ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 368/2015
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 368/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin sentința civilă 2106 din 17 decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 7808/110/2010 au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale active și autorității de lucru judecat cu privire la calitatea procesuală activă a reclamantei, iar, pe fond, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta Mănăstirea „Schimbarea la Față” în contradictoriu cu pârâții primarul municipiului Huși și moștenitorii defuncților V.D. și s-a constatat nulitatea absolută a dispoziției de restituire din 29 aprilie 2004 emisă de Primarul municipiului Huși pe numele pârâtului V.D.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele considerente: Prin încheierea de ședință din 25 iunie 2007 în Dosarul nr. 1101/244/2007, Judecătoria Huși a dispus disjungerea capătului de cerere referitor la constatarea nulității absolute a dispoziției de restituire din 29 aprilie 2004 emisă de Primarul municipiului Huși, formulat de reclamanta Mănăstirea „Schimbarea la Față” în contradictoriu cu pârâtul V.D. Având în vedere că obiectul cauzei de față îl constituie constatarea nulității unei dispoziții emisă de primarul municipiul Huși, la termenul din 5 noiembrie 2007 (fila nr. 195), instanța a dispus introducerea în citativ, în calitate de pârât, a emitentului acestei dispoziții, respectiv Primarul municipiului Huși.
Față de prevederile art. 137 C. proc. civ., instanța s-a pronunțat cu prioritate asupra excepțiilor invocate, și anume excepția lipsei calității procesuale active a Mănăstirii „Schimbarea la Față” și excepția autorității de lucru judecat cu privire la calitatea procesuală activă a reclamantei, excepții pe care le-a respins ca nefondate. Prezenta acțiune are ca temei de drept frauda la lege, care, fiind sancționată cu nulitatea absolută, poate fi promovată de orice persoană ce justifică un interes, astfel că reclamanta, având calitatea de administrator al imobilului în discuție, justifică un astfel de interes. Instanța s-a mai pronunțat, într-adevăr, asupra calității procesuale active a reclamantei într-o altă cauză, și anume în Dosarul nr. 3280/2006, respingând contestația formulată pentru acest considerent (fila 162-163).
Pentru a fi însă în prezența autorității de lucru judecat trebuie să fie îndeplinită cerința triplei identități: părți, obiect, cauză. Cum cele două acțiuni au părți diferite (Dosarul cu nr. 3280/2006 - reclamant este Episcopia Hușilor, în prezenta cauză reclamantă este „Mănăstirea Schimbarea la Față”; - obiecte diferite (Dosarul nr. 3280/2006 are ca obiect - contestație la Legea nr. 10/2001, obiectul prezentei acțiuni este constatare nulitate absolută a dispoziției) - cauze diferite (în Dosarul cu nr. 3280/2006, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, prezenta acțiune se întemeiază pe dreptul comun), nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 166 C. proc.
civ. Pe fondul cauzei, instanța a reținut că prin dispoziția din 29 aprilie 2004, emisă de primarul municipiului Huși, se restituie lui V.D. imobilul compus din 2/3 imobil (fosta casă Ralea) și teren în suprafață de 3.000 mp situat în Huși, având următoarele vecinătăți: N - drum și Șos. Huși Crasna, S - teren S.E. - SC V. SA Huși (vie), E - Biserica „Schimbarea la Față”, V - cealaltă parte a clădirii. Potrivit art. 3 din aceeași dispoziție, înscrisul sus menționat face dovada proprietății imobilului și constituie titlu executoriu.
Reclamanta Mănăstirea „Schimbarea la Față” solicită constatarea nulității absolute a titlului de proprietate - dispoziția de restituire din 29 aprilie 2004 invocând frauda la lege, mai exact nerespectarea normelor imperative ale Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Un act juridic se socotește săvârșit în frauda legii când anumite norme legale sunt folosite nu în scopul în care au fost edictate, ci pentru eludarea altor norme legale imperative și, fiind o încercare de abatere de la finalitatea legii, fraudarea acesteia constituie un abuz de drept.Aplicarea legii, în litera și spiritul ei, este o necesitate de interes public și de aceea actele juridice săvârșite în frauda legii sunt sancționate cu nulitate absolută.
Astfel, instanța are a analiza pe calea dreptului comun dacă s-au respectat reglementările legii cadru la emiterea dispozițiilor de restituire a imobilului în discuție. Conform dispozițiilor art. 21, 22 și 25 din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită va notifica „persoana juridică deținătoare”, solicitând restituirea în natură a imobilului, aceasta din urmă fiind obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată. În cauza pendinte, „persoana juridică deținătoare” a imobilului nu este cea care a emis dispoziția de restituire, deoarece prin H.G. nr. 463 din 29 iunie 1995 imobilul situat în orașul Huși, - casă compusă din parter, în suprafață de 311 mp, a trecut din patrimoniul SC V. SA în proprietatea publică a statului și în administrarea Patriarhiei B.O.R., în vederea funcționării Episcopiei Romanului și Hușilor.
Pârâtul invocă faptul că nu cunoștea, la momentul depunerii notificării, cine era deținătorul imobilului conform Legii nr. 10/2001, însă potrivit dispozițiilor art. 28 din legea cadru, în cazul în care persoana îndreptățită nu cunoaște deținătorul unui imobil solicitat, notificarea se trimite primăriei în a cărei rază se află imobilul (așa cum pârâtul, de altfel, a și făcut), iar în termen de 30 de zile persoana notificată este obligată să identifice unitatea deținătoare și să comunice persoanei îndreptățite elementele de identificare ale acesteia. Din înscrisurile existente la filele 69, 75 și 115 rezultă că Primăria municipiului Huși, notificată, cunoștea cine este deținătorul imobilului, cu atât mai mult cu cât nu a avut niciodată în proprietate sau în administrare imobilul în discuție.
