ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 368/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 368/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

2106 din 17 decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 7808/110/2010

au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale active și autorității

de lucru judecat cu privire la calitatea procesuală activă a reclamantei, iar,

pe fond, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta Mănăstirea „Schimbarea

la Față” în contradictoriu cu pârâții primarul municipiului Huși și

moștenitorii defuncților V.D. și s-a constatat nulitatea absolută a dispoziției

de restituire din 29 aprilie 2004 emisă de Primarul municipiului Huși pe numele

pârâtului V.D.

Pentru

a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele considerente:

Prin

încheierea de ședință din 25 iunie 2007 în Dosarul nr. 1101/244/2007,

Judecătoria Huși a dispus disjungerea capătului de cerere referitor la constatarea

nulității absolute a dispoziției de restituire din 29 aprilie 2004 emisă de Primarul

municipiului Huși, formulat de reclamanta Mănăstirea „Schimbarea la Față” în

contradictoriu cu pârâtul V.D.

Având

în vedere că obiectul cauzei de față îl constituie constatarea nulității unei

dispoziții emisă de primarul municipiul Huși, la termenul din 5 noiembrie 2007

(fila nr. 195), instanța a dispus introducerea în citativ, în calitate de

pârât, a emitentului acestei dispoziții, respectiv Primarul municipiului Huși.

Față

de prevederile art. 137 C. proc. civ., instanța s-a pronunțat cu prioritate

asupra excepțiilor invocate, și anume excepția lipsei calității procesuale

active a Mănăstirii „Schimbarea la Față” și excepția autorității de lucru

judecat cu privire la calitatea procesuală activă a reclamantei, excepții pe

care le-a respins ca nefondate.

Prezenta

acțiune are ca temei de drept frauda la lege, care, fiind sancționată cu

nulitatea absolută, poate fi promovată de orice persoană ce justifică un

interes, astfel că reclamanta, având calitatea de administrator al imobilului

în discuție, justifică un astfel de interes.

Instanța

s-a mai pronunțat, într-adevăr, asupra calității procesuale active a

reclamantei într-o altă cauză, și anume în Dosarul nr. 3280/2006, respingând

contestația formulată pentru acest considerent (fila 162-163).

Pentru

a fi însă în prezența autorității de lucru judecat trebuie să fie îndeplinită

cerința triplei identități: părți, obiect, cauză. Cum cele două acțiuni au

părți diferite (Dosarul cu nr. 3280/2006 - reclamant este Episcopia Hușilor, în

prezenta cauză reclamantă este „Mănăstirea Schimbarea la Față”; - obiecte

diferite (Dosarul nr. 3280/2006 are ca obiect - contestație la Legea nr. 10/2001,

obiectul prezentei acțiuni este constatare nulitate absolută a dispoziției) -

cauze diferite (în Dosarul cu nr. 3280/2006, acțiunea a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, prezenta acțiune se întemeiază pe

dreptul comun), nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 166 C. proc.

civ.

Pe

fondul cauzei, instanța a reținut că prin dispoziția din 29 aprilie 2004, emisă

de primarul municipiului Huși, se restituie lui V.D. imobilul compus din 2/3

imobil (fosta casă Ralea) și teren în suprafață de 3.000 mp situat în Huși,

având următoarele vecinătăți: N - drum și Șos. Huși Crasna, S - teren S.E. - SC

V. SA Huși (vie), E - Biserica „Schimbarea la Față”, V - cealaltă parte a

clădirii. Potrivit art. 3 din aceeași dispoziție, înscrisul sus menționat face

dovada proprietății imobilului și constituie titlu executoriu.

Reclamanta

Mănăstirea „Schimbarea la Față” solicită constatarea nulității absolute a

titlului de proprietate - dispoziția de restituire din 29 aprilie 2004 invocând

frauda la lege, mai exact nerespectarea normelor imperative ale Legii nr.

10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Un

act juridic se socotește săvârșit în frauda legii când anumite norme legale

sunt folosite nu în scopul în care au fost edictate, ci pentru eludarea altor

norme legale imperative și, fiind o încercare de abatere de la finalitatea

legii, fraudarea acesteia constituie un abuz de drept.Aplicarea legii, în

litera și spiritul ei, este o necesitate de interes public și de aceea actele juridice

săvârșite în frauda legii sunt sancționate cu nulitate absolută.

Astfel,

instanța are a analiza pe calea dreptului comun dacă s-au respectat

reglementările legii cadru la emiterea dispozițiilor de restituire a imobilului

în discuție.

Conform

dispozițiilor art. 21, 22 și 25 din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită va

notifica „persoana juridică deținătoare”, solicitând restituirea în natură a

imobilului, aceasta din urmă fiind obligată să se pronunțe prin decizie sau,

după caz, prin dispoziție motivată.

În

cauza pendinte, „persoana juridică deținătoare” a imobilului nu este cea care a

emis dispoziția de restituire, deoarece prin H.G. nr. 463 din 29 iunie 1995

imobilul situat în orașul Huși, - casă compusă din parter, în suprafață de 311

mp, a trecut din patrimoniul SC V. SA în proprietatea publică a statului și în

administrarea Patriarhiei B.O.R., în vederea funcționării Episcopiei Romanului

și Hușilor.

Pârâtul

invocă faptul că nu cunoștea, la momentul depunerii notificării, cine era

deținătorul imobilului conform Legii nr. 10/2001, însă potrivit dispozițiilor art.

28 din legea cadru, în cazul în care persoana îndreptățită nu cunoaște

deținătorul unui imobil solicitat, notificarea se trimite primăriei în a cărei

rază se află imobilul (așa cum pârâtul, de altfel, a și făcut), iar în termen

de 30 de zile persoana notificată este obligată să identifice unitatea

deținătoare și să comunice persoanei îndreptățite elementele de identificare

ale acesteia.

Din

înscrisurile existente la filele 69, 75 și 115 rezultă că Primăria municipiului

Huși, notificată, cunoștea cine este deținătorul imobilului, cu atât mai mult

cu cât nu a avut niciodată în proprietate sau în administrare imobilul în

discuție. Soluția legală reglementată de art. 28 din Legea nr. 10/2001 impunea informarea

pârâtului despre faptul că imobilul este în administrarea Episcopiei Romanului

și Hușilor, dar, cu toate acestea, primarul municipiului Iași a emis o

dispoziție de restituire în natură.

Acest

motiv este suficient pentru constatarea nulității absolute a dispoziției

contestate.

