plus, a susținut apelanta, în cazul obligației de rezultat asumată de pârâți prin încheierea contractului de concesiune, simpla nerespectare a obligației de a preda terenul și a asigura reclamantei liniștita folosință a acestuia, prezumă culpa debitorului, impunându-se obligarea acestuia la despăgubiri. Împotriva deciziei civile nr. 58 din 11 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Constanța a declarat recurs reclamanta SC M.G.C. SRL, care a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 1290 din 27 martie 2013, dispunându-se casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Constanta.

În considerentele deciziei s-a reținut că, atât hotărârea primei instanțe, cât și decizia instanței de apel sunt nelegale, întrucât instanțele au omis, în mod greșit, să constate că urmare transmiterii dreptului de proprietate potrivit Legii nr. 10/2001, pârâtul Consiliul Local O. nu mai are calitate procesuală, însă, referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata sumei reprezentând contravaloarea redevenței achitate de reclamantă și a daunelor interese, calitatea procesuală a Consiliului Local O. este certă, noului concedent nefiindu-i transmise și sumele încasate cu titlu de redevență, iar reclamanta nu poate solicita aceste sume noului concedent, cu care nu a avut raporturi juridice și căruia nu i-a achitat nici o sumă de bani.

Drept urmare a reținut instanța supremă, în raport de susținerile reclamantei potrivit cărora pârâta nu și-a achitat obligația de a preda terenul, iar urmare demersurilor efectuate de Primar s-a dispus radierea dreptului de concesiune din cartea funciară, după care Academia Română a vândut terenul, instanțele trebuie să stabilească dacă pretențiile pecuniare ale reclamantei sunt sau nu fondate, în condițiile în care reclamanta nu ar mai putea introduce o nouă acțiune, de la momentul nașterii dreptului la acțiune al reclamantei și până în prezent trecând mai mult de 3 ani, termen de prescripție stabilit prin dispozițiile Decretului nr. 167/1958 privind prescripția. Urmare trimiterii cauzei spre rejudecare, la data de 26 august 2013, a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Constanța prezenta cauză, purtând numărul 8157/118/2009*.

La termenul de judecată din data de 14 noiembrie 2013, reclamanta, prin apărător ales, a făcut precizări în fața instanței, prin care a arătat că solicită obligarea pârâților doar la plata sumei de 438.677,99 RON, rezultată din raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză, reprezentând redevență achitată în baza contractului de concesiune, iar ca și temei juridic al acțiunii invocă doar răspunderea contractuală față de împrejurare că o parte și-a îndeplinit obligațiile, iar cealaltă parte nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale, motiv pentru care a fost solicitată rezolutiunea contractului.

Prin sentința civilă nr. 3323 din 28 noiembrie 2013, Tribunalul Constanța, secția a ll-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților Consiliul Local O. și Orașul O., prin Primar în raport de capătul 1 al cererii de chemare în judecată, având ca obiect rezolutiunea contractului de concesiune din 7 septembrie 2006 și a respins acțiunea formulată de reclamanta SC M.G.C. SRL având ca obiect rezolutiunea contractului de concesiune din 7 septembrie 2006, ca fiind introdusă împotriva unor persoane lipsite de calitate procesual pasivă. A respins acțiunea având ca obiect obligarea pârâților Consiliul Local O. și Orașul O., prin Primar la plata către reclamantă a sumei de 423.107,27 RON, reprezentând redevență achitată în baza contractului de concesiune din 7 septembrie 2006, ca nefondată.

Totodată, a respins cererea reclamantei privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele: Întrucât prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus rejudecarea în întregime a cauzei, instanța a pus în discuția părților excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților Consiliul Local O. și Orașul O. prin Primar în raport de capătul 1 al cererii de chemare în judecată, vizând rezoluțiunea contractului de concesiune din 7 septembrie 2006, excepție care a fost admisă pentru următoarele considerente: În ce privește pârâtul Orașul O., prin Primar, excepția s-a reținut a fi întemeiată, întrucât această pârâtă nu a avut calitatea de parte în contractul de concesiune, acesta fiind încheiat strict între Consiliul Local O., în calitate de concedent și SC M.G.C.

SRL, în calitate de concesionar. Întrucât rezoluțiunea unui contract este urmarea nerespectării obligațiilor asumate de către o parte contractantă, iar pârâtul Orașul O., prin Primar nu a fost parte contractantă, aceasta nu are calitate procesual pasivă, capătul de cerere formulat în contradictoriu cu aceasta, vizând rezoluțiunea contractului a fost respins, ca formulat împotriva unei persoane lipsită de calitate procesual pasivă.

Și excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei Consiliul Local O., în raport cu capătul 1 al cererii de chemare în judecată a fost găsită întemeiată, întrucât, potrivit art. 14 din Legea nr. 10/2001, „dacă imobilul restituit prin procedurile administrative prevăzute de prezenta lege sau prin hotărâre judecătorească face obiectul unui contract de locațiune, concesiune, locație de gestiune sau asociere în participațiune, noul proprietar se va subroga în drepturile statului sau ale persoanei juridice deținătoare, cu renegocierea celorlalte clauze ale contractului, dacă aceste contracte au fost încheiate potrivit legii.”, iar potrivit Normei Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 din 7 martie 2007, deși subrograrea la care face referire art. 14 din lege intervine de drept, decizia/dispoziția motivată de restituire în natură trebuie să indice în mod expres contractele civile sau comerciale care afectează imobilul restituit.”.