Soluția legală reglementată de art. 28 din Legea nr. 10/2001 impunea informarea pârâtului despre faptul că imobilul este în administrarea Episcopiei Romanului și Hușilor, dar, cu toate acestea, primarul municipiului Iași a emis o dispoziție de restituire în natură. Acest motiv este suficient pentru constatarea nulității absolute a dispoziției contestate. Totodată, potrivit art. 3 din Legea nr. 10/200, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora. Față de prevederile art. 3.1 din Normele metodologice, sarcina probei deținerii proprietății incumbă persoanei care pretinde dreptul (potrivit principiului actori incumbit probatio), iar cu întregul material probator pârâții au dovedit deținerea imobilului în discuție anterior preluării abuzive, dar cu titlu de detentor precar, și nu ca proprietar.
Nu există niciun act translativ de proprietate care să probeze că pârâtul V.D. - în prezent decedat - a fost proprietarul imobilului situat în Huși, - înscrisurile depuse la filele 124 și 125, 233, 234 nefăcând dovada proprietății. Față de considerentele expuse, prima instanță a apreciat că la emiterea dispozițiilor de restituire au fost încălcate dispozițiile art. 3 și 22 din Legea nr. 10/2001. În ceea ce privește construcțiile, având în vedere raportul de expertiză (filele 350-400) din care rezultă că aria desfășurată a corpului de clădire adăugat pe verticală nu însumează peste 100% din aria desfășurată inițial, ci doar un procent de 97,22%, prin dispoziția de restituire nu au fost încălcate prevederile art. 19 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva sentinței au promovat recursuri (ulterior calificate ca apeluri), pârâții - care au criticat nelegalitatea și netemeinicia acesteia, invocând, în esență, greșita apreciere a probatoriului administrat în cauză, precum și greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 3, art. 21, 22, 25 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Prin Decizia civilă nr. 64 din data de 7 septembrie 2011, Curtea de Apel Bacău, a respins ambele apeluri, cu argumentația conform căreia dispoziția de restituire în natură atacată a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor art. 21, art. 22, art. 25 din Legea nr. 10/2001, emitenta neavând calitate de entitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001, republicată (art. 21 alin. (2)) a imobilelor solicitate a fi restituite - reclamanta Mănăstirea „Schimbarea la Față”, conform art. 22 din actul normativ anterior menționat, era competentă să soluționeze notificarea, impunându-se, în raport de motivul de nulitate reținut, reluarea procedurii administrative conform art. 28 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții V.C.G., V.I., V.M., M.L., V.D. și primarul municipiului Huși, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Prin Decizia civilă nr. 6554 din data de 29 octombrie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 7808/110/2010* Înalta Curte de Casație și Justiție a admis ambele recursuri, a casat decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Pentru a adopta această soluție, instanța de casare a reținut faptul că nu s-a clarificat cine are calitatea de unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001, republicată, pentru diferența de 12.159 mp teren, rezultată din scăderea terenului pentru care s-a emis dispoziția din 2004 (15.000 mp) și terenul indicat în anexa H.G.
nr. 463/1995 (2841 mp), nu s-a stabilit cât s-a restituit în realitate prin dispoziția din 2004 (15.000 ori 3.000 mp), față de faptul că la dosar au fost depuse două dispoziții cu același nr. (2.277) și aceeași dată (29 aprilie 2004), dar cu un conținut diferit în ceea ce privește suprafața de teren aferentă construcției (fostă „Casa Ralea”) care a fost restituită în natură - s-a mai reținut că pentru clarificarea acestor aspecte ar fi necesară administrarea de probe pe situația de fapt în legătură cu suprafața restituită prin dispoziția atacată și unitatea deținătoare a imobilului.
Prin decizia de trimitere au fost apreciate ca fiind întemeiate criticile recurenților-pârâți Vânătoru și Mușat în legătură cu obligația instanței, ca, în dispozitivul hotărârii, să se menționeze ca reclamanta, în cazul în care constată că nu este unitate deținătoare a imobilului solicitat, să trimită notificarea și înscrisurile anexate către autoritatea competentă să soluționeze cererea pârâților, în conformitate cu art. 28 din H.G. nr. 250/2007 (Normele metodologice) și art. 27 din Legea nr. 10/2001, republicată. Totodată, potrivit art. 22.1 din Normele metodologice aprobate prin H.G.
nr. 250/2007, în cazul în care persoana juridică notificată nu deține bunurile imobile solicitate, aceasta procedează la direcționarea notificării entității investite cu soluționarea acesteia, fie unității deținătoare a imobilelor, fie entității investită cu soluționarea notificării, după caz, în același sens procedându-se și în cazul în care persoana juridică notificată deține parte din imobil, conform art. 27.2 în H.G. nr. 250/2007. Pe cale de consecință, a arătat instanța de recurs, considerând că imobilul este deținut de altă entitate decât cea care a emis dispoziția de restituire, instanța, trebuia să stabilească în sarcina emitentului dispoziției contestate obligația de a redirecționa notificarea și actele anexă către unitatea deținătoare.
S-a mai arătat de către instanța de trimitere, că, în cadrul rejudecării, și în urma stabilirii entității investite cu soluționarea notificării, dacă aceasta, este chiar și în parte, o altă persoană juridică decât emitentul dispoziției contestate, anume primarul municipiului Huși, instanța va menține în hotărâre și obligația pârâtului arătat, de a redirecționa notificarea și actele anexate către entitatea respectivă. În rejudecare, cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Bacău cu nr. 7808/110/2010*. În cauză, s-au formulat note de concluzii, întâmpinări, s-au solicitat relații de la Biroul de C.F. Vaslui, iar apelantului pârât primarului municipiului Huși i s-a solicitat să înainteze documentația care a stat la baza emiterii dispoziției de restituire (filele 84-141, filele 156-190 dosar rejudecare apel), a cărei nulitate s-a solicitat în speță.
Prin Decizia civilă nr. 86 din data de 07 mai 2014, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a respins apelul formulat de pârâtul primarul municipiului Huși, județul Vaslui împotriva sentinței civile nr. 2106 din 17 decembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 7808/110/2010. A admis apelul promovat de pârâții V.C.G., V.I., V.M., M.L., V.D., moștenitori ai defunctului V.D., prin procurator V.D., împotriva aceleiași sentințe civile. A schimbat, în parte, sentința în sensul că: A menținut dispozițiile sentinței referitoare la respingerea excepțiilor și constatarea nulității absolute a dispoziției din 29 aprilie 2004 emisă de primarul municipiului Huși.