Totodată,

potrivit art. 3 din Legea nr. 10/200, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii

constând în restituirea în natură sau prin echivalent, persoanele fizice,

proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora.

Față

de prevederile art. 3.1 din Normele metodologice, sarcina probei deținerii

proprietății incumbă persoanei care pretinde dreptul (potrivit principiului

actori incumbit probatio), iar cu întregul material probator pârâții au dovedit

deținerea imobilului în discuție anterior preluării abuzive, dar cu titlu de

detentor precar, și nu ca proprietar. Nu există niciun act translativ de

proprietate care să probeze că pârâtul V.D. - în prezent decedat - a fost

proprietarul imobilului situat în Huși, - înscrisurile depuse la filele 124 și

125, 233, 234 nefăcând dovada proprietății.

Față

de considerentele expuse, prima instanță a apreciat că la emiterea

dispozițiilor de restituire au fost încălcate dispozițiile art. 3 și 22 din Legea

nr. 10/2001.

În

ceea ce privește construcțiile, având în vedere raportul de expertiză (filele

350-400) din care rezultă că aria desfășurată a corpului de clădire adăugat pe

verticală nu însumează peste 100% din aria desfășurată inițial, ci doar un

procent de 97,22%, prin dispoziția de restituire nu au fost încălcate

prevederile art. 19 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva sentinței

au promovat recursuri (ulterior calificate ca apeluri), pârâții - care au

criticat nelegalitatea și netemeinicia acesteia, invocând, în esență, greșita

apreciere a probatoriului administrat în cauză, precum și greșita interpretare

și aplicare a dispozițiilor art. 3, art. 21, 22, 25 din Legea nr. 10/2001,

republicată.

Prin Decizia civilă nr.

64 din data de 7 septembrie 2011, Curtea de Apel Bacău, a respins ambele apeluri,

cu argumentația conform căreia dispoziția de restituire în natură atacată a

fost emisă cu încălcarea dispozițiilor art. 21, art. 22, art. 25 din Legea nr.

10/2001, emitenta neavând calitate de entitate deținătoare în sensul Legii nr.

10/2001, republicată (art. 21 alin. (2)) a imobilelor solicitate a fi

restituite - reclamanta Mănăstirea „Schimbarea la Față”, conform art. 22 din

actul normativ anterior menționat, era competentă să soluționeze notificarea,

impunându-se, în raport de motivul de nulitate reținut, reluarea procedurii

administrative conform art. 28 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs pârâții V.C.G., V.I., V.M., M.L., V.D. și primarul municipiului

Huși, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Prin Decizia civilă nr.

6554 din data de 29 octombrie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 7808/110/2010* Înalta

Curte de Casație și Justiție a admis ambele recursuri, a casat decizia

recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Pentru a adopta

această soluție, instanța de casare a reținut faptul că nu s-a clarificat cine

are calitatea de unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001, republicată,

pentru diferența de 12.159 mp teren, rezultată din scăderea terenului pentru

care s-a emis dispoziția din 2004 (15.000 mp) și terenul indicat în anexa H.G. nr.

463/1995 (2841 mp), nu s-a stabilit cât s-a restituit în realitate prin

dispoziția din 2004 (15.000 ori 3.000 mp), față de faptul că la dosar au fost

depuse două dispoziții cu același nr. (2.277) și aceeași dată (29 aprilie 2004),

dar cu un conținut diferit în ceea ce privește suprafața de teren aferentă

construcției (fostă „Casa Ralea”) care a fost restituită în natură - s-a mai

reținut că pentru clarificarea acestor aspecte ar fi necesară administrarea de

probe pe situația de fapt în legătură cu suprafața restituită prin dispoziția

atacată și unitatea deținătoare a imobilului.

Prin decizia de

trimitere au fost apreciate ca fiind întemeiate criticile recurenților-pârâți

Vânătoru și Mușat în legătură cu obligația instanței, ca, în dispozitivul

hotărârii, să se menționeze ca reclamanta, în cazul în care constată că nu este

unitate deținătoare a imobilului solicitat, să trimită notificarea și

înscrisurile anexate către autoritatea competentă să soluționeze cererea

pârâților, în conformitate cu art. 28 din H.G. nr. 250/2007 (Normele

metodologice) și art. 27 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Totodată, potrivit art.

22.1 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în cazul în care

persoana juridică notificată nu deține bunurile imobile solicitate, aceasta

procedează la direcționarea notificării entității investite cu soluționarea

acesteia, fie unității deținătoare a imobilelor, fie entității

investită cu soluționarea notificării, după caz, în același sens procedându-se

și în cazul în care persoana juridică notificată deține parte din imobil,

conform art. 27.2 în H.G. nr. 250/2007.

Pe cale de

consecință, a arătat instanța de recurs, considerând că imobilul este deținut

de altă entitate decât cea care a emis dispoziția de restituire, instanța,

trebuia să stabilească în sarcina emitentului dispoziției contestate obligația

de a redirecționa notificarea și actele anexă către unitatea deținătoare.

S-a mai arătat de

către instanța de trimitere, că, în cadrul rejudecării, și în urma stabilirii

entității investite cu soluționarea notificării, dacă aceasta, este chiar și în

parte, o altă persoană juridică decât emitentul dispoziției contestate, anume primarul

municipiului Huși, instanța va menține în hotărâre și obligația pârâtului

arătat, de a redirecționa notificarea și actele anexate către entitatea

respectivă.

În rejudecare, cauza

a fost înregistrată la Curtea de Apel Bacău cu nr. 7808/110/2010*.

În cauză, s-au

formulat note de concluzii, întâmpinări, s-au solicitat relații de la Biroul de

C.F. Vaslui, iar apelantului pârât primarului municipiului Huși i s-a solicitat

să înainteze documentația care a stat la baza emiterii dispoziției de

restituire (filele 84-141, filele 156-190 dosar rejudecare apel), a cărei

nulitate s-a solicitat în speță.

Prin Decizia civilă nr.

86 din data de 07 mai 2014, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a respins

apelul formulat de pârâtul primarul municipiului Huși, județul Vaslui împotriva

sentinței civile nr. 2106 din 17 decembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Bacău

în Dosarul nr. 7808/110/2010.

A admis apelul promovat

de pârâții V.C.G., V.I., V.M., M.L., V.D., moștenitori ai defunctului V.D.,

prin procurator V.D., împotriva aceleiași sentințe civile.