Întrucât prin dispoziția din 11 decembrie 2008, Primarul Orașului O. a dispus restituirea terenului ce a făcut obiectul contractului de concesiune către Academia Română, în baza Legii nr. 10/2001, în cauză, potrivit dispozițiilor legale menționate anterior, a operat transmisiunea calității de concedent în cadrul raporturilor juridice deduse din contractul de concesiune din 7 septembrie 2006 astfel încât Academia Română s-a subrogat, de drept, în drepturile și obligațiile concedentului Consiliul Local O., iar de la momentul subrogării, calitatea procesual pasivă nu mai era deținută de Consiliul Local O., aceasta nemaiavând calitatea de parte contractantă, sens în care excepția este întemeiată, urmând a fi admisă, cu consecința respingerii acestui capăt de cerere ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă.

Instanța apreciază că, o eventuală calitate procesual pasivă ar fi fost deținută de Consiliul Local O. ulterior retrocedării terenului în cadrul unei acțiuni întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, aceasta nemaiavând, la momentul formulării prezentei acțiuni, calitatea de parte contractantă în contractul de concesiune, pentru a se putea dispune rezoluțiunea contractului în contradictoriu cu această pârâtă. însă, la ultimul termen de judecată, urmare solicitărilor repetate ale instanței, reclamanta a precizat expres că înțelege să invoce doar răspunderea contractuală, nu și un alt temei juridic (cum ar fi cel al îmbogățirii fără justă cauză), astfel încât, față de principiul disponibilității ce guvernează procesul civil, prezenta acțiune a fost analizată strict sub aspectul răspunderii contractuale, nu și al incidenței îmbogățirii fără justă cauză.

În ce privește capătul al doilea al cererii de chemare în judecată, prin care se solicită, urmare precizărilor făcute de reclamantă, obligarea pârâților la plata sumei de 438.677,99 RON, reprezentând contravaloarea ratelor de concesiune achitate de reclamantă timp de 2 ani în baza contractului de concesiune din 7 septembrie 2006, instanța a apreciat că pretențiile reclamantei nu sunt fondate, pentru următoarele considerente: a priori, s-a reținut că acordarea despăgubirilor poate fi doar consecința dispunerii rezoluțiunii unui contract, ca și o sancțiune specifică, consecința existenței unei culpe în nerespectarea obligațiilor contractuale de către una din părțile unui contract sinalagmatic.

Ori, în prezenta cauză, întrucât nu s-a dispus rezoluțiunea contractului de concesiune din 7 septembrie 2006 prin hotărâre judecătorească, chiar în considerentele deciziei nr. 1290 din 27 martie 2013 reținându-se, că în raport de constatările privind subrogația de drept intervenită urmare retrocedării terenului, este evident că, după emiterea dispoziției, Consiliul Local O. (fostul concedent) și cu atât mai mult Orașul O. prin Primar (care nici nu a fost parte în contractul de concesiune) nu au calitate procesuală pasivă, cererea de obligare a acestor pârâte la despăgubiri nu este fondată, nefiind stabilită culpa acestora în neexecutarea obligațiilor contractuale, care să justifice pronunțarea rezoluțiunii.

Chiar analizând existența sau nu a unei culpe contractuale a pârâților Consiliul Local O. și Orașul O. prin Primar, prin raportare la faptul că reclamanta a invocat aspecte ce țin de atitudinea pârâților anterior restituirii terenului, respectiv nepredarea folosinței terenului concesionat întrucât acesta făcea obiectul unei cereri de retrocedare, neasigurarea liniștitei folosințe a acestuia și respectiv radierea cu rea credință a dreptului de concesiune al reclamantei din cartea funciară de către Primar, instanța a apreciat ca nefondată acțiunea în pretenții. Astfel, s-a apreciat că nu se poate reține culpa pârâtei Consiliul Local O. în raport de dispunerea retrocedării terenului ce a făcut obiectul contractului de concesiune.

Este adevărat că, prin prevederile art. 8 din contractul din 7 septembrie 2006 s-a prevăzut, la obligațiile concedentului, netulburarea concesionarului în exercițiul drepturilor rezultate din contract și notificarea concesionarului asupra apariției oricăror împrejurări de natură a aduce atingere drepturilor acestuia, însă nu se poate identifica o culpă a pârâtei în exercitarea acestor obligații. În acest sens, instanța constată că pârâta nu a cunoscut, la momentul încheierii contractului, faptul că respectivul teren făcea obiectul unei cereri de retrocedare în baza Legii nr. 10/2001, din înscrisurile existente la dosar, respectiv notificările primite la Primăria O. la data de 11 august 2008, rezultând că cererea de retrocedare a fost cunoscută de pârâtă doar în anul 2008, deci la 2 ani de la încheierea contractului de concesiune.

În plus, pârâta a respectat obligația asumată la art. 8 din contract, notificând reclamantei pronunțarea dispoziției privind retrocedarea terenului Academiei Române, precum și faptul că, ulterior retrocedării și, potrivit dispozițiilor legale, va avea loc renegocierea contractului de concesiune cu noul concedent. Instanța de fond nu a identificat nici o culpă în acțiunea pârâtului Orașul O., prin Primar în raport de radierea din cartea funciară a dreptului de concesiune, această radiere făcându-se cu respectarea dispozițiilor legale în materia retrocedării terenurilor, urmare emiterii dispoziției de retrocedare, astfel cum se menționează și în cartea funciară, iar radierea dreptului de concesiune nu a fost de natură a aduce un prejudiciu intereselor reclamantei în condițiile în care, noul concedent a procedat la renegocierea clauzelor contractului de concesiune, recunoscând implicit valabilitatea acestuia la momentul încheierii și respectiv renegocierii.

