ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1351/2015

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1351/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 22 mai 2012

și precizată la data de 17 decembrie 2012, reclamanta SC T.R. SRL a solicitat,

în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F., D.G.A.M.C., anularea în integralitate a deciziei

din 27 ianuarie 2012 emisă de A.N.A.F. în soluționarea parțială a contestației

fiscale, precum și anularea în parte a deciziei din 25 iunie 2012 privind

soluționarea parțială a contestației în ceea ce privește respingerea ca

neîntemeiată a contestației privind obligații fiscale suplimentare de plată

pentru suma de 1.939.890 RON, reprezentând (i) 873.277 RON taxa pe valoarea

adăugată („TVA”) și 1.063.613 RON accesorii aferente TVA; anularea deciziei de

impunere din 26 august 2011, emisă de A.N.A.F., D.G.A.M.C., A.I.F., în ceea ce

privește sumele stabilite în sarcina reclamantei cu titlu de: TVA constatat

suplimentar pe perioada 1 ianuarie 2006-30 septembrie 2010, în suma de 873.277 RON

și obligații fiscale accesorii în suma de 1.063.613 RON; anularea raportului de

inspecție fiscală din 26 august 2011, anularea dispoziției de măsuri din 26

august 2011 (în continuare „dispoziția de măsuri”), în sensul anularii măsurii

de la punctul 1.1. prin care se impune societății ca suma de TVA în cuantum de

47.973,48 RON să o înregistreze ca minus pe deductibil în corespondență cu

diminuarea contului de furnizori; obligarea pârâtelor la restituirea sume

sumelor menționate cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Cu privire la respingerea

ca nefondate a argumentelor privind dovada livrării liniei tehnologice S. S.P. și,

pe cale de consecință, a nerecunoașterii corectitudinii regimului de scutire cu

drept de deducere, reclamanta a arătat că prin contestația fiscală a criticat nerecunoașterea

regimului de scutire cu drept de deducere pentru linia tehnologică S. S.P. și a

susținut că, de vreme ce s-a dovedit că linia tehnologică S. S.P. a fost livrată,

în baza prevederilor art. 143 alin. (2) lit. a) C. fisc., se impune recunoașterea

corectitudinii regimului de scutire cu drept de deducere și, pe cale de consecință,

se impune și anularea TVA colectat suplimentar în sumă de 4.189,00 RON și obligații

fiscale accesorii în sumă de 3.469,00 RON.

Cu privire la recalificarea

operațiunilor de casare referitoare la 11 mijloace fixe ca livrări de bunuri generând

obligații fiscale suplimentare constând în TVA colectat suplimentar în sumă de 226.403,64

RON și obligații fiscale accesorii în suma de 330.209 RON, a arătat prin contestația

fiscală că nu există nici un temei legal pentru recalificarea operațiunilor de casare

în cauză ca și lipsuri în gestiune.

A învederat că pârâta

A.N.A.F., D.G.S.C. face confuzie între reglementarea instituției casării în conformitate

cu normele C. fisc. aplicabile în materia impozitului pe profit și reglementarea

prevederilor referitoare la livrările de bunuri pentru care se datorează sau nu

TVA, or însăși prevederile art. 7 C. fisc. denotă că normele referitoare la celelalte

taxe și impozite nu pot fi aplicate prin analogie în materie de TVA.

Cu privire la calificarea

unor bunuri evidențiate în diverse facturi de stornare ca reprezentând lipsuri în

gestiune, respectiv situația bunurilor evidențiate în facturi de stornare aferente

unor obiecțiuni calitative primite de la clienți, generând obligații fiscale suplimentare

relegal stabilite în sumă de 264.702,10 RON, reprezentând TVA colectat suplimentar

și 187.741 RON, reprezentând obligații fiscale accesorii, a arătat reclamanta că

prin contestația fiscală a contestat legalitatea intervenției fiscului în schimbarea

substanței economice a operațiunii, în ciuda faptului că părțile au considerat aceste

facturi storno ca fiind mijloace de recunoaștere și îndreptare a erorilor de facturare

care au apărut la tranzacțiile anterioare, din motive ce țin de volumul tranzacțiilor

și de desele modificări ale prețurilor folosite în relațiile cu partenerii contractuali.

În condițiile în care

echipa de inspecție fiscală nu a contestat aplicarea regimului de scutire la tranzacțiile

principale către clienții în cauză (A.O. GmbH și N.F.M. G.H.&C. K.G.), aceste

facturi de storno nu reprezintă altceva decât anulări parțiale, în baza art. 138

lit. a) C. fisc., ale facturilor emise în mod greșit și care, prin urmare, trebuie

să aibă același regim de impozitare TVA cu tranzacțiile principale la care se referă

(și anume operațiuni scutite cu drept de deducere), iar nu „bunuri lipsa în gestiune”,

sau stocuri degradate calitativ.

În ceea ce privește respingerea

criticilor privind considerarea ca nedeductibile a sumei de TVA aferent serviciilor

de audit a raportărilor de grup către compania-mamă în cuantum de 121.618,90 RON,

reclamanta a precizat că TVA aferent serviciilor sunt deductibile în considerarea

refacturării lor către compania-mama, T.-P. AG, în baza structurii de comision la

care se referă art. 137 alin. (3) lit. e) C. fisc. și pct. 19 alin. (4) din Normele

metodologice la C. fisc., care prevede expres, „în cazul structurii de comisionar

persoana impozabilă are dreptul la deducerea taxei aferente achizițiilor de bunuri/servicii

care vor fi refacturate”.

Așadar, a apreciat că

echipa de control fiscal le-a considerat nedeductibile în mod nelegal, inclusiv

prin prisma art. 145 C. fisc.

Referitor la suma de 39.534,04

RON pentru care organul de inspecție fiscala a considerat ca nu ar exista documente

justificative, la nedeductibilitatea sumei de 10.978,76 RON reprezentând TVA-ul

aferent achiziției de carburant și obligații fiscale accesorii aferente în sumă

de 49.660 RON, a arătat că organul de soluționare a desființat decizia de impunere

și a dispus efectuarea unei reverificări, printr-o altă echipă de inspecție fiscală.

Cât privește obligațiile

fiscale accesorii în suma de 62.540 RON aferente TVA achitat pentru operațiuni care

se pretind a fi supuse regimului de taxare inversă, a arătat că prin contestația

fiscală reclamanta a arătat că organul de control fiscal a considerat în mod nelegal

anumite operațiuni ca fiind supuse regimului de taxare inversă.