A obligat pârâtul primarul municipiului Huși să înainteze, în vederea soluționării, notificarea formulată de V.D., în baza Legii nr. 10/2001, republicată, cu nr. 164 din 15 octombrie 2001, privind imobilul situat în Municipiul Huși, județul Vaslui (teren și construcție), și documentația aferentă acesteia, președintelui Consiliului județean Vaslui. A obligat pârâtul Primarul municipiului Huși să plătească apelanților pârâți suma de 6912 lei cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate la fond și în apel. Pentru a se pronunța astfel, instanța de rejudecare a reținut următoarele: Prin capătul de cerere disjuns intimata-reclamantă a solicitat constatarea nulității absolute a dispoziției de restituire din 29 aprilie 2004 emisă de apelantul-pârât primarul municipiului Huși, prin care, în soluționarea notificării numitului V.D., s-a dispus restituirea în natură a 2/3 din Casa Ralea, situată în str.Dobrina, fost nr. 89 și suprafața de 15.000 mp.
În argumentarea acestei cereri, intimata-reclamantă a invocat faptul că notificatorul V.D. nu a făcut dovada că este persoană îndreptățită la restituirea imobilelor solicitate, nu a făcut dovada proprietății asupra acestora și că emitentul dispoziției de restituire cunoștea cine este deținătorul imobilelor, obiect al restituirii (în speță intimata-reclamantă), prin emiterea dispoziției de restituire încălcându-se dispozițiile art. 21, art. 22, art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Deși, inițial, dispoziția de restituire din 29 aprilie 2004 emisă de primarul municipiului Huși, jud. Vaslui a menționat că restituirea în natură a imobilului în cotă de 2/3 din fosta Casă Ralea, cu suprafața de teren aferentă de 3000 mp, ulterior, în aceeași zi, cu același număr al dispoziției de contestare, suprafața de teren aferentă, supusă restituirii și constituind obiect al litigiului, conform precizărilor părților, probelor administrate (înscrisuri, expertizele topocadastrale, respectiv construcții) este de 15.000 mp, cu vecinătățile astfel cum au fost menționate în dispoziția de restituire (filele 7-8 acțiune introductivă, înscrisurile aflate la filele 32-34, 35, 36, 37-38, fila 50, filele 65-67, fila 75, fila 119, filele 177-180, filele 191-193, filele 363-370, dosar fond).
Cu privire la calitatea entității deținătoare a imobilelor, s-a reținut că prin notificarea din 15 octombrie 2001 (fila 50, fila 51 dosar fond) V.D. s-a adresat apelantului-pârât primarul municipiului Huși, Jud. Vaslui (fila 119 dosar fond Judecătoria Huși), în vederea restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv, situate în Huși, compus din 7 camere de locuit și dependințe (fostă Casa Ralea) și a terenului în suprafață de 1,5 ha. aferent construcției, notificarea fiind însoțită de o serie de înscrisuri prin care notificatorul a înțeles să-și ateste dreptul de proprietate asupra acestuia și a modului de preluare a lor de către stat.
Atât în referatul din 29 aprilie 2004, privind propunerea de aprobare a restituirii în natură a Casei Ralea (cota de 2/3 - fila 79 dosar apel rejudecare), cât și prin rezoluțiile de soluționare a notificării (fila 119 dosar fond Judecătoria Huși), înscrise pe notificare, se fac mențiunile „Casa Ralea - Schit Măicuțe”, precum și mențiunea „solicită 2 ha. vie nobil, respins dosarul cu martori Legea nr. 1/2000, dosar nr. 839”, împrejurare de natură să ateste faptul că, la data notificării, întreg imobilul notificat conform Legii nr. 10/2001, republicată se afla amplasat în ansamblul Monahal „Mănăstirea Schimbarea la Față” Huși, Jud. Vaslui, aceasta fiind deținătoarea imobilului construcție-teren în baza H.G.
nr. 463/1995 și a Titlului de proprietate din 1997 emis de Comisia Județeană de aplicare a Legii nr. 18/1991 Vaslui - în acest sens fiind și adeverința din 09 decembrie 2004-fila 51 dosar - emisă de primarul municipiului Huși, jud. Vaslui, către Episcopia Hușilor, adresa Prefecturii Jud. Vaslui din 22 aprilie 1997 - filele 178-179, filele 180-181- documentația cadastrală din 16 septembrie 2003 dosar apel după rejudecare (fila 69, fila 75, fila 123, fila 375, fila 376 dosar Judecătoria Huși, jud. Vaslui).
Din înscrisurile anterior arătate rezultă că la data notificării, respectiv a soluționării prin Dispoziția nr. 2277 din 29 aprilie 2004, emitentul, în speță apelantul-pârât primarul municipiului Huși, cunoștea faptul că nu avea calitatea de entitate juridică deținătoare, în sensul Legii nr. 10/2001, republicată, pentru imobilele obiect al notificării, acestea fiind incluse în patrimoniul Episcopiei Romanului și Hușilor, Complexul Monahal Mănăstirea „Schimbarea la Față” Huși, Jud. Vaslui, conform H.G. nr. 463 din 29 iunie 1995, titlul de proprietate emis de Comisia Județeană Vaslui de aplicare a Legii nr. 18/1991, republicată, imobile întabulate în C.F.
în baza încheierii din 25 mai 2004 (filele 157-169 dosar apel după rejudecare) - împrejurarea că imobilele în litigiu se înscriu în arealul patrimonial deținut de intimata-reclamantă „Mănăstirea Schimbarea la Față” Huși fiind relevată și de expertizele construcții și topocadastrale efectuate în cauză, respectiv anexele la acestea, precum și de expertiza construcții, efectuată în Dosarul nr. 2258/2004 al Tribunalului Vaslui (filele 183-193, 285-292, 363-370 - anexă la raportul de expertiză B.I.M.). Pe cale de consecință, atât timp cât, în raport de înscrisurile intimatei-reclamante, emitentul dispoziției de restituire în natură nu avea calitate de entitate deținătoare, în sensul Legii nr. 10/2001, republicată (art. 21, art. 22, art. 25) acesta nu avea competența a soluționa notificarea prin emiterea dispoziției de restituire în natură a imobilelor notificate.