În ce privește susținerile reclamantei potrivit cărora pârâtele nu i-au asigurat liniștita folosință a terenului concesionat, instanța a constatat că, într-adevăr, în cuprinsul art. 1 alin. (1) din contractul de concesiune, s-a stipulat expres că, pe terenul concesionat, se va realiza investiția ansamblu turistic de recreere și agrement, iar din adresa emisă de R. SA la data de 21 mai 2007, rezultă că pe acest teren există o conductă de ape refulate, iar la limita amplasamentului propus există conducta principală de distribuție apă, terenurile pe care sunt amplasate conducte aparținând domeniului public, zona de protecție sanitară cu regim sever cuprinde terenurile pe 3 metri în jurul conductelor, teren care nu se va betona, nu se vor realiza construcții și parcări, astfel încât s-a comunicat reclamantei avizul de principiu al R. SA; urmând ca, după obținerea autorizației de construire, reclamanta să revină spre avizare cu proiectul de deviere în drumul public al conductei de refulare existent pe amplasament.

Susținerile reclamantei în sensul că existența acestor impedimente la construirea ansamblului, care nu i-ar fi fost comunicate la încheierea contractului de concesiune, nefigurând nici în PUD- ui întocmit la acel moment, echivalează cu încălcarea obligației pârâtelor de a-i asigura liniștita folosință a terenului, nu au fost primite. în acest sens, instanța a constatat că R. SA a comunicat avizul de principiu reclamantei, că aceasta avea posibilitatea efectuării unei devieri a conductei de defulare, acțiune pentru care putea solicita despăgubiri concedentului, iar zona de siguranță de 3 metri pe care era împiedicată să construiască, existentă chiar la limita amplasamentului, permitea totuși efectuarea oricărei construcții din proiect, cu deplasarea acestora puțin în interiorul amplasamentului.

Drept urmare, s-a apreciat că aceste impedimente nu erau într-atât de grave ca să semnifice o neexecutare majoră din partea pârâtelor și să determine rezoluțiunea contractului, și nu s-a dovedit existența unei culpe a pârâtelor pe parcursul executării contractului, reclamanta nefiind împiedicată practic în folosirea terenului, care i-a fost pus la dispoziție în materialitatea lui pentru efectuarea lucrărilor de amenajare.

A constatat instanța că, de altfel, rezilierea contractului de concesiune s-a notificat de către Academia Română reclamantei, și nu de către pârâte, la data de 19 februarie 2009 în baza pactului comisoriu stipulat la art. 9 lit. c) din contract, tocmai pentru motivul nerespectării de către reclamantă a prevederilor art. 5 din contract, respectiv pentru neobținerea de către reclamantă, în termen de 1 an de la încheierea contractului, a autorizației de construire și respectiv a începerii lucrărilor destinate amenajării ansamblului turistic de agrement. Ori, nu s-a identificat, în raport de materialul probator existent la dosarul cauzei, o atitudine culpabilă a pârâților Consiliul Local O. și Orașul O. prin Primar care să fi împiedicat reclamanta în demersurile necesare obținerii autorizației de construcție.

Cu atât mai mult cu cât Academia Română a recunoscut valabilitatea contractului până la momentul notificării rezilierii, asumându-și calitatea de parte în contract, solicitarea despăgubirilor de la pârâtele care nu mai aveau această calitate de parte contractantă se putea solicita în alt temei decât răspunderea contractuală, reclamanta optând însă pentru temeiul juridic al răspunderii contractuale. Întrucât în desfășurarea contractului de la momentul încheierii acestuia și până la data retrocedării terenului, instanța a apreciat că nu s-a făcut dovada neexecutării culpabile, de către pârâte, a obligațiilor contractuale asumate prin contractul de concesiune din 7 septembrie 2006, cererea reclamantei prin care se solicită obligarea acestora la plata redevențelor achitate este nefondată, urmând a fi respinsă ca atare.

Ca un ultim aspect, s-a constatat de către instanță, în cuprinsul contractului din 7 septembrie 2006, la art. 9 lit. f), părțile au stabilit că, în cazul în care interesul național sau local o impune, contractul încetează prin răscumpărarea concesiunii, care se poate face numai prin act administrativ al organului care a aprobat concesiunea, la propunerea concedentului, caz în care se va întocmi o documentație tehnico-științifică în care se va stabili prețul răscumpărării, situație în care nu se percep daune, însă în cauză, reclamanta a optat pentru promovarea prezentei acțiuni întemeiată pe principiul răspunderii culpabile contractuale.

Susținerile reclamantei în sensul că, la încheierea contractului, pârâtele și-au asumat o obligație de rezultat, a cărei simplă încălcare prezumă culpa acestora nu pot fi avute în vedere, în condițiile în care culpa contractantului, ca element component al răspunderii civile contractuale, nu se prezumă ci trebuie dovedită în procesul civil. Împotriva hotărârii instanței de fond, pronunțată în al doilea ciclu de judecată, a declarat apel reclamanta SC M.G.C. SRL, invocând motive de nelegalitate și netemeinicie prezentate pe larg în cuprinsul deciziei recurate. Curtea de Apel Constanța, prin decizia civilă nr. 214 din 30 aprilie 2014 a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă SC M.G.C.