În plus, refuzând să aplice

prevederile normative care obligă organele fiscale să oblige prestatorii și beneficiarii

la rectificarea tratamentului operațiunilor, se încalcă în mod flagrant principiul

neutralității TVA, punând reclamanta în situația de a achita la bugetul de stat

o sumă suplimentară, care nu are natura juridică a TVA.

Cu privire la obligațiile

fiscale accesorii în suma de 87.121 RON, reclamanta a susținut că echipa de inspecție

fiscală a calculat în mod greșit, în anexa 55 la raportul de inspecție, o sumă suplimentară

de 87.121 RON. Aceasta sumă provine din calcularea în mod eronat de obligații fiscale

accesorii pe perioada 1 octombrie 2010-26 august 2011 pentru o sumă de 660.008 RON,

sumă pentru care în mod greșit echipa de inspecție fiscală a calculat obligații

fiscale accesorii pe o perioadă mult mai mare decât cea conform propriilor constatări,

reclamanta arătând că este de acord cu calculul obligațiilor accesorii pe o perioada

de o lună de zile, însă datorită punctului III.5.4. din raportul de inspecție, obligațiile

fiscale accesorii nu ar mai trebui calculate după luna octombrie 2010 până în data

de 26 august 2011.

Prin întâmpinare, pârâta

A.N.A.F. a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința nr. 32 din

31 ianuarie 2014, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal,

a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC T.R. SRL în contradictoriu

cu pârâta A.N.A.F., D.G.A.M.C.; a anulat în parte decizia de impunere din 26

august 2011, raportul de inspecție fiscală din 26 august 2011 și decizia de soluționare

a contestației din 25 iunie 2012, emisă de pârâtă în ceea ce privește următoarele

sume: 4.189 RON TVA și accesorii aferente de 3.469 RON; 119.394,14 RON TVA și accesorii

aferente de 164.929 RON; 30.355,4 RON TVA și accesorii aferente de 43.808 RON; 62.540

RON, reprezentând accesoriile aferente TVA în cuantum de 47.973,48 RON; 87.973,48

RON, reprezentând accesoriile aferente TVA în cuantum de 660.008 RON; a anulat în

parte dispoziția de masuri din 26 august 2011, respectiv în ce privește pct. 1.1

referitor la TVA în cuantum de 47.973,48 RON, precum și decizia de soluționare a

contestației din 27 ianuarie 2012, emisă de pârâtă; a dispus restituirea sumelor

menționate în privința cărora s-a dispus anularea actelor atacate; a respins în

rest acțiunea și a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată parțiale către

reclamantă, în cuantum de 4.543 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru

judiciar (43,3 RON) și onorariu expert parțial (4.500 RON).

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:

Cu privire la livrarea

liniei tehnologice S. S.P., Curtea a apreciat că interpretarea dată de organul fiscal

art. 10 alin. (1) lit. b) din Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 222/2006

este restrictivă, întrucât prin sintagma documentul care atestă că bunurile au fost

transportate din România în alt stat membru” se înțelege orice document care poate

face dovada că unul a părăsit teritoriul țării și a ajuns pe teritoriul altui stat

comunitar, iar nu doar documentul de transport stricto sensu. Dacă emitentul actului

administrativ normativ invocat de pârâtă ar fi intenționat să stipuleze exclusiv

prezentarea C.M.R., acesta ar fi prevăzut-o în mod expres. În plus, a reținut că

pârâta nu contestă realitatea operațiunii de livrare ori veridicitatea notei de

recepție emisă de T.-P. Polska și prezentată organului fiscal, după cum rezultă

din chiar întâmpinare, în procedura de contestare administrativă.

În condițiile în care

plata bunurilor livrate a fost realizată de către T.-P. Polska, plata rezultând

în urma verificărilor efectuate în evidențele contabile de către expertul fiscal

numit în cauză, nerecunoașterea regimului de scutire este apreciată ca fiind excesivă

și justificată de către pârâtă pe considerente de ordin formal.

În ceea ce privește recalificarea

de către organul fiscal a operațiunilor de casare referitoare la 11 mijloace fixe,

tratate de inspectorii fiscali ca livrare de bunuri, instanța de fond a apreciat

ca fiind corecte concluziile organului fiscal, întrucât dispozițiile art. 128

alin. (8) lit. b) din Legea nr. 571/2003, fac trimitere la condițiile stabilite

prin normele de aplicare. Acestea din urmă stipulează că operațiunea de casare presupune

dezmembrarea și valorificarea părților componente rezultate prin vânzarea sau prin

folosirea în activitatea curentă a contribuabilului.

Ori reclamanta nu a prezentat

decât procesul-verbal de casare, fără să facă dovada scoaterii din circuitul economic

a mijloacelor fixe casate, în condițiile în care mijloacele fixe nu au fost folosite

sau au fost folosite într-o proporție foarte mică din durata normală de funcționare,

astfel încât reclamanta nu se poate prevala de dispozițiile legale invocate.

De altfel, în același

sens a opinat și expertul fiscal desemnat în cauză, acesta constatând că facturile

de vânzare deșeuri fier cuprind cantități infime față de masa totală a celor 11

mijloace fixe casate.

Referitor la TVA stabilit

suplimentar pentru facturile de stornare, respectiv stornarea unor facturi pentru

bunuri reprezentând rabaturi comerciale, prima instanță a apreciat că în mod corect

au fost tratate bunurile respective ca fiind lipsă din gestiune echivalate de dispozițiile

art. 128 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 571/2003 cu o livrare de bunuri, devreme

ce singurele dovezi prezentate de reclamantă în justificarea existentei rabaturilor

sunt facturile de stornare.

Reclamanta nu a făcut

dovada cu documente că bunurile în privința cărora s-au stornat facturile prezentau

degradări calitative și nici dovada distrugerii bunurilor și neintrării acestora

în circuitul economic.

Cât privește facturile

de stornare determinate de lipsuri cantitative reclamate de clienți, curtea a observat

că soluția depinde de compararea fișelor de magazin a produselor cu facturile de

stornare, o astfel de analiză efectuând-o expertul fiscal desemnat în cauză. În

urma acestei analize, s-a constatat că facturile din 23 ianuarie 2007, din 28

februarie 2007, din 7 iunie 2010, din 7 iunie 2010 nu au justificare din punct de

vedere cantitativ, nefiind coroborate cu fișele de magazin a produselor facturate.