A schimbat, în parte,

sentința în sensul că:

A menținut

dispozițiile sentinței referitoare la respingerea excepțiilor și constatarea

nulității absolute a dispoziției din 29 aprilie 2004 emisă de primarul municipiului

Huși.

A obligat pârâtul primarul

municipiului Huși să înainteze, în vederea soluționării, notificarea formulată

de V.D., în baza Legii nr. 10/2001, republicată, cu nr. 164 din 15 octombrie 2001,

privind imobilul situat în Municipiul Huși, județul Vaslui (teren și

construcție), și documentația aferentă acesteia, președintelui Consiliului

județean Vaslui.

A obligat pârâtul

Primarul municipiului Huși să plătească apelanților pârâți suma de 6912 lei cu

titlu de cheltuieli de judecată efectuate la fond și în apel.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de rejudecare a reținut următoarele:

Prin capătul de

cerere disjuns intimata-reclamantă a solicitat constatarea nulității absolute a

dispoziției de restituire din 29 aprilie 2004 emisă de apelantul-pârât primarul

municipiului Huși, prin care, în soluționarea notificării numitului V.D., s-a

dispus restituirea în natură a 2/3 din Casa Ralea, situată în str.Dobrina, fost

nr. 89 și suprafața de 15.000 mp.

În argumentarea

acestei cereri, intimata-reclamantă a invocat faptul că notificatorul V.D. nu a

făcut dovada că este persoană îndreptățită la restituirea imobilelor

solicitate, nu a făcut dovada proprietății asupra acestora și că emitentul

dispoziției de restituire cunoștea cine este deținătorul imobilelor, obiect al

restituirii (în speță intimata-reclamantă), prin emiterea dispoziției de

restituire încălcându-se dispozițiile art. 21, art. 22, art. 25 din Legea nr. 10/2001,

republicată.

Deși, inițial,

dispoziția de restituire din 29 aprilie 2004 emisă de primarul municipiului Huși,

jud. Vaslui a menționat că restituirea în natură a imobilului în cotă de 2/3

din fosta Casă Ralea, cu suprafața de teren aferentă de 3000 mp, ulterior, în

aceeași zi, cu același număr al dispoziției de contestare, suprafața de teren

aferentă, supusă restituirii și constituind obiect al litigiului, conform

precizărilor părților, probelor administrate (înscrisuri, expertizele

topocadastrale, respectiv construcții) este de 15.000 mp, cu vecinătățile

astfel cum au fost menționate în dispoziția de restituire (filele 7-8 acțiune

introductivă, înscrisurile aflate la filele 32-34, 35, 36, 37-38, fila 50,

filele 65-67, fila 75, fila 119, filele 177-180, filele 191-193, filele

363-370, dosar fond).

Cu privire la

calitatea entității deținătoare a imobilelor, s-a reținut că prin notificarea din

15 octombrie 2001 (fila 50, fila 51 dosar fond) V.D. s-a adresat

apelantului-pârât primarul municipiului Huși, Jud. Vaslui (fila 119 dosar fond

Judecătoria Huși), în vederea restituirii în natură a imobilelor preluate

abuziv, situate în Huși, compus din 7 camere de locuit și dependințe (fostă

Casa Ralea) și a terenului în suprafață de 1,5 ha. aferent construcției,

notificarea fiind însoțită de o serie de înscrisuri prin care notificatorul a

înțeles să-și ateste dreptul de proprietate asupra acestuia și a modului de

preluare a lor de către stat.

Atât în referatul din

29 aprilie 2004, privind propunerea de aprobare a restituirii în natură a Casei

Ralea (cota de 2/3 - fila 79 dosar apel rejudecare), cât și prin rezoluțiile de

soluționare a notificării (fila 119 dosar fond Judecătoria Huși), înscrise pe

notificare, se fac mențiunile „Casa Ralea - Schit Măicuțe”, precum și mențiunea

„solicită 2 ha. vie nobil, respins dosarul cu martori Legea nr. 1/2000, dosar nr.

839”, împrejurare de natură să ateste faptul că, la data notificării, întreg

imobilul notificat conform Legii nr. 10/2001, republicată se afla amplasat în

ansamblul Monahal „Mănăstirea Schimbarea la Față” Huși, Jud. Vaslui, aceasta

fiind deținătoarea imobilului construcție-teren în baza H.G. nr. 463/1995 și a

Titlului de proprietate din 1997 emis de Comisia Județeană de aplicare a Legii nr.

18/1991 Vaslui - în acest sens fiind și adeverința din 09 decembrie 2004-fila 51

dosar - emisă de primarul municipiului Huși, jud. Vaslui, către Episcopia

Hușilor, adresa Prefecturii Jud. Vaslui din 22 aprilie 1997 - filele 178-179,

filele 180-181- documentația cadastrală din 16 septembrie 2003 dosar apel după

rejudecare (fila 69, fila 75, fila 123, fila 375, fila 376 dosar Judecătoria

Huși, jud. Vaslui).

Din înscrisurile

anterior arătate rezultă că la data notificării, respectiv a soluționării prin

Dispoziția nr. 2277 din 29 aprilie 2004, emitentul, în speță apelantul-pârât primarul

municipiului Huși, cunoștea faptul că nu avea calitatea de entitate juridică

deținătoare, în sensul Legii nr. 10/2001, republicată, pentru imobilele obiect

al notificării, acestea fiind incluse în patrimoniul Episcopiei Romanului și

Hușilor, Complexul Monahal Mănăstirea „Schimbarea la Față” Huși, Jud. Vaslui,

conform H.G. nr. 463 din 29 iunie 1995, titlul de proprietate emis de Comisia

Județeană Vaslui de aplicare a Legii nr. 18/1991, republicată, imobile întabulate

în C.F. în baza încheierii din 25 mai 2004 (filele 157-169 dosar apel după rejudecare)

- împrejurarea că imobilele în litigiu se înscriu în arealul patrimonial

deținut de intimata-reclamantă „Mănăstirea Schimbarea la Față” Huși fiind

relevată și de expertizele construcții și topocadastrale efectuate în cauză,

respectiv anexele la acestea, precum și de expertiza construcții, efectuată în Dosarul

nr. 2258/2004 al Tribunalului Vaslui (filele 183-193, 285-292, 363-370 - anexă

la raportul de expertiză B.I.M.).