SRL împotriva sentinței civile nr. 3323 din 28 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 8157/2009 în contradictoriu cu intimații-pârâți Orașul O. prin Primar și Consiliul Local O. Pentru a decide astfel, instanța de apel și-a fundamentat decizia pe următoarele considerente: Obiectul concesiunii încheiate de autoritățile publice locale O., județul Constanța, cu apelanta-reclamantă SC M.G.C. SRL îl reprezintă suprafața de teren de 14.188 mp, completată ulterior și cu suprafața de 5191 mp (dispoziția din 8 aprilie 2008 și actul adițional din 3 aprilie 2008), bunul imobil făcând parte din domeniul privai al Orașului O. Ulterior încheierii contractului de concesiune din 7 septembrie 2006, U.A.T.

deținătoare a acestui bun a fost notificată în procedura instituită de Legea nr. 10/2001 de către fostul proprietar Academia Română, pentru revendicarea unei suprafețe de 620.125 mp, ce a inclus și terenul deținut în folosință de apelanta reclamantă, în virtutea contractului de concesiune și a actelor adiționale la acesta, cerere aprobată prin dispoziția de restituire din 11 decembrie 2008 a Primarului Orașului O. În aceste condiții au devenit incidente dispozițiile art. 14 din Legea nr. 10/2001, operând subrogarea noului proprietar în drepturile persoanei juridice deținătoare. Această normă legală nu poate însă înfrânge principiul disponibilității părților, ce guvernează procesul civil, manifestat în cauza pendinte prin menținerea cadrului procesual stabilit inițial de către titularul acțiunii pe tot parcursul cercetării judecătorești, în toate ciclurile procesuale survenite până în prezent.

Prin urmare, având de cercetat incidența sancțiunii rezoluțiunii contractului de concesiune în contradictoriu cu entitatea juridică ce nu mai avea calitatea de parte contractuală, prima instanță a stabilit în mod corect că excepția lipsei calității procesuale pasive a Orașului O. prin Primar și a Consiliului Local O. este întemeiată, respingând capătul de cerere referitor la rezoluțiunea contractului ca fiind formulat împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. Apelanta-reclamantă a criticat în calea de atac o pretinsă inegalitate în fața legii între concesionarul privat al terenului și autoritățile publice locale din O., constând în mărirea patrimoniului U.A.T.

O. în detrimentul concesionarului, prin încasarea sumei de aproximativ 100.000 euro fără îndeplinirea prestației principale, cea de predare a terenului pentru scopul urmărit prin încheierea contractului de concesiune din 7 septembrie 2006. În fapt, s-a reținut că după încheierea contractului de concesiune din 7 septembrie 2006 a fost întabulat dreptul de folosință al apelantei-reclamante în cartea funciară, concesionara având la dispoziția sa toate mijloacele cuvenite în virtutea contractului pentru realizarea obiectivului urmărit, precum și sprijinul autorităților publice locale concedente în privința prelungirii termenului de 1 an în care trebuia obținută autorizația de construire pentru proiectul imobiliar ce a fundamentat încheierea acestui contract.

Cercetând motivele de fapt pe care s-a întemeiat demersul judiciar, Curtea a observat că apelanta-reclamantă a apreciat ca fiind culpabilă atitudinea autorităților publice locale ce nu au respectat termenul de asigurare a folosinței bunului concesionat pe durata prevăzută contractual, fapt pentru care a considerat că este îndreptățită să pretindă restituirea redeventei achitate până la rezilierea contractului de către noul proprietar. Sub un prim aspect, distincția dintre rezoluțiune și reziliere se întemeiază pe natura contractului de a fi susceptibil de executare imediată sau prin prestații succesive, iar dintr-o altă perspectivă, cea a efectelor produse de sancțiunea intervenită, în cazul rezoluțiunii operează repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului, ca și când acesta nu ar fi fost încheiat, iar în situația rezilierii prestațiile îndeplinite nu se restituie, efectele sancțiunii operând pentru viitor.

Contractul de concesiune din 7 septembrie 2006 este unul cu executare succesivă, fiind asigurată folosința bunului imobil cedat în schimbul unei redevențe anuale, plătibilă la termenele stabilite prin acordul de voință al părților. În acest context convențional, pentru sumele achitate cu titlul de redevență până la rezilierea contractului apelanta reclamantă a avut asigurat dreptul de folosință asupra terenului, fără a putea fi reținută vreo culpă a concedentului pentru perioada în care s-a derulat contractul de concesiune din 7 septembrie 2006 în ceea ce privește această obligație. Pretențiile apelantei-reclamante privind drepturile patrimoniale rezultate din contractul de concesiune din 7 septembrie 2006 au fost calificate prin decizia civilă nr. 1290 din 27 martie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție ca fiind daune interese, ceea ce obligă, în raport de dispozițiile art. 315 vechiul C. proc.

civ., la examinarea condițiilor referitoare la răspunderea civilă contractuală, fundamentată pe ideea de culpă a celui chemat să răspundă. Potrivit art. 5 alin. (1) din contractul părților, „concesionarul este obligat ca în termen de maxim 1 an de la data semnării contractului să solicite eliberarea autorizațiilor de construire pentru construcțiile prevăzute în PUD-ul aprobat prin hotărârea Consiliului Local din 31 mai 2006 și să înceapă lucrările (...) sub sancțiunea rezilierii de drept a contractului, fără punerea în întârziere și fără nici altă formalitate”, acesta fiind un veritabil pact comisoriu de gradul IV.

În aceste condiții, concesionarul a cunoscut că toată etapa de obținere a avizelor necesare pentru eliberarea autorizației de construire urma să se deruleze într-un termen de un an, termen ce a fost prelungit prin voința concedenților de la expirarea duratei inițiale, respectiv 7 septembrie 2007, până la 31 decembrie 2008. În interiorul acestui interval de timp apelanta reclamantă a obținut avizele favorabile de la R. SA și E., ce îi permiteau eliberarea autorizației de construire, fiind necesar avizul de mediu, pentru obținerea căruia SC M.G.C. SRL nu a arătat stăruința sa în a se încadra în termenul contractual, asumându-și, astfel, riscul rezilierii de plin drept.