Celelalte nouă facturi

analizate de expert au corespondent în fișele de magazin, expertul concluzionând

că TVA stabilit suplimentar pentru cele patru facturi incorecte este în cuantum

de 59.562,06 RON, la care se adaugă accesorii de 78.653 RON, rezultând că din suma

contestată de 178.956,20 RON TVA, reclamanta nu datorează suma de 119.394,14 RON

(178.956,20 RON - 59.562,06 RON), nedatorând nici accesoriile aferente în cuantum

de 164.929 RON (243.492 RON - 78.653 RON).

Prin urmare, Curtea a

dispus anularea actelor administrativ fiscale în privința sumelor rezultate ca fiind

nedatorate în cuantum de 119.394,14 RON, reprezentând TVA și 164.929 RON reprezentând

accesorii.

Referitor la facturile

de stornare, în privința cărora reclamanta a susținut că în mod eronat a fost trecut

un preț mai mare decât cel negociat cu clienții pentru care organul fiscal a calculat

TVA și accesorii în cuantum de 66.428,58 RON, respectiv 101.179 RON, instanța de

fond a reținut că expertul fiscal a identificat și analizat anexa la contractul

încheiat cu SC A.O. AG, în care s-a prezentat detaliat prețul practicat pe fiecare

produs, fiind dovedită prin urmare eroarea vizând apretul menționat în facturile

inițiale și rezultând o justificare a stornărilor în cuantum de 30.355,4 RON, cu

accesorii aferente de 43.808 RON. În privința TVA în cuantum de 121.618,90 RON,

aferent serviciilor de audit a raportărilor de grup către compania mamă, prima instanță

a reținut că, nefiind achiziționate serviciile în interesul operațiunilor taxabile

ale reclamantei, ci ale societății mamă, nu poate fi admisă nici deducerea TVA aferentă.

Împrejurarea că reclamanta

a decis refacturarea acestor servicii nu conduce la concluzia nelegalității actului

administrativ fiscal, pe de o parte din considerentul mai sus enunțat (operațiunea

era efectuată în interesul societății mamă și al operațiunii taxabile a acestora)

și, pe de altă parte, întrucât la data efectuării controlului nu exista o astfel

de refacturare, deși facturile au fost emise în anii anteriori verificărilor efectuate

de inspectorii fiscali.

Cât privește suma de 10.978,76

RON reprezentând TVA-ul aferent achiziției de carburant și a sumei de 49.660 RON,

reprezentând accesorii, Curtea a apreciat că solicitarea reclamantei estre prematură

de vreme ce prin decizia din 25 iunie 2012 au fost anulate parțial actele administrativ

fiscale, respectiv în ce privește facturile în care s-au consemnat sumele menționate

și s-a dispus efectuarea unor noi verificări.

Referitor la obligațiile

fiscale accesorii în cuantum de 62.540 RON, instanța de fond a reținut că acestea

au fost calculate de autoritatea fiscală în considerarea nerespectării de către

reclamantă a regimului de taxare inversă pentru lucrări de construcții-montaj, cu

precizarea că nu este contestată realitatea operațiunilor și nici destinația acestora

în scopul realizării operațiunilor taxabile.

Curtea, contrar susținerii

reclamantei, a apreciat corectă încadrarea operațiunilor în categoria celor supuse

taxării inverse, reclamanta nefăcând dovada că lucrările constând în confecționat

și montat structură metalică, reparat coșuri de evacuare, de întreținere sistem

climatizare, montaj și punere în funcțiune transformator electric, etc. ar fi încadrabile

în altă categorie decât cea a lucrărilor de construcții, montaj prevăzute de dispozițiile

art. 160 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 571/2003, în forma în vigoare la data efectuării

lucrărilor.

Totuși, deși reclamanta

a efectuat plata TVA, încălcând astfel dispozițiile art. 160 alin. (5) din Legea

nr. 571/2003, instanța a reținut că, în mod excesiv, a dispus organul fiscal calculul

accesoriilor pentru TVA dedusă, devreme ce în realitate nici nu s-a produs vreun

prejudiciu bugetului de stat. Astfel, fie că refuza plata TVA menționată pe facturi

de către furnizori, aplicând astfel dispozițiile legale mai sus enunțate, fie că

achita taxa cu consecința deducerii ei, efectul sub aspect fiscal este același.

Prin urmare, a constatat

că susținerile reclamantei sunt întemeiate urmând a fi anulate actele de impunere

atacate și în ce privește suma de 62.540 RON, reprezentând accesorii.

În privința sumei de 87.121

RON, reprezentând accesorii, aferente TVA de 660.008 RON, instanța de fond a reținut

că reclamanta nu a contestat obligația de plată a sumei de 660.008 RON TVA, ci doar

modul de calcul al accesoriilor aferente, susținând că întârzierea la plată a fost

de doar o lună, începând cu data de 1 octombrie 2010, nejustificându-se calculul

până la data emiterii deciziei de impunere (26 august 2011).

Curtea a reținut că în

luna iulie 2010, societatea a emis factura de stornare din 30 iulie 2010 vizând

stornarea veniturilor și TVA aferent pe care în luna august 2010 le-a cuprins într-o

altă factură, respectiv din 6 august 2010, bugetul de stat fiind prejudiciat prin

nedeclararea veniturilor și TVA-ului doar în cursul lunii iulie.

Pentru lunile ulterioare

emiterii facturii din 6 august 2010, societatea avea înregistrat un TVA de rambursat

de 674.184 RON (înregistrată în decontul de TVA din luna august), mai mare decât

TVA-ul de plată menționat de 660.008 RON, astfel încât nu se poate susține că bugetului

de stat i s-ar fi creat un prejudiciu pentru perioada ulterioară emiterii celei

de a doua facturi, devreme ce în realitate autoritatea fiscală avea la rândul său

o obligație față de reclamantă, de restituire TVA, evidențiată în decontul cu sumă

negativă TVA din cursul lunii august 2010, aceasta fiind, de altfel și opinia expertului

fiscal.

Cât privește pct. 1.1

din dispoziția de măsuri din 26 august 2011, contestat de asemenea de către reclamantă,

prima instanță a constatat că, deși lucrările de construcții-montaj analizate deja

la punctul VI din considerentele sentinței se încadrează la operațiuni supuse taxării

inverse, obligația de stornare a TVA achitat (în condițiile în care nu exista obligația

de plată, potrivit dispozițiilor art. 160 alin. (5) din Legea nr. 571/2003) este

excesivă și are ca efect negarea deductibilității taxei, deși art. 160 alin.

(3) din Legea nr. 571/2003 prevede în mod expres că decontul de taxă se realizează

prin evidențierea atât a taxei colectate cât și a taxei deductibile, fiind înlăturată

de textul legal doar obligația de plată a TVA.