Pe cale de

consecință, atât timp cât, în raport de înscrisurile intimatei-reclamante,

emitentul dispoziției de restituire în natură nu avea calitate de entitate

deținătoare, în sensul Legii nr. 10/2001, republicată (art. 21, art. 22, art. 25)

acesta nu avea competența a soluționa notificarea prin emiterea dispoziției de

restituire în natură a imobilelor notificate. Astfel, dispoziția de restituire

fiind emisă cu încălcarea competenței prevăzute de legea specială este lovită

de nulitate (în cauză nici la fond, nici în apel cu ocazia rejudecării

apelantul-pârât primarul municipiului Huși nefăcând dovada calității de

entitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001, republicată).

Referitor la

calitatea de unitate deținătoare a intimatei-reclamante, respectiv a Episcopiei

Romanului și Hușilor, s-a reținut, conform și jurisprudenței Înaltei Curți de

Casație și Justiție (Decizia nr. 883 din 10 februarie 2012) că, deși imobilele

obiect al dispoziției a cărei nulitate se solicită se află în patrimoniul

intimatei-reclamante (aflată în jurisdicția Episcopia Romanului și Hușilor)

aceasta nu are calitatea de unitate deținătoare în sensul art. 21 din Legea nr.

10/2001, republicată, fiind o entitate juridică de drept privată și utilitate

publică, potrivit dispozițiilor H.G. nr. 53/2008 (nefiind menționată în

cuprinsul Legii nr. 10/2001, republicată, și în Normele de aplicare a

acesteia), context în care nu poate fi obligată la soluționarea notificării

formulate în baza Legii nr. 10/2001, republicată.

În raport de faptul

că intimata-reclamantă, entitate juridică de drept privat și de utilitate

publică, nu este entitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001, republicată,

pentru a putea fi obligată la soluționarea notificării și de faptul că

apelantul-pârât, emitent al dispoziției de restituire, prin documentația ce a

stat la baza emiterii acesteia și înscrisurile depuse la dosar, nu a făcut

dovada calității de entitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001,

republicată (mai mult, cunoștea la data soluționării notificării că imobilele

ce aparțin Completului Monahal al Mănăstirea „Schimbarea la Față”), precum

și de faptul că imobilele, obiect al notificării, se află amplasate pe

terenurile pentru care s-a emis titlul de proprietate din 17 iulie 1997 al

Comisiei Județene de aplicare a Legii nr. 18/1991 Vaslui (în temeiul art. 22 alin.

(1) din Legea nr. 18/1991, cu modificările ulterioare - fila 28 apel în

rejudecare), schița anexă nr. 1b la raportul de expertiză B.I.M. (fila 370

dosar Judecătoria Huși), parte din imobil constituind monument istoric (fila 99

dosar apel anterior casării), abilitarea legală pentru soluționarea notificării

o are președintele Consiliului Județean Vaslui, în raport de dispozițiile art. 9,

art. 21 alin. (4) (referitor la imobilele deținute de unitățile administrativ

teritoriale și emitenții dispozițiilor de soluționare a notificărilor) și art. 9.1,

art. 21 alin. (4), art. 1.5, art. 21.6 din H.G. nr. 250/2007 - Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, republicată.

În considerarea

acestor argumente, emiterea dispoziției de restituire în natură s-a făcut cu

încălcarea prevederilor art. 21, 22, 25 din Legea nr. 10/2001.

Instanța de

rejudecare a apreciat că nu sunt incidente cele statuate prin Decizia R.I.L. nr.

20/2007 a Înaltei Curți, în sensul soluționării pe fond a notificării

(implicit, a dispoziției atacate) în absența investirii, respectiv a

răspunsului entității juridice abilitate să soluționeze notificarea, respectiv

să statueze asupra vocației la restituire a notificatorului și asupra măsurilor

reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, republicată.

În temeiul art. 274 C.

proc. civ., partea căzută în pretenții, a fost obligată la plata către

intimații-pârâți la cheltuielile de judecată efectuate în fond și în apel,

cheltuieli reprezentând onorariu avocat, transport și cazare.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs pârâții V.C.G., V.I., V.M., M.L. și V.D., invocând art.

304 pct. 5, 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., Legea nr. 10/2001 și normele în vigoare

la momentul aprilie 2004, Legea nr. 422/2001, Convenția Europeană a

drepturilor Omului, Legea nr. 18/1991, art. 4 din Legea nr. 554/2004.

deciziei de casare, au invocat în apel excepția vizând lipsa calității

procesual active.

Au ridicat problema

lipsei calității de unitate deținătoare pentru reclamanta intimată Mănăstirea

Schimbarea la Față.

Prin decizia de apel

se face referire la Decizia nr. 883 din 10 februarie 2012 a Înaltei Curți,

Secția I civilă, care a statuat cu privire la calitatea de unitate

abilitată în aplicarea Legii nr. 10/2001, aceleași considerente regăsindu-se și

în Decizia Curții Constituționale 638 din iunie 2012.

Imobilul menționat în

anexa ce face parte integrantă din H.G. nr. 463/1995 se află în proprietatea

publică a statului, iar calitatea de „unitate deținătoare" nu poate avea,

conform dispozițiilor din cap. II al Normelor metodologice de aplicare unitară

a Legii nr. 10/2001 decât entitatea cu personalitate juridică, care exercită în

numele Statului dreptul de proprietate publică cu privire la bun, iar această

entitate nu poate fi decât primarul Municipiului Huși.

Or, instanța de apel

nu a identificat care este această entitate, considerând în mod greșit că

reclamanta, doar determinat de faptul că „deține bunul", în sensul că

funcționează în spațiul respectiv, reprezintă și o „unitate deținătoare"

în sensul legii.

De altfel, nu rezultă

din conținutul actului respectiv sus-menționat că reclamanta ar fi chiar și un

simplu administrator al imobilului, din moment ce imobilul a fost dat în

administrarea B.O.R., nereieșind în ce modalitate aceasta din urmă ar fi

transmis dreptul de administrare către reclamantă.

De asemenea, dreptul

de administrare nu prezintă, din punct de vedere juridic, identitate cu dreptul

de proprietate publică, calitatea de „unitate deținătoare" în sensul Legii

nr. 10/2001 având, cum s-a arătat deja, entitatea cu personalitate juridică,

care exercită în numele statului dreptul de proprietate publică asupra

imobilului.

În plus, instanțele

anterioare s-au raportat în mod greșit în determinarea împrejurării că

reclamanta este deținătoarea imobilului, doar la H.G. nr. 463/1995.