Astfel, dispoziția de restituire fiind emisă cu încălcarea competenței prevăzute de legea specială este lovită de nulitate (în cauză nici la fond, nici în apel cu ocazia rejudecării apelantul-pârât primarul municipiului Huși nefăcând dovada calității de entitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001, republicată). Referitor la calitatea de unitate deținătoare a intimatei-reclamante, respectiv a Episcopiei Romanului și Hușilor, s-a reținut, conform și jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia nr. 883 din 10 februarie 2012) că, deși imobilele obiect al dispoziției a cărei nulitate se solicită se află în patrimoniul intimatei-reclamante (aflată în jurisdicția Episcopia Romanului și Hușilor) aceasta nu are calitatea de unitate deținătoare în sensul art. 21 din Legea nr. 10/2001, republicată, fiind o entitate juridică de drept privată și utilitate publică, potrivit dispozițiilor H.G.
nr. 53/2008 (nefiind menționată în cuprinsul Legii nr. 10/2001, republicată, și în Normele de aplicare a acesteia), context în care nu poate fi obligată la soluționarea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, republicată.
În raport de faptul că intimata-reclamantă, entitate juridică de drept privat și de utilitate publică, nu este entitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001, republicată, pentru a putea fi obligată la soluționarea notificării și de faptul că apelantul-pârât, emitent al dispoziției de restituire, prin documentația ce a stat la baza emiterii acesteia și înscrisurile depuse la dosar, nu a făcut dovada calității de entitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001, republicată (mai mult, cunoștea la data soluționării notificării că imobilele ce aparțin Completului Monahal al Mănăstirea „Schimbarea la Față”), precum și de faptul că imobilele, obiect al notificării, se află amplasate pe terenurile pentru care s-a emis titlul de proprietate din 17 iulie 1997 al Comisiei Județene de aplicare a Legii nr. 18/1991 Vaslui (în temeiul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, cu modificările ulterioare - fila 28 apel în rejudecare), schița anexă nr. 1b la raportul de expertiză B.I.M.
(fila 370 dosar Judecătoria Huși), parte din imobil constituind monument istoric (fila 99 dosar apel anterior casării), abilitarea legală pentru soluționarea notificării o are președintele Consiliului Județean Vaslui, în raport de dispozițiile art. 9, art. 21 alin. (4) (referitor la imobilele deținute de unitățile administrativ teritoriale și emitenții dispozițiilor de soluționare a notificărilor) și art. 9.1, art. 21 alin. (4), art. 1.5, art. 21.6 din H.G. nr. 250/2007 - Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, republicată. În considerarea acestor argumente, emiterea dispoziției de restituire în natură s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 21, 22, 25 din Legea nr. 10/2001. Instanța de rejudecare a apreciat că nu sunt incidente cele statuate prin Decizia R.I.L.
nr. 20/2007 a Înaltei Curți, în sensul soluționării pe fond a notificării (implicit, a dispoziției atacate) în absența investirii, respectiv a răspunsului entității juridice abilitate să soluționeze notificarea, respectiv să statueze asupra vocației la restituire a notificatorului și asupra măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, republicată. În temeiul art. 274 C. proc. civ., partea căzută în pretenții, a fost obligată la plata către intimații-pârâți la cheltuielile de judecată efectuate în fond și în apel, cheltuieli reprezentând onorariu avocat, transport și cazare. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții V.C.G., V.I., V.M., M.L. și V.D., invocând art. 304 pct. 5, 6, 7, 8 și 9 C. proc.
civ., Legea nr. 10/2001 și normele în vigoare la momentul aprilie 2004, Legea nr. 422/2001, Convenția Europeană a drepturilor Omului, Legea nr. 18/1991, art. 4 din Legea nr. 554/2004.
În limitele deciziei de casare, au invocat în apel excepția vizând lipsa calității procesual active. Au ridicat problema lipsei calității de unitate deținătoare pentru reclamanta intimată Mănăstirea Schimbarea la Față. Prin decizia de apel se face referire la Decizia nr. 883 din 10 februarie 2012 a Înaltei Curți, Secția I civilă, care a statuat cu privire la calitatea de unitate abilitată în aplicarea Legii nr. 10/2001, aceleași considerente regăsindu-se și în Decizia Curții Constituționale 638 din iunie 2012. Imobilul menționat în anexa ce face parte integrantă din H.G. nr. 463/1995 se află în proprietatea publică a statului, iar calitatea de „unitate deținătoare" nu poate avea, conform dispozițiilor din cap. II al Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 decât entitatea cu personalitate juridică, care exercită în numele Statului dreptul de proprietate publică cu privire la bun, iar această entitate nu poate fi decât primarul Municipiului Huși. Or, instanța de apel nu a identificat care este această entitate, considerând în mod greșit că reclamanta, doar determinat de faptul că „deține bunul", în sensul că funcționează în spațiul respectiv, reprezintă și o „unitate deținătoare" în sensul legii. De altfel, nu rezultă din conținutul actului respectiv sus-menționat că reclamanta ar fi chiar și un simplu administrator al imobilului, din moment ce imobilul a fost dat în administrarea B.O.R., nereieșind în ce modalitate aceasta din urmă ar fi transmis dreptul de administrare către reclamantă. De asemenea, dreptul de administrare nu prezintă, din punct de vedere juridic, identitate cu dreptul de proprietate publică, calitatea de „unitate deținătoare" în sensul Legii nr. 10/2001 având, cum s-a arătat deja, entitatea cu personalitate juridică, care exercită în numele statului dreptul de proprietate publică asupra imobilului. În plus, instanțele anterioare s-au raportat în mod greșit în determinarea împrejurării că reclamanta este deținătoarea imobilului, doar la