În fine, reclamanta a

mai solicitat și restituirea sumelor achitate în baza actelor contestate, cerere

pe care judecătorul fondului a admis-o, însă numai cu privire la sumele pentru care

actele fiscale urmau a fi anulate, având în vedere că reclamanta a făcut dovada

achitării acestora prin depunerea fișelor sintetice din care rezultă că sumele impuse

prin deciziei de impunere din 26 august 2011 nu apar ca fiind restante, efectuarea

plății nefiind de altfel contestată de pârâtă.

Împotriva hotărârii instanței

de fond au declarat recurs atât reclamanta SC T.R. SRL Arad, cât și pârâta A.N.A.F.,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recursul declarat de recurenta-reclamantă

conform art. 304

1

C. proc. civ. se încadrează în dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ. invocându-se greșita aplicare a legii în ceea ce privește mai

multe operațiuni supuse controlului fiscal respectiv casarea bunurilor prin prisma

TVA aferent și a operațiunii de stornare și a TVA-ului aferent.

Se critică soluția de

admitere în parte a acțiunii care este dată în ceea ce privește menținerea în parte

ca legal emise a actelor contestate, cu aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor

legale în ceea ce privește deductibilitatea TVA aferent serviciilor de audit refacturate

în sistem de comision, respectiv a TVA aferent achiziției de carburant care determină

dubla impozitare a reclamantei.

Se invocă următoarele

aspecte de nelegalitate în dezvoltarea motivelor de recurs:

Primul privește interpretarea

și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 128 alin. (8) lit. b) C. fisc. și Normele

metodologice de aplicare aprobate prin H.G. nr. 44/2004 în cazul în care instanța

prin hotărârea recurată a confirmat legalitatea recalificării celor 11 operațiuni

de casare ca fiind lipsuri în gestiune. În consecință, se arată că TVA colectat

suplimentar în sumă de 226.403,64 RON și accesorii fiscale în sumă de 320.209 RON

au fost stabilite în mod nelegal.

Aceasta deoarece dispozițiile

art. 128 alin. (8) lit. b) nu pot fi extinse analogic situației reclamantei, iar

dispozițiile privind TVA-ul erau aplicabile numai la bunurile degradate calitativ

și nu la activele corporale și nu la activele corporale casate cu mult timp anterior

controlului fiscal.

Al doilea aspect de nelegalitate

privește situația stornării facturilor pentru bunuri reprezentând rabaturi comerciale.

Se arată că instanța de

fond a interpretat greșit dispozițiile art. 128 alin. (8) lit. b) C. fisc. atunci

când a confirmat legalitatea infirmării unor operațiuni de stornare, făcând o confuzie

între storuri degradate calitativ și rabaturi comerciale convenite de părțile unei

tranzacții.

Aceasta deoarece operațiunile

de stornare reprezintă din punct de vedere al TVA ajustări ale bazei de impozitare

care trebuie să aibă același regim de TVA ca și tranzacțiile principale, iar nu

bunuri lipsă în gestiune sau stocuri degradate calitativ.

Se arată că instanța de

fond nu a sancționat abuzul autorităților fiscale care au calificat greșit o anumită

operațiune ca fiind stoc degradat calitativ, recurenta apreciind că instanța nu

era competentă să cerceteze pe fond operațiunea de stornare.

În consecință se arată

că au fost nelegal impuse de organele fiscale TVA suplimentar de 36.073,18 RON și

57.371 RON majorări de întârziere.

Al treilea aspect privește

TVA-ul aferent serviciilor de audit a raporturilor de grup către compania mamă în

cuantum de 121.618,90 RON care în mod greșit nu au fost apreciate ca deductibile

fiscal.

Se arată că în mod greșit

nu s-a ținut cont de concluzia raportului de expertiză efectuat în cauză din care

rezultă că reclamanta are dreptul de deducere a TVA-ului facturat de la momentul

exigibilității taxei adică de la momentul prestării serviciilor în cauză conform

art. 145 alin. (1) C. fisc.

Al patrulea aspect de

nelegalitate privește faptul că instanța în mod greșit a apreciat ca prematură cererea

privind nedeductibilitatea sumei de 10.978,76 RON reprezentând TVA-ul aferent achiziției

de carburant, în condițiile în care această cerere a fost invocată în contestația

fiscală și nu a fost soluționată deoarece măsura dispusă a fost efectuarea de noi

verificări.

Se arată că instanța de

fond în mod greșit nu a reținut concluzia raportului de expertiză efectuat în cauză

din care rezultă că aprecierea ca nedeductibilă la calculul impozitului pe profit

reprezintă o dublă impozitare.

Se solicită admiterea

recursului și modificarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii în totalitate

a acțiunii astfel cum a fost formulată.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă

se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocându-se greșita

aplicare a legii în ceea ce privește soluția de admitere în parte a acțiunii și

de anulare în parte a actelor contestate respectiv decizia din 25 iunie 2012, a

deciziei de impunere din 26 august 2011, a dispoziției de măsuri din 26 august 2011

și a deciziei de soluționare a contestației din 27 ianuarie 2012.

Se invocă următoarele

aspecte de nelegalitate în dezvoltarea motivelor de recurs.

Primul aspect de nelegalitate

privește aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 128 alin. (1) C.

fisc. și a art. 10 lit. c) din Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 2222/2006

în sensul că s-a apreciat greșit că reclamanta are dreptul de a deduce suma de 3.469

RON aferentă livrării unei linii tehnologice în condițiile în care documentele prezentate

de reclamantă nu îndeplinea condițiile pentru a putea fi calificate ca probante

pentru operațiunea de livrare de bunuri pretinsă. Aceasta deoarece societatea nu

a prezentat un document de transport valabil, nefiind suficientă confirmarea de

livrare a bunurilor către societate din alt stat membru U.E.

Al doilea aspect de nelegalitate

privește analiza facturilor de stornare determinate de lipsuri cantitative reclamate

de clienți și anularea în parte a acestor facturi pentru suma de 119.394,14 RON

reprezentând TVA și 164.929 RON reprezentând accesorii.

Se arată că instanța de

fond în mod greșit și nelegal și-a însușit concluziile raportului de expertiză în

condițiile în care nu erau îndeplinite condițiile art. 128 alin. (1) din Legea

nr. 571/2003.