Imobilul care face

obiectul acestui act normativ este situat în orașul Huși, și este compus din

casă - parter, în suprafață de 311 mp și teren aferent, curte-grădină, în

suprafață de 2.841 mp

Or, prin dispoziția

de restituire din 29 aprilie 2004 (al doilea exemplar, cel rectificat și în

baza căruia s-a făcut și punerea în posesie ), pentru care s-a constatat

nulitatea absolută în întregime, s-a dispus restituirea în natură a suprafeței

de teren de 15.000 mp.

Instanțele nu au

clarificat cine are calitatea de unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001

pentru diferența de teren, de 12.159 mp, rezultată din scăderea terenului

pentru care s-a emis dispoziția din 2004 (15.000 mp) și terenul indicat în

anexa la H.G. nr. 463/1995 (2.841 mp) și nu au stabilit cât s-a restituit

în realitate prin dispoziția din 2004 (15.000 mp sau 300 mp) având în vedere că

la dosar au fost depuse două dispoziții cu același număr (2.277) și din aceeași

dată (29 aprilie 2004), dar cu conținut diferit în ceea ce privește suprafață

de teren aferentă construcției (fosta Casă Ralea), care a fost restituită în

natură, cu încălcarea art. 315 C. proc. civ.

Primarul a anexat actele

care au stat la baza emiterii Dispoziției nr. 2272 din 29 aprilie 2004, precum

și o copie de pe sentința civilă nr. 883 din 10 februarie 2012 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, pentru a arăta că Mănăstirea „Schimbarea la Față” Huși

nu este considerată unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001.

Instanța de apel, în

fond după casare, deși a invocat Decizia nr. 883 din 10 februarie 2012 a

Înaltei Curții de Casație și Justiție, nu a răspuns

excepției ridicată și nu a dezlegat astfel chestiunea incidentă cu care a fost

investită, fiind aplicabile prevederile art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

(hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină).

Mănăstirea nu are

niciun titlu legal de administrare. Potrivit H.G. nr. 463/1995, titular al

dreptului de administrare este Patriarhia B.O.R., care nu a fost niciodată

parte în vreunul din procesele dintre părți - mențiunea privind utilizarea

celor 2.841 mp teren și 311 mp, imobil situat în municipiul Huși, este pentru Episcopie,

potrivit art. 1 final, respectiv " în vederea funcționarii Episcopiei

Romanului și Hușilor." Niciunde în cuprinsul H.G. nu apare Mănăstirea,

care nici nu exista la acea dată, fiind ulterior înființată, urmare

transformării schitului existent în Mănăstire.

Statutul B.O.R. aprobat

prin H.G. nr. 53/2008 și publicat în M. Of. al României partea I. nr. 50 din 22

ianuarie 2008, prevede în art. 41 alin. (1) că Patriarhia, Mitropolia,Arhiepiscopia,

Episcopia, Vicariatul, Protopopiatul (Protoieria), Mănăstirea și Parohia sunt

persoane juridice de drept privat și utilitate publică, cu drepturile și obligațiile

prevăzute de prezentul Statut.

Episcopia a pornit un

proces inițial la Tribunalul Vaslui - Dosar nr. 1676/89/2004 (nr. 2258/2004),

iar, ulterior, actuala reclamanta, care nu este beneficiara a H.G.

susmenționat, a pornit procedura de față.

În litigiul declanșat

de Episcopie, finalizat prin sentința civilă nr. 1299/D din 11 octombrie 2006,

neapelată și nerecurată, s-a constatat lipsa calității procesual active în mod

irevocabil.

În apelul de față nu

se pot introduce alte părți decât cele care au participat la fond.

Astfel fiind, soluția

de respingere pentru lipsa calității procesual active din sentința civilă nr.

1299/D din 11 octombrie 2006 se impune cu autoritatea lucrului judecat.

aplicat greșit Legea nr. 10/2001 și normele date în aplicare în anul 2007, dând

putere retroactivă unor texte inexistente la data emiterii actului atacat, texte

care nu existau la data dispoziției de restituire din 29 aprilie 2004 emisă de

apelantul-pârât primarul mun. Huși, județul Vaslui - motiv de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Neretroactivitatea

legii noi, ca principiu, este consacrată în Constituție și în C. civ., dar încalcă

și principiul tempus regit actum, după care legalitatea actelor se

analizează prin prisma legii la momentul emiterii lor.

La momentul aprilie

2004, textul Legii nr. 10/2001 nu cuprindea nici o referire la președintele Consiliului

Județean, la fel și normele metodologice aplicabile conform Hotărârii nr. 498

din 18 aprilie 2003, care în anumite texte trimit la normele anterioare,

aprobate prin H.G. nr. 614 din 27 iunie 2001. În nici una din variantele în vigoare

în aprilie 2004, nu există o atribuție a președintelui Consiliului

Județean în sensul descris și argumentat prin decizia atacată.

Astfel fiind,

nulitatea reținută ca motiv de desființare al actului Primarului nu are suport

legal și hotărârea astfel pronunțată este lipsită de temei legal și data

cu încălcarea legii, fiind lovită de nulitate.

Instanța de apel nu a

pus în discuția contradictorie a părților calitatea președintelui Consiliului

Județean Vaslui de entitate deținătoare abilitată să soluționeze notificarea,

confundând pe de o parte emitentul actului de împroprietărire pe teren -

Comisia Județeană de aplicarea Legii nr. 18/1991.

Nu a fost investită

în limitele deciziei de casare cu vocația de entitate investită cu soluționarea

notificării președinte Consiliului Județean Vaslui - imposibilă, de altfel, așa

cum a arătat mai sus.

Astfel, soluția

pronunțată a încălcat dreptul la un proces echitabil prin lipsirea lor de

dezbateri în apel - critică ce se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art.

304 alin. (1) pct. 5 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

A fost încălcat

totodată principiul oralității care asigură publicitatea reală,

contradictorialitatea efectivă și exercitarea eficientă a dreptului de apărare.