H.G. nr. 463/1995. Imobilul care face obiectul acestui act normativ este situat în orașul Huși, și este compus din casă - parter, în suprafață de 311 mp și teren aferent, curte-grădină, în suprafață de 2.841 mp Or, prin dispoziția de restituire din 29 aprilie 2004 (al doilea exemplar, cel rectificat și în baza căruia s-a făcut și punerea în posesie ), pentru care s-a constatat nulitatea absolută în întregime, s-a dispus restituirea în natură a suprafeței de teren de 15.000 mp. Instanțele nu au clarificat cine are calitatea de unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001 pentru diferența de teren, de 12.159 mp, rezultată din scăderea terenului pentru care s-a emis dispoziția din 2004 (15.000 mp) și terenul indicat în anexa la H.G. nr. 463/1995 (2.841 mp) și nu au stabilit cât s-a restituit în realitate prin dispoziția din 2004 (15.000 mp sau 300 mp) având în vedere că la dosar au fost depuse două dispoziții cu același număr (2.277) și din aceeași dată (29 aprilie 2004), dar cu conținut diferit în ceea ce privește suprafață de teren aferentă construcției (fosta Casă Ralea), care a fost restituită în natură, cu încălcarea art. 315 C. proc. civ. Primarul a anexat actele care au stat la baza emiterii Dispoziției nr. 2272 din 29 aprilie 2004, precum și o copie de pe sentința civilă nr. 883 din 10 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru a arăta că Mănăstirea „Schimbarea la Față” Huși nu este considerată unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001. Instanța de apel, în fond după casare, deși a invocat Decizia nr. 883 din 10 februarie 2012 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, nu a răspuns excepției ridicată și nu a dezlegat astfel chestiunea incidentă cu care a fost investită, fiind aplicabile prevederile art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină). Mănăstirea nu are niciun titlu legal de administrare. Potrivit H.G. nr. 463/1995, titular al dreptului de administrare este Patriarhia B.O.R., care nu a fost niciodată parte în vreunul din procesele dintre părți - mențiunea privind utilizarea celor 2.841 mp teren și 311 mp, imobil situat în municipiul Huși, este pentru Episcopie, potrivit art. 1 final, respectiv " în vederea funcționarii Episcopiei Romanului și Hușilor." Niciunde în cuprinsul H.G. nu apare Mănăstirea, care nici nu exista la acea dată, fiind ulterior înființată, urmare transformării schitului existent în Mănăstire. Statutul B.O.R. aprobat prin H.G. nr. 53/2008 și publicat în M. Of. al României partea I. nr. 50 din 22 ianuarie 2008, prevede în art. 41 alin. (1) că Patriarhia, Mitropolia,Arhiepiscopia, Episcopia, Vicariatul, Protopopiatul (Protoieria), Mănăstirea și Parohia sunt persoane juridice de drept privat și utilitate publică, cu drepturile și obligațiile prevăzute de prezentul Statut. Episcopia a pornit un proces inițial la Tribunalul Vaslui - Dosar nr. 1676/89/2004 (nr. 2258/2004), iar, ulterior, actuala reclamanta, care nu este beneficiara a H.G. susmenționat, a pornit procedura de față. În litigiul declanșat de Episcopie, finalizat prin sentința civilă nr. 1299/D din 11 octombrie 2006, neapelată și nerecurată, s-a constatat lipsa calității procesual active în mod irevocabil. În apelul de față nu se pot introduce alte părți decât cele care au participat la fond. Astfel fiind, soluția de respingere pentru lipsa calității procesual active din sentința civilă nr. 1299/D din 11 octombrie 2006 se impune cu autoritatea lucrului judecat.
Instanța de apel a aplicat greșit Legea nr. 10/2001 și normele date în aplicare în anul 2007, dând putere retroactivă unor texte inexistente la data emiterii actului atacat, texte care nu existau la data dispoziției de restituire din 29 aprilie 2004 emisă de apelantul-pârât primarul mun. Huși, județul Vaslui - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Neretroactivitatea legii noi, ca principiu, este consacrată în Constituție și în C. civ., dar încalcă și principiul tempus regit actum, după care legalitatea actelor se analizează prin prisma legii la momentul emiterii lor. La momentul aprilie 2004, textul Legii nr. 10/2001 nu cuprindea nici o referire la președintele Consiliului Județean, la fel și normele metodologice aplicabile conform Hotărârii nr. 498 din 18 aprilie 2003, care în anumite texte trimit la normele anterioare, aprobate prin H.G. nr. 614 din 27 iunie 2001. În nici una din variantele în vigoare în aprilie 2004, nu există o atribuție a președintelui Consiliului Județean în sensul descris și argumentat prin decizia atacată. Astfel fiind, nulitatea reținută ca motiv de desființare al actului Primarului nu are suport legal și hotărârea astfel pronunțată este lipsită de temei legal și data cu încălcarea legii, fiind lovită de nulitate. Instanța de apel nu a pus în discuția contradictorie a părților calitatea președintelui Consiliului Județean Vaslui de entitate deținătoare abilitată să soluționeze notificarea, confundând pe de o parte emitentul actului de împroprietărire pe teren - Comisia Județeană de aplicarea Legii nr. 18/1991. Nu a fost investită în limitele deciziei de casare cu vocația de entitate investită cu soluționarea notificării președinte Consiliului Județean Vaslui - imposibilă, de altfel, așa cum a arătat mai sus. Astfel, soluția pronunțată a încălcat dreptul la un proces echitabil prin lipsirea lor de dezbateri în apel - critică ce se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 5 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. A fost încălcat totodată principiul oralității care asigură publicitatea reală, contradictorialitatea efectivă și exercitarea eficientă a dreptului de apărare. Prin soluția pronunțata în apel, instanța a dat și ceea ce nu s-a cerut - motiv de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., când a abilitat ca entitate deținătoare pe președintele Consiliului Județean Vaslui să soluționeze notificarea.