Aceste refuzuri la plată

ale clienților pe motiv că nu au fost îndeplinite condițiile calitative, nu pot

fi considerate „bunuri de natura stocurilor degradate calitativ” prevăzute la

art. 128 alin. (9) lit. b), respectiv art. 128 alin. (8) lit. b), în funcție de

perioada fiscală analizată, din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., care nu constituie

livrare de bunuri cu plată, având în vedere că nu se face dovada condițiilor prevăzute

la pct. 7 alin. (1) și pct. 6 alin. (9) din H.G. nr. 44/2004 privind Normele metodologice

de aplicare a C. fisc., respectiv că bunurile nu sunt imputabile, că degradarea

calitativă a bunurilor se datorează unor cauze obiective dovedite cu documente și

se face dovada că s-au distrus bunurile și nu mai intră în circuitul economic.

Nici susținerea potrivit

căreia facturile de stornare emise pentru refuzuri calitative pot reprezenta discounturi

acordate clienților nu pot fi luate în considerare având în vedere că societatea

nu a prezentat niciun document (contract, comanda, factură etc.) din care să rezulte

că între părți s-a stabilit de comun acord acordarea de discounturi și condițiile

în care aceste se acordă, iar din constatări reiese că societatea a înregistrat

pe venituri livrările la export și livrările intracomunitare, iar la emiterea facturilor

de stornare au fost diminuate aceste venituri impozabile.

Având în vedere că societatea

nu face dovada că aceste bunuri lipsă în gestiune ar putea reprezenta bunuri de

natura stocurilor degradate calitativ, din punct de vedere al taxei pe valoarea

adăugată, conform prevederilor art. 128 alin. (3) lit. e), respectiv art. 128

alin. (4) lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările

ulterioare, bunurile lipsă în gestiune constituie livrare de bunuri efectuată cu

plată pentru care se colectează taxa pe valoarea adăugată.

Al treilea aspect de nelegalitate

privește admiterea cererii pentru suma de 62.540 RON reprezentând obligații fiscale

accesorii.

Se arată că deși instanța

a considerat corecta încadrare operațiunilor în categoria celor supuse taxării inverse

și încălcarea dispozițiilor art. 160 alin. (5) C. fisc. privind obligativitatea

aplicării taxării inverse a apreciat greșit ca exclusiv modul în care organul fiscal

a calculat accesoriile pentru TVA redusă.

Întrucât facturarea s-a

realizat fără respectarea de către prestatori a prevederilor art. 160 C. fisc.,

respectiv aceștia au colectat taxă pe valoarea adăugată pentru operațiunile de construcții-montaj,

situație prevăzută de legiuitor în cadrul aceluiași articol la alin. (5) și făcând

aplicațiunea prevederilor acestui alineat în care este stipulată expres obligarea

beneficiarului în această situație de a aplica taxarea inversă, respectiv să nu

facă plata taxei pe valoarea adăugată către furnizor/prestator, să înscrie din proprie

inițiativă mențiunea „taxare inversă” în factura primită și să evidențieze taxa

pe valoarea adăugată atât ca taxă colectată cât și ca taxă deductibilă în decontul

de TVA, societatea, în calitate de beneficiar, era obligată să aplice taxarea inversă,

conform legii.

Ca urmare, în mod legal

organele de inspecție fiscală au emis dispoziția privind măsurile stabilite de organele

de inspecție fiscală din 26 august 2011, prin care s-a dispus respectarea prevederilor

pct. 82 alin. (9) și alin. (10) din H.G. nr. 44/2004 privind Normele metodologice

de aplicare a C. fisc.

Pe cale de consecință,

conform prevederilor art. 119 și art. 120 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind

C. proc. fisc., republicată, cu modificările și completările ulterioare, conform

cărora:

„Art. 119

(1) Pentru neachitarea

la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează după

acest termen majorări de întârziere.”

„Art. 120

(1) Majorările de întârziere

se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare

termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate, inclusiv și având

în vedere că societatea a dedus taxa pe valoarea adăugată în mod eronat pentru operațiuni

pentru care trebuia să aplice măsurile de simplificare, datorează accesoriile calculate

de organele de inspecție fiscală.”

Al patrulea aspect privește

admiterea acțiunii cu privire la suma de 87.121 RON reprezentând accesorii aferente

TVA, apreciindu-se că soluția este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 119 și

art. 120 C. proc. fisc.

Obligațiile fiscale accesorii

au fost calculate pe perioada cuprinsă între data scadentă a taxei pe valoarea adăugată

și data de 26 august 2011, data încheierii raportului de inspecție fiscală din

26 august 2011, calculul acestora efectuându-se pentru fiecare sumă în parte, la

flecare lună ținându-se cont de scadența TVA declarată și de data la care contribuabilul

a beneficiat de restituirea TVA solicitată la rambursare și solicitată eu control

ulterior.

De altfel, accesoriile

se calculează pentru sume stabilite suplimentar, neachitate în termenul legal, iar

suma de (- 674.184) RON reprezintă taxă pe valoarea adăugată de rambursat și nu

obligație de plată stabilită suplimentar, neachitată la termenul scadent.

De reținut este aspectul

conform căruia pentru taxa pe valoarea adăugată de rambursat societatea optează

prin decontul de TVA, iar rambursarea acesteia se efectuează conform prevederilor

art. 117 alin. (9) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată, cu

modificările și completările ulterioare; respectiv:

„(9) Procedura de restituire

și de rambursare a sumelor de la buget, inclusiv modalitatea de acordare a dobânzilor

prevăzute la art. 124, se aprobă prin ordin al ministrului economiei și finanțelor.”

Se solicită admiterea

recursului și modificarea în parte a sentinței atacate în sensul respingerii în

totalitate a acțiunii astfel cum a fost formulată.

La dosar reclamanta a

formulat întâmpinare în care solicită respingerea ca nefondat a recursului declarat

de recurenta-pârâtă.

Analizând recursurile

declarate, în raport de motivele invocate, Curtea apreciază pentru următoarele considerente

că ambele recursuri sunt nefondate, în cauză nefiind îndeplinite condițiile prevăzute

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., soluția de admitere în parte a acțiunii fiind

dată cu aplicarea corectă a legii.

În fapt, prin acțiunea

care face obiectul prezentului dosar, astfel cum a fost precizata la termenul din

data de 17 decembrie 2012, reclamanta intimata a solicitat instanței ca. prin hotărârea

ce o va pronunța, sa dispună:

- anularea deciziei

din 27 ianuarie 2012 emisa de A.N.A.F. în soluționarea parțială a contestației fiscale;

- anularea, în parte,

a deciziei din 26 iunie 2012 emisa de A.N.A.F., D.G.S.C. în ceea ce privește respingerea,

ca neîntemeiata, a contestației administrative, a deciziei de impunere din 26

august 2011 și a raportului de inspecție fiscală din 26 august 2011:

- obligarea la plata cheltuielilor

de judecată.