Prin soluția

pronunțata în apel, instanța a dat și ceea ce nu s-a cerut - motiv de recurs

prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., când a abilitat ca

entitate deținătoare pe președintele Consiliului Județean Vaslui să soluționeze

notificarea.

argumentul referitor la apartenența imobilului - parte din acesta - la categoria

monumentelor istorice, pentru că, potrivit prevederilor din Legea nr. 422/2001

privind protejarea monumentelor istorice, e nu este exclusă proprietatea

privată asupra lor pentru persoanele fizice, Casa Ralea fiind încadrată în Grupa

B - cu interes local, la nivelul Municipiului Huși, condiționarea legală fiind

doar la înstrăinarea imobilului cu respectarea dreptului de preemțiune și avizul

dat potrivit acestei legi, etapă în care încă nu s-a ajuns.

hotărârea pronunțată este nelegală, în condițiile în care instanța a acordat

mai mult decât s-a cerut, a interpretat greșit raporturile juridice deduse

judecații, a aplicat greșit legea și a reținut motive contradictorii și

străine de pricină (motive ce se circumscriu art. 304 pct. 6, 7, 8, 9, C. proc.

civ.).

În limitele Deciziei de

casare nr. 6554 din 29 octombrie 2012 s-a făcut clarificarea în legătură cu imobilul

casă și teren restituit în natură prin dispoziția contestată.

Pentru 2.841 mp teren

și clădire 311 mp primarul este emitentul dispoziției, în condițiile în care nu

sunt afectate acțiunile Statului, așa cum prevede H.G. nr. 463/1995 art. 2, iar

competența de emitere a dispoziției ii revine tot primarului Municipiului Huși

- în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la art. 314 C. proc.

civ., într-o analiză profundă a art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001,

pentru că nu se ne află în niciuna din situațiile reglementate de art. 21.

Pentru diferența de

teren ( între 15.000 mp și 2.841 mp) adică pentru 12.159 mp, Mănăstirea are un titlu

de proprietate constituit pe terenul altuia, intabulat fraudulos, cu acte

false, cu constituire proprietate pe o precedentă folosință a clădirii, transformată

fără drept în proprietate, cu acte de intabulare pe construcție false, cu o

recepție întocmită împotriva legii privind recepția și calitatea în construcții,

etc. ce, evident, vor fi rezolvate pe cale separată - cu detalierea unora

dintre motivele care afectează valabilitatea titlului de proprietate al

reclamantei.

În legătură cu

valabilitatea actului administrativ de transmitere a folosinței, se face trimitere

la dispozițiile art. 3 alin. (1) teza finală din Legea nr. 169/1997, care au

suspendat de drept efectele H.G. nr. 463/1996 și ale actelor administrative de

constituire ale proprietății, până la rezolvarea cererilor de retrocedare. Există

în dosar dovezi privind cererea de retrocedare formulată potrivit Legii nr. 18/1991

- cerere din 1991, adeverința din 1991, actele emise de SC V. SA de atribuire

acțiuni la această societate, care ulterior au născut vocația de restituire

teren plantat cu vie, dar la care nu s-a mai ajuns pentru că s-a procedat la

constituirea nelegală a proprietății către Mănăstire.

Chiar și în ipoteza reglementată

prin art. 28 din Legea nr. 10/2001, tot primăria în a cărei raza teritorială se

află imobilul este competentă să rezolve notificarea. Faptul că nu a fost

afectată valoarea acțiunilor Statului în fondul F.P.P., prin efectul

transmiterii administrării imobilului prin H.G. nr. 463/1995, face inaplicabilă

prevederea art. 21 alin (1), coroborat cu art. 21 (2) din Legea nr. 10/2001,

competența revenind autorității executive a municipiului Huși, în conformitate

cu textul art. 28 din aceeași lege.

Cu detalierea

argumentelor de fapt și de drept, se susține, în continuare, că a făcut dovada

că sunt persoane îndreptățite, în lumina art. 22 (1) din Normele metodologice

date în aplicarea Legii nr. 10/2001 și art. 3 alin. (1) lit. a) din Lege.

recursului se contestă H.G. nr. 463/29 iunie 1995, pe calea excepției de nelegalitate,

în condițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, acesta fiind un administrativ

individual care le-a afectat grav drepturile, urmând a se detalia motivele în

față instanței competente Curtea de Apel București, secția contencios

administrativ și fiscal, de actul administrativ cu caracter individual depinzând

soluționarea litigiului pe fond.

În cauză au formulat

întâmpinări intimata reclamantă Mănăstirea "Schimbarea la Față" și

intimatul pârât Primarul municipiului Huși.

Intimata reclamantă

Mănăstirea "Schimbarea la Față" a solicitat respingerea recursului,

ca nefondat, și menținerea ca temeinică și legală a deciziei recurate, pentru

următoarele considerente:

Excepția lipsei

calității procesual active a intimatei reclamante invocată de pârâți prin

motivele de recurs nu este fondată întrucât acțiunea introductivă de instanță

are ca temei de drept frauda la lege, iar intimata are calitatea de

administrator al imobilului în discuție, justificând deci un interes.

Atât fizic cât și

scriptic este imposibil de restituit în natură imobilul, care la acest moment

are destinația de mănăstire, nemaiputând fi folosit ca și locuință.

Lăcașul de cult este

afectat, Legea nr. 10/2001 dispunând în sensul că atunci când se revendică

clădiri de patrimoniu, acestea nu vor fi restituite în natură, iar foștii

proprietari vor putea fi despăgubiți prin echivalent sau alte măsuri

compensatorii.

În mod corect

instanța de apel a apreciat că nu sunt incidente cele statuate prin decizia în

interesul Legii nr. 20/2007 a Înaltei Curții de Casație și Justiție,

în sensul soluționării pe fond a notificării (implicit a dispoziției atacate),

în absența investirii, respectiv a răspunsului entității juridice abilitate,

potrivit dispozițiilor normative, să soluționeze notificarea.

Recurenții nu au

dovedit decât deținerea imobilului în discuție anterior preluării abuzive,

cu titlu de detentor precar și nu cu titlu de proprietar.Nu există niciun act

translativ de proprietate care să probeze că V.D. a fost proprietarul

imobilului situat în Huși.

Primăria Huși nu a

avut niciodată în proprietate sau administrare imobilul în discuție, iar

soluția legală reglementată de art. 28 din Lg.10/2001 era să informeze pârâtul

despre faptul că imobilul este în administrarea Episcopiei Romanului și Hușilor

cu sediul în Huși.

Prin întâmpinare,

intimatul pârât primarul municipiului Huși a susținut următoarele:

Legea nu este

restrictivă, în sensul de a se lua în considerare numai actele translative de

proprietate pentru dovedirea calității de proprietar. Notificatorul, prin

actele depuse, a demonstrat ca este proprietarul bunurilor preluate abuziv de

către stat. Pe lângă actele depuse de notificator, determinant în cauză a fost

registrul agricol, precum și registrul cu evidența impozitelor și taxelor

locale pentru casă și teren.