De altfel, deși a susținut că a solicitat eliberarea primului certificat de urbanism în cursul anului 2007, la dosar se află depusă doar cererea de eliberare a acestui act premergător obținerii autorizației de construire înregistrată la data de 24 februarie 2009. În aceste condiții, instanța de apel reține că, în executarea contractului de concesiune din 7 septembrie 2006, concedenții au îndeplinit obligația de asigurare a folosinței bunului ce a format obiectul acestei convenții, aceasta fiind obligația asumată prin clauzele contractuale înscrise la art. 8, alin. (1) din contractul de concesiune din 7 septembrie 2006. Referitor la împrejurarea că PUD-ul avut în vedere la licitația publică în urma căreia s-a încheiat contractul de concesiune din 7 septembrie 2006 nu avea avizele și autorizațiile prevăzute de lege care să certifice posibilitatea realizării obiectivelor concesiunii, fiind necesare remedieri ce au fost puse în sarcina apelantei reclamante, Curtea a constatat că această critică a apelantei nu este fondată.

Sprijinul intimaților-pârâți, în calitatea lor de concedenți, s-a manifestat prin prelungirea termenului inițial stabilit pentru obținerea autorizației de construire, neputându-se reține o culpă exclusivă a lor care să-l împiedice pe concesionar să facă demersurile necesare în interiorul acestui termen de emitere a autorizației necesare pentru realizarea obiectivului imobiliar propus. Deși apelanta-reclamantă a susținut că a fost încălcată obligația de notificare a sa despre orice împrejurare de natură să-i aducă atingere drepturilor sale, prin necomunicarea dispoziției de restituire a terenului, Curtea a reținut că prin acest act de retrocedare s-a realizat o subrogație legală de către noul proprietar, Academia Română, în drepturile și obligațiile concedentului, acesta acționând în limitele inserate în acel act.

Prin urmare, nu schimbarea calității concedentului a condus la rezilierea de drept a contractului de concesiune din 7 septembrie 2006, ci nerespectarea de către concesionar a termenului de un an (astfel cum acesta a fost prelungit prin acte adiționale), în care trebuia obținută autorizația de construire, fapt ce a permis noului proprietar să opteze pentru aplicarea acestei sancțiuni. Așadar, o nerealizare a drepturilor concesionarului s-a realizat prin neîncadrarea acestuia în termenele stabilite convențional pentru începerea lucrărilor la obiectivul concesionat, nu exclusiv prin schimbarea persoanei concedentului. Prin urmare, soluția atacată a fost considerată legală și temeinică, judecătorul fondului reținând corect că SC M.G.C.

SRL nu este îndreptățită la repunerea în situația anterioară, dată fiind natura contractului de concesiune ce determină sancțiunea rezilierii în caz de nerespectare a obligațiilor asumate. Împotriva deciziei pronunțată de instanța de apel a declarat recurs reclamanta SC M.G.C. SRL înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, sub nr. 59/36/2014.

Prin cererea de recurs a solicitat admiterea recursului, anularea deciziei nr. 214/2014 pronunțată de Curtea de Apel Constanța și a sentinței civile nr. 3323 din 28 noiembrie 2013 și, în rejudecarea cauzei, respingerea excepției lipsei calității procesual pasive a pârâților Consiliul Local O. și U.A.T., oraș O., prin Primar și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și precizată în sensul de a se dispune: - rezoluțiunea contractului de concesiune din 7 septembrie 2006 astfel cum a fost modificat prin actele adiționale la contract și repunerea în situația anterioară; - obligarea orașului O., prin Primar să restituie reclamantei suma de 423.107,26 RON primită cu titlu de redevență și a tuturor cheltuielilor de judecată.

A criticat decizia instanței de apel ca fiind nelegală, arătând în dezvoltarea motivelor de recurs următoarele: 1. Instanțele de fond și de apel au încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ. apreciind nelegal că pârâții nu au calitate procesuală pasivă după ce Înalta Curte a desființat această statuare în primul ciclu procesual. Se arată că motivul principal reținut de instanța de recurs, determinant pentru casarea cu trimitere, a fost acela că instanța de apel și de fond au interpretat greșit actul juridic dedus judecății, urmând „să analizeze pe fondul cauzei cererea de obligare a pârâților la plata unor sume de bani” și, din această perspectivă, să fie avute în vedere celelalte motive de recurs care privesc fondul cauzei.

Instanța a stabilit o inegalitate în fața legii între reclamantă, concesionarul privat al terenului și pârâți, autorități publice, care au cauzat reclamantei un prejudiciu de 438.000 RON, fără a îndeplini prestația principală, aceea de predare a terenului în vederea folosirii în scopul atingerii obiectivelor stabilite, ignorând principiul echilibrului contractual, interdependența și corelativitatea obligațiilor. Instanța nu a calificat corect actul juridic dedus judecății, ținând seama de faptul că terenul în discuție face parte din domeniul privat al U.A.T. O. și doar parțial din domeniul public afectat utilităților Orașului O., ceea ce o determină pe recurentă să susțină calificarea contractului ca fiind „de concesiune privată”.

Instanțele de fond și de apel nu au tras concluziile și consecințele juridice corecte raportat la conduita pârâților și la inaptitudinea terenului cuprins în PUD de a fi construit. Elementul relevant al contractului este regimul juridic al terenului, afectat esențial unor utilități publice, având regim juridic de proprietate publică, alt regim juridic decât cel prevăzut prin hotărârea Consiliului Local O. de aprobare a PUD-ului. Instanța nu a analizat dacă terenul concesionat îndeplinea condițiile legale pentru realizarea investiției „Ansamblu turistic și de agrement”. Instanța de apel a făcut teoria sancțiunilor rezoluțiunii și rezilierii fără a se raporta la datele concrete ale cauzei și reține eronat că recurenta-reclamantă a avut asigurat dreptul de folosință asupra terenului și că nu poate reține vreo culpă a concedentului în perioada derulării contractului.