Prin sentința civila

nr. 32 din 31 ianuarie 2014, instanța de fond a admis, în parte, acțiunea, dispunând:

- anularea în parte, a

deciziei din 25 iunie 2012, a deciziei de impunere din 26 august 2011 și raportul

de inspecție fiscală din 26 august 2011;

- anularea, parțială,

a dispoziției de masuri din 26 august 2011 și decizia de soluționare a contestației

din 27 ianuarie 2012;

- obligarea la plata cheltuielilor

de judecata în suma de 4.543 RON.

Recursul declarat de recurenta-reclamantă

este nefondat, aspectele de nelegalitate neputând fi reținute.

În ceea ce privește aspectul

de nelegalitate privind încălcarea dispozițiilor art. 128 alin. (4) din Legea

nr. 571/2003 și colectarea nelegală a TVA-ului în sumă de 226.404 RON acesta nu

este fondat.

În perioada martie 2007-aprilie

2010 reclamanta a avut un număr de 11 mijloace fixe fără a se face dovada scoaterii

din circuitul economic.

În mod corect prima instanță

a apreciat în baza art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 că aceste operațiuni

de casare reprezintă bunuri lipsă în gestiune, operațiune considerată livrare de

bunuri conform art. 128 alin. (4) și lit. d) raportat la prevederile art. 137

alin. (1) lit. c) din Legea nr. 571/2003. Ca urmare în baza art. 140 alin. (1) din

Legea nr. 571/2003 s-a dispus colectarea TVA suplimentar în sumă de 226.404 RON.

Al doilea aspect de nelegalitate

privind situația stornării facturilor nu este fondat, în mod corect prima instanță

apreciind că organele fiscale au procedat corect atunci când au realizat aceste

operațiuni de stornare ca fiind lucrări de bunuri taxabile în România și s-a calculat

TVA suplimentar.

Referitor la TVA aferentă

refuzurilor calitative, au fost identificate un număr de 18 facturi de stornare

în valoare de 1.967.118 RON echivalentul a 481.801 euro, emise în perioada aprilie

2006-mai 2010.

S-a constatat că facturile

au fost emise pentru o serie de refuzuri calitative și primite de la clienți pentru

livrări efectuate, pentru care societatea nu a făcut dovada returnării acestor bunuri

și nu au putut justifica încadrarea în prevederile pct. 7 alin. (1) din H.G.

nr. 44/2004.

De asemenea, s-a constatat

că prin factura din 22 iunie 2010 a fost stornată suma de 113.757 euro, o valoare

mai mare decât valoarea facturata inițială, respectiv 95.989 euro. Totodată, o serie

de facturi de stornare emise către clientul T.C. din Japonia nu indica în mod clar

livrarea inițiala, respectiv numărul și data facturilor inițiale care se stornează

ci doar perioada livrării.

În baza prevederilor

art. 128 alin. (3) lit. e) și art. 128 alin. (9) lit. b) din Legea nr. 571/2003

privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, precum și ale

pct. 7 alin. (1) lit. a), lit. b) și lit. e) din Normele metodologice de aplicarea

Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., „aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cu modificările

și completările ulterioare, organele de inspecție fiscala au stabilit în sarcina

SC T.R. SRL taxă pe valoarea adăugată colectată în suma de 277.469 RON, calculată

prin aplicarea cotelor legale asupra stornărilor.

S-a constatat că în perioada

ianuarie 2006-februarie 2007 și în luna iunie 2010 societatea a emis facturi de

stornare către clienți externi pentru refuzuri cantitative transmise de aceștia.

Au fost identificate un

număr de 13 facturi de stornare în valoare de 261.994,33 euro, echivalentul a 841.879

RON. Pentru cantitățile stornate societatea nu a făcut dovada înregistrării intrării

bunurilor în patrimoniu concomitent cu diminuarea veniturilor. Facturile au fost

emise inițial în regim de scutire de TVA, respectiv export și livrări intracomunitare

pentru întreaga cantitate și pentru care societatea deține documente justificative,

respectiv D.V.E., C.M.R., packing list, etc. pentru întreaga cantitate facturată.

De asemenea, s-a constatat

că unele dintre facturile de stornare au fost emise la mare distanță în timp, după

factura inițială, astfel:

- factura de stornare

din 30 iunie 2006, către T.-P. Polska este aferenta facturii din 28 decembrie 2005

(la șase luni de la livrare);

- factura din 23

ianuarie 2007 către T.-P. AG este aferentă facturii din 4 mai 2006 (la opt luni

de la livrare);

- factura din 28

februarie 2007, către F.W. GmbH este aferenta facturii din 5 mai 2006 (la nouă luni

de la livrare);

- factura din 7 iunie

2010 către F.A.S. Inc. este aferentă facturii din 2 mai 2007 (la doi ani și o lună

de la livrare);

- factura din 7 iunie

2010 către F.A.S. Inc. este aferenta facturii din 3 aprilie 2007 (la doi ani și

două luni de la livrare).

Având în vedere cele de

mai sus, organele de inspecție fiscală au constatat că aceste bunuri reprezintă

bunuri lipsă în gestiune, operațiune considerată livrare de bunuri, conform

art. 128 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările

și completările ulterioare, astfel că a fost stabilită taxă pe valoarea adăugată

colectată suplimentară în sumă de 178.956 RON, determinată prin aplicarea cotei

de 19% asupra valorii de 841.979 RON reprezentând valoarea bunurilor stomate.

În ceea ce privește taxa

pe valoarea adăugată colectată în sumă de 66.429 RON aferentă altor stornări, organele

de inspecție fiscală au identificat trei facturi de stornare în valoare de 349.624

RON, emise în perioada septembrie 2006-martie 2007, astfel:

- factura din 20

septembrie 2006 emisa către N.F.M. GmbH&C. KG din Austria, prin care a fost

stomată valoarea de 189.859 RON reprezentând stornare parțială a exportului de srot

de magneziu efectuat în anul 2005, cantitatea stornată nefiind returnată în România;

- facturile din 31

martie 2007 emise de A.O. GmbH din Germania în valoare de 159.765 RON, pentru aceste

operațiuni societatea a declarat că nu deține documente justificative, și nu au

fost efectuate retururile bunurile.