Terenul în suprafața

de 15.000 mp este situat în intravilanul municipiului Huși, intrând sub

incidența Legii nr. 10/2001, iar constituirea dreptului de proprietate s-a

făcut fără respectarea prevederilor legale, ceea ce a determinat aplicarea

prevederile art. 9 din Legea nr. 10/2001.

„Mănăstirea

Schimbarea la Față" din municipiul Huși nu a avut titlu de proprietate

pentru imobilul casă și teren fosta „Casa R.", nu era entitate care sa

soluționeze notificarea formulată de V.D., având doar administrarea acestui

imobil.

Restituirea către V.D.

a imobilului casă și teren fosta „Casa R." din Huși s-a făcut cu

respectarea legii.

Înalta Curte constată

caracterul nefondat al recursului, în considerarea argumentelor ce succed:

în cauză, de natură a afecta valabilitatea dispoziției emisă în aplicarea Legii

nr. 10/2001, este cel referitor la calitatea de unitate deținătoare/entitate

abilitată a emitentului acestui act, în lumina normelor acestei legi - aspect

reținut, de altfel, ca susținând cererea de chemare în judecată,

necontestat de către pârâții recurenți.

În acest context nu

era necesar a se verifica dacă reclamanta-intimată are calitatea de unitate

deținătoare în lumina Legii nr. 10/2001, decât din perspectiva stabilirii

unității deținătoare/entității abilitate să soluționeze notificarea,

în ipoteza confirmării lipsei calității în favoarea emitentului, în

respectarea dispozițiilor deciziei de recurs pronunțată anterior în

cauză.

Lipsa calității

de unitate deținătoare a reclamantei-intimate, în lumina Legii nr. 10/200,

a fost justificată detaliat prin decizia de apel, nemaifiind necesar a fi

detaliate argumentele de fapt și de drept, în condițiile în care

aceasta a fost confirmată, chiar cu subinierea unor argumente în plus, prin

cererea de recurs.

Din considerentele

deciziei de apel rezultă, astfel, că instanța a reținut că

reclamanta, deși deținător al imobilului, nu este unitate

deținătoare/entitate abilitată în sensul Legii nr. 10/2001 pentru a soluționa

notificarea - nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., din perspectiva celor invocate în susținerea criticii.

În cadrul procesual

al litigiului de față, constituit prin invocarea nulității absolute

în temeiul dreptului comun, nu această calitate a reclamantei intimate

interesează, nulitatea absolută putând fi invocată de orice persoană

interesată.

Or, interesul în

formularea acțiunii nu poate fi contestat atât timp cât, inclusiv prin

cererea de recurs, i se confirmă practic reclamantei intimate calitatea de

deținător legal al imobilului, prin recunoașterea transformării schitului

existent în Mănăstire și necontestarea apartenenței acesteia la Episcopia

Romanului și Hușilor.

În acest context,

pârâții-recurenți mai susțin și că reclamanta-intimată nu are

niciun titlu legal de administrare, întrucât potrivit H.G. nr. 463/1995,

titular al dreptului de administrare este Patriarhia B.O.R., care nu a fost

niciodată parte în vreunul din procesele dintre părți - mențiunea privind

utilizarea celor 2.841 mp teren și 311 mp, imobil situat în municipiul Huși,

este pentru Episcopie, potrivit art. 1 final, respectiv "în vederea

funcționarii Episcopiei Romanului și Hușilor" - niciunde în cuprinsul H.G.

nu apare Mănăstirea, care nici nu exista la acea dată, fiind ulterior

înființată, urmare transformării schitului existent în Mănăstire.

În mod evident,

reclamanta intimată, luând ființă ulterior - potrivit propriilor

susțineri ale pârâților recurenți, nu putea figura în

conținutul actului vizat, însă în cadrul recursului nu se contestă faptul

că aceasta face parte din Episcopiei Romanului și Hușilor, beneficiara

hotărârii de guvern în discuție, așa cum s-a și reținut de

instanța de apel.

Calitatea de

deținător al imobilului a fost stabilită pentru întregul imobil,

instanța de apel reținând că acesta aparține Episcopiei Romanului și

Hușilor, Complexul Monahal Mănăstirea „Schimbarea la Față” Huși, Jud. Vaslui,

conform H.G. nr. 463 din 29 iunie 1995, titlul de proprietate emis de Comisia

Județeană Vaslui de aplicare a Legii nr. 18/1991, republicată, imobile

întabulate în C.F. în baza încheierii din 25 mai 2004 (filele 157-169 dosar

apel după rejudecare), constatându-se în plus și că împrejurarea că

imobilele în litigiu se înscriu în arealul patrimonial deținut de

intimata-reclamantă „Mănăstirea Schimbarea la Față” Huși este relevată și de

expertizele construcții și topocadastrale efectuate în cauză, respectiv anexele

la acestea, precum și de expertiza construcții, efectuată în Dosarul nr. 2258/2004

al Tribunalului Vaslui (filele 183-193, 285-292, 363-370 - anexă la raportul de

expertiză B.I.M.).

Totodată,

instanța de apel a mai reținut că deși, inițial, dispoziția de

restituire din 29 aprilie 2004 emisă de primarul municipiului Huși, jud. Vaslui

a menționat că restituirea în natură a imobilului în cotă de 2/3 din fosta Casă

R., cu suprafața de teren aferentă de 3000 mp, ulterior, în aceeași zi, cu

același număr al dispoziției de contestare, suprafața de teren aferentă, supusă

restituirii și constituind obiect al litigiului, conform precizărilor părților,

probelor administrate (înscrisuri, expertizele topocadastrale, respectiv

construcții) este de 15.000 mp, cu vecinătățile astfel cum au fost menționate

în dispoziția de restituire.

Sub ultimele două

aspecte lămurite, instanța de apel a respectat îndrumările date prin

decizia de recurs anterioară, nefiind astfel încălcate dispozițiile art. 315

C. proc. civ., pentru a fi incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.

5 C. proc. civ.

Valabilitatea actelor

în temeiul cărora reclamanta-intimată deține imobilul în litigiu,

reclamată prin cererea de recurs a fi verificată, nu face obiectul litigiului

de față, dat fiind cadrul procesual al acestuia, generat de cererile

părților formulate cu respectarea dispozițiilor procedurale - formularea

de cereri noi în căile de atac fiind interzisă de dispozițiile art. 294 alin.