Nu este corect argumentul referitor la apartenența imobilului - parte din acesta - la categoria monumentelor istorice, pentru că, potrivit prevederilor din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, e nu este exclusă proprietatea privată asupra lor pentru persoanele fizice, Casa Ralea fiind încadrată în Grupa B - cu interes local, la nivelul Municipiului Huși, condiționarea legală fiind doar la înstrăinarea imobilului cu respectarea dreptului de preemțiune și avizul dat potrivit acestei legi, etapă în care încă nu s-a ajuns.
Pe fondul cauzei, hotărârea pronunțată este nelegală, în condițiile în care instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, a interpretat greșit raporturile juridice deduse judecații, a aplicat greșit legea și a reținut motive contradictorii și străine de pricină (motive ce se circumscriu art. 304 pct. 6, 7, 8, 9, C. proc. civ.). În limitele Deciziei de casare nr. 6554 din 29 octombrie 2012 s-a făcut clarificarea în legătură cu imobilul casă și teren restituit în natură prin dispoziția contestată. Pentru 2.841 mp teren și clădire 311 mp primarul este emitentul dispoziției, în condițiile în care nu sunt afectate acțiunile Statului, așa cum prevede H.G. nr. 463/1995 art. 2, iar competența de emitere a dispoziției ii revine tot primarului Municipiului Huși - în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la art. 314 C. proc. civ., într-o analiză profundă a art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, pentru că nu se ne află în niciuna din situațiile reglementate de art. 21. Pentru diferența de teren ( între 15.000 mp și 2.841 mp) adică pentru 12.159 mp, Mănăstirea are un titlu de proprietate constituit pe terenul altuia, intabulat fraudulos, cu acte false, cu constituire proprietate pe o precedentă folosință a clădirii, transformată fără drept în proprietate, cu acte de intabulare pe construcție false, cu o recepție întocmită împotriva legii privind recepția și calitatea în construcții, etc. ce, evident, vor fi rezolvate pe cale separată - cu detalierea unora dintre motivele care afectează valabilitatea titlului de proprietate al reclamantei. În legătură cu valabilitatea actului administrativ de transmitere a folosinței, se face trimitere la dispozițiile art. 3 alin. (1) teza finală din Legea nr. 169/1997, care au suspendat de drept efectele H.G. nr. 463/1996 și ale actelor administrative de constituire ale proprietății, până la rezolvarea cererilor de retrocedare. Există în dosar dovezi privind cererea de retrocedare formulată potrivit Legii nr. 18/1991 - cerere din 1991, adeverința din 1991, actele emise de SC V. SA de atribuire acțiuni la această societate, care ulterior au născut vocația de restituire teren plantat cu vie, dar la care nu s-a mai ajuns pentru că s-a procedat la constituirea nelegală a proprietății către Mănăstire. Chiar și în ipoteza reglementată prin art. 28 din Legea nr. 10/2001, tot primăria în a cărei raza teritorială se află imobilul este competentă să rezolve notificarea. Faptul că nu a fost afectată valoarea acțiunilor Statului în fondul F.P.P., prin efectul transmiterii administrării imobilului prin H.G. nr. 463/1995, face inaplicabilă prevederea art. 21 alin (1), coroborat cu art. 21 (2) din Legea nr. 10/2001, competența revenind autorității executive a municipiului Huși, în conformitate cu textul art. 28 din aceeași lege. Cu detalierea argumentelor de fapt și de drept, se susține, în continuare, că a făcut dovada că sunt persoane îndreptățite, în lumina art. 22 (1) din Normele metodologice date în aplicarea Legii nr. 10/2001 și art. 3 alin. (1) lit. a) din Lege.
În susținerea recursului se contestă H.G. nr. 463/29 iunie 1995, pe calea excepției de nelegalitate, în condițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, acesta fiind un administrativ individual care le-a afectat grav drepturile, urmând a se detalia motivele în față instanței competente Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, de actul administrativ cu caracter individual depinzând soluționarea litigiului pe fond. În cauză au formulat întâmpinări intimata reclamantă Mănăstirea "Schimbarea la Față" și intimatul pârât Primarul municipiului Huși. Intimata reclamantă Mănăstirea "Schimbarea la Față" a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea ca temeinică și legală a deciziei recurate, pentru următoarele considerente: Excepția lipsei calității procesual active a intimatei reclamante invocată de pârâți prin motivele de recurs nu este fondată întrucât acțiunea introductivă de instanță are ca temei de drept frauda la lege, iar intimata are calitatea de administrator al imobilului în discuție, justificând deci un interes. Atât fizic cât și scriptic este imposibil de restituit în natură imobilul, care la acest moment are destinația de mănăstire, nemaiputând fi folosit ca și locuință. Lăcașul de cult este afectat, Legea nr. 10/2001 dispunând în sensul că atunci când se revendică clădiri de patrimoniu, acestea nu vor fi restituite în natură, iar foștii proprietari vor putea fi despăgubiți prin echivalent sau alte măsuri compensatorii. În mod corect instanța de apel a apreciat că nu sunt incidente cele statuate prin decizia în interesul Legii nr. 20/2007 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, în sensul soluționării pe fond a notificării (implicit a dispoziției atacate), în absența investirii, respectiv a răspunsului entității juridice abilitate, potrivit dispozițiilor normative, să soluționeze notificarea. Recurenții nu au dovedit decât deținerea imobilului în discuție anterior preluării abuzive, cu titlu de detentor precar și nu cu titlu de proprietar.Nu există niciun act translativ de proprietate care să probeze că V.D. a fost proprietarul imobilului situat în Huși. Primăria Huși nu a avut niciodată în proprietate sau administrare imobilul în discuție, iar soluția legală reglementată de art. 28 din Lg.10/2001 era să informeze pârâtul despre faptul că imobilul este în administrarea Episcopiei Romanului și Hușilor cu sediul în Huși. Prin întâmpinare, intimatul pârât primarul municipiului Huși a susținut următoarele: Legea nu este restrictivă, în sensul de a se lua în considerare numai actele translative de proprietate pentru dovedirea calității de proprietar. Notificatorul, prin actele depuse, a demonstrat ca este proprietarul bunurilor preluate abuziv de către stat. Pe lângă actele depuse de notificator, determinant în cauză a fost registrul agricol, precum și registrul cu evidența impozitelor și taxelor locale pentru casă și teren. Terenul în suprafața de 15.000 mp este situat în intravilanul municipiului Huși, intrând sub incidența Legii nr. 10/2001, iar constituirea dreptului de proprietate s-a făcut fără respectarea prevederilor legale, ceea ce a determinat aplicarea prevederile art. 9 din Legea nr. 10/2001. „Mănăstirea Schimbarea la Față" din municipiul Huși nu a avut titlu de proprietate pentru imobilul casă și teren fosta „Casa R.", nu era entitate care sa soluționeze notificarea formulată de V.D., având doar administrarea acestui imobil. Restituirea către V.D. a imobilului casă și teren fosta „Casa R." din Huși s-a făcut cu respectarea legii. Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului, în considerarea argumentelor ce succed: 1. Aspectul relevant în cauză, de natură a afecta valabilitatea dispoziției emisă în aplicarea Legii nr. 10/2001, este cel referitor la calitatea de unitate deținătoare/entitate abilitată a emitentului acestui act, în lumina normelor acestei legi - aspect reținut, de altfel, ca susținând cererea de chemare în judecată, necontestat de către pârâții recurenți. În acest context nu era necesar a se verifica dacă reclamanta-intimată are calitatea de unitate deținătoare în lumina Legii nr. 10/2001, decât din perspectiva stabilirii unității deținătoare/entității abilitate să soluționeze notificarea, în ipoteza confirmării lipsei calității în favoarea emitentului, în respectarea dispozițiilor deciziei de recurs pronunțată anterior în cauză. Lipsa calității de unitate deținătoare a reclamantei-intimate, în lumina Legii nr. 10/200, a fost justificată detaliat prin decizia de apel, nemaifiind necesar a fi detaliate argumentele de fapt și de drept, în condițiile în care aceasta a fost confirmată, chiar cu subinierea unor argumente în plus, prin cererea de recurs. Din considerentele deciziei de apel rezultă, astfel, că instanța a reținut că reclamanta, deși deținător al imobilului, nu este unitate deținătoare/entitate abilitată în sensul Legii nr. 10/2001 pentru a soluționa notificarea - nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., din perspectiva celor invocate în susținerea criticii. În cadrul procesual al litigiului de față, constituit prin invocarea nulității absolute în temeiul dreptului comun, nu această calitate a reclamantei intimate interesează, nulitatea absolută putând fi invocată de orice persoană interesată. Or, interesul în formularea acțiunii nu poate fi contestat atât timp cât, inclusiv prin cererea de recurs, i se confirmă practic reclamantei intimate calitatea de deținător legal al imobilului, prin recunoașterea transformării schitului existent în Mănăstire și necontestarea apartenenței acesteia la Episcopia Romanului și Hușilor. În acest context, pârâții-recurenți mai susțin și că reclamanta-intimată nu are niciun titlu legal de administrare, întrucât potrivit H.G. nr. 463/1995, titular al dreptului de administrare este Patriarhia B.O.R., care nu a fost niciodată parte în vreunul din procesele dintre părți - mențiunea privind utilizarea celor 2.841 mp teren și 311 mp, imobil situat în municipiul Huși, este pentru Episcopie, potrivit art. 1 final, respectiv "în vederea funcționarii Episcopiei Romanului și Hușilor" - niciunde în cuprinsul H.G. nu apare Mănăstirea, care nici nu exista la acea dată, fiind ulterior înființată, urmare transformării schitului existent în Mănăstire. În mod evident, reclamanta intimată, luând ființă ulterior - potrivit propriilor susțineri ale pârâților recurenți, nu putea figura în conținutul actului vizat, însă în cadrul recursului nu se contestă faptul că aceasta face parte din Episcopiei Romanului și Hușilor, beneficiara hotărârii de guvern în discuție, așa cum s-a și reținut de instanța de apel. Calitatea de deținător al imobilului a fost stabilită pentru întregul imobil, instanța de apel reținând că acesta aparține Episcopiei Romanului și Hușilor, Complexul Monahal Mănăstirea „Schimbarea la Față” Huși, Jud. Vaslui, conform H.G. nr. 463 din 29 iunie 1995, titlul de proprietate emis de Comisia Județeană Vaslui de aplicare a Legii nr. 18/1991, republicată, imobile întabulate în C.F. în baza încheierii din 25 mai 2004 (filele 157-169 dosar apel după rejudecare), constatându-se în plus și că împrejurarea că imobilele în litigiu se înscriu în arealul patrimonial deținut de intimata-reclamantă „Mănăstirea Schimbarea la Față” Huși este relevată și de expertizele construcții și topocadastrale efectuate în cauză, respectiv anexele la acestea, precum și de expertiza construcții, efectuată în Dosarul nr. 2258/2004 al Tribunalului Vaslui (filele 183-193, 285-292, 363-370 - anexă la raportul de expertiză B.I.M.). Totodată, instanța de apel a mai reținut că deși, inițial, dispoziția de restituire din 29 aprilie 2004 emisă de primarul municipiului Huși, jud. Vaslui a menționat că restituirea în natură a imobilului în cotă de 2/3 din fosta Casă R., cu suprafața de teren aferentă de 3000 mp, ulterior, în aceeași zi, cu același număr al dispoziției de contestare, suprafața de teren aferentă, supusă restituirii și constituind obiect al litigiului, conform precizărilor părților, probelor administrate (înscrisuri, expertizele topocadastrale, respectiv construcții) este de 15.000 mp, cu vecinătățile astfel cum au fost menționate în dispoziția de restituire. Sub ultimele două aspecte lămurite, instanța de apel a respectat îndrumările date prin decizia de recurs anterioară, nefiind astfel încălcate dispozițiile art. 315 C. proc. civ., pentru a fi incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Valabilitatea actelor în temeiul cărora reclamanta-intimată deține imobilul în litigiu, reclamată prin cererea de recurs a fi verificată, nu face obiectul litigiului de față, dat fiind cadrul procesual al acestuia, generat de cererile părților formulate cu respectarea dispozițiilor procedurale - formularea de cereri noi în căile de atac fiind interzisă de dispozițiile art. 294 alin. (1) coroborat cu art. 316 C. proc. civ. Oricum, la termenul de judecată a cauzei, procuratorul V.D., care figurează și personal ca parte în cauză, a declarat că nu mai susține