Susține recurenta că posesia a aparținut pârâților care au transmis-o în luna decembrie 2008 către Academia Română, aspect ce dovedește că terenul nu era la dispoziția sa, ci a pârâților. În mod greșit a reținut instanța de apel că recurenta-reclamantă nu a respectat termenul de un an, prelungit prin acte adiționale în care trebuia obținută autorizația de construire, fapt ce a permis noului proprietar să opteze pentru aplicarea sancțiunii și că nerealizarea drepturilor sale se datorează neîncadrării în termenele stabilite convențional pentru începerea lucrărilor la obiectivul concesionat. Instanța de apel nu a analizat dacă declarația de reziliere a fost aplicată în mod corect, respectiv dacă se putea obține autorizația, date fiind elementele care dovedesc traversarea terenului de conductele de utilități publice.

Modul în care instanța de apel a înțeles să aplice dispozițiile legale relevante în cauză este total greșit, hotărârea de aprobare a PUD-ului nu are avizele și autorizațiile necesare, terenul propus spre construire de către pârâți nu îndeplinea decât parțial condițiile pentru construire, parțial este afectat domeniul public. Excepția lipsei calității procesuale pasive a celor doi pârâți nu este întemeiată, avându-se în vedere că se contestă acte și fapte ce aparțin acestor autorități și privește perioada anterioară transmiterii dreptului de proprietate către Academia Română. Se mai relevă faptul că intimatele-pârâte au comis neregularități prin aprobarea unui plan urbanistic de detaliu (PUD) fără legătură cu realitatea din teren iar prejudiciul recurentei rezultă în mod direct din acest fapt.

Învederează că avizul de mediu trebuia să existe la aprobarea PUD, obligație stabilită prin art. 9 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2005 și a art. 5 din H.G. nr. 1076/2004. În acest sens, precizează că, din avizele date de furnizorii de utilități, rezultă cu claritate că o parte din terenul prezentat pentru construire în PUD este traversat de utilități aparținând domeniului public al Orașului O., avizarea era pozitivă cu condiția să se devieze utilitățile publice, ceea ce implică schimbarea regimului juridic al terenului, situație care nu stătea în puterea concesionarei SC M.G.C. SRL. Destinația de utilitate publică a unei părți din terenul concesionat, excludea construirea. Mai arată recurenta că terenul a fost concesionat în vederea construirii, iar înainte de a decide construirea era necesar studiul de impact asupra mediului, iar obținerea avizului de mediu era o obligație a autorității locale ce a propus planul urbanistic de detaliu.

Susține că dacă s-ar reține că recurenta avea obligația obținerii avizului de mediu se poate considera că s-a contractat o obligație fără cauză. Precizează că a plătit redevența pentru a putea construi pe teren potrivit PUD-ului aprobat și s-a dovedit că acesta conținea erori incompatibile cu scopul contractului făcând imposibilă realizarea obiectivului contractului fără implicarea autorităților administrative. Arată că documentațiile de amenajare a teritoriului aprobate fără avizele prevăzute de reglementările în vigoare sunt nule potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 350/2001, iar conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 51/1991, autorizațiile de construire se eliberează în temeiul și cu respectarea documentațiilor de urbanism, avizate și aprobate potrivit legii.

În acest cadru, invocă probele dosarului din care ar rezulta că PUD-ul conține date eronate, că nu a fost avizat anterior aprobării de autoritățile de mediu și nu s-a solicitat acest aviz de titularul PUD, Consiliul Local O., situație în care nu a fost posibilă obținerea autorizației de construire în termenul stabilit de concedent fără ca acesta să modifice PUD, în calitate de proprietar al terenului. 4. Instanța de apel nu a analizat cauza prin prisma dispozițiilor legale aplicabile încheierii și derulării contractului de concesiune, obiectul contractului de concesiune, obiectivele stabilite de părți, derularea contractului încheiat, efectele pe care atitudinea pârâților, autorității publice le au asupra reclamantei, ceea ce conduce la încălcarea dreptului la un proces echitabil iar sancțiunea care intervine este nulitatea hotărârii apelate.

Riscul în contract nu antrenează niciodată, în afara legii răspunderea debitorului obligației imposibil de executat care nu poate fi ținut să plătească daune-interese în absența culpei, însă legea, prin art. 1082, art. 1083 C. civ. sancționează debitorul ce nu și-a executat obligația. Invocă procesele-verbale încheiate de autoritățile de mediu, de instituțiile furnizoare de utilități publice care dovedesc, în opinia recurentei, că la aprobarea P.U.D. nu existau avizele prevăzute de lege și nu se cunoștea cu precizie dacă se poate construi pe terenul concesionat, reclamanta făcând demersuri pentru obținerea avizelor de principiu ale PUD-ului.

Arată că nu a avut posesia și folosința bunului închiriat și dacă ar fi avut-o nu putea să obțină autorizație de construire pe un plan de dezvoltare eronat ceea ce înseamnă că a plătit o redevență necuvenită și se impune să îi fie restituită pentru lipsă de folosință, obligația de a asigura folosința bunului fiind de esența contractului de concesiune. Acordarea de daune-interese sub forma obligării la plata echivalentului sumei încasate pentru folosința terenului reprezintă doar unul dintre remediile sau mijloacele juridice aflate la îndemâna creditorului alături de rezoluțiune, excepția de neexecutare ș.a. Consideră că instanțele trebuiau să administreze probatorii și să stabilească dacă pretențiile pecuniare ale reclamantei sunt sau nu fondate deoarece s-au efectuat mai multe vânzări succesive și terenul a fost alipit, parcelat, dezmembrat și revândut în scop de profit.