Conform prevederilor

art. 128 alin. (3) lit. e) și art. 128 alin. (9) lit. b) din Legea nr. 571/2003

privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, precum și ale

pct. 7 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, aprobate

prin H.G. nr. 44/2004, cu modificările și completările ulterioare, organele de inspecție

fiscală au constatat că aceste operațiuni de stornare reprezintă livrări de bunuri

taxabile în România.

Ca urmare, s-a calculat

taxa pe valoarea adăugata colectata suplimentar în sumă de 66.429 RON, calculata

prin aplicarea cotei legale de 19% asupra valorii stornărilor.

Al treilea aspect de nelegalitate

nu este fondat, în mod corect prima instanță prin soluția dispusă nu a recunoscut

dreptul de deducere a TVA-ului în sumă de 121.619 RON.

S-a constatat că în perioada

iunie 2006-mai 2010 societatea a dedus taxa pe valoarea adăugată pentru servicii

de audit facturate de societăți din grupul E.&Y. SRL.

Organele de inspecție

fiscală au constatat că serviciile facturate de cele două societăți către societatea

verificată reprezintă contravaloarea serviciilor de audit a situațiilor financiare,

auditul raportărilor de grup către societatea-mamă, asistență la operațiunile de

inventariere și alte cheltuieli aferente serviciilor prestate.

La solicitarea organelor

de inspecție fiscala referitoare la documentele justificative reprezentanții societății

au declarat „Considerăm faptul cu societatea mamă face parte dintr-un grup listat

la bursa din Tokyo, acționarii au nevoie de situații financiare auditate pentru

consolidare”.

S-a constatat că potrivit

prevederilor art. 4-art. 8 din Ordinul ministrului Finanțelor Publice nr. 94/2001,

cap.1 pct. 3 din Ordinul ministerului Finanțelor Publice nr. 772/2000 și art. 5

alin. (1) din Ordinul ministrului Finanțelor Publice nr. 1752/2005 societatea avea

obligația doar a auditării situațiilor financiare potrivit legii, iar conform prevederilor

art. 7 alin. (2) din Ordinului ministerului Finanțelor Publice nr. 1752/2005 doar

societatea mamă avea obligația întocmirii situațiilor financiare consolidate.

Ca urmare, organele de

inspecție fiscală au constatat că societatea nu poate justifica necesitatea efectuării

cheltuielii cu auditul situațiilor;financiare în conformitate cu standardele de

contabilitate ale altor țări în scopul activității proprii, această obligație revenindu-i

societății mamă, serviciile nefiind efectuate în scopul realizării de operațiuni

taxabile ale societății.

Astfel, în temeiul

art. 145 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările

și completările ulterioare, nu s-a acordat dreptul de deducere a taxei pe valoarea

adăugată în sumă de 121.619 RON.

Al patrulea aspect de

nelegalitate privește aprecierea ca prematur formulată a cererii privind suma de

10.978,76 RON.

Curtea constată că în

mod corect cererea a fost apreciată ca prematur formulată și nu a fost analizată

pe fond. Aceasta prin decizia nr. 280 din 25 iunie 2012 s-a dispus administrativ

anularea facturilor fiscale privind suma contestată și s-a dispus efectuarea unui

nou control administrativ. În mod corect s-a apreciat că instanța nu poate verifica

susținerile reclamantei, neputându-se substitui competenței organelor fiscale pentru

verificarea actelor prezentate în susținerea cererii.

Față de cele expuse mai

sus, Curtea apreciază recursul reclamantei ca nefondat și urmează a fi respins ca

atare.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă

A.N.A.F. este nefondat, pentru următoarele considerente:

În cauză soluția de admitere

în parte a acțiunii este dată cu aplicarea corectă a legii în ceea ce privește aprecierea

calității de document justificativ a actelor care atestă că bunurile au fost transportate

din România în alt stat membru cu privire la tratamentul fiscal al facturilor de

stornare, caracterul nelegal al stabilirii de obligații fiscale accesorii în cazul

în care ambii parteneri comerciali au tratat o operațiune ca purtând TVA în loc

să fie considerată confirmarea voinței părților ca fiind supusă taxării inverse.

Primul aspect de nelegalitate

invocat privind lipsa unui document de transport nu este fondat.

Instanța de fond a interpretat

și aplicat în mod corect prevederile legale atunci când a dispus recunoașterea regimului

de scutire cu drept de deducere în ceea ce privește linia tehnologică S. S.P.

Autoritățile fiscale au

înlăturat în mod nelegal documentele justificative înfățișate de subscrisa în dovedirea

faptului că linia tehnologică S. S.P. a fost transportată în alt stat membru, argumentând

că dovada transportului trebuie efectuata, conform legislației, prin scrisoare C.M.R.

invocând în acest sens prevederile art. 10 alin. (1) din Ordinul ministrului Finanțelor

Publice nr. 2222/2006 privind aprobarea Instrucțiunilor de aplicare a scutirii de

taxă pe valoarea adăugată pentru operațiunile prevăzute la art. 143 alin. (1)

lit. a)-lit. i), art. 143 alin. (2) coroborat cu alin. (3) și art. 144

1

C. fisc.

Ordinul nr. 2222/2006

și prevederile Decretului nr. 451/1972 privind aderarea Republicii Socialiste România

la Convenția referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe

șosele (C.M.R.).

Instanța a reținut în

mod corect că nu există vreo prevedere normativă care să stipuleze că scrisoarea

C.M.R. ar reprezenta unicul document care atestă că bunurile au fost transportate

din România în alt stat membru.

Recurenta critică interpretarea

instanței în ceea ce privește sintagma „documentul care atestă că bunurile au fost

transportate din România în alt stat membru” susținând în continuare că un atare

document nu poate fi reprezentat de altceva decât de scrisorile C.M.R.

Prevederile normative

incidente nu susțin poziția A.N.A.F. Astfel: Dispozițiile art. 143 alin. (2) coroborat

cu alin. (3) C. fisc. nu impun prezentarea unui anume document predeterminat, pentru

aplicarea regimului de scutire cu drept de deducere;

Nici prevederile Ordinului

nr. 2222/2006 art. 10 lit. b) nu impun prezentarea unui anume document predeterminat,

ci solicită prezentarea „documentului care atestă că bunurile au fost transportate

din România în alt stat membru”.

Prin urmare, nu există

nicio prevedere legală care să impună prezentarea documentului de transport specific

pe cale rutiera (scrisoarea C.M.R.) și nici măcar a unui document de transport.

Pentru a dovedi livrarea

intracomunitară legea C. fisc. art. 143 alin. (2), și Ordinul nr. 2222/2006

art. 10 lit. b) solicită prezentarea unui document care atestă că bunurile au fost

livrate din România în alt stat membru.