ultima apărare din cererea de recurs, vizând nelegalitatea H.G. nr. 463/1995, aspect consemnat în încheierea de dezbateri. În egală măsură nu pot face obiectul analizei în fața instanței de recurs nici criticile prin care pârâții recurenți susțin că dovedesc proprietatea asupra imobilului și, astfel, calitatea de persoană îndreptățită în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, întrucât din considerentele deciziei de apel rezultă că nu pentru a acest motiv a fost confirmată sentința primei instanțe, Curtea de apel reținând în mod corect că nu sunt întrunite condițiile procedurale pentru a statua, în prezentul dosar, asupra vocației la restituire a notificatorului. În ceea ce privește calitatea procesual activă, din perspectiva autorității de lucru judecat față de litigiul anterior, nu se poate reține nici incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., față de limitele în care a avut a se pronunța instanța de apel în rejudecare, astfel cum acestea au fost fixate prin decizia de recurs anterioară, sub incidența dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., în cadrul procesual fixat încă din fața primei instanțe - neintervenind alte părți în căile de atac, astfel cum s-a reclamat prin recurs, pentru a se discuta dispozițiile art. 294 alin. (1), din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ. 2. Nu se poate reține nici motivul privind o aplicare retroactivă a unor texte inexistente la data emiterii actului atacat, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel cum acesta a fost justificat în cadrul cererii. În jurisprudența Curții Constituționale s-a reținut în mod constant că nu se pune problema retroactivității legii atunci când norma se referă la competență, întrucât este vizată o situație juridică cu caracter de continuitate, constitutivă de facta pendentia, asupra căreia legiuitorul poate interveni în viitor. Instanța de apel, pentru a respecta decizia de recurs pronunțată în cauză, a identificat Președintele Consilului Județean ca fiind singura entitate abilitate legal să soluționeze notificarea față de datele particulare ale speței, cu justificarea în drept acestei concluzii, în urma infirmării acestei calități pentru emitentul dispoziției contestate. Nici nu trebuia să fie pusă în discuția contradictorie a părților calitatea președintelui Consiliului Județean Vaslui de entitate abilitată să soluționeze notificarea, pentru a fi atrasă incidența în cauză a motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului - prin încălcarea principiilor și normelor detaliate în susținere. Aceasta întrucât instanța de recurs a impus să se stabilească entitatea abilitată legal să soluționeze notificarea, către care să se înainteze notificarea și actele anexate, în ipoteza confirmării soluției primei instanțe relativ la calitatea emitentului dispoziției contestate, sub incidența art. 315 C. proc. nefiind o dispoziție nouă de care părțile să nu fi avut cunoștință și să fi fost astfel puse în imposibilitatea de a își face apărările pe care le condiderau necesare. Nu s-a dat astfel nici ceea ce nu s-a cerut, în condițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., cum au reclamat pârâții-recurenți. 3. Pe fondul cauzei, deși s-a invocat că hotărârea pronunțată este nelegală, în condițiile în care instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, a interpretat greșit raporturile juridice deduse judecații, a aplicat greșit legea și a reținut motive contradictorii și străine de pricină, cu precizarea că acestea se circumscriu motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8, 9, C. proc. civ., criticile formulate nu sunt în măsură să atragă incidența în cauză a acestor dispoziții procedurale, inclusiv din perspectiva limitelor de judecată în fața acestei instanțe, determinate de cadrul procesual al cauzei, astfel cum rezultă din considerentele detaliate în analiza recursului. Contrar celor susținute de către pârâții-recurenți, valabilitatea dispoziției a fost verificată nu în raport de abilitarea președintelui Consiliului județean de a emite dispoziția contestată, în raport de data emiterii acesteia, stabilirea entității abilitate legal fiind impusă de decizia de recurs (cu trimitere la art. 28 din Legea nr. 10/2001) pentru ipoteza în care, urmare rejudecării, se va confirma nulitatea pentru lipsa calității de unitate deținătoare a emitentului - aceasta din urmă susținând nulitatea dispoziției și fiind analizată în raport de normele Legii nr. 10/2001, în vigoare la data emiterii actului contestat. Potrivit art. 21 din Legea nr. 10/2001, imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare (alin. (1)), prevederile alin. (1) fiind aplicabile și în cazul în care statul sau o autoritate publică centrală sau locală ori o organizație cooperatistă este acționar sau asociat minoritar al unității care deține imobilul, dacă valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută (alin. 2). În alin. (4) al aceluiași articol se mai arată și că în cazul imobilelor deținute de unitățile administrativ-teritoriale restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptățită se face prin dispoziția motivată a primarilor ori, după caz, a președintelui consiliului județean. În susținerea criticilor referitoare la aplicarea acestor dispoziții legale, în stabilirea calității de unitate deținătoare/entitate abilitată în sensul constatat prin dispoziția contestată, pârâții-recurenți invocă prevederile art. 2 din H.G. nr. 463/19953, susținând că prin acest act nu sunt afectate acțiunile statului - apărare ce nu este justificată în contextul în discuție. Imobilul - teren și construcție ce face obiectul H.G. se transmit fără plată din patrimoniul SC V. SA în proprietatea publică a statului și în administrarea Patriarhiei B.O.R., în vederea funcționării Episcopiei Romanului și Hușilor (alin. (1)). În alin. (2) se arată, într-adevăr, că se micșorează capitalul social al SC V. SA cu valoarea de inventar a imobilului, fără diminuarea capitalului F.P.P. II - Moldova - dar acest aspect nu prezintă relevanță, pentru nu interesează în soluționarea prezentei cauze situația capitalului acestei societăți comerciale. Pârâți recurenți susțin și că, nefiind aplicabile dispozițiile art. 21 alin. (1) și (2) din
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.