În continuare, recurenta-reclamantă reiterează prevederile art. 315 C. proc. civ., cu referire la decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care, în primul ciclu procesual, s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, susținând că, raportat la statuările instanței de casare, instanțele trebuiau să analizeze pe fondul cauzei cererea de obligare a pârâților la plata unor sume de bani. În ceea ce privește fondul cauzei recurenta-reclamantă a susținut că a dovedit faptul că terenul concesionat nu îndeplinea condițiile legale de a fi folosit în scopul pentru care a fost concesionat, de a se construi spații de cazare și agrement, prin procesele-verbale emise de entitățile responsabile de administrarea rețelelor de utilități publice.

La adoptarea PUD, intimatul Consiliul Local nu avea avizele și autorizațiile prevăzute de lege care să certifice posibilitatea atingerii obiectivelor concesiunii, construirea pe teren și posibilitatea cumpărării ulterioare a terenului, scopul avut în vedere la concesionare. Menționează că pe parcursul anilor 2006, 2007 și 2008 reclamanta a făcut demersuri la instituțiile abilitate să avizeze de principiu PUD-ul deși la momentul concesiunii terenului și al aprobării PUD erau necesare avizele de la entitățile ce asigurau servicii publice comunității locale precum și aviz de mediu. Aceste aspecte au blocat orice demers de obținere a autorizațiilor de construire. Necesitatea unor remedieri erau evidente și erau în sarcina Consiliului Local.

5. Hotărârea instanței de apel nu este motivată conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Instanța nu a arătat care sunt probele care i-au format convingerea și motivele pentru care a înlăturat cererile și apărările precum și probele reclamantei. În argumentarea acestui motiv arată că a cerut să se reanalizeze calitatea procesuală a pârâților raportat la motivele invocate prin cererea introductivă și prin completările motivelor de fapt ale acțiunii, precizate la termenul din 16 iunie 2011, comunicată pârâților-intimați în care a susținut că subrogația legală în contractul de concesiune nu transferă calitatea pentru a răspunde pentru prejudicii cauzate locatorului anterior înstrăinării, nu transferă culpa de la titularul inițial al obligației de a i se preda terenul în stare de a fi întrebuințat, conform destinației din contractul de locatiune și de a i se asigura folosința în scopul pentru care a fost concesionat.

Menționează că aceste susțineri nu au fost analizate deși erau esențiale în justificarea calității procesual pasive a pârâților. A precizat că, în cauză, s-au solicitat daune-interese, despăgubiri ce reprezintă echivalentul prejudiciului pe care recurenta creditoare l-a suferit ca urmare a neexecutării totale a obligației asumate de concedent, acestea fiind echivalentul plății făcute către intimații-pârâți. Recurenta-reclamantă arată că motivul principal pentru care s-a respins apelul este acela că operează o subrogație legală și s-a transmis calitatea de la concedentul inițial, Orașul O. la dobânditorul terenului Academia Română, argument pe care îl consideră insuficient pentru a respinge cererea și a se considera că hotărârea este motivată.

În acest mod s-a încălcat decizia de casare întrucât în primul ciclu procesual cererea a fost respinsă tot pe acest motiv, fiind desființate hotărârile în primul ciclu procesual și trimisă cauza pentru soluționare pe fond. Invocă art. 1444 C. civ. din 1864 potrivit cu care dezdăunarea prevăzută de lege în cazul cesiunii legale de contract și subrogației legale a locatorului este mijlocul de protecție a locatarului. Fundamentul acestei răspunderi trebuie căutat în principiul pacta sunt servanta și în garanția datorată în mod normal creditorului contractual de către debitorul care face să acționeze în locul său o terță persoană. Se susține că pârâții-intimați nu numai că nu au executat obligațiile inițiale dar au făcut demersuri pentru a se radia dreptul de concesiune din cartea funciară, sprijinind vânzarea terenului de către terțul dobanditor, Academia Română prin emiterea actelor administrative la care s-a referit în cererea de apel.

Recurenta-reclamantă consideră că pârâții nu și-au îndeplinit obligații anterioare cesiunii de contract și subrogației legale. Terenul a fost predat Academiei Române conform procesului-verbal de predare-primire din 17 decembrie 2008. Culpa concedentului constă în neîndeplinirea obligației de predare a terenului concesionat pentru care a primit taxa de concesiune de 100.000 euro și efectuarea demersurilor de radiere din cartea funciară a contractului de concesiune pentru a stinge posibilitatea continuării locațiunii cu noul proprietar. Instanța de fond nu a apreciat și nu a analizat documentele de carte funciară prin care a dovedit cum au lucrat pârâții pentru desființarea dreptului de concesiune.

Titularul obligației de predare a terenului către recurenta-reclamantă era Orașul O. prin Consiliul Local O., ca administrator la bunurilor ce aparțineau Orașului O. Cum intimații nu și-au îndeplinit obligația pentru care au încasat prețul și acest preț trebuia restituit de către aceștia și, prin urmare, au calitate procesuală pasivă, trebuie să restituie ceea ce au primit fără să îndeplinească contraprestația, conform art. 1073 C. civ. din 1864. Obligația de predare neexecutată de debitorii inițiali care au primit contravaloarea folosinței nu se transferă subrogatului legal, Academia României. Recurenta-reclamantă consideră că pentru paguba efectiv suferită este responsabil contractantul inițial, respectiv pârâții iar pentru beneficiul nerealizat va răspunde subrogatul legal din contract, Academia Română.