Instanța a apreciat corect

că documentele prezentate de reclamantă respectiv dovada recepției bunurilor în

alt stat membru, face dovada că bunul a fost transportat din România în alt stat

membru, dispozițiile legale invocate nu prevăd necesitatea prezentării scrisorii

de transport.

Al doilea aspect de nelegalitate

invocat privind situația facturilor de stornare emise de reclamantă nu este fondat.

Soluția instanței de fond

în ceea ce privește situația bunurilor evidențiate în 13 facturi de stornare generând

obligații fiscale suplimentare nelegal stabilite în sumă de 178.956,20 RON reprezentând

TVA colectat suplimentar și 243.492 RON, reprezentând obligații fiscale accesorii

este corectă și legală.

Inspectorii fiscali au

identificat un număr de 13 facturi de stornare emise de reclamantă către clienți

externi pentru contestații cantitative transmise de aceștia, considerând că în lipsa

înregistrării intrării bunurilor respective în patrimoniul societății reclamante,

acestea ar trebui calificate ca bunuri lipsă în gestiune. în realitate, în toate

aceste 13 situații facturile de stornare nu au avut ca obiect produse care ar fi

fost fabricate sau transportate efectiv, ci au reflectat simple neconcordanțe între

planurile de producție și rapoartele de producție, documentele aferente livrării

(factura, respectiv C.M.R., packing list D.V.E.) fiind generate în funcție de planurile

de producție, iar încărcarea mărfurilor realizându-se în funcție de cantitatea efectiv

produsă. Produsele nefabricate și netransportate efectiv nu pot reprezenta lipsuri

în gestiune sau stocuri degradate calitativ.

Instanța a reținut în

mod corect că, în cazul a 9 dintre cele 13 facturi, fișele de magazie ale produselor

reflectate în acestea atestă corectitudinea stării de fapt descrise mai sus, astfel

că ele reprezintă anulări parțiale ale facturilor emise în mod greșit pe cantități

mai mari decât cele faptice, și care nu pot constitui „bunuri lipsă în gestiune",

sau „stocuri degradate calitativ”.

În esență, instanța de

fond a refuzat să recunoască legalitatea intervenției fiscului în schimbarea substanței

economice a operațiunilor la care se referă cele 9 facturi de stornare coroborate

cu fișele de magazie ale produselor, exonerând pe reclamantă de plata de TVA în

cuantum de 119.394,14 RON (din totalul de 178.956,20 RON) și de accesorii în cuantum

de 164.929 RON (din totalul de 243.492 RON).

Se poate observa că obiecțiunile

recurentei A.N.A.F. fac abstracție de starea de fapt dovedită în fața primei instanțe

(și care putea fi lesne constatată și de echipa de inspecție fiscală cu ocazia controlului

în urma căruia au fost emise actele administrativ fiscale contestate prin acțiunea

care face obiectul dosarului de față).

Mărfurile care nu au existat

vreodată în fapt (ci doar în planurile de producție) nu pot face obiectul unor livrări

și; nu pot fi considerate refuzuri cantitative sau calitative. Prevederile art.

128 alin. (1) și alin. (4) lit. d) se referă la o livrare efectivă, fiind evident

că un bun scriptic nu poate face obiectul unei livrări. Pe cale de consecință nici

normele metodologice referitoare la prevederile art. 128 Cod fiscal nu sunt incidente.

De asemenea, art. 138 lit. b) sau lit. d) nu au aplicabilitate în cauză, situația

circumscriindu-se ipotezei reglementate de art. 138 lit. a

1

) C. fisc.

Al treilea aspect de nelegalitate

privind exonerarea reclamantei de plată accesoriilor în cuantum de 62.540 RON nu

este fondat.

Instanța de fond, în mod

temeinic și legal, a exonerat reclamanta de obligații fiscale accesorii în cuantum

de 62.540 RON în contextul în care ambele părți ale tranzacției au considerat operațiunile

supuse taxării inverse ca fiind purtătoare de TVA efectiv, iar bugetul de stat nu

a fost prejudiciat în vreun fel (a se vedea pct. VI din considerentele hotărârii

recurate).

Un număr de 21 de achiziții

de bunuri și servicii efectuate în anul 2007 au fost considerate de organele fiscale

ca fiind achiziții supuse regimului de taxare inversă, conform prevederilor

art. 160 în (2) lit. c) C. fisc. valabil în anul 2007, drept urmare, au dispus corectarea

situației privind TVA pentru sumă de 47.973.48 RON, dedusă în baza celor 21 de facturi

și au stabilit obligații accesorii însărcina Subscrisei în sumă de 62.540 RON.

Instanța de fond, deși

nu a reținut susținerile reclamantei în ceea ce privește regimul de taxare a operațiunilor

a reținut în mod corect că este excesiv să se stabilească accesorii (penalități

de întârziere) pentru plata TVA care nu ar fi trebuit achitat. Plata efectivă a

TVA pentru operațiuni supuse taxării inverse nu creează nici obligații de plată,

iar întrucât ambele părți ale tranzacției au tratat operațiunile în mod identic,

nu s-a creat vreun prejudiciu la bugetul de stat.

Mai mult, în situația

în care organe de control fiscal au confirmat tratamentul aplicat de parteneri comerciali

al reclamantei, reclamanta nu poate fi obligată la rectificarea unilaterală a TVA.

Critica recurentei A.N.A.F.

se limitează la a contesta legalitatea exonerării reclamantei de plata accesoriilor,

dar nu a contestat hotărârea recurată în ceea ce privește principalul, anume stornarea

TVA în sumă de 47.973,48 RON.

În atare condiții, simpla

aplicare a principiului „accesorium sequitur principalem” determină respingerea

poziției recurentei A.N.A.F.

Instanța de fond a apreciat

în mod corect că în cauză nu s-a produs un prejudiciu efectiv deoarece scopul înlocuirii

măsurilor simplificate pentru taxarea anumitor operațiuni a fost evitarea fraudei,

or, în situația de față operațiunile fiind tratate ambele cu TVA nu se poate produce

o fraudă pentru stat. Dar în condițiile impunerii de accesorii ar reprezenta o dublă

impozitare.

Ultimul aspect de nelegalitate

invocat în recursul declarat de recurenta-pârâtă nu este fondat.

Instanța de fond, în mod

temeinic și legal, a exonerat pe reclamantă de obligații fiscale îi în cuantum de

87.121 RON.

Echipa de inspec