(1) coroborat cu art. 316 C. proc. civ. Oricum, la termenul de judecată a

cauzei, procuratorul V.D., care figurează și personal ca parte în cauză, a

declarat că nu mai susține ultima apărare din cererea de recurs, vizând nelegalitatea

H.G. nr. 463/1995, aspect consemnat în încheierea de dezbateri.

În egală măsură nu

pot face obiectul analizei în fața instanței de recurs nici criticile

prin care pârâții recurenți susțin că dovedesc proprietatea

asupra imobilului și, astfel, calitatea de persoană îndreptățită în

sensul art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, întrucât din considerentele

deciziei de apel rezultă că nu pentru a acest motiv a fost confirmată

sentința primei instanțe, Curtea de apel reținând în mod corect

că nu sunt întrunite condițiile procedurale pentru a statua, în prezentul

dosar, asupra vocației la restituire a notificatorului.

În ceea ce

privește calitatea procesual activă, din perspectiva autorității de

lucru judecat față de litigiul anterior, nu se poate reține nici

incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

față de limitele în care a avut a se pronunța instanța de apel

în rejudecare, astfel cum acestea au fost fixate prin decizia de recurs

anterioară, sub incidența dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., în

cadrul procesual fixat încă din fața primei instanțe - neintervenind alte părți

în căile de atac, astfel cum s-a reclamat prin recurs, pentru a se discuta

dispozițiile art. 294 alin. (1), din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

nici motivul privind o aplicare retroactivă a unor texte inexistente la data

emiterii actului atacat, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., astfel cum acesta a fost justificat în cadrul cererii.

În

jurisprudența Curții Constituționale s-a reținut în mod constant că nu se pune

problema retroactivității legii atunci când norma se referă la competență, întrucât

este vizată o situație juridică cu caracter de continuitate, constitutivă de

facta pendentia, asupra căreia legiuitorul poate interveni în viitor.

Instanța de

apel, pentru a respecta decizia de recurs pronunțată în cauză, a

identificat Președintele Consilului Județean ca fiind singura

entitate abilitate legal să soluționeze notificarea față de datele

particulare ale speței, cu justificarea în drept acestei concluzii, în

urma infirmării acestei calități pentru emitentul dispoziției

contestate.

Nici nu trebuia să fie

pusă în discuția contradictorie a părților calitatea președintelui Consiliului

Județean Vaslui de entitate abilitată să soluționeze notificarea, pentru a fi

atrasă incidența în cauză a motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct.

5 și 9 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului - prin încălcarea principiilor și normelor

detaliate în susținere.

Aceasta întrucât

instanța de recurs a impus să se stabilească entitatea abilitată legal să

soluționeze notificarea, către care să se înainteze notificarea și

actele anexate, în ipoteza confirmării soluției primei instanțe

relativ la calitatea emitentului dispoziției contestate, sub

incidența art. 315 C. proc. nefiind o dispoziție nouă de care

părțile să nu fi avut cunoștință și să fi fost astfel puse

în imposibilitatea de a își face apărările pe care le condiderau necesare.

Nu s-a dat astfel

nici ceea ce nu s-a cerut, în condițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.,

cum au reclamat pârâții-recurenți.

deși s-a invocat că hotărârea pronunțată este nelegală, în condițiile în care instanța

a acordat mai mult decât s-a cerut, a interpretat greșit raporturile juridice

deduse judecații, a aplicat greșit legea și a reținut motive contradictorii

și străine de pricină, cu precizarea că acestea se circumscriu motivelor de

recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8, 9, C. proc. civ., criticile

formulate nu sunt în măsură să atragă incidența în cauză a acestor dispoziții

procedurale, inclusiv din perspectiva limitelor de judecată în fața acestei

instanțe, determinate de cadrul procesual al cauzei, astfel cum rezultă din

considerentele detaliate în analiza recursului.

Contrar celor

susținute de către pârâții-recurenți, valabilitatea

dispoziției a fost verificată nu în raport de abilitarea președintelui Consiliului

județean de a emite dispoziția contestată, în raport de data emiterii acesteia,

stabilirea entității abilitate legal fiind impusă de decizia de recurs (cu

trimitere la art. 28 din Legea nr. 10/2001) pentru ipoteza în care, urmare

rejudecării, se va confirma nulitatea pentru lipsa calității de unitate

deținătoare a emitentului - aceasta din urmă susținând nulitatea

dispoziției și fiind analizată în raport de normele Legii nr. 10/2001, în

vigoare la data emiterii actului contestat.

Potrivit art. 21 din

Legea nr. 10/2001, imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod

abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în

vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie

națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației

publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o

organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public,

vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după

caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare

(alin. (1)), prevederile alin. (1) fiind aplicabile și în cazul în care statul

sau o autoritate publică centrală sau locală ori o organizație cooperatistă

este acționar sau asociat minoritar al unității care deține imobilul, dacă

valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute este mai mare sau egală cu

valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută

(alin. 2). În alin. (4) al aceluiași articol se mai arată și că în cazul imobilelor deținute de

unitățile administrativ-teritoriale restituirea în natură sau prin echivalent

către persoana îndreptățită se face prin dispoziția motivată a primarilor ori,

după caz, a președintelui consiliului județean.

În susținerea

criticilor referitoare la aplicarea acestor dispoziții legale, în stabilirea

calității de unitate deținătoare/entitate abilitată în sensul constatat prin

dispoziția contestată, pârâții-recurenți invocă prevederile art. 2 din H.G. nr.

463/19953, susținând că prin acest act nu sunt afectate acțiunile statului - apărare

ce nu este justificată în contextul în discuție.

Imobilul - teren și

construcție ce face obiectul H.G. se transmit fără plată din patrimoniul SC V.

SA în proprietatea publică a statului și în administrarea Patriarhiei B.O.R.,

în vederea funcționării Episcopiei Romanului și Hușilor (alin. (1)). În alin.

(2) se arată, într-adevăr, că se micșorează capitalul social al SC V. SA cu

valoarea de inventar a imobilului, fără diminuarea capitalului F.P.P. II -

Moldova - dar acest aspect nu prezintă relevanță, pentru nu interesează în

soluționarea prezentei cauze situația capitalului acestei societăți comerciale.

Pârâți recurenți

susțin și că, nefiind aplicabile dispozițiile art. 21 alin. (1) și (2) din