S-a invocat că prima instanță a încălcat recurentei dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece a soluționat cauza pe baza unei excepții iar instanța de apel nu a observat că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 3 C. civ., privind denegarea de dreptate, ignorând decizia Înaltei Curți. Față de toate motivele prezentate recurenta solicită să se constate imposibilitatea totală și definitivă de executare a contractului de concesiune, desființarea acestuia prin rezoluțiune, cu consecința restituirii prestațiilor și, în subsidiar, aplicarea răspunderii civile delictuale și obligarea pârâtei U.A.T. O., prin Primar, la restituirea prestațiilor ce se constituie într-un prejudiciu.

În drept, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 5, pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., art. 1433 și art. 1444 C. civ. din 1864. Intimații nu au formulat întâmpinare. Analizând recursul, în cadrul controlului de legalitate, prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte reține următoarele: Sub un prim motiv de recurs (relevat în argumentația prezentată în cuprinsul cererii de recurs) s-a invocat nerespectarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. fără a încadra neregularitatea invocată în vreunul dintre motivele de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1-pct. 9 C. proc. civ. Din această perspectivă, reținând că se invocă faptul că instanța de apel nu s-a conformat dispozițiilor obligatorii stabilite de Înalta Curte de Casație și Justiție, referitoare la faptul că hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, conform art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., se poate încadra această critică în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Argumentele aduse în sprijinul acestui motiv de recurs sunt neîntemeiate. Analiza considerentelor care au stat la baza adoptării deciziei nr. 1290 din 27 martie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în ceea ce privește primul capăt de cerere, constând în rezoluțiunea contractului de concesiune din 7 septembrie 2006 relevă că după emiterea dispoziției din 11 decembrie 2008 de restituire în natură a terenului către Academia Română, „este evident că nici Consiliul Local O. (fostul concedent) și cu atât mai mult Orașul O. prin Primar (care nici nu a fost parte în contractul de concesiune) nu au calitate procesuală pasivă”.

S-a mai reținut că „referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata sumei de 389.374,32 RON reprezentând contravaloarea redevenței achitate de reclamantă „calitatea procesuală pasivă a Consiliului Local este certă deoarece odată cu drepturile și obligațiile din contractul de concesiune, Consiliul Local O. nu a transmis noului concedent și sumele încasate cu titlu de redeventă în temeiul contractului de concesiune”. Soluționarea primului capăt de cerere este în concordanță cu statuările deciziei de casare și cu situația creată ca urmare a transmisiunii calității procesuale, prin subrogarea de drept, în temeiul art. 14 din Legea nr. 10/2001 a Academiei Române (noul proprietar al terenului concesionat, prin efectul retrocedării terenului în baza legii speciale de reparație) în drepturile și obligațiile concedentului inițial, pârâtul Consiliul Local.

Cât privește cel de-al capăt de cerere având ca obiect restituirea redevenței achitate de recurenta-reclamantă, prima instanță a evocat fondul, așa cum s-a dispus prin decizia de casare. Instanța de prim control judiciar a menținut hotărârea primei instanțe, după o devolare a fondului cauzei, în limitele cererii de apel. Faptul că, prin hotărârea adoptată de instanța de fond și menținută ca atare de instanța de apel, s-a respins, ca nefondat, cel de-al doilea capăt de cerere, nu poate conduce la concluzia că nu s-au respectat problemele de drept dezlegate de instanța de recurs sau limitele rejudecării. Motivul de recurs circumscris prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se referă la faptul că instanța de fond precum și cea de apel nu au calificat corect actul juridic dedus judecății, susținându-se că nu este vorba de un contract de concesiune publică în sensul reglementat de O.U.G.

nr. 54/2008 ci de unul de „concesiune privată”, căruia îi sunt aplicabile prevederile art. 1410 și urm. vechiul Cod civil, referitoare la contractul de locațiune. Susținerile recurentei-reclamante sunt nefondate. Contractul de concesiune din 7 septembrie 2006 încheiat între recurenta-reclamantă SC M.G.C. SRL și intimatul Consiliul Local O. prevede la art. 1 că acesta se întemeiază pe O.U.G.

nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică și a hotărârii Consiliului Local al Orașului O. din 30 iunie 2006 privind concesionarea prin licitație deschisă a terenurilor în suprafață totală de 14.188 mp și a procesului-verbal de adjudecare din 28 iulie 2008. Terenul ce face obiectul concesiunii se extinde și asupra domeniului public al Orașului O., așa cum însăși recurenta a precizat în cuprinsul motivelor de recurs, situație în care autoritatea contractantă, Consiliul Local O. a supus concesionarea întregului teren procedurii reglementate de prevederile O.U.G. nr. 54/2006, iar recurenta-reclamantă a acceptat încheierea contractului în condițiile prevăzute de acest act normativ, conformându-se cerințelor și procedurii prealabile încheierii contractului, conform O.U.G.

nr. 54/2006. În acest cadru determinat și prin art. 1 din contract dispozițiile prevăzute de art. 1410 C. civ. din 1864 și urm. (despre contractul de locațiune) nu sunt incidente. Recurenta-reclamantă a invocat faptul că intimații nu și-au executat obligația de a-i pune la dispoziție terenul în condiții care să îi permită construirea, situație în care plata redevenței rămâne fără temei juridic. În esență s-a susținut că nu a putut construi pe